Cununa Apostolilor. La prăznuirea Sfinţilor Petru şi Pavel – Sf. Grigorie Palama

iulie 12, 2019 Categoria: Articole, Predici, Vietile Sfintilor

1.Pomenirea fiecăruia dintre sfinţi, în ziua de sărbătoare rînduită, este un prilej de mare bucurie, comună poporului şi cetăţii, supuşilor şi dregătorilor, fiind aducătoare de mare folos duhovnicesc.

Căci, precum spune înţeleptul Solomon, “pomenirea cuviosului cu laude şi lauda dreptului bucură poporul” (Pilde 10:7). Şi aşa cum noaptea se aprind făcliile şi luminează spre folosul şi bucuria tuturor celor de faţă, tot aşa şi viaţa bine-plăcută lui Dumnezeu şi sfîrşitul cel fericit pe măsură, şi harul dăruit acestora pentru curăţia vieţii lor, asemenea unei făclii luminoase prezente în mijlocul nostru prin pomenire, aduce celor adunaţi, deopotrivă, înţelepciunea duhovnicească şi tot folosul.

Aşa cum de roadele pămîntului se bucură nu numai cultivatorii, ci toţi oamenii (căci bucuria roadelor pămîntului este comună tuturor), la fel şi rodirea întru Dumnezeu a sfinţilor, prin virtute, nu-l bucură numai pe cultivatorul sufletelor, ci şi pe noi toţi laolaltă, întrucît sufletele noastre sunt aduse la o hrană şi o bucurie comune.

Dar chiar şi în această viaţă, toţi sfinţii sunt un îndemn la virtute pentru cei care îi ascultă şi îi văd fiind în comuniune cu ei. Căci ei sunt adevărate icoane însufleţite, stîlpi umblători întru bine, cărţi vii şi grăitoare, care călăuzesc spre mai bine. Iar după ce s-au mutat din această viaţă la viaţa cea veşnică, prin pomenirea faptelor bune pe care le-au săvîrşit, dobîndim un folos fără de moarte.

Căci pomenirea acestor fapte bune este deja o laudă pe care o aducem sfinţilor, care ne foloseşte vreme îndelungată, fiindcă ceea ce am primit mai înainte de la ei ne este de folos şi astăzi.

2.Căci noi nu dăm nimic în schimbul acelor bu-nuri, atunci cînd pomenim faptele lor. Cum am fi noi vrednici să stăm în faţa lor sau să le dam ceva, lipsiţi fiind noi de toată virtutea şi fapta cea bună? Cînd ei au fost deja preamăriţi cu răsplătite şi daru-rile făgăduite de Dumnezeu, mai presus de puterea cuvîntului, atît cît poate cuprinde firea, ca să se arate totodată şi petrecerea lor mai presus de orice cuvînt. Aşadar, atunci cînd le aducem laudă, noi nu mărim, şi nici nu sporim cele ce au săvîrşit, de-parte de noi gîndul! Insă cu adevărat vom spori bunătăţile dăruite pentru noi de sfinţi, care ca nişte candele răspîndesc lumină, ridicîndu-ne şi pe noi la ei şi făcîdu-ne să primim din binefăcătoarea putere care ne vine de la ei.

3.Dacă pomenirea fiecăruia dintre sfinţi, despre care am vorbit, se săvîrşeşte de către noi prin imne şi prin cîntări de lauda, cu cît mai mult se cuvine a cinsti pomenirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, cununa soborului apostolesc.

Ei sunt împreună părinţi şi îndreptători ai tuturor celor numiţi cu numele lui Hristos, apostoli, mucenici, cuvioşi, preoţi, ierarhi, păstori şi învăţători, ai celor păstoriţi şi învăţaţi, ca unii care sunt arhipăstori şi ziditori ai cinstirii de Dumnezeu şi ai virtuţii tuturor, şi ca luminători ai lumii, păstrînd şi răspîndind cuvîntul vieţii.

