Sfintele Muceniţe şi Fecioare Arhelaia, Tecla şi Susana

Adaugat la iunie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 19, 2026

Fecioria în lume biruieşte şi potoleşte toate poftele cele trupeşti iar strămoaşa Eva nu se împărtăşeşte, pentru că aceleia i s-a zis de Dumnezeu: Întru dureri vei naşte fii şi vei fi sub stăpînirea bărbatului. Fecioara este liberă de această robie, pentru că nu se vestejeşte de mulţimea anilor, ci totdeauna viaţa acelora ce-şi păzesc fecioria înfloreşte şi se împodobeşte. Cu aceasta unindu-se mireasa lui Hristos, a intrat în cereasca cămară a Mirelui său. Cu această preacinstită şi dumnezeiască dăruire şi cu fecioria cea neîntinată împodobindu-se, fericita Arhelaia s-a făcut mireasă a lui Hristos şi s-a arătat biruitoarea lumii.

Ea vieţuia la un loc oarecare deosebit, aproape de Roma, într-o mănăstire mică şi neştiută, şi acolo, pe cît se putea, a căutat a fi păzită de cumplitele vremi ale închinării de idoli. Deci, pornindu-se în Roma de către păgînul împărat Diocleţian prigoană mare contra creştinilor, Sfînta Fecioară Arhelaia, cu cele două surori ale sale întru Hristos şi împreună pustnice, Tecla şi Susana, temîndu-se de frica muncitorului, au lăsat Roma şi au fugit în Campania, îmbrăcîndu-se în locul hainelor femeieşti, cu haine bărbăteşti; pentru ca astfel să nu fie cunoscute că sînt fecioare.

Aşezîndu-se acolo, nu departe de cetatea ce se numea Nola, la un loc smerit şi pustiu, se îndeletniceau ziua şi noaptea cu rugăciunile lor cele cu dinadinsul către Dumnezeu şi cu alte lucruri plăcute Lui, tămăduind neputinţele bolnavilor. Ele luaseră, cu minune de la Dumnezeu, darul tămăduirii, pentru curăţia vieţii lor. Feţele lor erau smerite, blînde şi luminate, ca cele ce se bucurau cu inimile întru Domnul Dumnezeul lor şi cu singură vederea îşi arătau întreaga lor înţelepciune şi sfinţenie. Hainele pe dînsele erau rupte şi aspre, fiind făcute din păr şi toată asemănarea lor era sărăcăcioasă şi pustnicească.

Perii capetelor lor erau tunşi ca şi la bărbaţi – mulţi le socoteau pe ele că sînt bărbaţi, nu femei – şi se adunau la dînsele oameni de primprejur, unii pentru tămăduiri, iar alţii pentru povăţuiri. Ele aveau, pe lîngă darul tămăduirii, şi cuvîntul învăţăturii celei de Dumnezeu însufleţită; dar nu numai trupurile oamenilor le tămăduiau, ci şi sufletele, încît pe mulţi păgîni, de la păgînătatea închinării la idoli, i-au adus la credinţa în Hristos, străbătînd slava despre dînsele prin toată ţara aceea.

Astfel a ajuns vestea de dînsele pînă la ighemonul Campaniei, cu numele Leontie. Această veste i-a fost adusă de ostaşii lui, care erau puşi în multe locuri să păzească pe creştini. Atunci ighemonul le-a poruncit să le prindă şi să le aducă la dînsul în cetatea Salernei – căci acolo şedeau judecătorii şi munceau pe creştini. Deci, sfintele fecioare fiind prinse, au fost aduse spre cercetare la Salerna, înaintea ighemonului. Înţelegînd ele că Mirele lor Cel fără de moarte şi nestricăcios, Domnul nostru Iisus Hristos, le cheamă la cununa mucenicească, nu numai cu fecioria, ci şi cu mucenicescul sînge, ca astfel cu porfiră împărătească fiind împodobite, să intre în cămara Sa cea cerească; pentru aceea s-au umplut de mare nădejde şi îndrăzneală şi stăteau fără de temere înaintea muncitorului, mărturisind cu glas liber tot adevărul despre dînsele, spunînd cine şi de unde sînt. Ele nu-şi ascundeau credinţa şi viaţa lor, că sînt creştine şi fecioare logodite lui Hristos, arătînd prin aceasta că sînt făgăduite, ca pînă la sfîrşit să-şi păzească curăţia lor neîntinată.

Deci, ighemonul Leontie, căutînd spre dînsele, a văzut pe fericita fecioară Arhelaia mai bătrînă cu anii, mai îndrăzneaţă la vorbă şi faţa ei avea deosebită cinste; atunci s-a întors către dînsa şi i-a zis: „Ascultă, Arhelaia, pentru ce chemi la tine mulţi oameni şi buni şi răi şi îi înveţi să se închine lui Iisus Nazarineanul, care n-a putut nici pe Sine să Se izbăvească, pe cînd era muncit şi care nici acum nu poate să-i ajute cuiva? Pentru ce îndrăzneşti a face doctorii şi cu cuvinte vrăjitoreşti înşeli poporul şi te arăţi a fi bărbat, fiind îmbrăcată bărbăteşte, tu care eşti o femeie mai necurată şi mai vătămătoare decît toate vrăjitoarele. După cum mi se pare, tu însăţi ai învăţat şi pe aceste două fecioare la aceste farmece; aşa că, de nu te voi pierde, apoi pe mulţi bărbaţi şi femei le vei atrage la înşelăciunea ta”.

Sfînta fecioară a răspuns: „Eu, cu puterea lui Hristos, calc peste puterea şi lucrările diavolului, şi învăţ pe oamenii cei cu înţelegere şi cinstiţi, să cunoască pe Unul Adevăratul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele ce sînt într-însele. În numele Domnului meu Iisus Hristos, Unul născut, Fiul lui Dumnezeu, tuturor bolnavilor se dă sănătate prin mine, roaba Lui. Nici nu mă prefac că sînt parte bărbătească, mărturisindu-mă acum că sînt roaba lui Hristos; iar acestea două îmi sînt surori întru Domnul, crescînd cu mine în credinţa lui Hristos, încă din tinereţile lor”. Ighemonul a zis: „Tot cel ce nu se supune poruncii împărăteşti este condamnat la moarte grozavă”. Sfînta a răspuns: „Noi avem Împărat pe Domnul nostru Iisus Hristos, pentru care am lăsat lumea şi toate cele din ea; Aceluia ne supunem şi de la El aşteptăm milă, pentru că El stăpîneşte cerul şi pămîntul şi toate celelalte din lume”.

Zis-a ighemonul: „Zeii noştri pe toate le ţin şi le stăpînesc, iar numirile lor sînt acestea: Cron, Trismegist, Ermie, Afrodita, Ira, Atina; iar mai mare decît toţi este Die. Acestea sînt puterile lui Dumnezeu care ţin şi îndreaptă lumea”. Răspuns-a fecioara: „Zeii tăi sînt orbi şi aşa sînt toţi care li se închină lor şi cred în ei”. Ighemonul a zis: „Dumnezeul vostru este Unul şi nu este puternic să se apere singur, căci a fost răstignit pe cruce, adăpat cu oţet, încununat cu spini şi împuns cu suliţa”. Sfînta a răspuns: „Toate acestea le-a răbdat Dumnezeul nostru pentru mîntuirea noastră, ca toţi cei ce cred în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică; iar zeii tăi nu văd, nu aud, nu vorbesc şi nu pot să-şi ajute nici lor şi nici altora”.

Deci ighemonul, mîniindu-se, a dat-o unor lei flămînzi, ca s-o mănînce, aşteptînd ca îndată să fie sfîşiată de ei. Iar fiarele s-au îmblînzit ca nişte mieluşei, încît se tăvăleau la picioarele sfintei. Pe cînd ea se ruga lui Dumnezeu şi zicea: „Doamne Dumnezeule, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, Cel ce ai păzit pînă acum trupul meu curat de toată întinăciunea şi precum ai îmblînzit fiarele şi mi-ai dat să biruiesc pe ighemonul cel mai cumplit decît aceste fiare, tot aşa întotdeauna să-mi fii ajutor apropiat roabei Tale”. Ighemonul, văzînd-o că petrece nevătămată de fiare, s-a umplut de mai multă mînie şi a poruncit ostaşilor să ucidă fiarele, iar pe sfînta muceniţă s-o lege împreună cu surorile ei şi să le arunce în temniţă.

Dar în temniţă li s-a arătat îngerul Domnului, strălucindu-le cu negrăită lumină şi zicîndu-le: „Nu vă temeţi, fecioarele lui Hristos, căci rugăciunea voastră s-a suit înaintea lui Dumnezeu şi acum vi s-au gătit cununile la cer!” Această lumină neobişnuită ce a strălucit temniţa, au văzut-o şi prizonierii, care, umplîndu-se de frică şi de spaimă, au strigat: „Adevărat, Unul este Dumnezeul creştinilor, pe care aceste fecioare îl propovăduiesc”!

