Cuvînt la Duminica Lăsatului sec de carne

martie 6, 2016 Categoria: Articole, Ioan Gura de Aur, Predici

„Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori, cu putere si cu slavă multă” (Lc. 21, 27)

Gîndirea la iad şi la împărăţia cerului trebuie să ne ferească de păcat

„Noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea scaunului Judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele săvîrşite prin trup, ori bine ori rău” (II Cor. 5, 10).

Să ne înfăţişăm, rogu-vă, înaintea scaunului Judecăţii lui Dumnezeu, ca şi cum El ar sta înaintea noastră, ca şi cum Judecătorul ar fi aşezat pe dînsul şi ca şi cum toate faptele noastre ar fi descoperite. Aşa, noi trebuie nu numai să ne arătăm înaintea acestui scaun de judecată, ci vom fi înaintea lui cu totul dezveliţi. Nu roşiţi oare ? Adeseori am voit noi mai bucuroşi să murim decît unele fapte de ruşine ale noastre să fie cunoscute prietenilor noştri celor vrednici de cinste. Dar ce vom simţi noi atunci cînd păcatele noastre vor fi descoperite îngerilor şi oamenilor, si nouă înşine ne vor fi ţinute înaintea ochilor?

Dumnezeu chiar zice, prin Psalmistul: „Mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale” (Ps. 49, 22). Deci noi chiar acum, cînd Ziua Judecăţii este încă departe şi numai se vesteşte, murim de groaza conştiinţei, ce va fi cu noi atunci cînd toată lumea va fi adunată, cînd toţi îngerii şi oştile cereşti vor fi de faţă, cînd trîmbiţele vor suna, cînd drepţii se vor răpi în nori şi se va înălţa un grozav ţipăt de tînguire al păcătoşilor ? Ce groază ne va cuprinde atunci ? „Unul „“ zice Domnul „“ se va lua, altul se va lăsa” (Mt. 24, 40). Ce vor simţi ei, cînd vor vedea că unii s-au luat cu cinste mare, iar ei, dimpotrivă, au fost respinşi cu multă ruşine ? Această durere, eu zic şi mă jur, că nu este cu putinţă a se descrie prin cuvinte. Văzut-aţi pe cineva care se duce la moarte ? Ce socotiţi voi că trebuie să simtă un astfel de biet păcătos cînd face această tristă cale de pe urmă ? Ce n-ar face şi n-ar suferi el bucuros, numai să scape de această înfricoşată pedeapsă de moarte ?

Dar ce vorbesc eu despre cel osîndit la moarte ? La o execuţie se adună mulţime de popor, dintre care aproape nici unul nu cunoaşte bine pe nenorocitul acela, însă dacă ar putea cineva să se uite în inimile acelor mii, ce stau împrejur, cu greu s-ar putea afla unul care să fie aşa de vîrtos la inimă sau aşa de crud şi nesimţitor, încît duhul lui să nu fie cuprins de frică, mîhnit şi zdrobit. Iară dacă noi ne tulburăm si ne mişcăm atîta cînd se duc la moarte alţii, care nu sunt aproape de noi, ce vom simţi oare noi atunci cînd ne va ajunge pe noi înşine o soartă cu mult mai înfricoşată, cînd noi vom fi încuiaţi afară de bucuria cea negrăită si osîndiţi la munca cea veşnică ?

Chiar dacă n-ar fi iad, totuşi ar fi o pedeapsă grozavă de a fi scos afară din mărirea aceea negrăită. Sau credeţi voi că ar fi un chin mic aceste de a nu fi cineva în partea acelor fericiţi şi a nu se învrednici de acea mărire negrăită, a fi scos din acea ceată mărită şi din acele bucurii nesfîrşite ? Dar dacă la acestea se mai adaugă încă întunericul, încă scrîşnirea dinţilor, încă lanţurile cele nedezlegate, viermele care nu moare niciodată, focul cel nestins, spaima şi chinurile de tot felul; dacă limba arde ca la îmbuibatul cel bogat, de pildă; dacă noi ţipăm fără a fi auziţi de cineva şi suspinăm de durere fără a fi băgaţi în seamă, nefiind nimeni care să ne mîngîie „” nu suntem noi oare atunci cei mai nenorociţi şi cei mai vrednici de plîns dintre toate făpturile ?

