Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Chipul desăvârşirii morale: neclintirea în virtute

aprilie 6, 2016 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Teofan Zavoratul, Tinerii

Dar chipul cel mai de seamă al desăvârşirii morale, la care ajunge cel ce s-a păstrat întreg în anii tinereţii este o anumită statornicie în virtute pentru toată viaţa. Samuel a rămas neclintit în faţa tuturor ispitelor care răscoleau casa lui Eli şi în mijlocul tulburărilor poporului de afară. Apoi Iosif, între fraţii săi răi, în casa lui Putifar, în robie şi în libertate, şi-a păstrat tot timpul sufletul neprihănit, într-adevăr, „bine este omului să poarte un jug din tinereţile lui” (Plângerile lui leremia 3, 27).

Fiule! Din tinereţile tale alege învăţătura şi până la cărunteţile tale vei afla înţelepciune… Căci cu lucrarea ei puţin te vei osteni şi curând vei mânca roadele ei” (înţelepciunea lui Isus Sirah 6; 18, 20). O învăţătură bună devine, aşa-zicând, a doua natură, iar dacă uneori se întâmplă a fi puţin încălcată, revine iute la starea cea dintâi. Aşa se face că îi găsim în „Vieţile Sfinţilor” tocmai pe acei care şi-au păstrat curăţia morală şi harul Botezului din tinereţe.

Ce place cel mai mult lui Dumnezeu

Dincolo de toate acestea, cel care şi-a păstrat curăţia şi s-a închinat lui Dumnezeu din fragedă vârstă săvârşeşte lucrul cel mai plăcut lui Dumnezeu. El aduce lui Dumnezeu jertfa bine-primită:

1) pentru că Dumnezeu este bucuros mai mult decât orice, potrivit legii îndreptării, de ceea ce I se aduce din cele dintâi, primele roade, primii născuţi ai dobitoacelor şi oamenilor, aşadar şi de primii ani ai tinereţii;

2) pentru că se aduce jertfă curată – un tânăr neprihănit – şi aceasta se cere mai întâi pentru orice jertfă;

3) pentru că lucrul se săvârşeşte prin biruirea câtorva piedici, atât dinlăuntru cât şi din afară, prin lepădarea unor plăceri către care, mai ales la această vârstă, există o pornire nestăvilită.

Afierosirea lui Dumnezeu din primele clipe ale trezirii

Un astfel de om face lucrul cel mai plin de sens. Trebuie să ne afierosim lui Dumnezeu, căci numai în acesta aflăm mântuire, altfel ne lăsăm pradă deznădejdii. Nu e nici o altă clipă mai potrivită şi mai plină de nădejde spre aceasta decât cea dintâi clipă în care am devenit conştienţi de noi înşine – căci cine poate şti ce va fi mâine? Dar, de se gândeşte cineva să trăiască mai multă vreme, fără a o afierosi lui Dumnezeu, nu face decât să-şi pună singur piedici, obişnuindu-se cu un fel de viaţă potrivnic celuilalt. Şi numai Dumnezeu ştie de va mai fi în stare să se biruie pe sine mai târziu. Şi chiar dacă va reuşi, ce fel de jertfă va aduce el lui Dumnezeu – o jertfă nu întreagă, ci bolnavă, ponosită şi stricată în mădularele ei? Ba, mai mult, chiar de se mai întâmplă aceasta, dar se întâmplă atât de rar! Cât de puţini sunt cei care, după ce şi-au pierdut nevinovăţia, reuşesc să o dobândească iar!

Cât de greu îi este să se schimbe cuiva care nu s-a bucurat de o viaţă bună din copilărie arată cu multă însufleţire, din propria sa trăire, Fericitul Augustin în „Confesiunile” sale.

El spune: „Anii copilăriei i-am petrecut în jocuri şi năzbâtii, chiar şi dintre cele neîngăduite, în neascultare şi neluare în seamă faţă de părinţi. Când am intrat în tinereţe am început să duc viaţă desfrânată, iar în trei ani ajunsesem atât de stricat încât, mai apoi, timp de doisprezece ani am tot încercat să mă îndrept şi nu am aflat puterea de a o face.

Chiar şi după ce am săvârşit întoarcerea, printr-o mişcare hotărâtă a voinţei, tot am mai zăbovit încă doi ani, amânându-mi convertirea de pe o zi pe alta. Atât de slabă ajunge voinţa de pe urma celor dintâi patimi! Dar, chiar şi după convertirea mea definitivă şi primirea harului prin Sfântul Botez, câte am avut de răbdat luptând cu propriile mele patimi, care mă târau cu putere la calea pe care mersesem mai înainte!”

Mai e de mirare că se izbăvesc atât de puţini dintre cei ce au avut o tinereţe decăzută?

Această pildă arată mai limpede ca orice altceva în ce mare primejdie se află omul care nu a primit bunele rânduieli în tinereţe şi nici nu s-a închinat mai înainte lui Dumnezeu.

Ce fericire este, prin urmare, să primeşti o educaţie creştină bună şi adevărată, cu care să intri în anii tinereţii, iar apoi să păşeşti în acelaşi duh în vârsta bărbăţiei.

Sf. Teofan Zăvorâtul

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Name (required)

Email (required)

Comentariul