Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Cuvînt la Duminica a XXV-a după Rusalii

decembrie 11, 2016 Categoria: Articole, Ioan Gura de Aur, Predici

„Şi, apropiindu-se, a legat rănile lui, turnînd pe ele untdelemn şi vin” (Luca 10, 34)

Adevăratul samarinean este cel care se îngrijeşte şi de sufletul cel bolnav al aproapelui

Model de purtare de grijă pentru mîntuirea sufletească a altora ne dă nouă Însuşi Dumnezeu. Mai întîi S-a îngrijit pentru Adam, înainte de căderea lui în păcat, spre a-l feri de aceasta. De aceea, a zis către dînsul: „Din toţi pomii din rai poţi să mănînci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînci, căci, în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2, 16-17).

Iată că atît prin uşurinţa legii, cît şi prin mulţimea pomilor învoiţi şi prin asprimea pedepsei celei ameninţătoare, Dumnezeu S-a îngrijit de mîntuirea sufletească a lui Adam şi voia a-l opri de la păcat. Aşadar, în tot chipul a căutat Dumnezeu să întărească pe Adam împotriva păcatului, însă cu toată această îngrijire, cu toată această îndemnare şi sfătuire, cu toată bunătatea lui Dumnezeu, Adam totuşi a căzut şi nu a păzit porunca. Totuşi, Dumnezeu n-a zis: „Ce să mai fac Eu şi ce ar folosi aici? El a mîncat, a căzut în păcat, a călcat porunca, a crezut diavolului, a dispreţuit rînduiala Mea. pentru care acum a căzut în nenorocire, în moarte şi întru osîndă, ce să mai vorbesc cu dînsul de acum?”.

Nu a grăit Dumnezeu aşa, ci S-a apropiat iarăşi de Adam îndată după căderea sa în păcat, l-a mîngîiat şi a întrebuinţat alt mijloc pentru mîntuirea lui, adică osteneala, sudoarea şi suferinţele, şi nu a încetat a face totul pînă ce iarăşi a restaurat firea cea căzută, a slobozit-o de la moarte, iarăşi a dus-o la cer şi iarăşi i-a dat bunuri încă şi mai mari decît cele pierdute.

Din acestea vedem îndeajuns că noi, pe fraţii cei căzuţi, nu trebuie să-i părăsim, nici să-i nesocotim, ci încă înainte de căderea lor să-i sprijinim împotriva păcatului, iar după căderea lor în păcat să arătăm o grijă mare pentru dînşii.

Că aşa fac şi doctorii. Oamenilor sănătoşi ei le dau povăţuire cum să-şi păzească sănătatea şi să poată înlătura bolile. Iar dacă cineva nu a păzit poveţele lor şi a căzut în boală, ei totuşi nu lasă un asemenea om fără ajutor, ci, mai ales atunci îi arată cea mai mare îngrijire, pentru ca pe cel bolnav iarăşi să-l slobozească din boală.

Aşa a făcut şi Apostolul Pavel. După ce amestecătorul de sînge din Corint săvîrşise un păcat aşa de greu, care nu se obişnuia nici la păgîni, totuşi nu l-a neglijat, ci mai vîrtos l-a însănătoşit, deşi acela era îndărătnic şi nu voia să asculte, nici nu a primit mijlocul de mîntuire. Şi l-a făcut atît de sănătos, încît iarăşi a putut fi unit cu trupul Bisericii. Cînd acela a păcătuit, Sfîntul Apostol n-a zis întru sine: „Ce să mai fac eu de acum? Ce poate folosi aici? El a ajuns de neîndreptat, a săvîrşit o încălcare de lege şi nu voieşte să se lase de necurăţia sa. Iar pe lîngă acestea, el este îngîmfat şi mîndru şi prin aceasta face rana sa netămăduită, de aceea îl vom lăsa în voia lui şi-l vom părăsi”.

Nu, el n-a zis nimic din toate acestea, ci tocmai acum a arătat cea mai mare grijă pentru acela, cînd l-a văzut pe marginea răutăţii, şi n-a încetat de a-l înspăimînta şi a-l pedepsi, şi el însuşi şi prin alţii. El a făcut şi a căutat toate pînă ce l-a adus la cunoaşterea păcatului său şi la simţirea nelegiuirii sale şi, în fine, l-a curăţit de toată pata.

Deci, aşa trebuie să faci şi tu. Urmează acelui samaritean din Evanghelie (Luca, cap. 10), care a arătat atîta grijă pentru cel rănit. Levitul trecuse pe lîngă dînsul, asemenea şi fariseul, şi niciunul dintre cei doi nu s-a plecat la cel ce zăcea, ci l-au lăsat să zacă fără compătimire şi au trecut mai departe.

Iar un samaritean, care de altminteri nu avea nici o legătură cu cel nenorocit, n-a trecut pe lîngă dînsul, ci s-a oprit, a simţit compătimire şi a turnat untdelemn şi vin pe rănile lui. Apoi l-a pus pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a dat şi a făgăduit bani, ca să nu fie lipsit de grijă.

El n-a zis întru sine: „Ce treabă am eu cu omul acesta, eu sunt samaritean şi nu am nimic comun cu dînsul. Pe lîngă aceasta, cetatea este încă departe şi el nu este în stare de a merge acolo; de voi rămîne cu dînsul, aş putea şi eu cădea între tîlhari, ba încă aş putea fi socotit făptaş al nelegiuirii săvîrşite aici”. Căci unii, în călătoriile lor, văd adeseori un rănit care se luptă cu moartea, şi nu se apropie de el, nu pentru că n-ar avea milă de el, sau că n-ar voi să cheltuiască cu dînsul, ci de frica de a nu fi traşi înaintea judecăţii, şi a fi ei înşişi bănuiţi că ar fi ucigaşi. Totuşi, samariteanul cel milostiv nu s-a temut de toate acestea, ci fără multă gîndire l-a pus pe dobitocul său, l-a dus la casa de oaspeţi şi nu s-a speriat nici de primejdie, nici de cheltuială, nici de nimic altceva.

