Din credinţă în credinţă

ianuarie 25, 2016 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Zaharia de la Essex

Noi, creştinii, credem într-un Dumnezeu personal şi viu, şi nu în vreun Dumnezeu egocentric şi îndepărtat, cufundat în contemplarea iubirii de sine şi incapabil de a veni în contact cu fiinţele create. Pentru noi, dovada existenţei lui Dumnezeu sunt energiile Sale, harul Său, prin care participăm şi noi la viaţa Sa, viaţa Dumnezeirii. Chiar şi atunci când omul este încercat de îndoieli, pătrunderea harului dumnezeiesc în inima sa împrăştie norii îndoielilor, activând înlăuntrul său viaţa dumnezeiască. Această viaţă nu este din lumea aceasta, şi nici un raţionament uman nu poate să i se opună. Prima credinţă a omului reorientează întreaga sa existenţă către Dumnezeu, picurând în sufletul său frica de Dumnezeu, cucerindu-i, astfel, inima.

Și, într-adevăr, tocmai această frică faţă de Dumnezeu ajută inima noastră să se vadă pe sine. Dumnezeiasca Scriptură vorbeşte despre „adâncurile inimii” (Psalm 62. 7) omului, care sunt cercetate de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa (Iov 7,18). Atunci când Iov întreabă: ,,Ce este omul, că l-ai arătat pe el plin de cinste?” (Iov 7, 17), Scriptura dă următorul răspuns: omul este ,,acuzatorul lui Dumnezeu” (Iov 7, 20). Adică, acel om, a cărui inimă a devenit ţinta lui Dumnezeu, se prezintă în faţa Lui şi vorbeşte cu El de la egal la egal, mijlocind pentru mântuirea lumii întregi, fiindcă Dumnezeu i-a acordat cinstea aceasta. Dumnezeu doreşte această egalitate de împărtăşire cu omul; nu-l consideră pe om doar o creatură pe care a adus-o la viaţă, ci o ,,icoană” a Lui, ca pe cineva egal cu El cu care poate să vorbească.

În Sfânta Scriptură găsim foarte multe locuri unde vedem că Dumnezeu îi vorbeşte omului de la egal la egal: ,,Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32-33). Dacă, prin Harul Duhului Său, venim în legătură personală cu El, atunci Îl mărturisim nu doar cu cuvântul, ci prin realitatea prezenţei Lui în noi. Fiindcă atunci, Acela va pătrunde în inima noastră şi acolo mărturiseşte mântuirea noastră cu harul Său. Cuviosul Siluan Atonitul confirmă acest adevăr paradoxal, atunci când spune că ,,Duhul mărturiseşte în inima noastră mântuirea noastră”.

Un alt mod prin, care Dumnezeu ne vorbeşte ca unor egali ai Săi, este cuvântul Său: ,, Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc” (Matei 6, 14). Această egalitate, reiese, de altfel, şi din Rugăciunea Domnească: ,,Și ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12). La prima vedere, negarea iertării Lui ni se poate părea, poate, destul de severă. Însă, dacă luăm în considerare că El este Creatorul, iar noi suntem creaturile Lui, atunci putem constata că dispoziţiile cuvintelor Sale sunt nedrepte. În ce fel? Dumnezeu este mult prea milostiv faţă de noi în judecăţile Sale!

Dumnezeu, în dorinţa de a-l aşeza pe om într-o relaţie de egalitate cu El, cercetează ,,adâncurile inimii” acestuia. Domnul doreşte ca inima omului să dobândească ,,minte şi simţiri dumnezeieşti” (Pildele lui Solomon 15, 14), adică nu doar simpla utilizare a raţiunii, ci exact acea formă de trăire interioară care să-i ridice existenţa mai presus decât cea a animalelor. Vorbirea articulată ne diferenţiază de acestea. Dacă, însă, această capacitate a noastră nu slujeşte decât bunăstării noastre, atunci, cu adevărat, nu depăşim foarte mult nivelul vieţuitoarelor. Dacă ne vom petrece viaţa în griji lumeşti, atunci sufletul nostru va merge, împreună cu trupul, în mormânt. Însă, după cum am amintit deja, chemarea noastră este mult mai înaltă. Dumnezeu doreşte să scruteze adâncurile inimii oamenilor cu prezenţa sa dumnezeiască şi dătătoare de viaţă. Atunci când omul va dobândi conştiinţa acestui tezaur în inima sa, atunci îl va umbri frica Lui Dumnezeu.