A doua zi, a zis ighemonul către slujitori: „Să-mi aduceţi pe fermecătoarea aceea, care ieri m-a ocărît pe mine şi pe zeii mei cu batjocură”. Îndată Sfînta Muceniţă Arhelaia a fost pusă înaintea judecăţii aceluia şi a zis către el: „Muncitorule, nu eu îţi aduc hulă şi necinste, ci lucrurile tale cele rele şi încă şi focul cel nestins ţi-l pregăteşte, ca să arzi într-însul, muncindu-te cu zeii tăi în veci. Iar de vei voi să te scapi de veşnicele munci, ascultă cuvintele mele cele de folos şi primeşte sfatul meu cel sănătos: „Crede în Dumnezeu Tatăl, Cel ce te-a zidit pe tine; crede în Iisus Hristos, Unul născut Fiul Lui; crede şi în Duhul Sfînt, Care din Tatăl purcede. Acesta este Dumnezeu, Unul în Treime, slăvit şi sus şi jos!”

Ighemonul, socotind cuvintele acestea de rîs şi de nebunie, a răspuns împotriva lor, zicînd: „De vei voi tu să crezi mie şi zeilor mei, te voi dărui cu bogăţii şi daruri şi vei primi loc între femeile cele luminate ale Romei; iar de nu vei asculta de mine, te voi da spre batjocoră celor de ruşine şi după aceea, muncindu-te cu amar, te voi rîndui la moarte cumplită; iar trupul tău îl voi arunca să-l mănînce cîinii, fiarele şi păsările”. Sfînta a răspuns: „Eu am ajutor pe Domnul meu Iisus Hristos, Care, precum a ajutat sufletului meu, aşa şi trupului şi mă va feri pe mine de întinăciunea cu care tu te gîndeşti să mă necinsteşti, precum şi pe cele ce au pătimit mai înainte de mine le-a ferit neîntinate de cei necredincioşi. De moarte nu am grijă, pentru că aştept să dobîndesc viaţa cea veşnică de la Domnul meu, Care mă va număra pe mine cu îngerii Săi cei sfinţi, în bucuria cea nesfîrşită”.

Atunci ighemonul a poruncit să dezbrace pe sfînta, şi să-i strujească cinstitul ei trup cel fecioresc cu piepteni de fier şi să o bată aspru, iar rănile ei să le stropească cu untdelemn fierbinte şi cu smoală pregătită pentru aceea. Astfel au strujit trupul ei cel sfînt şi l-au ars pînă la oase, încît toţi cei ce veniseră la acea privelişte şi au văzut acea pătimire a sfintei muceniţe, se minunau foarte mult, cum fecioara, care era fire neputincioasă, putea suferi atîtea munci cumplite şi să fie încă vie? Atunci Sfînta Arhelaia, ridicîndu-şi ochii în sus şi înălţîndu-şi mîinile în chipul crucii, a zis: „Stăpîne, priveşte din cer, de la scaunul cel sfînt al Tău, spre roaba Ta, cea credincioasă, stinge focul cel arzător cu roua darului Tău, şi fă uşurare trupului meu din rănile cele făcute mie de acest muncitor”.

Abia a grăit aceste cuvinte şi îndată a răsărit pe capul ei o lumină minunată şi un glas s-a auzit zicînd: „Nu te teme, Eu sînt cu tine”. Muncitorul, văzînd pe sfînta petrecînd nevătămată, se mînia şi scrîşnea cu dinţii. Deci era acolo o piatră foarte mare, care doar de mulţi oameni putea să se mişte; atunci muncitorul a poruncit ca să ridice şi să o pună peste pieptul muceniţei ca, astfel, să se zdrobească cu acea fără de măsură greutate a pietrei. După ce slujitorii au făcut aceea, îngerul Domnului care stătea nevăzut lîngă fecioară, de îndată a prăvălit acea piatră în altă parte şi piatra a ucis pe slujitorii muncitorului; iar sfînta s-a aflat vie, lăudînd pe Dumnezeu şi cîntînd: „Binecuvîntat eşti Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, Care mîntuieşti pe cei ce nădăjduiesc în Tine!”

Poporul, văzînd acea minune, a strigat: „Adevărat este Dumnezeul creştinilor, cel propovăduit de muceniţă”. Ighemonul a zis către ai săi: „Ce să facem acestei fermecătoare?” Iată, biruieşte toate muncile; luaţi-o şi duceţi-o afară din cetate, asemenea luaţi şi pe cele două fecioare ce-i urmează ei şi pe toate trei să le ucideţi cu sabia”. Deci ostaşii, luînd pe sfintele muceniţe, care aveau mîinile legate înapoi, le-au scos afară din cetate.

Ajungînd la locul cel de ucidere, pe cînd ostaşii voiau să le taie, au văzut o arătare îngerească şi s-au spăimîntat; căci sfinţii îngeri, care priveau la pătimirea sfintelor muceniţe, se apropiaseră să ia cu slavă sufletele cele muceniceşti. Venirea de faţă a acelor îngeri văzînd-o, ostaşii s-au temut şi astfel stăteau tremurînd, ca şi cum uitaseră ce să facă. Sfînta Arhelaia, săvîrşind rugăciunea sa, a zis către ostaşi: „Îndepliniţi porunca voastră!” Iar ostaşii au răspuns: „Stăpînă, nu îndrăznim de vreme ce ne-a cuprins o mare frică!” Atunci sfintele fecioare toate, le-au zis: „De nu faceţi cele poruncite vouă, nu veţi avea parte cu noi”. Ostaşii, auzind acestea, şi-au tras săbiile şi le-au tăiat capetele lor.

Astfel cele trei sfinte cuvioase muceniţe, curatele fecioare Arhelaia, Tecla şi Susana, săvîrşind nevoinţele lor, au intrat în cămara cea cerească şi au stat cu îngerii, înaintea Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, Dumnezeu Cel în Treime închinat, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Sfîntului Mucenic Teodot al Ancirei

Adaugat la iunie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 20, 2026

Sfîntul Teodor, robul lui Hristos, a trăit în Ancira pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian. El lua în taină trupurile sfinţilor mucenici, care se ucideau în acea vreme pentru Hristos şi se aruncau spre mîncarea cîinilor, a fiarelor şi a păsărilor, şi le îngropa cu cinste. Iar cînd a scos trupurile celor şapte fecioare înecate în iezer, atunci a fost prins de ighemonul Teotecn. Dar, fiindcă a zis cu îndrăzneală, că deşi este prost şi smerit, însă pentru credinţa şi mărturisirea lui Hristos, este mai presus şi mai puternic decît împăraţii lumii, la sfîrşit i s-a tăiat capul şi aşa a luat fericitul cununa muceniciei.

Viaţa şi pătimirea lui, împreună cu a sfintelor şapte fecioare, s-a scris pe larg în ziua de optsprezece mai, în care au pătimit acele fecioare.

Sfîntul Sfinţit Mucenic Marcel, Episcopul Romei, şi cei împreună cu el

Adaugat la iunie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 20, 2026

Sfîntul Marcel a fost de neam din Roma. Tatăl său se numea Benedict, care a luat scaunul episcopiei după Sfîntul Mucenic Marcelin şi a stat pe dînsul cinci ani şi şase luni, în zilele păgînilor împăraţi ai Romei Diocleţian, Maximian Erculie şi Maximian care se mai numea Galerie şi Maxentie.

Pe vremea aceea, în Roma s-au petrecut următoarele fapte: Maximian, supranumit Erculie, pe care Diocleţian l-a luat cu sine la împărăţie, cînd s-a întors din părţile Africii în Roma, vrînd să facă un lucru plăcut împăratului Diocleţian – pe cînd acela se afla la răsărit -, a început a zidi în Roma, în numele lui, nişte palate de piatră, care se numeau Terme – băi calde – pentru spurcatele lor odihne. Deci, aflînd printre ostaşii Romei mulţi care credeau în Hristos, a luat de la dînşii cinstea ostăşească şi i-a judecat la o robie ca aceasta, precum a luat Faraon pe israeliteni în Egipt – unii să ardă cărămizi, alţii să aducă var iar alţii să sape la pămînt şi să care piatră la zidirea acelor palate de băi. Aceasta o făcea spre batjocora tuturor creştinilor din Roma, deoarece ştia că mulţi romani, nu numai poporul cel prost, dar şi din cei de neam mare, ţineau credinţa creştinească, deşi nu pe faţă. Pe atunci era în Roma un bărbat oarecare, bogat şi cinstit, crezînd în Hristos, cu numele Trason. Acela, crezînd în Hristos şi auzind că creştinii sînt chinuiţi în robia cea grea şi slăbiţi de foame, a început a le da în ascuns din averile sale haine, hrană şi toate cele de trebuinţă, prin ajutorul a patru bărbaţi temători de Dumnezeu, aleşi de dînsul pentru aceasta, ale căror nume erau acestea: Sisinie, Chiriac, Smaragd şi Larghie.

