Starea păcătosului – Sf. Teofan Zăvorâtul
iulie 6, 2018 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Teofan Zavoratul
În cele mai multe cazuri, cuvântul lui Dumnezeu înfăţişează pe păcătosul aflat în nevoia de înnoire prin pocăinţă ca fiind cufundat într-un somn adânc. Trăsăturile proprii unor astfel de oameni nu sunt întotdeauna reduse doar la o decădere vădită, ci mai degrabă şi la lipsa, în cel mai strict sens, a râvnei inspirate, neegoiste, de a plăcea lui Dumnezeu, precum şi a silei desăvârşite faţă de orice lucru păcătos. Dăruirea nu e deloc grija cea mai de seamă a preocupărilor şi ostenelilor lor; au timp pentru multe alte lucruri, dar sunt cu desăvârşire nepăsători faţă de propria lor mântuire şi nu simt primejdia care îi paşte. Nesocotesc viaţa cea bună, ducându-şi zilele în necredinţă, chiar dacă uneori, din afară, ar putea părea drepţi şi fără de prihană.
1. Câteva amănunte cu privire la omul lipsit de har
Aceasta este starea generală a păcătosului. Iată şi câteva amănunte cu privire la omul căruia îi lipseşte harul: odată întors de la Dumnezeu, omul se înţepeneşte bine în sine şi face din sine rostul ultim al vieţii şi lucrării sale. Aceasta se întâmplă deoarece, în acest punct, după Dumnezeu, pentru el nu a mai rămas nimic mai presus de sine şi mai ales deoarece, primind mai înainte toate din belşug de la Dumnezeu iar acum uitând de El, se grăbeşte şi se îngrijeşte să pună altceva în loc. Pustiul care s-a ivit înlăuntrul său prin despărţirea lui de Dumnezeu îi pricinuieşte o sete de nestins, care nu-l chinuie încă, dar nici nu-l lasă. Omul a devenit un hău fără fund. Face tot ce poate pentru a umple genunea din el, dar nu reuşeşte nici să o vadă, nici să o simtă umplându-se. Astfel, îşi petrece toată viaţa în trudă, sudoare şi grele osteneli; se ocupă de tot felul de treburi prin care speră să afle un mijloc de a-şi potoli setea de nestins. Aceste treburi îi înghit toată puterea, atenţia şi timpul. Sunt bunul lui cel mai de preţ, în care şi-a pus tot sufletul. Acum e limpede de ce un om care a făcut din sine rostul său ultim nu e niciodată el însuşi; în schimb, totul e în afara lui, în lucrurile fie născocite, fie adunate prin mândrie. El s-a despărţit de Dumnezeu, Care este plinirea a tot ce există, în sine însuşi e gol; nu i-a mai rămas decât o părută revărsare a sa în şirul nesfârşit al lucrurilor şi trăirea prin ele. Astfel, păcătosul însetează, se agită şi se necăjeşte cu nenumărate treburi şi lucruri din afara lui şi a lui Dumnezeu. De aceea, o trăsătură proprie vieţii păcătoase este, în nesocotirea mântuirii, grija şi silinţa pentru multe (vezi Luca 10, 41).
2. Grija şi silinţa pentru multe
Diferitele tente şi deosebiri ale acestei griji şi silinţe pentru multe ţin de felurile pustiului care s-a ivit în suflet. Există o pustiire a minţii care a uitat pe Cel Ce este totul; ea naşte grija şi silinţa pentru multa învăţătură, iscodire, cercetare şi curiozitate. Mai este şi o pustiire a voinţei care a fost lipsită de stăpânirea ei de către Cel Ce este totul; aceasta naşte dorinţa de multe lucruri, înşelarea de avuţii, astfel ca totul să fie în mâinile noastre, în stăpânirea noastră; acesta este, egoismul. Pe urmă mai este şi o pustiire a inimii, lipsită acum de putinţa de a se bucura de Cel Ce este totul; ea pricinuieşte setea de mulţumire prin lucruri nenumărate, mereu altele, sau căutarea unui nesfârşit şir de obiecte prin care năzuim a afla plăcere pentru simţuri – atât în afară, cât şi înăuntru. Astfel, păcătosul se frământă din pricina multei învăţături, a stăpânirii de avuţii şi a dorinţei de plăceri. Se distrează, are şi dispune, iscodeşte. Se învârte în jurul acestor cozi toată viaţa lui.