Imediat ce inima noastră este cucerită de această sfântă teamă dumnezeiască, şi începem să simţim energia dătătoare de viaţă a Lui Dumnezeu, stabilim o relaţie personală cu Dumnezeul-Persoană, Acela Care s-a descoperit pe Sine, Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Duhul Sfânt. Legătura aceasta este un fapt care depăşeşte orice logică, orice gândire omenească. Cei de altă credinţă obiectează: ,,Nu putem înţelege creştinismul. Cum poate susţine că Dumnezeu este, în acelaşi timp, şi Unul, dar şi Trei? Religia noastră este mai logică, fiindcă propovăduieşte că Dumnezeu este unul, este puternic şi are cutare şi cutare însuşiri etc…”. Unii ca aceştia, aducând acest argument, nu fac decât să confirme caracterul dumnezeieştii descoperiri pe care îl propovăduieşte credinţa noastră, şi, prin urmare adevărul ei. Acest adevăr, ce ne este dezvăluit, nu se supune logicii omeneşti ci o depăşeşte. Ei se încred într-un aspect al credinţei, care constituie produsul raţionalismului omenesc. Insistând să trecem credinţa prin filtrul logicii, ei o dispreţuiesc, demonstrând lipsa, din aceasta, a adevăratului caracter al descoperirii, care depăşeşte în mod substanţial percepţia umană.

Venind în legătură cu Dumnezeu – Personal, având încredere în El, ale Cărui fire şi esenţă ne sunt nouă inaccesibile, intangibile şi imperceptibile, Îl ,,îndatorăm”, prin credinţa noastră, să ne cerceteze cu harul său cel nestricăcios. Cu harul Său cel necreat, ce izvorăşte din însăşi Fiinţa Sa, va crea o punte între veşnicie şi natura Sa necreată, pe de-o parte, şi creaturile sale limitate – nu însă şi lipsite de logică – pe de altă parte.

Dumnezeu cercetează încontinuu inima omului. Omul, însă, abuzând de libertatea ce i-a fost dată, devine robul propriilor idei şi fidel acestora. Astfel, el nu face decât să împiedice harul Lui Dumnezeu care vrea să intre în inima sa şi să se sălăşluiască acolo. În acest sens, păcatele noastre sunt fără valoare înaintea milostivirii Lui Dumnezeu. În ochii Săi, acestea sunt precum praful ce se aşează pe suprafaţa unui obiect, dar dispare cu totul atunci când suflăm asupra lui. Imediat ce frica de Dumnezeu va pune stăpânire pe inima noastră, înţelegem cât de neputincioşi suntem ca să cultivăm o adevărată relaţie cu Dumnezeu şi înţelegem că doar harul Său ne poate ajuta pentru a înfăptui acest lucru.

Astfel, omul începe să aibă o relaţie nouă, creatore cu Dumnezeu. Abia acum înţelege el că acesta este singurul scop pentru care a fost creat. Că acesta este planul din veşnicie al lui Dumnezeu pentru neamul omenesc, şi că adevărata destinaţie finală a omului este unirea lui cu Dumnezeu. Dar, legătura aceasta cu Dumnezeu îl obligă pe om să fie fidel unei singure legături, fără a fi duplicitar. Acum, omul înţelege că situaţia în care se află, legăturile şi obiceiurile pe care şi le-a format şi cultivat reprezintă un obstacol în relaţia cu Dumnezeu, îl împiedică să ajungă cu bine pe malul celălalt al râului, acolo unde îl aşteaptă nemurirea. Pricepe omul că nu se poate încă uni cu Dumnezeu, fiindcă ,,nu oricine va intra în Împărăţia Lui Dumnezeu” (Apocalipsa 21,27). Acum înţelege omul că, dacă vrea să se mântuiască, trebuie, mai întâi, să se sfinţească, lucru fără de care ,,nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12,14). Pentru atingerea acestui scop, el trebuie să folosească talantul acestei vieţi pământeşti ce i-a fost încredinţat de către Dumnezeu, fără să reţină nimic, astfel încât să îl înmulţească de treizeci, şaizeci ori o sută de ori (Marcu 4, 8-20).