Fericitul Marcel, înştiinţîndu-se de aceasta, s-a umplut de bucurie mare pentru milostenia făcută sfinţilor. Deci, chemînd la el pe cei patru bărbaţi şi aflînd de toate îndurările lui Trason, i-a mulţumit foarte mult; iar pe Sisinie şi pe Chiriac i-a făcut diaconi ai Bisericii Romei. Dar, într-o noapte, cînd cei doi diaconi duceau în spate hrana trimisă sfinţilor mucenici de Trason, au fost prinşi de ostaşii păgîni şi duşi la tribunul Exuperie. Tribunul, văzîndu-i, a poruncit să-i arunce în temniţa poporului. A treia zi a spus de dînşii împăratului Maximian, iar împăratul i-a osîndit la aceeaşi robie la care lucrau şi ceilalţi, adică i-a numărat în rîndul celor ce cărau nisip la zidirea băilor. Acolo era un bărbat oarecare, anume Saturnin, bătrîn cu anii şi care nu putea să ducă sarcina ce i se punea pe spate. Deci fericiţii diaconi Sisinie şi Chiriac ajutau acelui bătrîn şi nu numai sarcinile lor le purtau, dar şi sarcinile altora; iar în gura lor aveau neîncetat cîntări de psalmi spre binecuvîntarea lui Dumnezeu. Toate acestea le-a spus păzitorul tribunului, iar tribunul, împăratului. Atunci împăratul a poruncit ca să se aducă Sisinie înaintea lui. Văzîndu-l, împăratul l-a întrebat: „Cum te numeşti?” Sfîntul a răspuns: „Eu păcătosul mă numesc Sisinie şi sînt rob al robilor Domnului nostru Iisus Hristos”. Zis-a Maximian: „Care sînt stihurile pe care voi le cîntaţi?” Răspuns-a diaconul: „Dacă ai fi cunoscut puterea celor ce se cîntă de noi, ai fi cunoscut şi pe Ziditorul tău”. Zis-a împăratul: „Cine este ziditorul meu, dacă nu nebiruitul Erculie?” Grăit-a diaconul: „Nouă ne este scîrbă nu numai a-l numi, dar şi a auzi de dînsul”. Împăratul a zis: „Alege-ţi una din două: ori să aduci jertfă zeului Erculie, ori îţi voi arde trupul în foc”. Sfîntul a răspuns: „Eu doresc de mult aceasta, ca să mă învrednicesc a pătimi pentru Hristos Dumnezeul meu, ca astfel să primesc cununa cea dorită a muceniciei”.

Împăratul, mîniindu-se, l-a dat spre muncire lui Laodichie eparhul. Acela l-a aruncat în temniţa lui Mamertin şi acolo a petrecut mucenicul 17 zile. După împlinirea zilelor acelora, eparhul voia ca pe Sfîntul Sisinie diaconul, legatul lui Hristos, să-l aducă înaintea sa la întrebare. Deci, fiind scos din temniţă, a fost dus mai întîi la Apronian Comentarisie, spre care căutînd, l-a văzut luminat cu o lumină preaminunată şi a auzit încă şi un glas, grăind: Veniţi binecuvîntaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la facerea lumii. Apronian, umplîndu-se de spaimă şi de cutremur, a căzut la picioarele Sfîntului Sisinie şi a zis: „Te jur pe Hristos, pe care Îl propovăduieşti, ca să mă botezi fără de întîrziere, şi să mă faci părtaş cununii tale”. Deci, în acel ceas s-a şi adus apă. Apoi Sfîntul diacon Sisinie, învăţînd pe Apronian, a binecuvîntat apa şi pe cel ce-l învăţase l-a băgat gol într-un vas plin cu apă, şi i-a zis: „Crezi întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atot-ţiitorul şi Fiul Lui Cel Unul născut, în Domnul nostru Iisus Hristos, şi în Duhul Sfînt?” El a răspuns: „Cred”. Sfîntul Sisinie a grăit: „Să te lumineze Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh”. Apoi l-a scos din apă.

După aceea, l-a dus la Sfîntul Marcel, episcopul Romei, şi acela a uns pe cel nou luminat cu Sfîntul Mir. După aceea, săvîrşind Sfînta Liturghie, i-a împărtăşit pe amîndoi, cu Preacuratul Trup şi Sînge al Domnului nostru Iisus Hristos.

Într-aceeaşi zi, pe la amiază, eparhul Laodichie a poruncit să pună înaintea sa pe Sisinie diaconul. Deci, a venit cu dînsul fericitul Apronian Comentarisie, robul lui Hristos cel nou luminat şi a început a striga către eparh, zicînd: „Pentru ce vă ridică pe voi diavolul contra robilor lui Dumnezeu, care sînt nevinovaţi, ca să le faceţi atîtea răutăţi?” Eparhul, minunîndu-se de cuvintele lui Apronian, a zis către dînsul: „După cum văd, şi tu te-ai făcut creştin!” Fericitul Apronian a răspuns: „Amar mie, ticălosul, că mi-am pierdut zilele în păgînătate, necunoscînd pînă acum pe adevăratul Dumnezeu”. Eparhul a zis: „Cu adevărat acum îţi vei pierde zilele”.

Atunci a poruncit să-i taie capul, zicînd: „De nu va pieri acesta, apoi mulţi vor pieri după el. Şi a scos pe Sfîntul Apronian afară din cetate, ca la două mile, şi tăindu-i capul, a luat astfel cununa muceniciei. După aceea, eparhul a poruncit ca pe Sfîntul diacon Sisinie şi pe bătrînul Saturnin cel mai sus pomenit, să-i arunce în temniţă, zicînd către ei: „De nu veţi jertfi zeilor, vă voi pierde cu diferite munci”.

Pe cînd şedeau ei în temniţă, veneau mulţi necredincioşi şi se botezau de ei fără de temere. Iar după ce au trecut patruzeci de zile, eparhul Laodichie, auzind despre aceea, a poruncit să pregătească divan în capiştea zeiţei Teliuri şi, şezînd acolo, a poruncit să aducă pe bătrînul Saturnin şi pe diaconul Sisinie. Deci, aducînd înaintea lui pe cei legaţi pentru Hristos, ferecaţi cu lanţuri de fier şi cu picioarele desculţe, eparhul le-a zis: „De ce n-aţi lepădat încă deşarta înşelăciune creştinească şi să vă închinaţi zeilor, cărora se închină împăraţii?”

Răspuns-a Sfîntul Sisinie diaconul: „Noi, păcătoşii, ne închinăm Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi niciodată nu ne vom pleca capetele noastre înaintea diavolilor şi pietrei celei neînsufleţite”. Laodichie a zis: „Să se aducă aici căţui de aramă, în care se aduce zeilor tămîie”.

Deci, îndată au adus căţuile cele de aramă pline cu cărbuni aprinşi, iar muncitorul silea pe sfinţi ca să aprindă tămîie zeilor. Atunci Sfîntul bătrîn Saturnin a zis: „Domnul să sfărîme pe zeii păgînilor”. Şi îndată, topindu-se, căţuile cele de aramă s-au vărsat. Aceasta văzînd-o, doi ostaşi, Papie şi Mavru, au strigat, zicînd: „Cu adevărat Dumnezeu este Iisus Hristos, pe Care Îl cinstesc Sisinie şi Saturnin”. Deci, eparhul Laodichie, umplîndu-se de mînie, a poruncit să spînzure pe sfinţii mucenici Saturnin şi Sisinie, pe un lemn de muncire şi să-i bată aspru cu vine de bou şi cu toiege noduroase. Iar ei ziceau: „Slavă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că ne-ai învrednicit a fi prieteni robilor Tăi care au pătimit pentru Tine!” Iar ostaşii, Papie şi Mavru, privind la pătimirea sfinţilor, iarăşi au strigat, zicînd eparhului: „Pentru ce vă ridică pe voi diavolul contra robilor lui Dumnezeu, să-i munciţi fără de vină?” Iar Laodichie, mîniindu-se pe acei ostaşi, a poruncit să-i bată cu pietre peste gură, încît le-au sfărîmat gura, apoi i-a aruncat în temniţă.