Cînd noi vizităm o temniţă si vedem pe cei nenorociţi, pe unii legaţi cu lanţuri de fier, pe alţii zăcînd în camere întunecoase, ne înfiorăm şi ne străduim să facem totul ca să nu ajungem şi noi într-o asemenea ticăloşie. Dacă la o astfel de privire noi ne cutremurăm, ce se va întîmpla oare cu noi atunci cînd, încătuşaţi, ne vom arunca în prăpastia iadului? Lanţurile de acolo nu sunt de fier, ci de foc, care niciodată nu se stinge, iar căpeteniile temniţei nu sunt din neamul nostru, că poate li s-ar insufla compătimire şi milă de noi, ci sunt duhurile cele rele, înfricoşate şi nemilostive, care ne muncesc şi ne chinuiesc pentru păcatele noastre.

La ele nu folosesc cu nimic banii şi darurile şi toate mituirile; încă sunt zadarnice şi toate rugăminţile şi vorbele cele prieteneşti, neputînd aduce nici o uşurare. Aici nu este iertare, nici pogorămînt.

Chiar dacă Noe, Iov şi Daniil ar vedea pe rudele lor în acest loc de pedeapsă, nu ar cuteza să mijlocească pentru dînşii, nici n-ar putea să le întindă vreo mînă de ajutor (Iez. 14, 14).

De aceea, nimeni, care nu este bun, nu poate nădăjdui după moarte o soartă bună, chiar de ar număra mii de sfinţi între strămoşii săi, căci fiecare, zice Apostolul, „va lua după cum a lucrat în viaţa cea trupească, ori bine, ori rău” (II Cor. 5, 10).

Aceste cuvinte, iubiţilor, trebuie să străbată în auzul nostru şi să ne facă mintoşi.

De arde în tine focul poftelor celor păcătoase, gîndeşte la focul acelei pedepse, şi focul cel dintîi se va stinge în tine.

Gîndeşti tu să spui vreun neadevăr ? Adu-ţi aminte de scrîşnirea dinţilor cea din iad, şi frica de dînsa va fi frîu pentru gura ta.

Plănuieşti tu să săvîrşeşti o răpire ? Ascultă glasul Judecătorului, care zice: „Legaţi-i mîinile şi picioarele şi-l aruncaţi întru întunericul cel mai dinafară” (Mt. 25, 40); dacă gîndeşti la aceasta, îndată vei goni de la tine pofta cea rea.

De eşti împietrit şi nemilostiv, adu-ţi aminte de cele cinci fete nebune, care nu aveau untdelemnul faptelor celor bune şi milostive, iar pentru aceea au fost încuiate în afara cămării mirelui; numai gîndeşte la aceasta, si tu îndată te vei face blînd şi milostiv.

Sau dacă tu eşti dedat la beţie şi la îmbuibare, o, atunci gîndeşte numai la îmbuibatul cel bogat, cum zicea el: „Trimite pe Lazăr, să-şi întindă vîrful degetului în apă şi să-mi răcorească limba mea cea învăpăiată” (Lc. 16, 24). Gîndeşte cum el nu şi-a ajuns dorinţa, şi curînd te vei lăsa de această patimă, în acelaşi chip vei putea tu să împlineşti şi toate celelalte porunci ale lui Dumnezeu, căci Dumnezeu n-a poruncit nimica ce ar fi prea greu.

Pentru ce însă poruncile Lui par a fi aşa grele ?

