Cuvînt la Duminica Vameşului si a Fariseului

februarie 21, 2016 Categoria: Articole, Ioan Gura de Aur, Predici

Ideea şi vrednicia smereniei

Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, cînd cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune, şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Pavel: „Cu nimica pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine” (Cor. 4, 4). Şi iarăşi: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mîntuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintîi sunt eu” (Tim, l, 15).

Aceea este smerenie, cînd cineva cu faptele cele bune ale sale este mai presus de toţi, şi totuşi se înjoseşte înlăuntrul său. Iară pentru ca să cunoaşteţi cît de bine este a nu gîndi cineva lucruri înalte despre sine, închipuiţi-vă două trăsuri care se întrec între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea cu mîndria, iar trăgătorii alteia – păcatul cu smerenia; şi veţi vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptăţii; nu pentru că păcatul ar fi avînd aşa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dînsul. Şi trăsura dreptăţii rămîne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea şi povara mîndriei. Adică, precum smerenia, prin puterea ei cea însemnată, covîrşeşte puterea păcatului si ne ridică pînă la cer, aşa pe de altă parte, mîndria, prin greutatea şi povara ei cea mare, pune stăpînire pe dreptate şi o doboară la pămînt.

Si ca să vezi că un păcătos smerit întrece pe un drept mîndru, adu-ţi aminte de fariseul şi de vameşul din Evanghelie. „Mulţumesc ţie, Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, desfrînaţi, sau ca şi acest vameş” (Lc. 18, 11). O, ce nebunie! Mîndria acestui fariseu nu numai că îl făcea să se înalţe pe sine mai presus de tot neamul omenesc, ci într-un chip nebunesc batjocorea pe vameşul, care sta nu departe de dînsul. Dar acesta ce a făcut? El nu a răsplătit ocara cu ocară, nu s-a aprins prin batjocorire, ci a suferit totul cu îngăduinţă, însă săgeata vrăjmaşului a fost pentru el leac de vindecare, ocara i-a adus lui mărire, pîra – cununa de cinste.

Astfel de bine este smerenia, astfel de cîştig urmează, cînd cineva nu se tulbură de batjocoriri şi nu se iuţeşte de semeţia altora. Căci noi şi de la cei ce ne batjocoresc putem să tragem mare folos, precum aceasta s-a întîmplat cu vameşul. Adică, pe cînd el primea batjocura, s-a dezbrăcat de păcate, şi după ce a strigat: „Milostiv fii mie, păcătosului”, el s-a întors miluit la casa sa, iară acela nu. De această dată cuvintele au biruit faptele.

Fariseul, adică, a numărat înaintea lui Dumnezeu dreptatea sa, postul său şi plata zeciuielilor, celălalt însă a grăit cuvintele smereniei, şi păcatele sale i s-au iertat. Cu toate acestea, Dumnezeu n-a ascultat numai cuvintele acelea, ci s-a uitat în inima din care ieşeau, şi aflînd-o smerită şi înfrîntă, s-a îndurat de dînsul, în a Sa iubire de oameni.

Totuşi, în toate acestea nu se zice că noi am putea păcătui ca vameşul, ci numai că noi trebuie să fim smeriţi ca dînsul. Căci dacă vameşul, acest mare păcătos, a dobîndit harul lui Dumnezeu, pentru că a fost smerit, în ce treaptă înaltă trebuie să dobîndească bunăvoinţa lui Dumnezeu aceia care totodată cu smerenia lor unesc fapte mari şi îmbunătăţite ? De aceea, vă rog, vă îndemn şi vă conjur să mărturisiţi totdeauna cu smerenie păcatele voastre înaintea Domnului!

Aşa, deschide conştiinţa ta înaintea lui Dumnezeu, arată-I lui rănile tale, şi cere de la Dînsul doctoria cea vindecătoare. El nu te va pedepsi pentru acestea, ci le va vindeca; şi dacă tu ai vrea să le taci către Dînsul, El totuşi ştie totul. Spune-le dar pentru ca aceasta să-ţi folosească; spune-I Lui păcatele tale, pentru ca tu să te eliberezi de ele, să te duci de acolo curăţit si să scapi de scaunul cel înfricoşat al Judecăţii.

Noi am şi cunoscut în cele zise pînă acum vrednicia cea înaltă a smereniei, însă ea ni se arată mai mărită în cele următoare.