Mucenicilor lui Hristos, fiind spînzuraţi spre muncire, li s-au ars subţiorile cu lumînări aprinse, iar ei, pătimind unele ca acestea, mulţumeau lui Dumnezeu cu feţe luminoase. Deci, într-aceeaşi zi, muncitorul a hotărît contra lor sentinţa de moarte. Pentru aceea i-au luat de la muncire şi i-au dus după cetate, pe calea Numentaniei, şi acolo le-au tăiat capetele lor. Iar Trason, bărbatul dreptcredincios mai sus pomenit, cu preotul Ioan, luînd trupurile lor, le-a îngropat la moşia sa, lîngă calea Salariei. Atunci ostaşii cei aruncaţi în temniţă (Papie şi Mavru), dorind Sfîntul Botez, se rugau lui Hristos şi au ieşit din temniţă prin uşile deschise, neoprindu-i nimeni şi, mergînd la preasfinţitul Marcel, episcopul Romei, au primit de la el Sfîntul Botez. După Botez, mergînd, iarăşi s-au predat ostaşilor care îi căutau şi i-au dus înaintea eparhului. Eparhul, văzîndu-i, a zis către ei: „Acum am cunoscut că voi sînteţi creştini”. Sfîntul Papie a zis: „Cu adevărat sîntem creştini”. Eparhul Laodichie a zis: „Lepădaţi deşarta înşelăciune creştinească şi închinaţi-vă idolilor, cărora se închină împăraţii”. Sfîntul Mavru a răspuns: „Să se închine lor toţi cei ce s-au deznădăjduit de sufletele lor şi toţi cei care doresc să piară în veci”. Eparhul a zis: „Voi v-aţi deznădăjduit de sufletele voastre, de nu veţi jertfi zeilor celor fără de moarte; deci, ascultaţi-mă pe mine şi faceţi cele ce vă zic, ca să fiţi vii”.

Sfîntul Papie a răspuns: „Tu jertfeşte-te lor, ca să vieţuieşti în muncile cele veşnice!” Atunci eparhul a poruncit să-i întindă la pămînt şi să-i bată foarte mult cu vergi. Ei, fiind bătuţi fără de milă, nu strigau nimic altceva, decît numai aceasta: „Iisuse Hristoase, ajută nouă, robilor Tăi!” După aceea muncitorul a poruncit să-i bată cu vergi de plumb. Şi astfel, fiind bătuţi mult, şi-au dat sufletele lor în mîinile lui Dumnezeu, iar trupurile lor, luîndu-le noaptea Ioan preotul, le-a îngropat cu cinste, după porunca Sfîntului Marcel, episcopul Romei, lîngă mormîntul Sfinţilor Mucenici Sisinie şi Saturnin, care au pătimit mai înainte.

Într-acea vreme a venit la Roma împăratul Diocleţian, căruia Laodichie i-a spus cele despre sfinţii mucenici, pe care, muncindu-i, i-a pierdut cumplit. Împăratul s-a bucurat de muncile ce le dăduse şi l-a lăudat foarte mult pentru acea ispravă.

Sfîntul Chiriac, diaconul cel pomenit mai sus, pe care l-a făcut diacon preasfinţitul Marcel, era împreună în temniţă şi în robia cea grea cu Sfîntul Sisinie, cu Smaragd şi cu Larghie, ca şi ceilalţi ostaşi ai lui Hristos. Ziua era scos la lucrul cel greu, iar noaptea era închis în temniţă. Deci, fericitului Chiriac i se dăduse darul de la Dumnezeu ca să tămăduiască neputinţele; şi, venind mulţi la el, îi aduceau pe neputincioşii lor, pentru care Sfîntul Chiriac, făcînd rugăciune, îi tămăduia. Orbii se luminau, cei slăbănogi primeau sănătate, izgonea diavolii din oameni şi cu rugăciunile sale tămăduia toate bolile.

Împăratul Diocleţian avea o fiică, care era muncită de duhul cel necurat. Deci, înştiinţîndu-se el despre acea nenorocire, s-a mîhnit foarte mult şi de întristare n-a gustat nimic în ziua aceea. Cînd a intrat în cămara fiicei sale, unde se îndrăcea ea, diavolul a strigat prin gura fecioarei, zicînd: „Nu voi ieşi, nici va putea cineva să mă izgonească, de nu va veni Chiriac diaconul”.

Deci, Diocleţian îndată a poruncit să caute pe Chiriac. Şi, aflîndu-l în legături, l-au adus la împăratul cu amîndoi tovarăşii săi, cu Smaragd şi cu Larghie. Împăratul l-a rugat să intre în cămara fiicei sale şi să ajute aceleia ce pătimeşte. Deci, Sfîntul Chiriac, mergînd la ea, a zis duhului celui necurat ce o muncea: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, îţi poruncesc să ieşi din această fecioară!” Diavolul, prin gura ei, a răspuns: „De voieşti să ies dintr-însa, dă-mi alt vas în care să intru!” Sfîntul Chiriac a zis: „De poţi, intră în trupul meu”. Răspuns-a diavolul: „Nu pot intra în vasul tău, căci este închis şi pecetluit din toate părţile”. Sfîntul Chiriac i-a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, Cel răstignit, ieşi dintr-însa, ca să fie vasul curat spre slujba Duhului Sfînt!”

Atunci necuratul duh a strigat, zicînd: „O, Chiriac, dacă mă izgoneşti de aici, te voi rîndui să mergi tocmai în Persia”. Zicînd aceasta, a ieşit din fecioara Artemia, căci astfel se numea fiica împăratului, care, scăpînd din muncirea diavolească, a strigat către sfîntul, zicînd: „Te jur pe Dumnezeul pe Care Îl propovăduieşti, să mă botezi; pentru că văd de departe pe Domnul Cel propovăduit de tine”. Acolo stătea şi maica ei, împărăteasa Sirena, şi s-a umplut şi ea de îndoită bucurie; pe de o parte, pentru tămăduirea fiicei sale; iar pe de alta, pentru puterea lui Hristos, de vreme ce în taină era creştină. Deci, gătind a doua zi apă, a botezat pe fecioara Artemia în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, în ascuns de împăratul Diocleţian.

Dintr-acel timp, Sfîntul Chiriac s-a făcut cunoscut împăratului, care l-a şi pus în libertate împreună cu prietenii lui, Smaragd şi Larghie. Şi i-a dat lui împăratul casă în Roma aproape de termele sale, poruncindu-i să petreacă fără de temere. Deci, împărăteasa Sirena îşi învăţa pe fiica sa, să iubească pe Hristos cu toată osîrdia şi să păzească legea Lui cu credinţă. Nu după multă vreme a venit la Diocleţian o scrisoare de la împăratul Persiei, rugîndu-l să trimită pe diaconul Chiriac, deoarece fiica lui se îndrăceşte; iar diavolul striga prin gura ei: „Nimeni nu poate să mă izgonească, decît numai Chiriac, diaconul Romei”. Atunci împăratul a zis soţiei ei sale, împărăteasa Sirena, să-l cheme la dînsa pe Chiriac şi să-l roage să meargă în Persia la fiica împăratului.

Deci, Sfîntul Chiriac, fiind chemat şi ştiind şi scrisoarea împăratului Diocleţian ce-i venise din Persia, a zis: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, voi merge fără să mă îndoiesc”. Deci, gătindu-se de plecare cu cele trebuincioase, s-a dus cu prietenii săi Smaragd şi Larghie. Ajungînd în Persia şi intrînd la fata cea îndrăcită, diavolul a strigat prin gura ei: „Chiriac, iată te-am ostenit pînă aici, precum ţi-am făgăduit!” Sfîntul a răspuns: „Cu ajutorul Stăpînului meu Iisus Hristos am venit şi aici să te izgonesc pe tine; de aceea îţi poruncesc, duhule necurat, în numele lui Iisus Hristos să ieşi din fecioara aceasta şi de acum să nu te mai întorci într-însa”.

Diavolul a zis: „De ce te-ai ostenit Chiriac! Stai mai întîi şi te odihneşte”. Sfîntul a răspuns: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, Cel ce le orînduieşte pe toate, nu m-am ostenit”. Diavolul a zis: „Iată că, ceea ce am voit, am şi făcut! Am făgăduit că te voi aduce pe tine în Persia? Iată că te-am adus!” Sfîntul a răspuns: „Neputinciosule şi ticălosule, tu nu le faci pe toate cîte voieşti, ci pe cîte Ziditorul nostru îţi îngăduie!” Atunci diavolul a început a munci pe fecioară; iar sfîntul diacon a căzut cu faţa la pămînt, rugîndu-se lui Dumnezeu cu lacrimi, însă diavolul striga către sfînt: „Dacă mă izgoneşti, apoi dă-mi alt vas în care să intru!” Sfîntul i-a zis lui: „Lipsitule, tu nu ai parte nicăieri în zidirea lui Dumnezeu, ci te alungă de pretutindeni puterea cea nebiruită şi atotputernică a Domnului meu Iisus Hristos!”