Ei luminează prin credinţă şi virtute ca soarele între celelalte astre sau ca cerurile cerurilor, mărturisind slava Dumnezeului celui Preaînalt.
Ei covîrşesc cerurile, măreţia, frumuseţea astrelor şi grabnica lor mişcare, rînduiala şi puterea lor, căci aceşti împreună Apostoli au arătat cele mai presus de simţuri, [ridicîndu-se] la cele mai presus de ceruri şi de lume, şi răspîndesc lumina întru care nu este mutare sau umbră de schimbare. Şi nu numai că au ieşit din întuneric la această preaminunată lumină, ci se fac părtaşi desăvîrşitei lumini, astfel încît la cea de-a doua venire în slavă a Dumnezeu-Cuvîntului întrupat si la arătarea luminii dintru început să strălucească şi ei ca soarele.

4.Astfel de luminători, adunîndu-se unul cu altul astăzi şi împreună cu noi, fac să strălucească Biserica; iar prin adunarea lor nu se umbresc unul pe altul, ci împreună lucrează sporirea luminii. Căci nu a fost aşezat unul întru înălţime, mişcîndu-se sus, iar celălalt coborît ca să nu-l umbrească; nici nu umblă unul ziua, iar celălalt noaptea, astfel încît stînd unul împotriva celuilalt, să nu cada în umbră; şi nici nu trimite unul lumina, iar altul o ia înapoi, încît aici să sufere schimbare, iar dincolo, întru alt chip, să dobîndească luminarea, după vreo măsura a împărţirii.

Dimpotrivă, Hristos, izvorul cel nesecat al luminii veşnice, făcîndu-le amîndurora parte egală, le-a dăruit egală înălţime, slavă şi strălucire.

De aceea, întîlnirea acestor doi luminători este comuniune, aducînd o îndoită luminare în sufletele credincioşilor. Insă cel întîi apostat, care l-a despărţit de Dumnezeu pe cel dintîi om, l-a văzut pe Cel care l-a zidit pe Adam, părintele neamului omenesc, cum l-a zidit mai tîrziu pe Petru, părinte credincioşilor celor cu adevărat de Dumnezeu cinstitori. Dar nu numai că l-a văzut, ci l-a şi auzit pe Cel care a zis: “Tu eşti Petru, şi aceasta este piatra pe care îmi voi zidi Biserica Mea” (Mat., 16:18).

Şi aflînd aceasta începătorul răutăţii celei nimicitoare, care prin răutatea lui s-a făcut pricină de cădere începătorului neamului omenesc, Adam, a uneltit şi împotriva lui Petru, începătorul neamului celor bine cinstitori de Dumnezeu.

5. Ştiind, deci, că Petru era înzestrat cu înţelepciune şi aprins de dragostea pentru Hristos, nu a îndrăznit un atac pe faţă, ci pe ocolite, din partea cea dreaptă, înşelîndu-1 cu mult vicleşug, l-a ispitit să facă mai mult decît era necesar şi, astfel, în timpul patimilor celor mîntuitoare, cînd Domnul a zis către ucenici: “în această noapte toţi vă veţi sminti întru Mine” (Mat. 26:31), Petru a tăgăduit, necrezînd.
Dar nu numai atît, ci s-a pus pe sine mai presus decît toţi ceilalţi, zicînd că dacă toţi se vor sminti, el nu o va face. Urmarea a fost că s-a lepădat mai mult decît toţi, doborît de propria cutezanţă, astfel încît mai mult decît toţi ceilalţi a fost smerit, pentru ca, la vreme, să fie arătat mai strălucitor, nu precum Adam, ispitit, biruit şi dus la moarte, ci ispitit, înjosit puţin, dar biruind pe ispititor. Cum? Prin defăimarea de sine şi prin puternica întristare şi pocăinţă, prin doctoria cea tare pentru milostivirea. Domnului, prin lacrimi, fiindcă “inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50:12) şi întristarea cea după Dumnezeu aduce în suflet o stăruitoare pocăinţă, lucrînd pentru mîntuire, plinind cuvîntul Evangheliei: “cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera”.