Abia atunci, omul începe să cunoască şi o a doua latură a credinţei, care ar putea fi caracterizată drept ,,nădejdea cea de pe urmă”. Atunci când, omeneşte vorbind, se va stinge în sufletul său orice nădejde de mântuire, din acel moment, omul îşi va pune toată nădejdea sa în Dumnezeu, Cel care poate să învie şi morţii (Romani 4,17). De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune că Dumnezeu a îngăduit moartea ,,ca să nu ne punem încrederea în noi, ci în Dumnezeu, Cel ce învie pe cei morţi” (II Corinteni 1,9).

Atunci când omul va ajunge să fie stăpânit de această credinţă, care este atât de plăcută Lui Dumnezeu, atunci el poate să progreseze spiritual foarte mult. Dumnezeu va răspunde rugăciunilor omului, iar această relaţie dintre ei se va intensifica foarte mult. Câţiva psalmi şi rugăciuni conţin o rugăciune scurtă, care se găseşte şi în slujba Miezonopticii: ,,Al Tău sunt, Doamne, mântuieşte-mă” (Ps. 118, 94). Dar, fiindcă suntem nevrednici ca să Îi spunem Lui Dumnezeu ,,mântuieşte-mă, căci al Tău sunt, Doamne”, suntem datori, întâi de toate, să îi arătăm lui Dumnezeu că suntem ai Lui, lucrând conform acestui mod harismatic al credinţei.

Întâlnim foarte multe exemple ale acestui fel de credinţă în Scriptură. Cu totul impresionant este cazul lui Avraam, care a crezut în Dumnezeu care învie morţii şi cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt (Romani 4,17). Este foarte important pentru noi să încercăm să înţelegem credinţa lui, de vreme ce el este părintele tuturor acelora care au crezut după el. Mai întâi de toate, Avraam a crezut în Dumnezeu Cel Viu, Care, doar cu suflarea Sa poate să aducă la existenţă cele care nu sunt, şi poate învia şi morţii. Mai mult de atât, în vremea aceea, logica omenească nu vedea decât deznădejdea absolută, fapt ce subliniază autenticitatea nădejdii lui Avraam. Aceasta se întemeia pe o credinţă adâncă, din inimă, care nu era doar o simplă acceptare cu mintea a tainei puterii dumnezeieşti. De aceea, i-a insuflat o asemenea încredere interioară, încât a primit putere de sus ca să-şi pună toată existenţa sa în mâinile lui Dumnezeu.