Atunci, diavolul îndată a ieşit din fecioară şi, fugind, striga prin văzduh, zicînd: „O, ce nume înfricoşat, care mă izgoneşte cu sila pe mine!” Din ceasul acela, fecioara, care se numea Iovia, s-a făcut sănătoasă şi a crezut în Hristos, primind Sfîntul Botez. De atunci mulţi din casa împărătească au crezut în Hristos, botezîndu-se ca la patru sute de bărbaţi şi femei. După aceea, împăratul Persiei i-a dat lui multe daruri, dar el nu a luat nimic, decît numai pîine şi apă; şi, petrecînd în Persia patruzeci şi cinci de zile, a plecat de acolo cu o scrisoare de mulţumire de la împăratul Persiei, către Diocleţian, împăratul Romei, care a primit-o cu cinste. Împărăteasa Sirena şi fiica ei Artemia, văzînd pe Sfîntul Chiriac, s-au bucurat de întoarcerea lui.

Nu după multă vreme, Diocleţian s-a dus de la Roma la Răsărit, iar Maximian Erculie s-a dus la Mediolan, unde şi-au lăsat şi rînduielile lor cele împărăteşti. Celălalt Maximian, care se numea Galerie, pe care Diocleţian îl făcuse lui şi fiu, şi-i dăduse de soţie pe fiica sa, Valeria, sora Artemiei cea mare, acela, venind în Roma, a început a prigoni şi a ucide pe creştini. Prinzînd pe Sfîntul Chiriac diaconul, căci se mîniase pe el pentru Artemia, fiindcă o adusese la credinţa în Hristos, l-a aruncat în temniţă împreună cu prietenii lui, Smaragd şi Larghie. Deci, muncitorul, cînd pleca undeva, poruncea să poarte înaintea caretei sale pe Chiriac dezbrăcat şi legat în lanţuri; iar aceasta o făcea spre înfricoşarea celorlalţi creştini.

Odată, mergînd tiranul într-un loc oarecare, l-a întîmpinat Sfîntul Marcel, episcopul Romei, şi a strigat către dînsul, zicînd: „Pentru ce batjocoreşti slugile lui Dumnezeu, care se roagă pentru împărăţia ta?” Tiranul, mîniindu-se, a poruncit să-l bată aspru cu beţe pe Sfîntul Marcel şi să-l pună să dea hrană dobitoacelor. Deci Sfîntul Marcel a fost pus acolo la acele dobitoace să le hrănească, iar străjerii îl pîndeau ca să facă cu silinţă porunca lui. Iar pe Sfîntul Chiriac cu tovarăşii lui, împăratul i-a dat lui Carpasie, zicînd: „Pe vrăjitorii aceştia, care aduc pe popor la creştinătate, să-i sileşti la jertfe cu munci”.

Deci, Carpasie, luînd pe sfînt şi pe cei împreună cu dînsul, mai întîi i-a aruncat în temniţă. Apoi, şezînd la judecată în capiştea Teliuri, a pus de faţă la întrebare pe Sfinţii Mucenici, Chiriac diaconul şi prietenii lui, Smaragd şi Larghie şi pe al patrulea, care era legat de dînşii, cu numele Criscentian, care asemenea şedea în temniţă pentru Hristos. Şi a zis către dînşii: „Pentru ce nu ascultaţi porunca împărătească şi nu voiţi să aduceţi jertfe zeilor celor fără de moarte?” Sfîntul Chiriac şi cei cu dînsul, au răspuns: „Pe noi singuri ne aducem jertfă Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce petrece în veci”.

Carpasie a zis către Chiriac: „Bătrîneţile tale te-au făcut alb, însă eu le voi preface în tinereţe”. Deci, a poruncit să fiarbă smoală, care a turnat-o pe capul sfîntului. El a strigat, zicînd: „Slavă Ţie, Doamne, că ne învredniceşti pe noi, robii Tăi, a intra pe porţile Împărăţiei Cerului!” După aceea, muncitorul a poruncit ca pe Criscentian să-l spînzure dezbrăcat de lemnul de muncire, să-l bată tare cu toiege, să-l strujească cu unghii de fier şi să-i ardă coastele cu foc. Fiind în acele munci, Sfîntul Mucenic Criscentian a mulţumit lui Dumnezeu şi şi-a dat duhul. Apoi muncitorul, a poruncit ca trupul lui să-l arunce afară şi să-l lase neîngropat spre mîncarea cîinilor; iar pe ceilalţi mucenici i-a aruncat în temniţă. Preotul Ioan, venind noaptea şi luînd trupul mucenicului, l-a îngropat cu cinste, împreună cu mucenicii zişi mai înainte.

După patru zile, tiranul, scoţînd pe Chiriac singur, i-a zis: „Pentru ce cobori în groapă cu munci restul bătrîneţilor tale? Jertfeşte zeilor şi vei fi viu!” Sfîntul a răspuns: „Eu doresc totdeauna să fiu muncit pentru Hristos Dumnezeu şi să-I jertfesc Lui; iar nu să jertfesc zeilor voştri, care n-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, Ziditorul lor”. Atunci Carpasie, mîniindu-se, a poruncit să-l spînzure gol la muncire. Astfel l-au muncit ca şi pe Sfîntul Criscentian, bătîndu-l cu vine de bou şi cu toiege, strujindu-l cu unghii de fier şi arzîndu-l cu foc; iar mucenicul lui Hristos, răbdînd toate acestea, striga cu vitejie: „Slavă Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”

Tiranul, văzînd că nici un fel de munci nu poate să silească pe Chiriac a jertfi zeilor, a poruncit să înceteze a-l munci şi, ducîndu-se el însuşi, a spus împăratului toate cele despre el şi despre ceilalţi mucenici. Apoi a poruncit ca pe Chiriac şi pe toţi cei ce se aflau cu el în legături să-i omoare.

Într-acea temniţă, în care era Sfîntul Chiriac cu tovarăşii săi, se mai aflau douăzeci şi unu de inşi, bărbaţi şi femei, care erau ţinuţi în legături pentru Hristos. Deci, pe toţi aceştia, scoţîndu-i din cetate, i-au tăiat cu sabia, împreună cu Sfîntul Chiriac, cu Smaragd şi cu Larghie. Iar preotul Ioan a venit noaptea, avînd cu el mulţi fraţi în ajutor şi, adunînd trupurile mucenicilor, le-a îngropat în acelaşi loc. Tot într-acea vreme şi fericita Artemia, fiica împăratului Diocleţian, care atunci era în Roma, a fost muncită de acel păgîn şi tiran Maximian şi a fost ucisă pentru Hristos. Astfel, ticălosul acela n-a cruţat nici sîngele cel de aproape al său, pentru că Artemia era sora dreaptă a Valeriei, femeia lui, iar el, numindu-se fiu al lui Diocleţian, numea pe Artemia, sora sa.

După uciderea Sfîntului Chiriac şi a celor cu el, Carpasie, cel numit mai sus, a cerut împăratului să-i dea casa lui Chiriac, cea de lîngă Termele lui Diocleţian şi pe care Diocleţian o dăduse lui Chiriac. Carpasie, intrînd în casa aceea, a găsit într-însa un izvor ales, pe care-l făcuse Sfîntul Chiriac, iar episcopul Marcel îl sfinţise şi, acolo, se botezau cei ce veneau la credinţa lui Hristos.

Carpasie a prefăcut casa acea în baie de obşte şi în locaş de desfrînare, spre batjocora şi dosădirea creştinătăţii. El singur adeseori se spăla acolo sau mai bine zis se întina, de vreme ce benchetuind cu tovarăşii săi, făceau urîte păcate trupeşti, el şi cei împreună cu el. Într-o vreme, poruncind să-i pregătească acolo ospăţ, a intrat cu nouăsprezece iubiţi ai lui să mănînce, să bea, să se spele şi să se desfăteze. Dar, pe cînd îşi săvîrşeau mîngîierile lor, îndată au căzut toţi morţi, ucişi de puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu. Iar ceilalţi cîţi erau în jurul lor, au fost cuprinşi de frică. Din acea vreme, au închis casa aceea şi nimeni nu îndrăznea să intre într-însa. După aceea, păgînul împărat Maximian Galerie, s-a dus din Europa la Răsărit, iar Roma, împărăţia care era să fie a lui Constantin, a răpit-o Maxentie.

Tot în acea vreme, clericii Romei, adunîndu-se, s-au dus noaptea la casa aceea, în care Sfîntul Marcel era pus să hrănească dobitoacele, şi au scos de acolo pe păstorul lor.