6. Dacă ar cerceta cineva ar vedea, că nu numai lepădarea este tămăduită prin plînsul pocăinţei, ci însăşi patima pentru care mai mult decît orice altceva propriul suflet este tras în jos şi lepădat, după cum se poate cu uşurinţă prevedea. Şi vrînd să arate tuturor aceasta, Domnul, după ce a pătimit în trup pentru noi şi după a înviat a treia zi din morţi, ne-a adus folos prin cele citite astăzi în Evanghelie despre Petru, zicînd către acesta: “Simone, fiul lui Iona, mă iubeşti tu mai mult decît aceştia, adică decît ucenicii Mei?” A întrebat însă după ce Petru se schimbase printr-o mai mare smerenie. Căci cel care neîntrebat fiind la început, punîndu-se pe sine mai presus decît ceilalţi şi zicînd că dacă toţi [se vor lepăda], el nu o va face, şi fiind acum întrebat dacă-L iubea mai mult decît toţi, a răspuns simplu că-L iubea, lăsînd la o parte pe “mai mult”: “Da, Doamne, tu ştii că Te iubesc”.

7. Ce a făcut atunci Domnul? Fiindcă Petru s-a arătat astfel, fiindcă a avut grijă ca nici să nu cadă din dragostea pentru El, dar să-şi păzească şi smerenia, a împlinit mai cu osîrdie făgăduinţa pe care i-a făcut, zicîndu-i: “Paşte mieluşeii mei”. Iar cînd a numit casă adunarea credincioşilor, a făgăduit să pună această temelie: “Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Mat., 16:18). Şi cînd era vorba despre pescuit, l-a numit pe Petru pescar de oameni: “de acum vei fi pescar de oameni”, iar cînd a fost vorba despre oi, l-a rînduit păstor, zicîndu-i: “Paşte mieluşeii Mei, paşte oile Mele”. Să luăm aminte, fraţilor, cît ne doreşte Domnul mîntuirea, de vreme ce şi de la cei ce-L iubesc nu cere nimic altceva decît să ne îndrepte la păşunea şi la staulul mîntuirii.

8. Să dorim, aşadar, şi noi mîntuirea noastră şi să ascultăm cu fapta şi cuvîntul de cei care ne îndreaptă către ea. E de ajuns doar ca fiecare dintre noi să vrea să ţină cele care duc la mîntuire,de vreme ce călăuza a fost pregătită de Mîntuitorul tuturor şi dătătorul mîntuirii, gata să ne ajute prin cea mai mare iubire de oameni, ca unul care nu s-a chemat singur, ci mai curînd a fost chemat la slujire.
De trei ori a întrebat Domnul, pentru ca Petru, răspunzînd de trei ori, să aducă mărturisire curată şi prin întreita mărturisire să vindece desăvîrşit întreita lepădare.

Şi de trei ori l-a pus pe Petru păstor al propriei Sale turme de miei şi de oi, aşezîndu-l în fruntea celor trei stări ale celor mîntuiţi: slujirea, lucrarea şi fiimea; sau fecioria, văduvia înţeleaptă şi căsătoria cinstită.

Însă Petru întrebat iarăşi şi iarăşi dacă Îl iubeşte pe Hristos, s-a întristat socotind că este întrebat de atîtea ori fiindcă nu este crezut. Dar cunoscîndu-L pe Cel pe care-L iubea şi ştiind bine că Cel care întreba cunoştea aceasta, mai mult chiar decît el însuşi şi în adîncime, nu numai că a mărturisit că Îl iubea, ci a propovăduit şi faptul că Cel iubit de el este Dumnezeul cel mai presus de toată făptura, zicînd: “Tu, Doamne, care ştii toate, tu ştii că Te iubesc”. Căci pe toate le cunoaşte numai unul Dumnezeu care este peste toate.