Iscodirea îi face cu ochiul, inima speră să guste dulceţurile lumii şi e momit de propria sa voinţă. Oricine se poate încredinţa de aceasta dacă stă să îi urmărească mişcările sufletului de-a lungul unei singure zile.
Dacă rămâne singur, păcătosul va continua să se învârtă în acest cerc vicios, pentru că aşa ajunge firea noastră atunci când e robită păcatului. Totuşi, atunci când se află în prezenţa altora, rotocoalele lui se înmulţesc de mii de ori şi devin din ce în ce mai întortocheate.
Lumea întreagă e plină de oameni care fac neîncetat tot felul de lucruri, întreabă, se distrează şi se perindă de ici-colo, ale căror mişcări în toate acestea au format un sistem care i-a supus pe toţi sub legile sale, făcând din ele o Lege pentru toţi cei aflaţi în sfera lui de influenţă. În această adunare de obşte, fiecare intră fără să vrea în legătură cu celălalt, interacţionează unii cu alţii, iar prin interacţiunea lor îşi sporesc iscodirile, egoismul şi goana după plăceri de zeci, sute şi mii de ori, punându-şi toată fericirea, bucuria şi viaţa în această vâltoare nebună. E lumea deşertăciunii, în care îndeletnicirile, cărările, legea, legăturile, limba, plăcerile, distracţiile, ideile – totul, de la cel mai mic lucru până la cel mai mare – sunt pătrunse de lucrarea acestor trei duhuri rele ai grijii şi silinţei pentru multe pomenite mai sus. E ceea ce pricinuieşte jalnica învârtire a sufletelor oamenilor lumeşti.
Trăind în strânsă unire cu această lume, fiecare păcătos e prins în înmiitele ei mreji şi e atât de încâlcit încât nici nu le mai vede. O asemenea povară apasă asupra oricărui om lumesc şi a fiecăruia dintre părţile lui, astfel încât nu mai are tăria de a se lăsa clintit nici un pas, cât de mic, de nimic din cele ce nu sunt lumeşti, căci aceasta ar fi ca şi cum ar trebui să ridice o jumătate de tonă. Aşa că, nimeni nu mai purcede la o lucrare atât de anevoioasă şi nici măcar nu se mai gândeşte la ea; în schimb, toţi o duc tot aşa, forfotind neîncetat prin şanţurile în care au căzut.
3. Momelile prinţului acestei lumi
Încă mai rău este prinţul acestei lumi, care nu are pereche în viclenie, ranchiună şi priceperea de a amăgi. El poate pătrunde nestingherit în sufletul omului prin trup şi prin toată acea materialitate în care se cufundă omul prin cădere. Venind, el stârneşte pe mai multe căi iscodirea, egoismul şi tihna iubitoare de plăceri. Cu tot felul de ademeniri şi momeli, ţine sufletul în acestea fără putinţă de scăpare; cu şoapte şi îndemnuri insuflate minţii, îi dă idei prin care să le poată dobândi şi apoi fie ajută la împlinirea acestora, fie li se împotriveşte cu alte dorinţe, încă mai aprinse. Toate acestea le face cu un singur scop: ca să prelungească şi să adâncească încâlcirea omului în ele. Este tocmai ceea ce se numeşte schimbarea de noroc lumesc şi nenoroc, lipsită de binecuvântarea lui Dumnezeu.
Prinţul acestei lumi are o întreagă hoardă de slugi, duhuri ale răutăţii ce i se supun. Clipă de clipă, ele gonesc în marginile lumii locuite pentru a-şi semăna seminţele lor otrăvite prin diferite locuri, adâncesc marea încâlceală în mrejele păcatului, refac cursele slăbite sau stricate şi mai ales pentru a împiedica pe oricine ar putea să-şi pună în gând să se desfacă din legăturile acestea şi să iasă la libertate, în ultimul caz, se strâng iute în jurul îndărătnicului. Mai întâi vin unul câte unul, apoi în cete şi legiuni, până când soseşte toată hoarda. Aceasta se petrece pe mai multe căi şi în diferite chipuri, astfel încât să astupe orice ieşire şi să refacă lanţurile şi mrejele, apoi – folosind cealaltă imagine – să îmbrâncească înapoi în prăpastie pe oricine a început să se strecoare de-a lungul pantelor ei abrupte.