Această credinţă adâncă i-a dat dreptul lui Avraam de a sta în preajma Lui Dumnezeu şi l-a făcut părinte al multor neamuri. Atunci când Dumnezeu i-a poruncit ,,Ieşi din pământul tău şi din rudeniile tale şi urmează-mi Mie”, Avraam nu a întrebat unde urma să meargă. Dumnezeu i-a spus: ,,Vino în pământul pe care ţi-l voi da ţie” (Facere 12,1), fără ca să-i spună care anume este acea ţară. Avraam, care Îl iubea pe Dumnezeu din toată inima, fără să-L întrebe absolut nimic, şi având deplină încredere în El, a făcut întocmai după cum i-a poruncit Dumnezeu. Atunci, Acela i-a făgăduit că va dobândi urmaşi, în ciuda vârstei sale înaintate. Iarăşi, în pofida vârstei sale, Avraam a crezut că Dumnezeu, Cel care învie morţii poate să fie şi Dătător de viaţă, indiferent de împrejurări. Vedem, iată, câtă bunăvoinţă a aflat Avraam înaintea Lui Dumnezeu, încât Acesta l-a considerat vrednic de a-i făgădui că prin el se vor binecuvânta toate neamurile pământului (Facere 17, 4-8). Aceasta nu a fost singura făgăduinţă a Lui Dumnezeu către Avraam, căci îi va promite că el va dobândi şi un fiu, deşi el era înaintat în vârstă şi la fel era şi soţia sa, Sarra. În continuare, Sfânta Scriptură ne spune că Avraam l-a iubit pe Isaac, fiul pe care Dumnezeu i l-a dăruit (Facere 22,2), pregătindu-ne, astfel, pentru ceea ce urmează, atunci când Dumnezeu îi porunceşte: ,,Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu” (Facere 22,2). Cu alte cuvinte, Dumnezeu îi spune: ,,Ia-l şi jertfeşte-l pe fiul tău, pe care eu ţi l-am promis, pe fiul făgăduielii care a deschis pântecele sterp al Sarrei, soţia ta”. Aici se ascunde o mare taină. Avraam, credincios fidel al voii Lui Dumnezeu, a făcut întru totul după cum Acesta i-a poruncit. Însă, atunci când l-a dobândit pe Isaac, după promisiunea pe care Dumnezeu i-a făcut-o, inima sa s-a împărţit între dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru fiul său. Dumnezeu, pentru a-i elibera inima, l-a supus unei încercări foarte mari, cerându-i să-l jertfească pe singurul, pe iubitul său fiu. Avraam nu a stat pe gânduri nici o clipă. Atunci când Dumnezeu a văzut că inima robului său s-a eliberat şi s-a întors la prima sa dragoste pentru El, prin ascultare şi gata fiind să-şi jertfească singurul fiu, l-a dat iarăşi pe Isaac lui Avraam, care îşi pusese toată încrederea în Dumnezeu.

Acest al doilea stadiu al credinţei urmează primului în care inima a fost însufleţită prin credinţă. De acum, omul se lasă pe sine cu totul în mâinile Dumnezeului Celui Viu. Nu este condus către o direcţie anume, iar existenţa sa, asemenea vieţii lui Avraam, gravitează în jurul Soarelui dreptăţii, el punându-şi toată încrederea în Dumnezeu, Cel care învie morţii. Această credinţă îi permite omului să rămână în prezenţa lui Dumnezeu, de vreme ce şi-a pus toată nădejdea în atotputernicia şi în cuvântul Lui.

Fiecare om, atâta timp cât s-a deşertat pe sine şi s-a încrezut pe deplin în Dumnezeu, va fi încercat în diferite feluri, iar câteodată chiar foarte dur. Unii chiar vor fi ameninţaţi că îşi vor pierde viaţa dar, dacă în clipa când sunt încercaţi, ei se vor arăta neclintiţi în credinţă, aducând slavă şi mulţumire Lui Dumnezeu, atunci, credinţa unora ca aceştia, asemenea credinţei lui Avraam, depăşind nu doar lumea, dar chiar moartea, se va arăta mai puternică decât aceasta. Din acest motiv este foarte important să înţelegem credinţa ca ,,nădejde mai presus de nădejde”, astfel încât, dacă ne vom învrednici de un asemenea prilej, să-l câştigăm pe Hristos şi, împreună cu El, şi veşnicia. Căci, într-adevăr, oricine se va lăsa cu tot sufletul în mâinile lui Dumnezeu, va fi condus de Dumnezeu în Împărăţie pe calea cea îngustă. Se va lepăda de omul cel vechi, pentru a putea intra curat în casa Tatălui: ,,Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8).

