Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Nu trebuie niciodată să deznădăjduiţi de propria mântuire şi nici de milostivirea dumnezeiască

mai 16, 2019 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Ioan Gura de Aur

E partea unui suflet mărinimos de a nu se lăsa deloc abătut, de a nu deznădăjdui câtuşi de puţin în faţa multelor rele care-l împresoară – de a nu se depărta întru nimic de Dumnezeu, ci prin rugăciuni repetate şi fără izbăvire, de a stărui până ce El va avea milă, aşa cum zice prea-fericitul David.

Îmbrâncindu-ne în deznădejde, diavolul caută să smulgă din inimile noastre nădejdea în Dumnezeu, singura ancoră temeinică, acest susţinător al vieţuirii noastre, care ne duce de mână pe drumul cerului – şi chezăşuieşte mântuire sufletelor aflate în cădere.

>Prin nădejde – zice Pavel – am fost mântuiţi…”. Ca şi un lanţ trainic coborât ca din cer, nădejdea ne susţine sufletele. Ea atrage încetul cu încetul către cereştile înălţimi pe acei care se ţin bine „legaţi” de ea; ea ne ridică deasupra învolburărilor mizeriilor lumii acesteia.

Cine slăbeşte şi se scapă din ancora aceasta sfântă, cade de îndată şi se îneacă. Cel rău ştie bine aceasta, când zăreşte că suntem zdrobiţi de gândul relelor noastre fapte, se arată şi adaogă acestei greutăţi gândurile deznădejdii, mai grele decât plumbul însuşi. Dacă le primim, este cu neputinţă să nu fim târâţi de îndată de această adăugire de greutate, desprinşi cu putere de lanţ şi aruncaţi în fundul ticăloşiei…

Mulţi oameni, după ce au fost puşi jos şi depărtaţi de calea cea strâmtă a virtuţii, s-au ridicat atât de minunat, încât restul zilelor lor a şters ceea ce fusese mai înainte, primiră premiul, îşi puseră cununa, fiind aşezaţi printre învingători şi număraţi în obştea sfinţilor.

Atâta vreme cât stăm în cuptorul plăcerilor, cu toate multele pilde de acest fel, lucrul ni se pare cu neputinţă. Dar de îndată ce-am făcut cei dintâi paşi ca să ieşim la lumină, lăsăm, treptat, înapoia noastră flăcările cele arzătoare şi drumul pe care-l vedem deschizându-ni-se înainte ni se arată ca împrospătat de rouă şi plin de uşurinţă.

Trebuie să nu ne descurajăm şi să nu deznădăjduim, cu privire la această întoarcere. La această întâmplare, de vei avea putere şi bunăvoinţă – şi bunăvoinţă şi putere multă îţi vei dobândi.

Când cineva şi-a închis sieşi poarta pocăinţei, – când, ca să zic astfel, şi-a zidit uşa care duce la mântuire, cum va putea, stând afară, să facă ceva bun? Astfel că cel rău pune totul în lucrare ca să sădească acest gând în noi – căci, pe urmă, nu va mai avea voie, ca să ne biruiască, nici de efort, nici de trudă – la ce bun, dacă stăm căzuţi la pământ, doborâţi, şi nevrând a ne împotrivi?

Cel ce va fi în stare a se desface din această legătură, îşi va lua din nou tăria şi nu va înceta, până la cea de pe urmă suflare, de a se împotrivi diavolului. De mii de ori doborât fiind, el se va ridica necontenit şi-şi va împovăra duşmanul. Acela care, dimpotrivă, este înlănţuit de gândurile deznădejdii, îşi nimiceşte propria-i putere şi cum va putea el să izbândească, să se împotrivească, fugind din faţa duşmanului?…

Să nu ziceţi că toate acestea sunt cu privire numai la cei care s-au făcut vinovaţi de greşeli uşoare. Presupuneţi un om plin de toate stricăciunile; că acest om ar fi săvârşit toate greşelile care pot pune pe cineva afară din împărăţie – că nu fusese la început dintre cei necredincioşi, ci că, făcând parte dintre credincioşi, din cei plăcuţi lui Dumnezeu, ar fi ajuns în urmă stricat, desfrânat, poftitor, hoţ, beţiv, sodomist, batjocoritor – şi toate alte culpe pe care le voiţi. Chiar acestui om nu i-aş îngădui să deznădăjduiască, chiar de ar fi ajuns în cea de pe urmă bătrâneţe, cuprins de această stare de stricăciune fără de nume.

Dacă mânia lui Dumnezeu ar fi o patimă, omul ar avea dreptate să deznădăjduiască, neputând stinge flacăra aprinsă de toate crimele lui. Dar patimile nu sunt cunoscute de Dumnezeu; chiar când El se răzbună şi pedepseşte, este fără mânie, plin de bunătate. Aşa că, se cade să avem temeinic curaj. Şi să fim încrezători în puterea pocăinţei.

Deznădejdea nu are numai această tristă urmare de a ne închide porţile cetăţii cereşti, de a ne împinge spre multă trândăvie şi mult dispreţ – ea ne prăbuşeşte, aşadar, în rătăcirea cea diavolească.

Diavolul însuşi nu a ajuns ceea ce este decât deznădăjduind la început – şi prăbuşindu-se, pe urmă, din deznădejde, spre vorbe şi fapte potrivnice mântuirii.

Mânioşii, de îndată ce şi-au pierdut sănătatea duhului, nu se mai tem de nimic, nu se mai ruşinează de nimic, chiar de ar fi să se arunce în foc, în mare sau într-o prăpastie.

Asemenea acei care-s cuprinşi de nebunia deznădejdii, ajung de nu mai poţi vorbi cu ei şi aleargă spre tot felul de păcate. Şi dacă moartea nu vine să pună capăt nebuniei lor, pornirii lor, ei înşişi îşi fac mulţime de rele…

Sf. Ioan Gură de Aur
/ioanguradeaur.ro/

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Name (required)

Email (required)

Comentariul