Cuvant la Duminica a doua a Sfîntului si Marelui Post

martie 27, 2016 Categoria: Articole, Ioan Gura de Aur, Predici

„Cine eşti tu?” (In. 1, 19)

Folosul mărturisirii si al cercetării conştiinţei în toate zilele

De vreme ce noi, ori aici, ori în viaţa cea viitoare, neapărat trebuie să ne întristăm pentru păcatele noastre, apoi este mai bine ca noi să facem aceasta aici decît în acea lume. De unde reiese aceasta? Din cuvintele Psalmistului, precum şi din Evanghelie. Adică Psalmistul zice: „Cine în iad se va mărturisi ţie?” (Ps. 6, 6). El cu aceasta nu voieşte să spună că cineva nu se va putea mărturisi Domnului în iad, ci că această mărturisire acolo nu va putea ajuta la nimic. Acelaşi lucru ne-a învăţat Hristos într-o pildă (Lc. 16, 19 şi urm.). Era un sărac, cu numele Lazăr, peste tot plin de bube şi de umflături, şi cuprins de o boală nevindecată. Şi era un bogat, care nu da nimica săracului, măcar din firimiturile sale. Dar ce trebuie să povestesc eu toată pilda? Voi o cunoaşteţi cu desăvîrşire: nemilostivirea bogatului, cum el nu hrănea pe sărac, dar şi nevoia şi foamea acestuia, cu care el de-a pururea avea a se lupta. Aşa s-a petrecut cu dînşii în viaţa aceasta. Iară după ce amîndoi au murit, bogatul acela a văzut pe cel sărac în sînul lui Avraam. Si ce a zis? „Părinte Avraame”, a zis el, „trimite pe Lazar să-şi întingă vîrful degetului său în apă, şi să-mi răcorească limba mea, că mă chinuiesc în văpaia aceasta” (Lc. 16, 24). Vezi răsplătire? El nu dăduse aceluia nici măcar firimiturile şi de aceea acum nu primeşte nici o picătură de apă; „căci cu ce măsură veţi măsura, zice Hristos, cu aceeaşi vi se va măsura şi vouă” (Mc. 4, 24). Şi ce a răspuns Avraam la rugămintea bogatului? „Fiule! i-a zis el, tu ai primit cele bune în viaţa ta, iară Lazăr cele rele. Iară acum acesta se mîngîie, iară tu te chinuieşti” (Lc. 16, 25).

Dar să ne întoarcem iarăşi la propunerea noastră, că cineva trebuie să se pocăiască de păcatele sale încă în viaţa aceasta. Aşa că vă poftesc, vă rog şi vă conjur, ca aici să plîngem pentru păcatele noastre, aici să suferim pentru dînsele. Aici trebuie să ne arunce în întristare cuvintele cele de pedeapsă ale preotului, ca să nu ne înspăimînte în acea lume adevăratele pedepse ale lui Dumnezeu. Aici trebuie să ne rănească predicarea, pentru ca să nu ne roadă în acea lume viermele cel neadormit. Aici arde-ne dojana şi mustrarea, pentru ca să nu ne ardă acolo focul iadului. Este drept ca aceia care suferă aici, acolo să se mîngîie, iară aceia care aici trăiesc în desfătări şi cu uşurătatea minţii, şi nu le pasă nicidecum de păcatele lor, este drept ca acolo, neapărat, să plîngă şi să se vaiete şi să scrîşnească din dinţi.

Aceste cuvinte nu sunt ale mele, ci sunt tocmai cuvintele Aceluia Care are să ne judece în acea lume. El zice: „Fericiţi cei ce plîng, că aceia se vor mîngîia; dar vai vouă, care rîdeţi acum, că veţi plînge şi vă veţi tîngui” (Lc. 6, 25). Aşadar, este mult mai bine a schimba un necaz scurt si o durere scurtă pe nişte bunuri şi bucurii veşnice şi nepieritoare, decît a se desfăta cineva şi a fi uşuratic la minte în această viaţă scurtă şi trecătoare, iar apoi a cădea într-o pedeapsă veşnică.

Dar poate că te ruşinezi a-ţi mărturisi păcatele tale?

O, ce nebunie! Mai vîrtos trebuie să te ruşinezi de a săvîrşi păcatele! Noi însă facem dimpotrivă. Noi săvîrşim păcatul fără nici o ruşine şi fără groază, dar cînd trebuie să ne mărturisim, atunci ne ruşinăm şi stăm pe gînduri, pe cînd ar trebui să fim voioşi şi gata la aceasta. Căci nu este ruşine a se pîrî cineva pe sine pentru păcat, ci este o faptă dreaptă şi îmbunătăţită. Dacă aceasta nu ar fi o faptă dreaptă şi bună, Dumnezeu n-ar fi îngăduit răsplătire pentru dînsa. Iară, cum că mărturisirea păcatelor se răsplăteşte de Dumnezeu, poţi a te încredinţa de la Profet, cand zice: „Spune tu fărădelegile tale întîi, ca să te îndreptezi” (Is. 43, 26).