Deci, dacă samariteanul a fost atît de plin de dragoste şi atît de compătimitor către un om necunoscut, cum ne vom putea noi îndreptăţi cînd nu ajutăm pe fraţii noştri în vreo nenorocire încă mai mare?

Căci cei căzuţi în păcate sunt mai nenorociţi decît acela; căci păcatele şi prihănile sunt mai cumplite decît toţi tîlharii; ele schingiuiesc pe cei căzuţi în ele mai cumplit decît aceia. Ele răpesc nu numai hainele şi rănesc nu numai trupul, ci şi sufletul, şi după ce le-au pricinuit mii de răni, îi lasă să zacă în prăpastia necucerniciei şi se duc de acolo.

La o astfel de nenorocire să nu rămînem cu sînge rece, să nu trecem fără compătimire pe lîngă o privelişte atît de vrednică de tînguire. Şi chiar de ar face alţii aceasta, tu să nu o faci.

Să nu zici întru tine: „Eu sunt mirean, am muiere şi copii, aceasta se cuvine preoţilor!”. Iată, samariteanul nu grăia astfel, ci a apucat pe cel nenorocit ca pe un cîştig mare.

Deci, cînd vezi pe cineva care are trebuinţă nu de vindecarea trupului, ci a sufletului, să nu zici: „Pentru ce nu-l vindecă acesta sau acela”, ci slobozeşte-l tu din boala sa şi nu întreba pentru ce alţii pregetă.

Cînd vezi o bucată de aur jos, negreşit nu întrebi mult de ce n-a ridicat-o acesta sau acela, ci te sîrguieşti a întrece pe toţi ceilalţi şi a o ridica. Tot aşa trebuie să cugeti şi cu privire la fratele tău cel căzut; trebuie să crezi că în îngrijirea de dînsul ai găsit o comoară.

Cînd torni în rănile sufletului său untdelemnul învăţăturii creştineşti, cînd îl legi cu blîndeţe şi-l vindeci cu răbdare, prin aceasta ai dobîndit comoara cea mai mare, şi această singură faptă va stinge întru tine multe pete ale păcatului.
Cînd vezi pe cale un sărac, un nevoiaş, nu trece uşor pe lîngă dînsul fără a-i da milostenie! Aceasta este frumos şi bine. Dar şi cînd vezi un frate pe calea păcatului, nu trece pe lîngă dînsul, ci printr-un cuvînt prietenesc, ca printr-un frîu, opreşte-l de la calea sa cea rea şi adu-l iarăşi la Biserica lui Hristos. O astfel de milostenie este mai bună decît alta şi are mai mare preţ decît mii de talanţi de aur.

Ce zic eu: decît mii de talanţi? Nu!

Milostenia aceasta are mai mare preţ decît toată lumea cea văzută, căci omul este mai preţios decît lumea.

Pentru dînsul s-au făcut chiar cerul şi marea, soarele şi stelele.

Gîndeşte deci la înălţimea vredniciei aceluia pe care tu poţi să-l mîntuieşti, şi nu vei pregeta a te îngriji de dînsul, adică de sufletul lui cel nemuritor. Cine dă unui păcătos milioane, nu i-a dat aşa de mult ca cel ce mîntuieşte sufletul lui, căci îl abate de la calea lui cea rea şi-l întoarce la fericirea cea dumnezeiască.

Cine dă săracului pune capăt foamei.

Cine îndreaptă pe păcătos pune capăt necucerniciei. Unul mîngîie sărăcia, celălalt opreşte prihana. Unul slobozeşte trupul de la răutate, celălalt răpeşte sufletul de la iad.

Vedeţi, eu v-am arătat cum puteţi să cîştigaţi o comoară; să nu pierdeţi deci acest cîştig. De aceasta nu vă puteţi apăra nici prin sărăcie, nici prin propriile nevoi, căci aici n-aveţi altă cheltuială de făcut decît aceea a cuvîntului şi a vorbei.

Însă cu totul împotriva acestei milostenii duhovniceşti este obiceiul cel rău, nu numai de a învinovăţi păcatele altora, ba încă a le şi dezvălui şi a le face cunoscute, fără a le îndrepta.

Nu trebuie să limbuţim asupra slăbiciunilor celor bolnavi, ci să le tămăduim.

Acest obicei rău, iubiţilor, noi trebuie să-l dezrădăcinăm, căci el pricinuieşte multe rele.

Descoperirea greşelilor altora face pe aceştia adeseori cu totul fără curaj spre îndreptare, pe cînd descoperirea însuşirilor celor bune ale lor ridică sufletul lor şi întăreşte duhul lor. Pentru aceasta, să răspîndim ştiri care aduc obştei noastre cinste, iar nu de acelea care aduc ruşine fraţilor noştri.

De auzim ceva bun, să facem aceasta cunoscută tuturor; însă de aflăm ceva rău şi păcătos, să încuiem aceasta în noi şi să tindem ca să se dea uitării.

Aşadar, nu faceţi cunoscute păcatele oamenilor, cei asemenea nouă, şi nu pregetaţi a vă îngriji de mîntuirea lor, ci faceţi şi încercaţi toate, ca pe cei bolnavi la suflet iarăşi să-i aduceţi la noi, pentru ca noi, atît în viaţa aceasta vremelnică, cît şi în veşnicie, să ne facem părtaşi răsplătirii celei mari, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh se cuvine slava, acum şi în vecii vecilor. Amin.

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Name (necesar)

Email (necesar)

Comentariul