Aceasta provine de la lenevirea noastră şi de la uşurătatea minţii, adică, precum cele mai grele şi ostenitoare sunt uşoare cînd noi avem rîvnă, aşa pe de altă parte, cînd noi ne lenevim, pînă şi cele uşoare ni se par de tot grele şi de neîndurat.

Dacă noi vom cumpăni toate acestea, nu-i vom ferici pe cei ce duc o viaţă desfătată, ţinînd masă scumpă, ci vom privi numai spre sfîrşit. Aici ei îşi ung trupul cu mirodenii, dar acolo îi aşteaptă viermele şi focul.

Tot aşa de nenorociţi sunt şi aceia care se îmbogăţesc prin răpire. Căci care este sfîrşitul lor ? Aici ei au truda şi primejdia, iar dincolo îi aşteaptă închisoarea cea veşnică şi întunericul cel mai dinafară.

Dar nici cei ce caută mărirea nu sunt norociţi. Aici ei trăiesc în prefăcătorie si în zgîrcenie, căci pururea caută la judecata altora, iară dincolo îi ajunge pedeapsa cea mare şi nenorocirea cea veşnică.

Dacă noi vom gîndi şi vom judeca aşa, de-a pururea punînd astfel de cugetări împotriva patimilor noastre celor rele, atunci noi degrabă vom săvîrşi fapta cea bună, vom înăbuşi dragostea către cele pămînteşti şi simţitoare şi vom aprinde dorinţa de cele viitoare şi veşnice.

Sau oare viaţa cea de acum are ea ceva aşa de statornic, aşa de minunat, aşa de rar, încît noi să întoarcem spre ea toată rîvna noastră ? Nu vedem noi oare cum toate în lume se învîrtesc, vin şi se duc, schimbîndu-se ca ziua şi noaptea, ca vara şi iarna ? De aceea noi totdeauna să aţîţăm în noi mai mult dorinţa bunurilor celor viitoare şi veşnice, căci pe cei drepţi îi aşteaptă o mare mărire, care nu se poate spune prin cuvînt. Adică noi, la înviere, vom primi trupuri ce nu putrezesc şi vom fi soţi ai împărăţiei şi măririi lui Iisus Hristos.

Ce va să zică aceasta puteţi vedea din cele următoare. Negreşit, noi nu putem cunoaşte cu desăvîrşire mărirea ce ne aşteaptă la înviere; eu însă mă voi încumeta, pe cît este cu putinţă, a lămuri aceasta printr-un exemplu luat din viaţa cea pămîntească, închipuieşte-ţi că tu ai fi bătrîn şi foarte sărac, şi că cineva ţi-ar făgădui deodată a-ţi da iarăşi tinereţea, a te face iarăşi înfloritor şi puternic, ca oricine, ba încă a-ţi da pe o mie de ani o împărăţie mare si întinsă, care se va îndulci de cea mai mărită pace; ce nu ai face şi ce nu ai suferi tu oare pentru ca să dobîndeşti cu adevărat o asemenea făgăduinţă ?

Dar, iată, Hristos îţi făgăduieşte nu numai atîta, ci încă cu mult mai mult. Căci deosebirea între tinereţe şi bătrîneţe nu este aşa de mare, ca între putreziciune şi neputreziciune, iar depărtarea dintre împărăţie si sărăcie nu este aşa de mare ca între viaţa cea de acum şi mărirea cea viitoare. Aseamănă-le una cu alta şi vei vedea că ele stau una către alta ca umbra şi adevărul. Dar eu nicidecum n-am zis îndeajuns, căci marea deosebire între viaţa cea viitoare şi aceasta de acum nu se poate rosti prin cuvinte.