4. Ţinutul nevăzut al duhurilor în care s-a înglodat păcătosul
Acest regat nevăzut al duhurilor are locuri aparte. Sunt mai întâi sălile de tron, acolo unde se întocmesc planurile, sosesc poruncile şi se primesc dările de seamă, cu laudele sau ocările cuvenite din partea mai-marilor. Acestea sunt sanctuarele cele mai dinăuntru ale Satanei, cum le-a numit Sfântul Ioan Teologul. Pe pământ, în împărăţia din mijloc al oamenilor, se află cetele răufăcătorilor, desfrânaţii şi mai ales necredincioşii şi hulitorii ale căror fapte, cuvinte şi scrieri răspândesc întunericul păcatului pretutindeni şi împiedică dumnezeiasca lumină. Mulţimea căilor lumeşti, împânzite de stihiile păcatului, care năucesc omul târându-l departe de Dumnezeu, acesta e mijlocul prin care îşi vădesc voinţa şi puterea lor aici.
Aceasta este întinderea împărăţiei păcatului! Fiecare păcătos îi este căzut pradă, dar rămâne ţinut acolo mai ales din pricina unui anumit lucru. Probabil că aceste lucruri sunt în aparenţă, îngăduite – ba chiar vrednic de laudă. Satana are o singură grijă; şi aceea este ca, atunci când un om se preocupă în întregime cu mintea, atenţia şi inima sa de ceva, acel ceva să nu fie numai Dumnezeu, ci şi un alt lucru din afara Lui să i se lipească de minte, de voinţă şi de inimă, astfel încât omul să-l înlocuiască pe Dumnezeu cu altceva ca să poarte grijă numai de ceea ce ştie, de ceea ce-i place şi de ceea ce are. Aici nu e vorba doar de patimi sufleteşti şi trupeşti, ci şi de lucrurile amăgitoare, precum multa învăţătură, măiestriile artei şi toată secularizarea aceasta care poate sluji ca legătură a satanei prin care să îi ţină pe cei orbiţi de păcat în puterea sa, fără a le da prilejul de a-şi mai veni în fire.
5. Felul lăuntric de a fi al păcătosului
Dacă luăm aminte la felul lăuntric de a fi al păcătosului, putem descoperi că uneori este cultivat dar cu desăvârşire orb în ceea ce priveşte lucrurile dumnezeieşti şi problema propriei sale mântuiri. Chiar dacă se frământă şi se sileşte neîncetat în tot felul de treburi, în schimb e leneş şi nepăsător în ceea ce priveşte rânduiala propriei -lui mântuiri; deşi încearcă permanent când scârbele, când plăcerile inimii, el este cu desăvârşire nesimţitor la cele duhovniceşti, în acest sens, toate puterile lui de a fi sunt vătămate de păcat; iar în păcătos rămân doar orbirea, nepăsarea şi nesimţirea. Nu vede starea în care se află, aşa că nu simte nici primejdia care îl paşte. Nu simte primejdia, şi de aceea nici nu se sileşte nici nu se îngrijeşte ca să se izbăvească de ea. Nevoia de a se schimba şi de a fi mântuit nici măcar nu-i trece prin minte. Are convingerea fermă şi de nezdruncinat că aşezarea vieţii lui este cea mai nimerită, nu-i trebuie nimic mai mult, deci totul trebuie să rămână aşa cum este. Prin urmare, socoteşte orice i-ar aminti de o altă viaţă de prisos pentru el; nu ascultă şi nici măcar nu poate pricepe la ce ar folosi. Fuge şi se fereşte de aşa ceva.
Sf. Teofan Zăvorâtul
Lasa un comentariu
Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.
Trebuie sa fii logat pentru a comenta.