9. Insă Domnul, după ce Petru a făcut această mărturisire din toată inima lui şi din tot cugetul, nu numai că l-a hirotonit păstor şi arhipăstor al întregii Sale Biserici, ci i-a şi făgăduit că atîta de mare putere îi va da încît pînă la moarte, şi încă moarte pe cruce, va răbda pentru El cel care, mai înainte de întărirea aceasta, nu a răbdat nici măcar întrebările unei copile. “Adevărat, adevărat zic ţie, cînd erai mai tînăr la suflet şi la trup te încingeai singur, adică te foloseai de puterea ta şi mergeai unde voiai, umblînd de la tine, trăind precum alegeai tu şi precum îţi era firea, însă cînd vei îmbătrîni, ajungînd la plinirea vîrstei trupeşti şi duhovniceşti, vei întinde mîinile tale”: prin acest cuvînt se referea la sfîrşitul prin cruce, că nu de voie va fi mărturia lui Petru.

“Aşadar, vei întinde mîinile tale şi altul te va încinge, adică vei fi întărit, şi vei fi purtat de oameni acolo unde nu voieşti, fiindcă firea nu voieşte să se nimicească prin moarte. Astfel se arată, pe de o parte, dorinţa firii noastre de a trăi şi, pe de altă parte, mucenicia mai presus de fire a Sfîntului Petru. Căci cele pe care le vei suferi pentru Mine, zice Domnul, şi mărturisirea numelui Meu, întărit fiind de Mine, nu pot fi dorite de firea omenească pentru că sunt mai presus de ea.

10. Atît despre pe Petru, în cîteva cuvinte. Insă despre Pavel, ce limbă, sau mai degrabă cîte limbi şi cît de multe cuvinte ar trebui să înfăţişeze cu amănunţime răbdarea sa pînă la moarte? Cel care în fiecare zi obişnuia să moară, sau mai degrabă petrecea ca un mort, nemaitrăind deloc pentru el însuşi, după cum singur mărturiseşte, ci avîndu-L în el pe Hristos cel viu (Gal., 2, 20).
Pentru dragostea lui Hristos a socotit necesare nu numai toate necazurile prezente, ci şi pe cele ce urmau să vină le-a prevăzut: “Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici cele din înălţime, nici cele din adînc, nici puterile nu ne vor despărţi pe noi de dragostea lui Dumenzeu cea întru Iisus Hristos” (Rom. 8:38). Aşadar, avea atîta osîrdie pentru Dumnezeu încît să ne facă părtaşi şi pe noi la rîvna cea către Dumnezeu. Căruia i s-au mai predat unele ca acestea, în afară de Petru? Şi cîtă smerenie vedem, cînd îl auzim zicînd despre sine: “Eu sunt cel mai mic dintre Apostoli, şi nu sunt vrednic să fiu numit Apostol” (I Cor. 15:9).

11. Aşadar, nu este oare Pavel asemenea lui Petru în rîvnă, smerenie şi dragoste? Nu a dobîndit oare aceleaşi cununi de la Cel care a rînduit parte dreaptă amîndurora şi egală socotinţă în ceea ce priveşte jugul de purtat, măsura şi povara? Dar în ce chip le-a făcut parte egală? Fiindcă i-a spus lui Petru: “Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea”, iar despre Pavel, zice către Anania: “Căci acesta îmi este Mie vas ales, care va purta numele Meu în faţa neamurilor şi a regilor”. Care nume? Cel cu care suntem numiţi fiecare dintre noi, Biserica lui Hristos, pe care ca o temelie o susţine Sfîntul Petru.