Căci cu adevărat smerenia stă mai sus chiar decît mucenicia. Cînd fiii lui Zevedeu s-au rugat Domnului, ca să le dea locurile cele mai dintîi întru împărăţia Sa, după povestirea Evanghelistului Marcu, Domnul le-a zis aşa: „Deşi veţi bea paharul Meu şi vă veţi boteza cu botezul Meu [adică veţi fi munciţi ca şi Mine], însă a şedea de-a dreapta Mea şi de-a stînga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit” (Mc. 10, 39-40).

Din acest răspuns noi învăţăm taina că chiar moartea mucenicească nu este de ajuns pentru cinstirea cea mai înaltă şi pentru locul cel mai de sus în cer. Căci vedeţi, Domnul a zis către dînşii, că măcar de ar suferi ei moartea cea mucenicească, prin aceasta totuşi nu vor dobîndi locurile cele dintîi.

Aşadar, trebuie să fie alţii, care vor putea să arate încă şi mai mare vrednicie. Aceasta a însemnat şi Hristos prin cuvintele: „Puteţi să beţi paharul pe care Eu îl beau, şi cu botezul, cu care Eu mă botez, să vă botezaţi; iară a şedea de-a dreapta Mea şi de-a stînga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit”. El nu vorbeşte numai de şedere, ci de şedere de-a dreapta şi de-a stînga, spre a rosti îndulcirea de cea mai înaltă cinste, de posedarea locurilor celor mai de sus. El vrea să zică prin aceasta: „Preoţia de a fi mai cinstiţi decît alţii şi de a fi ridicaţi peste toţi, nu o puteţi dobîndi numai prin mucenicie. Deşi voi veţi rabda acestea, nu sta în puterea Mea de a vă da vouă cea mai înaltă cinste,ci ea se cuvine acelora cărora li s-a gătit”.

Dar care sunt aceştia? Voim să vedem cine sunt acei fericiţi şi de trei ori fericiţi, care vor dobandi aceste mărite cununi. Cine sunt ei oare, şi ce au făcut ei oare ca să se încununeze atît de mărit? Ascultă ce zice Domnul! Cand ceilalţi Apostoli s-au supărat pe cei doi fii ai lui Zevedeu, pentru că aceştia ar fi vrut să aibă numai pentru dînşii locurile cele dintîi, iată cum Hristos aduce orînduială patimii acelora şi acestora. El a strigat către dînşii si a zis: „Căpeteniile neamurilor le stăpînesc pe ele, şi cei mai mari ai lor peste ele domnesc. Iară între voi nu va fi aşa; ci care va vrea să fie mai mare între voi, să fie vouă slugă; şi care va vrea să fie mai întîi, să fie cel mai de pe urmă decît toţi” (Mc. 10, 42-43).

Vezi, ei voiau să fie cei dintîi, cei mai mari, cei mai însemnaţi, asemenea principilor. Pentru aceasta a zis Iisus: „Care vrea să fie cel mai mare, acela trebuie tuturor slugă să fie. Dacă voi voiţi să dobîndiţi locul cel dintîi şi cinstea cea mai înaltă, sîrguiţi-vă a fi cei mai de jos, cei mai smeriţi, cei mai mici şi mai ascultători”.

Aşadar, fapta bună a smereniei dă cinstea cea mai înaltă, precum şi Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine, spre a întemeia împărăţia Sa cea mare şi a dobîndi milioane şi milioane de slujitori. Iar tu, creştine, te vei teme oare ca nu cumva să te înjoseşti prin smerenie? Atunci vei fi tu mai mare şi mai înalt decît alţii, mai strălucit şi mai mărit, cînd te vei înjosi pe tine însuţi, cînd nu vei umbla după rangul cel dintîi, cînd vei răbda de bună voie umilinţa, jertfirea de sine şi primejdia, cînd tu te vei sîrgui a fi sluga tuturor, gata a face şi a suferi toate pentru aceasta.

Să cumpănim acestea, iubiţilor, şi cu toată rîvna să ne sîrguim la smerenie. De am fi trataţi de alţii cu semeţie, de am fi batjocoriţi, luaţi în rîs şi dispreţuiţi, să le suferim toate cu răbdare! Căci nimica nu ne poate aşa înălţa, nici face aşa de cinstiţi şi mari, ca fapta bună a smereniei. Dacă noi vom întipări-o în viaţa noastră, atunci vom fi părtaşi tuturor bunătăţilor, prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt se cuvine lauda, mărirea şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor! Amin.

Sfantul Ioan Gura de Aur