Dacă se uită cineva la deosebirea duratei timpului, deosebirea între amîndouă vieţile este atît de mare că nici o gîndire nu o poate cuprinde; sau cum ar putea cineva să pună în alăturare viaţa noastră cea scurtă de acum cu cealaltă, care nu are margine şi care durează veşnic ? Ba încă orice ar voi cineva să aducă, deosebirea între amîndouă vieţile nu se poate descrie după cuviinţă. Dacă strălucirea trupului celui înviat aş asemăna-o cu razele soarelui, cu lumina fulgerului, totuşi aş zice prea puţin. Si pentru o astfel de mărire nu trebuie noi să jertfim şi bani, şi viaţă şi totul ? Dacă un împărat pămîntesc te-ar primi în palatul său şi te-ar face mai însemnat decît toţi ceilalţi, te-ar cinsti şi te-ar dărui, nu te-ai crede tu oare cel mai norocit?

Iară cînd Dumnezeu voieşte a te primi în palatul Său cel împărătesc din cer, cînd împăratul împăraţilor voieşte a te cinsti şi a te face însemnat, cînd tu ai să străluceşti între îngeri şi ai să te îndulceşti de mărirea cea negrăită, tu te stînjeneşti, pe cînd ar trebui cu bucurie şi săltînd să jertfeşti însăşi viaţa ta pentru aceasta.

Tu faci toate numai ca să dobîndeşti o dregătorie, un post de cinste pe pămînt; iară cînd ţi se făgăduieşte împărăţia cerului, o împărăţie veşnică, atunci tu te leneveşti şi te retragi.

O, închipuie-ţi în duhul tău cerul, această înălţime nesfîrşită, această lumină strălucitoare, cetele îngerilor şi ale arhanghelilor, şi toate puterile cereşti şi stăpînirile, şi totodată gîndeşte la Ziua Judecăţii; atunci vei socoti mică toată mărirea cea pămîntească şi vei vedea o privelişte care te va umple de fiori şi de groază! Tu vei vedea, cu duhul, cum cerul se deschide şi Unul Născut Fiul lui Dumnezeu, întru mărirea Sa pogoară la Judecată, înconjurat nu de sute, ci de multe mii de îngeri. Toate se vor umple de groază şi de frică, pămîntul se va despica şi toţi oamenii, de la Adam, vor ieşi şi vor învia. Iar Hristos Însuşi se va arăta cu o mărire care, prin strălucirea Sa, va întuneca lumina soarelui şi a lunii. Ah, ce nepricepere ar fi, cînd pe noi ne aşteaptă astfel de bucurii şi mărire, să nu ne lipsim cu totul de acestea de acum şi să nu gîndim la amăgirea Satanei, care ne abate de la nişte lucruri aşa ele mari, dîndu-ne pulbere şi noroi pentru ca să răpească cerul, aratîndu-ne chipuri de umbre pentru ca să ne smulgă bunurile cele adevărate! Iar chipuri de umbră sunt bucuriile şi bogăţiile cele pămînteşti. Cînd va veni atunci lumina, se va arăta că cei ce adeseori păreau cei mai bogaţi, sunt într-adevăr cei mai săraci. Acum noi, iubiţilor, ştiind toate acestea, să fugim de înşelăciunea Satanei, ca să nu ne osîndim împreună cu dînsul şi să nu ne zică Judecătorul: „Duceţi-vă de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului si îngerilor lui” (Mt. 25, 41).

Aşa, Însuşi Domnul ne îngrozeşte cu iadul. De aceea să nu ne îndoim de existenţa iadului, ca să nu ajungem într-însul. Căci cine nu crede că este iad, pururea va fi uşuratic la minte si leneş, iară cel ce va fi aşa, desigur va ajunge în iad. De aceea să nu ne îndoim de iad, ci foarte mult să vorbim despre dînsul, ca astfel cu atît mai puţin să păcătuim.

Amintirea acestor conversaţii şi grăiri, dacă ele sunt vii între noi, ne vor putea curaţi de toată răutatea, ca o doctorie amară. Să întrebuinţăm cu sîrguinţă această doctorie, ca să ne putem curaţi de păcate şi învrednici să vedem pe Dumnezeu, împărtăşindu-ne de fericirea cea cerească, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

Sfantul Ioan Gura de Aur