Vedeţi cum Petru şi Pavel se bucură de aceeaşi cinste şi strălucire, şi cum Biserica lui Hristos se ridică [pe umerii] amîndurora? Pentru aceasta, Biserica le aduce astăzi una şi aceeaşi cinstire, prăznuindu-i deopotrivă. Iar noi cercetînd sfîrşitul fiecăruia, să ne aducem aminte de întoarcerea lor, şi chiar dacă nu am privi cu atenţie şi nu am urma celelalte fapte ale lor, ar fi de ajuns pentru noi a lua aminte la îndreptarea lor prin smerenie şi pocăinţă. Căci celelalte fapte, care sunt mari şi înalte, se cuvine să fie urmate de cei care pot fi mari cu fapta, fiindcă nu este tuturor cu putinţă a săvîrşi asemenea fapte. Insă este cu mult mai potrivit pentru noi, cîtă vreme în toată ziua cădem şi nu ne rămîne nici o altă faptă decît nădejdea mîntuirii, să ne cufundăm în neîncetată şi smerită pocăinţă.

12. Iar pocăinţa se naşte în suflet din recunoaşterea propriilor căderi, care este început mare pentru îmblînzirea lui Dumnezeu. Căci spune psalmistul profet către Dumnezeu: “fărădelegea mea o cunosc” (Ps. 50: l -2). Or, prin recunoaşterea păcatelor vine mila şi prin mărturisirea lor, ca şi prin defăimarea de sine vine desăvîrşita iertare: “marturisi-voi fărădelegea mea Domnului şi El îmi va ierta nelegiuirea păcatului meu” (Ps. 31: 6), de vreme ce prin recunoaşterea păcatelor vine cunoaşterea de sine, prin care vine şi întristarea pentru păcătuire, pe care a mărturisit-o şi Pavel lui Dumnezeu. Iar după întristarea cea după Dumnezeu, urmează în chip firesc mărturisirea către Dumnezeu cu inimă înfrîntă şi smerită, şi apoi rugăciunea, urmată ca într-un lanţ de lepădarea de rele: aceasta este pocăinţa.

13. Căci şi Manase tot prin aceasta a fost izbăvit de pedeapsa pentru păcate după ce a căzut în mulţimea, mărimea şi adîncul fărădelegilor pentru care a fost înlănţuit în obezi mai mulţi ani. Iar cît priveşte pe David, nu numai că i-a şters Domnul farădelegea, dar nici nu i-a luat nici darul profeţiei. De aceasta şi Petru folosindu-se, nu numai că S-a ridicat din cădere şi a dobîndit iertare, dar a şi fost rînduit în fruntea Bisericii lui Hristos. Tot întru pocăinţă îl vei găsi şi pe Pavel cel prigonitor, iar după întoarcerea şi lepădarea de păcat, [îl vei afla] mai presus decît ceilalţi, întru asemănarea cu Dumnezeu.

Căci pocăinţa, dacă este adevărată şi dacă porneşte într-a- devăr din inimă, îl convinge pe cel care a dobîndit-o ca nicidecum să nu mai consimtă păcatelor, nicidecum să nu se mai alăture faptelor celor stricăcioase, nicidecum să nu dea pricină patimilor, ci să le dispreţuiască şi pe cele prezente, să stea împotriva celor viitoare, să lupte împotriva lor şi să pună în loc virtuţile, să fie înfrînat întru toate, să vegheze în rugăciuni către Dumnezeu, să lepede de la sine cîştigul nedrept, să fie milostiv cu cei căzuţi, să fie binevoitor cu cei care îi cer sprijin, să le fie celor nevoiaşi ajutor prin cuvinte, fapte şi milostenii, să slujească tuturor din suflet, astfel încît prin iubirea de oameni să-L dobîndească pe Iubitorul de oameni şi prin iubirea de aproapele să o primească pe cea de Dumnezeu, să-şi atragă dumnezeiasca bunăvoinţă, să-şi agonisească mila cea veşnică, harul şi dumnezeiasca binecuvîntare, care rămîne de-a pururi.

14. Pe care fie ca noi toţi să le dobîndim cu harul Unuia Născut Fiului lui Dumnezeu, Căruia se cuvine slava, stăpînirea, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Preasfîntul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Lui Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Grigorie Palama