Şi cine poate să se ruşineze de mărturisirea păcatelor sale, prin care tocmai are să se libereze de păcate? Sau nu cumva Dumnezeu ne porunceşte a mărturisi păcatele noastre, pentru ca să ne poată pedepsi? Nici vorbă că El nu ne porunceşte aceasta pentru ca să ne poată pedepsi, ci pentru ca să ne poată ierta.

La judecătoriile lumeşti, într-adevăr, se întîmplă că după mărturisirea vinovăţiei, urmează pedeapsa. Pentru ca cineva să nu tăgăduiască de frica pedepsei păcatele sale şi înaintea lui Dumnezeu, de aceea Psalmistul a zis: „Mărturisiţi-vă Domnului, că este bun, iar mila Lui este veşnică” (Ps. 106, 1). Nu cumva El nu ştie păcatele tale, dacă tu nu I le mărturiseşti? Iară dacă El le ştie, atunci ce-ţi foloseşte tăcerea? Sau poţi tu oare să te ascunzi cumva de ochii Lui? Chiar de n-ai mărturisi tu păcatele tale, El totuşi le ştie. Iară dacă le mărturiseşti, El le uita.

„Iată, zice El, Eu sunt Dumnezeu, Cel ce şterg fărădelegile tale şi păcatele tale nu le voi mai pomeni” (Is. 43, 25). Vezi ? El zice: „Nu le voi mai pomeni”. Prin aceasta arată El iertarea. Tu însă trebuie să pomeneşti păcatele tale pentru ca să ai prilej de a te îndrepta. Sfîntul Pavel, ştiind aceasta, totdeauna amintea păcatele sale deşi Dumnezeu nu le mai pomenea, şi zicea: „Nu sunt vrednic a mă chema apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu.” (I Cor. 15, 9); şi: „Hristos a venit în lume pentru ca să mîntuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintîi sunt eu.” (I Tim. 1, 15). El nu zice „am fost cel dintîi”, ci „sunt cel dintîi”: deşi Dumnezeu îi iertase păcatele sale, totuşi la Pavel niciodată nu s-a stins pomenirea păcatelor sale celor iertate. Cele pe care Dumnezeu le ştersese, el însuşi le făcea cunoscute. Dumnezeu l-a numit pe Sfîntul Pavel „vas ales”, (F. A. 9, 15). Iară el se numea pe sine „cel dintîi între păcătoşi”. Deci, fiindcă el însuşi necontenit pomenea păcatele sale, poţi tu să judeci cît de mult a pomenit Dumnezeu faptele cele îmbunătăţite.

Dar ce zic eu, că nu este ruşine a-şi mărturisi cineva păcatele sale pomenirea păcatelor noastre este cu mult mai mărită decît pomenirea faptelor noastre celor bune.

Pomenirea faptelor noastre celor bune nu numai că nu ne dă vreo strălucire, ba chiar aduce asupra noastră ruşine şi osîndire; pe cînd pomenirea păcatelor noastre ne umple de o veselă asigurare şi îndreptare la Dumnezeu. Cine ne spune aceasta ? Fariseul şi vameşul. Acesta din urmă şi-a mărturisit păcatele sale şi s-a dus îndreptat de dînsele; iară celălalt şi-a numărat faptele sale cele bune şi s-a pogorît mai jos decît vameşul. Vezi cîtă vătămare se aduce cînd cineva pomeneşte faptele sale cele bune şi cît folos se pricinuieşte cînd cineva nu uită păcatele sale ? Si aceasta nu este de mirare.

Căci cine pomeneşte faptele sale cele bune, cade în mîndrie şi semeţie, dispreţuindu-i pe ceilalţi oameni, ca fariseul acela. El n-ar fi ajuns la o fală aşa de mare şi n-ar fi zis: „nu ca ceilalţi oameni” (Lc. 17, 11) dacă n-ar fi pomenit postul şi zeciuielile sale. Dimpotrivă, pomenirea păcatelor noastre smereşte duhul nostru, ne învaţă a fi cumpătaţi, si prin cumpătare ne dobîndeşte bunăvoinţa lui Dumnezeu. Ascultă numai, cum ne porunceşte Hristos să nu pomenim faptele noastre cele bune: „Cînd aţi făcut toate, ziceţi: robi netrebnici suntem” (Lc. 17, 10). El vrea să zică: mărturiseşte tu numai că eşti un rob netrebnic, iar Eu nu te voi face aşa, dacă tu vei mărturisi înjosirea ta, ci te voi mări şi te voi încununa.