Maxentie, care a luat împărăţia Romei cu răpire, a început, asemenea ca şi împăraţii cei mai dinainte, a munci pe creştini. Pe atunci erau în Roma două femei de neam senatoresc, Priscila şi Lucina, amîndouă văduve şi credincioase roabe ale lui Iisus Hristos, Căruia îi slujeau cu osîrdie. Ele aveau multe averi, pe care le puneau spre slujba sfinţilor la toate trebuinţele. Acelea au zidit din averile lor nişte gropniţe pentru îngroparea trupurilor mucenicilor; căci atunci mulţi creştini erau ucişi pentru mărturisirea numelui lui Hristos. Deci, Priscila a zidit o gropniţă lîngă calea Salariei, ca la trei stadii departe de cetate; iar Luchina a zidit gropniţă lîngă calea Ostiniei, departe ca la şapte stadii de cetate. Deci, ele luau noaptea în taină trupurile mucenicilor, aruncate spre mîncarea cîinilor, fiarelor şi păsărilor, şi le puneau cu cinste în gropniţele lor.

Cînd Sfîntul Marcel a fost scos de clericii săi de la hrana dobitoacelor, a mers cu fericita Luchina la locul unde au fost tăiaţi Sfîntul Mucenic Chiriac, cu Smaragd şi cu Larghie şi, luînd din pămînt sfintele lor moaşte, le-au învelit cu pînze curate, le-au uns cu arome şi le-au dus la gropniţa Luchinei şi acolo le-au pus cu cinste în morminte de piatră. În aceeaşi vreme, fericita Luchina a dat din averile sale Bisericii Romane un sat; iar casa cea frumoasă a sa, care era în mijlocul Romei, a dat-o soborului credincioşilor, ca să o prefacă în biserică. Episcopul Romei a sfinţit casa aceia cu sfinţenie bisericească şi slujea într-însa Sfînta Liturghie, aducînd lui Dumnezeu jertfa cea fără de sînge şi săvîrşind laude lui Dumnezeu ziua şi noaptea. În acest fel, casa Luchinei s-a făcut casa lui Dumnezeu şi biserică sobornicească în Roma.

Deci păgînul împărat Maxentie, s-a înştiinţat despre aceea şi, mîniindu-se asupra Luchinei, a osîndit-o s-o izgonească din cetate cu necinste ca pe o mare păcătoasă şi toate averile ei le-a dat spre jefuire, iar pe Sfîntul Marcel se sîrguia a-l aduce la păgînătatea sa, dar n-a putut. Deci, înştiinţîndu-se că Sfîntul Marcel a fost osîndit de împăratul cel mai dinainte, ca să dea hrană dobitoacelor, aceeaşi judecată a dat şi el contra sfîntului. Pentru aceea, vrînd să facă necinste, nu numai Sfîntului Marcel, ci şi bisericii, casa Luchinei cea preafrumoasă şi sfinţită în biserică, a prefăcut-o în grajd de dobitoace şi a poruncit ca acolo să fie hrănite multe dobitoace; iar pe Sfîntul Marcel l-a osîndit, ca în toate zilele vieţii sale să hrănească dobitoacele într-acea casă, fiind şi el sub pază. Deci, nouă luni, acel preasfinţit păzitor şi hrănitor al sufletelor omeneşti s-a îndeletnicit cu slujba hrănirii de dobitoace. Astfel era batjocorit de necredincioşii slujitori de idoli, ca un rob oarecare, marele slujitor al lui Dumnezeu. El nu avea nici un fel de odihnă şi răcorire; şi avînd mare lipsă de cele trebuincioase, nu avea nici hrană îndestulată, nici haine, căci păzitorii nu lăsau pe nimeni să vină la el să-i aducă ceva; iar îmbrăcămintea lui era toată de păr aspru.

Deci, de o pătimire şi o osteneală ca aceasta, din pricina mirosului greu al dobitoacelor şi din neajungerea celor din nevoi, slăbind cu trupul mult, s-a îmbolnăvit şi şi-a dat pătimitorul său suflet în mîinile lui Dumnezeu; iar trupul lui, luîndu-l noaptea preotul Ioan, l-a dus la gropniţa Priscilei şi acolo i-au făcut cu clericii cinstita îngropare.

Astfel şi-a sfîrşit alergarea sa preasfinţitul Marcel, episcopul Romei, trimiţînd mai întîi la Dumnezeu pe cei mai mulţi fii ai săi duhovniceşti prin calea mucenicească, apoi a mers şi el după ei, ca să stea împreună cu sfinţii ierarhi, înaintea scaunului Arhiereului Celui Mare, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Sfinţit Mucenic Marcelin, Episcopul Romei

Adaugat la iunie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 20, 2026

Sfîntul Marcelin, episcopul Romei, a luat scaunul episcopiei Romei după Sfîntul Galie, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, în zilele preacumplitei prigoniri a creştinilor, cînd, în treizeci de zile, s-au ucis cu diferite munci în Roma şaptesprezece mii de creştini bărbaţi şi femei. Fiind prins şi Marcelin şi adus la cercetare înaintea lui Diocleţian, s-a temut de cumplitele munci, şi a pus tămîie pe idolescul altar şi a jertfit în capiştea Vestei şi a Isidei. Pentru aceea, împăratul, dîndu-i lui cinste, l-a îmbrăcat într-o haină de mare preţ şi l-a numit amicul lui. Deci, întorcîndu-se Marcelin la casa sa, se tînguia şi plîngea cu amar, precum odinioară se tînguia şi Sfîntul Apostol Petru, cînd s-a lepădat de Hristos. El se osîndea singur pe sine şi de sine se ruşina, ca cel ce pe mulţi alţii i-a întărit întru credinţă, şi a îndemnat la muceniceasca nevoinţă.

Apoi singur a căzut în cumplită boală şi din această pricină i se zdrobea inima de durere. Pe vremea aceea, a fost în ţara Campaniei, în cetatea ce se numea Sinuesa, un sobor duhovnicesc la care se adunaseră 180 de episcopi şi preoţi. Deci, acolo a alergat Marcelin şi, îmbrăcîndu-se în sac de păr şi cu cenuşă presărată pe sine şi cu inima sfărîmată, a intrat la sobor la sfinţii părinţi, şi stînd ca un osîndit înaintea lor, îşi mărturisea păcatul său înaintea tuturor şi, tînguindu-se, plîngea şi vărsa multe lacrimi, cerînd judecată contra sa. Iar ei au grăit: „Singura ta gură te judecă pe tine. Din gura ta a ieşit păcatul, deci din gura ta să iasă şi judecata. Ştim încă şi pe Sfîntul Petru că pentru frică s-a lepădat de Hristos; dar, plîngînd amar, a cîştigat milă de la Domnul său”. Deci, Marcelin a hotărît o judecată ca aceasta, singur contra sa, zicînd: „Străină de mine să fie treapta cea sfinţită, de care nu sînt vrednic. Deci, după moartea mea, trupul meu să nu se dea obişnuitei îngropări, ci să fie lepădat cîinilor spre mîncare; iar cel ce va îndrăzni să-l îngroape, acela să fie blestemat”.

Întorcîndu-se Marcelin la Roma, după soborul acela, şi luînd haina cea de mult preţ pe care i-o dăduse Diocleţian, a aruncat haina înaintea lui, îl ocăra pe el şi blestema pe zeii lui cei mincinoşi, iar pe sine se mărturisea, plîngînd că greu a greşit. Deci, împăratul, umplîndu-se de mînie, l-a dat la muncire, apoi l-a osîndit la moarte. Astfel fericitul Marcelin a fost dus la tăiere afară din cetate, încă cu trei credincioşi: Claudie, Chirin şi Antonin; iar după dînsul, venea preotul Marcel, care după el avea să ia scaunul episcopal. Pe acela chemîndu-l mucenicul lui Hristos, Marcelin, îl sfătuia să fie tare în credinţă; şi a poruncit pentru trupul său ca nimeni să nu îndrăznească a-l îngropa în pămînt, ci să fie aruncat spre mîncare fiarelor. „Nu sînt vrednic – zicea el – de îngroparea omenească, nu sînt vrednic să mă primească pămîntul; deoarece m-am lepădat de Domnul meu, de Făcătorul cerului şi al pămîntului”.

Deci, după ce a ajuns la locul de moarte, Sfinţitul Mucenic Marcelin s-a rugat cu nădejde către Iisus Hristos, Care primeşte pe păcătoşii cei ce se nevoiesc şi cu osîrdie şi-a întins grumazul său spre tăiere şi a murit pentru Hristos, de care se lepădase întîi de frică. Împreună cu dînsul au mai fost tăiaţi şi alţi trei bărbaţi: Claudie, Chirin şi Antonin, iar trupurile lor au fost aruncate pe drum. După cîteva zile, credincioşii, adunînd trupurile lor noaptea, le-au îngropat; iar trupul lui Marcelin nimeni nu îndrăznea să-l ia şi să-l îngroape, deoarece făcuse jurămînt ca trupul lui să nu fie dat spre îngropare; astfel a stat în drum treizeci şi şase de zile. Atunci Sfîntul Apostol Petru s-a arătat lui Marcel, care din nou era episcop, zicîndu-i: „Pentru ce n-ai îngropat încă trupul lui Marcelin pînă acum?” Marcel a zis: „Mă tem de blestemul lui, pentru că pe toţi i-a blestemat, ca nimeni să nu îndrăznească a-i îngropa trupul lui”. Atunci, apostolul a zis: „Oare nu-ţi aduci aminte, de ceea ce este scris, că, cel ce se smereşte pe sine, acela se va înălţa? Deci, du-te şi-l îngroapă pe el cu cinste”.