Ai văzut tu oare dovezile cele multe ce ţi-am înfăţişat, că pomenirea păcatelor noastre ne este de folos, că pomenirea faptelor noastre celor bune ne este foarte păgubitoare; pe de altă parte, că noi vom fi pedepsiţi dacă nu vom pomeni păcatele noastre şi că, dimpotrivă, vom primi răsplătire dacă vom pierde din pomenire faptele noastre cele bune? Trebuie oare să vă mai arăt şi în alt chip că tocmai pomenirea păcatelor este cea mai mărită faptă bună? Ascultă pe cucernicul Iov! Cum el, printre altele, a fost mărit şi strălucit cu deosebire prin mărturisirea păcatelor sale, cînd zicea: „Nu m-am ruşinat de mulţimea gloatei ca să nu mărturisesc păcatele mele” (Iov 31, 33-34). El cu aceasta voieşte să zică: nici cînd mulţimea oamenilor celor asemenea mie nu m-a adus la aceea, ca să mă ruşinez de mărturisirea păcatelor. Si ce ar folosi a ascunde păcatele înaintea oamenilor, cînd Judecătorul ştie toate? Si ce poate vătăma, cînd oamenii ştiu păcatele mele, dar Judecătorul mă liberează de pedeapsă?

Chiar de m-ar osîndi toţi, iară Judecătorul mă iartă, nu-mi pasă de toate osîndirile lor! Şi iarăşi, de m-ar lăuda şi m-ar admira oricine, iară Acela, Judecătorul, m-ar osîndi, nu mi-ar fi de nici un folos hotărîrea cea priitoare a tuturor celorlalţi. La El, la Judecătorul cel dumnezeiesc, trebuie să ne uităm pretutindeni şi de-a pururea, făcînd cu păcatul tocmai aşa cum facem cu averea noastră, în toate zilele ne chemăm slugile înaintea noastră şi le cerem socoteală de ceea ce au cheltuit, şi noi putem vedea ce ne-a mai rămas. Si dacă vedem că ne-a rămas prea puţin, ne silim în tot chipul a spori veniturile noastre, ca să nu ajungem la lipsă şi nevoi. Aşa să facem şi în privinţa faptelor noastre. Să chemăm conştiinţa noastră, ca să ne dea socoteală despre vorbele şi faptele, despre gîndurile şi poftele noastre. Să ispitim dacă aici toate sunt curate şi dacă nu s-a făcut ceva spre vătămarea noastră, să cercetăm ce cuvînt rău s-a rostit spre hulă, spre ruşine şi spre batjocură; să cercetăm ce gînd a ademenit ochiul nostru la o privire necurată şi ce plan am făcut noi spre vătămarea noastră, fie cu mîinile, fie cu limba, fie cu ochii. Să ne lăsăm de risipele cele netrebnice, iar ce am cheltuit cu fără socotinţă, să împlinim în alt chip.

In locul cuvintelor celor nefolositoare, în viitor să facem rugăciune, în locul privirii celei necurate să punem postul şi milostenia.

Dacă noi nu vom aduna comoară în chipul acesta şi nu vom depune în această comoară fapte bune, vom cădea în cea mai mare sărăcie a sufletului şi ne vom arunca în osînda focului celui veşnic. Cînd e vorba de averea noastră, noi adeseori dimineaţa facem socoteală, cînd suntem singuri şi nimeni nu ne împiedică, nici nu ne tulbură. Atunci să dăm noi înşine socoteală de toate cele ce am făcut şi am vorbit ziua. Dacă vedem că am păcătuit, să înfrînăm sufletele noastre, să pedepsim inima noastră, iar duhul nostru să-l umplem cu chinul pocăinţei, pentru ca după ce ne vom scula iarăşi, niciodată să nu mai cutezăm a ne arunca în aceeaşi prăpastie a păcatului, căci se vor simţi încă urmele pedepsei din ziua trecută.

Pe lîngă aceea, nici un timp nu este mai potrivit pentru această îndeletnicire cu cercetarea conştiinţei ca timpul serii. Ascultă ce zice Psalmistul: „Cele ce ziceţi întru inimile voastre, întru aşternuturile voastre vă umiliţi” (Ps. 4, 5).

Multe se întîmplă cu noi în curgerea zilei, care noi am dori să nu se fi întîmplat; prietenii noştri ne jignesc, slugile ne duc la mînie, femeia ne supără, fiul ne necăjeşte, vuietul grijilor şi al treburilor vremelnice şi lumeşti ne înconjoară din toate părţile. Dar cînd noi suntem liberi de toate acestea, seara, cînd suntem singuri si în linişte, atunci să ne judecăm pe noi înşine, pentru ca prin aceasta să facem pe Dumnezeu milostiv către noi. Căci precum focul repede mistuie si stîrpeşte spinii, aşa de uşor sufletul stîrpeşte păcatele sale, cînd cu osîrdie gîndeşte la dînsele.

Iară Dumnezeu, al cărui har este mai mare decît păcatele noastre, El, care şterge fărădelegile noastre, să ierte şi greşalele noastre şi să ne facă părtaşi împărăţiei cerurilor, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia, împreună cu Tatăl şi Sfîntul Duh, se cuvine cinstea, acum şi în vecii vecilor! Amin.

Sf. Ioan Gură de Aur