Marcel, sculîndu-se, a mers şi a luat cinstitele moaşte ale mucenicului şi le-a îngropat în gropniţa Priscilei, de lîngă drumul Salariei. Astfel s-a sfîrşit Sfinţitul Mucenic Marcelin, episcopul Romei, lăsînd chip de pocăinţă tuturor celor ce într-acea vreme cădeau într-un păcat ca acesta; pentru că mulţi, înfricoşîndu-se de munci, se lepădau de Hristos; iar noi să slăvim negrăita milostivire a lui Dumnezeu, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfintele Muceniţe Chiriachia, Caleria şi Maria

Adaugat la iunie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 20, 2026

Chiriachia, Caleria şi Maria, muceniţele lui Hristos, au fost din cetatea Cezareea Palestinei. Ele, învăţînd de la un creştin credinţa lui Hristos şi lepădînd jertfele cele urîte ale idolilor, s-au apropiat de Hristos. Cîte trei şedeau într-o colibă petrecînd în tăcere şi rugîndu-se lui Dumnezeu ca să zdrobească pînă la sfîrşit înşelăciunea idolească, iar credinţa lui Hristos să strălucească în toată lumea şi să înceteze prigonirea împotriva creştinilor. Astfel, vieţuind ele în posturi şi în rugăciuni, au fost pîrîte de slujitorii de idoli la mai marele acelei ţări, care le silea să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor. Dar ele nicidecum n-au dorit să facă aceasta, pentru care au fost muncite fără de milă cu bătăi, şi în acele munci şi-au dat sufletele lor în mîinile lui Dumnezeu.

Aducerea cinstitelor moaste ale Sfantului marelui Mucenic Teodor Stratilat

Adaugat la iunie 21, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 21, 2026

Sfantul mare Mucenic Teodor a patimit pentru Hristos, pe vremea paganului imparat Licinius, in cetatea Iraclia, unde Sfantul era dregator. Iar vremea sfarsitului sau a fost in ziua de 8 a lunii februarie. Acum, in aceasta luna si zi, se cinsteste aducerea cinstitelor sale moaste, din cetatea Iraclia, in patria lui, in Evhaita. Ca, asa a poruncit Sfantul lui Uar, sluga sa, caruia, la patimirea lui, i-a zis: „Trupul meu sa-l duci in Evhaita, in tara stramosilor mei.” Deci, cel care va voi sa stie toate cele despre acest Sfant, sa citeasca patimirea lui, cea pe larg scrisa. Noi, aici, vom pomeni minunea cea luminata, care s-a facut cu icoana lui, despre care marturisesc Sfantul Anastasie Sinaitul si Sfantul Ioan Damaschin. Si minunea a fost asa: Este un loc, departe de cetatea Damascului, ca la patru mii de pasi, care se numeste Carsat, unde era biserica Sfantului are Mucenic Teodor Stratilat. Acest loc, l-au luat turcii in stapanirea lor si au inceput a locui acolo, au intrat in biserica Mucenicului si au pangarit-o cu toate necuratiile. Cau au bagat in ea dobitoacele lor si femeile si copii lor. Si era acolo, inchipuit pe perete, cu vopsele, chipul Sfantului mare Mucenic Teodor. Si, intr-o zi, sezand multi turci in biserica aceea si vorbind intre ei, unul a luat un arc si o sageata si incordandu-l, a tras in icoana. Si s-a infipt sageata in umarul cel drept al Sfantului si, indata, a curs sange din icoana, ca dintr-un om viu.

Si, vazand acea minune, turcii s-au mirat, insa n-au iesit din biserica, ci locuiau in ea, mai departe. Si erau acolo douazeci de saracini cu femeile si copiii lor, si, in putine zile, ca loviti de o amara moarte, toti au pierit. Iar cei ce locuiau afara din biserica, in aceeasi vreme, au ramas intregi si sanatosi. Si spune Cuviosul Anastasia Sinaitul, despre icoana aceea, pe care insusi a vazut-o, ca era pe ea urme de sange, care cursese din rana. Aceasta minune a fost spre infricosarea turcilor celor necredinciosi, iar noua, credinciosilor, spre invatatura, ca sa stim ca datori suntem a cinsti Sfintele icoane, ca prin ele, ni se da si lucreaza intru noi, darul cel minunat al Dumnezeului nostru.

Cuviosul Zosima fenicianul

Adaugat la iunie 21, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 21, 2026

Cuviosul Zosima era de neam fenician, din Siidi, un sat din Fenicia, ca la douazeci de stadii departare de cetatea Tirului. Acesta, in viata monahiceasca deprinzandu-se cu infranarea, cu postirea si cu alte fapte bune ce straluceau la dansul, atat de mare dar si-a dobandit de la Dumnezeu, incat, nu numai ca era liber de toata tulburarea, in cugetul lui, ci si pe cele ce erau sa fie si pe cele ce se faceau in locuri indepartate, le vedea, ca si cum ar fi fost acolo, mai inainte-vazator fiind. Iar manastirea lui era aproape de acelasi sat, Siidi, in care s-a nascut. I s-a intamplat, odata, cand era in Cezareea Palestinei, unde intr-acea vreme, carmuia, ca episcop cuviosul Ioan Hozevitul, dupa numele manastirii Hozevit care era nu departe de Ierusalim, langa calea ce duce spre Ierihon. El fusese luat fara voia lui, si sfintit episcop, pentru viata lui cea imbunatatita.

Intru aceeasi cetate a Cezareei, vietuia un oarecare barbat, de bun neam, anume Archesilae, dregator cu cinstea, impodobit fiind evlavie si cu toate faptele cele bune. La aceasta era gazduit Cuviosul Zosima, fiind primit de dansul cu cinste. In vremea cand a cazut Antiohia, staretul a inceput a suspina, a se tangui cu greu si a ofta din adancul inimii. Si atatea lacrimi a varsat, incat, a udat pamantul cu ele. Apoi, cerand o cadelnita, a umplut-o cu carbuni aprinsi si cu tamaie si a cadit pe toti cei ce erau acolo. Dupa aceea, s-a intins la pamant, in chipul crucii, si a inceput cu rugaciuni si cu laude a milostivi pe Dumnezeu. Atunci, Archesilae l-a intrebat: „Pentru ce te-ai tulburat asa?” Iar el, cu mare glas, a raspuns: „Glasul infricosatei sfaramari si al caderii Antiohiei a rasunat in auzul meu si in urechile mele, a patruns.” Iar Archesilae si ceilalti ce erau acolo, minunandu-se, au insemnat, scriind ceasul acela, intru care Cuviosul a spus aceasta. Iar, dupa aceea, degraba au aflat ca, chiar atunci s-a intamplat tot ceea ce zisese staretul, caci Antiohia a cazut in vremea in care staretul, plangand, a vestit caderea ei.

Iarasi, Cuviosul Zosima, intr-o oarecare vreme mergand la Cezareea, avea cu sine un asin, care ducea lucrurile Cuviosului, cele de nevoie. Deci, i-a iesit in cale un leu, care, rapind asinul, s-a dus cu el in pustie. Iar Sfantul Zosima, a plecat dupa el. Si, dupa ce leul a mancat asinul si s-a saturat, s-a apropiat de el staretul, si, zambind, i-a zis: „Deci, asa, prietene, calea, acum, imi este mai grea, fiindca de batranete, am slabit si nu pot sa duc in spate povara pe carte o puneam pe asin. Pentru aceea, sa porti tu sarcina, daca vrei sa scapi de mine, desi este impotriva firii tale lucrul acesta. Iar, dupa aceea, te vei intoarce catre naravul tau cei dintai, salbatic si de fiara.” Atunci, leul, uitandu-si maina sa cea fireasca, a inceput a se gudura pe langa dansul si a se face bland, ca un miel. Si, prin insasi gudurarea sa, a aratat semn de ascultare. Iar Sfantul Zosima, punand pe leu povara, pe care o ducea asinul, acesta a dus-o pana la portile Cazareei, unde, Sfantul, luandu-si povara, a slobozit iarasi fiara in pustie. Prin aceasta s-a aratat puterea Domnului cea nemarginita, care supune robilor Sai, in ascultare, chiar in fiarele cele salbatice. Pe de alta parte, s-a aratat, ca omului celui imbunatatit, care se supune cu adevarat Domnului, toata cealalta faptura, desi necuvantatoare si neintelegatoare, i se supune, si ea, lui, si ii slujeste. Si, in sfarsit, se arata si sfintenia Cuviosului Parintelui nostru Zosima fenicianul. Drept aceea, slava fie Dumnezeului nostru, pentru toate, acum si pururea.

Tot în această zi, pomenirea Sfîntului Sfinţitului Efrem, Patriarhul Antiohiei.

Tot în această zi, pomenirea Sfînţilor Vasile şi Constantin, cneji ai Iaroslavului.

Sfîntul Ierarh Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei

Adaugat la iunie 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 22, 2026

Sfîntul Chiril a fost pe vremea împăratului Teodosie cel mic, nepot de soră fiind lui Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, şi urmaş în scaun.

Fost-a încă şi apărător al celui de-al treilea Sfînt Sinod a toată lumea ce s-a adunat în Efes (431) şi a surpat pe rău credinciosul Nestorie, care învăţa multe hule împotriva stăpînei noastre Născătoarei de Dumnezeu. Deci strălucind întru multe bune isprăvi, s-a mutat către Domnul.

Cuviosul Chiril, Egumenul Mănăstirii de la Iezerul Alb.

Sfintele cinci fecioare canonice: Tecla, Mariamni, Marta, Maria şi Enata

Adaugat la iunie 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 22, 2026

În zilele lui Savorie împăratul perşilor, aproape de satul Aza, era un oarecare preot, Pavel cu numele, plin de bogăţie, avînd întru a sa sinodie cinci canonice, fecioare. Deci acestea se aflau împodobite şi strălucite cu lumina virtuţilor, liturghisind Pavel şi cîntînd împreună slujba cu ele, care se aflau ziua şi noaptea lucrînd poruncile lui Dumnezeu. Iar urîtorul de bine diavolul, nesuferind sporirea lor cea după Dumnezeu, văzînd-o cum creşte pe toată ziua şi se întinde spre cele mai bune, a pregătit pe un oarecine să vestească la Tars pe întîiul vrăjitor împărătesc că se afla un oarecare preot creştin plin de bogăţie, şi că de voieşte să cîştige bogăţia lui, să-l aducă înaintea sa, împreună cu fecioarele pe care le are întovărăşite. Căci acestea nelepădîndu-se de credinţa lor, el va dobîndi toată avuţia lor, dîndu-le pe ele spre tăiere. Atunci îndată a fost adus preotul împreună cu fecioarele, şi cu toată averea sa. Şi intrînd satana în inima preotului, a zis către arhimagul: „Pentru ce ai luat banii mei, nefăcîndu-ţi eu nici un rău?” Şi acela răspunzînd i-a zis: „Pentru că eşti creştin, şi nu păzeşti poruncile împărăteşti”. Şi Pavel i-a zis: „Şi ce-mi porunceşti să fac?” Iar acela i-a răspuns: „De te vei închina soarelui şi vei mînca sînge de jertfe, ia-ţi ale tale şi du-te la casa ta”. Atunci ticălosul căutînd împrejur şi văzîndu-şi averea jos zăcînd, a zis: „Fac toate cîte îmi vei zice”. Şi închinîndu-se soarelui, a mîncat şi din sîngele jertfelor cel închegat şi a băut din el. Iar întîiul vrăjitor împărătesc, a zis către Pavel: „Înduplecă şi pe fecioarele cele împreună cu tine ca să facă, ceea ce tu ai făcut, şi să se însoţească cu bărbaţi, şi atunci luaţi-vă bogăţia şi mergeţi unde voiţi”. Deci Pavel apropiindu-se de fecioare le-a zis: „Întîiul vrăjitor ne-a luat banii noştri, şi ne îndeamnă să facem voia împăratului şi aşa ne va da înapoi toate ale noastre. Şi iată eu am mîncat şi am băut din sîngele jertfelor, şi m-am închinat soarelui şi focului. Deci prin mine vă îndeamnă şi pe voi ca să faceţi aceasta, şi mai apoi să luaţi ale voastre şi să vă duceţi”. Iar fecioarele ca într-o unire mai întîi scuipînd în faţa lui i-au zis: „De ce ai cutezat tu a face aceasta şi a ne îndemna încă şi pe noi? Iată că un al doilea Iuda te-ai arătat. Acela pentru bani a dat la moarte pe Învăţătorul şi Stăpînul nostru, şi cîştigînd banii s-a spînzurat după ce L-a vîndut pe El. Iată şi tu, ticălosule, ca un al doilea Iuda, pentru bani ţi-ai pierdut sufletul tău, şi nici ai venit întru cugetare despre bogatul acela, ce avea mulţi bani şi zicea: Suflete ai multe bunătăţi, mănîncă, bea, veseleşte-te. Pentru aceasta a auzit: Nebunule, întru această noapte vor cere sufletul tău de la tine, iar cele ce ai gătit, ale cui vor fi? Deci îţi zicem ţie, stînd înaintea lui Dumnezeu, că amîndouă întîmplările, şi a bogatului şi a Iudei, se vor împlini de tine”. Şi iarăşi l-au scuipat pe el în faţă, ca pe un lepădat. Atunci, din porunca întîiului vrăjitor, fără de cruţare au fost bătute multe ceasuri fecioarele, care suferind toiegele ziceau:

„Noi ne închinăm Domnului nostru Iisus Hristos, iar poruncilor împărăteşti nu ne plecăm, iar tu fă ce voieşti”. Iar întîiul vrăjitor, uneltind în toate chipurile ca să cîştige banii lui Pavel, a hotărît ca prin mîna lui Pavel să taie cu sabia capetele cinstitelor fecioare, socotind că Pavel nu se va pleca a face aceasta, şi astfel va cîştiga toţi banii, dînd morţii şi pe Pavel împreună cu sfintele fecioare. Iar ticălosul Pavel, auzind aceasta şi iarăşi căutînd împrejur şi văzîndu-şi banii, a zis: „Fac toate cîte îmi vei porunci”. Şi luînd sabia a stat aproape de fecioare, iar sfintele văzîndu-l s-au spăimîntat, şi cu glas au zis către el: „Ticălosule! pastor fiind, ai ieşit împotriva turmei tale, ca un lup sălbatic ca să ne omori pe noi? Acesta este sfîntul trup şi sînge al Domnului nostru Iisus Hristos, pe care îl primim din necuratele tale mîini? Să ştii că sabia din mîna ta este pentru noi viaţa veşnică, şi noi cu adevărat ne ducem la Domnul nostru Iisus Hristos, iar tu, precum mai înainte ţi-am zis, degrabă îţi vei pierde sufletul împreună cu bogăţia, prin spînzurare şi te vei duce spre tovarăşul tău Iuda”. Acestea şi altele i-au vorbit, şi făcînd mai întîi rugăciune, li s-au tăiat capetele de către Pavel. Atunci a zis întîiul vrăjitor către Pavel: „Să ştii Pavele că la nici unul din oameni nu am văzut atîta iscusinţă şi isteţime ca la tine. Pentru aceasta fără de ştirea împăratului nu te pot face slobod, căci vestindu-i-se lui prin mine pentru tine, întru mare cinste te va pune; deci acum veseleşte-te împreună cu noi, şi dimineaţă vom face cunoscut cele pentru tine”. Iar ticălosul acela a răspuns: „Fie precum ai poruncit”. Şi în noaptea aceea trimiţînd întîiul vrăjitor pe slugile sale, le-a poruncit ca să lege grumazul lui Pavel cu o funie şi să-l spînzure, şi aşa cu silnicie şi-a lepădat sufletul său. Iar dimineaţa întîiul vrăjitor, după ce l-a aflat spînzurat, spunea că el singur s-ar fi spînzurat, şi a poruncit ca să-l pogoare şi să-l arunce spre mîncare cîinilor. Şi aşa au luat sfîrşit cele mai înainte zise de sfintele femei, îndoita moarte preaticălosul Pavel suferind.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Alexandru, egumenul de Kuşta.

Sfîntul Sfinţitul Mucenic Timotei, Episcopul Prusiei

Adaugat la iunie 23, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 23, 2026

Acesta a trăit în zilele lui Iulian Paravatul (Apostatul), chivernisindu-şi bine Biserica ce luase. Şi păstorind duhovniceşte poporul dintr-însa, şi avînd dar de minuni nespuse, a ucis cu ajutorul acoperămîntului Sfintelor Taine un balaur mare, care cu răutatea celui încuibat în locul acela, ucigaşul zic de oameni şi vechiul balaur, omora şi pe oamenii ce treceau prin acel loc şi dobitoacele numai cu suflatul lui le strica de piereau, încît în scurt timp fusese părăsit drumul ce este între Prusa şi între apele cele fierbinţi. Şi aflînd paravatul Iulian minunile ce făcea sfîntul, a trimis de l-au omorît. Şi se face prăznuirea lui în sfîntul său martiriu, ce este înăuntrul cinstitei case de bolnavi, care se află în Devteron.