Scriptura spune că ,,Dumnezeu foc este” (I Ioan 1,5), iar când Îl vom vedea, vom deveni şi noi foc precum El (I Ioan 3,2). Dar, mai întâi trebuie să ne curăţim pentru a deveni vrednici fericitei vederi a Dumnezeului Celui Adevărat. El cercetează pe toţi oamenii, dar îşi îndreaptă atenţia mai ales asupra acelora care dau dovadă de dorinţa şi disponibilitatea de a se lăsa cu totul în mâinile Lui. El are grijă de fiecare dintre noi, în mod separat, aşa cum a făcut cu Avraam, şi cu toţi aleşii săi. Într-adevăr, întreaga Scriptură, care este istoria relaţiei lui Dumnezeu cu omul, se recapitulează în mod separat, în viaţa fiecărui om. Atunci când Dumnezeu va vedea că omul ia în serios problema mântuirii sale, atunci va pune o piedică omului, pentru a-l încerca şi a-l întări în hotărârea sa. Îl cercetează şi îl povăţuieşte, aşa cum face un tată cu fiul său (Evrei 12, 6-11). Primind această încercare a credinţei sale, omul este învăţat [de către Dumnezeu] cum să depăşească acest prim obstacol.

Atunci, Dumnezeu va trimite încercări şi mai mari, pentru ca omul să înveţe să creadă şi mai mult în El. În acest fel, Dumnezeu îi acordă cinste omului, dându-i prilejul de a arăta, precum Iov, înălţimea credinţei sale care îl va face moştenitor al bunurilor Raiului. ,,Toate ale mele, ale tale sunt” (Luca 15, 31) îi spune tatăl fratelui fiului rătăcitor. De aceea, fericit este acela care va răbda la vreme de încercare şi va rămâne tare în credinţă, chiar şi atunci când este ameninţat cu moartea.

,,Nădejdea mai presus de nădejde” este definiţia exactă a acelei credinţe prin care sunt trecute şi obstacolele cele mai dificile. Această credinţă concentrează în sine toate gândurile şi toate puterile sufletului nostru, într-un singur punct şi cu un singur scop. Acest lucru se aplică, de asemenea, şi în desăvârşirea în viaţa duhovnicească, acolo unde ne nevoim pentru a uni mintea cu inima. Toată existenţa noastră este concentrată în inimă, astfel încât să ne putem ruga cu un singur gând, conform învăţăturii tradiţiei noastre isihaste. Hotărâm, astfel, să luptăm din toate puterile, cu ajutorul lui Dumnezeu, chiar până la moarte, pentru a depăşi fiecare greutate. Și trebuie să facem acest lucru, fiindcă, de această luptă depinde însăşi mântuirea noastră. În acest punct, inima omului devine un nod foarte strâns, unde se află concentrată toată existenţa sa, iar omul însuşi este, cu totul, la mila lui Dumnezeu. În felul acesta începem şi noi să credem, asemenea lui Avraam, având ,,nădejde mai presus de nădejde”. Credem că Dumnezeu poate să ne arate şi pe noi fiii lui Avraam (Matei 3,9), şi că ,,la Dumnezeu, toate sunt cu putinţă” (Matei 19,26). Treptat, noi vom fi pregătiţi pentru a face şi acel salt în credinţă, care învinge chiar şi moartea.

Credinţa harismatică, precum aceea a lui Avraam, ne conduce, din realitatea creată spre cea necreată, formând o punte între Dumnezeu şi om. Iar atunci când omul va da dovadă de o asemenea credinţă, atunci va afla limanul cel lin al iubirii, fiindcă Dumnezeu este iubire. Viaţa cea trecătoare a omului se va uni cu viaţa cea dumnezeiască, veşnică şi nemuritoare, fapt ce constituie cea mai mare minune a existenţei umane. Dumnezeu arată preţuire faţă de viaţa omenească şi o arată vrednică de a se uni cu viaţa Sa, cu modul Său de existenţă, cu ajutorul harului necreat.

Împlinirea acestui celui de-al doilea stadiu al credinţei presupune o mare străduinţă care ne obligă să ne amintim prima noastră dragoste pentru Dumnezeu, să rămânem angajaţi cu toată fiinţa noastră şi cu credincioşie în această dragoste. În cartea Apocalipsei găsim scris: ,,Şi stărui în răbdare şi ai suferit pentru numele Meu şi nu ai obosit. Dar am împotriva ta faptul că ai părăsit dragostea ta cea dintâi. Drept aceea, adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai înainte; iar de nu, vin la tine curând şi voi mişca sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi” (Apocalipsa 2, 3-5). În ziua Judecăţii, când ne vom afla în faţa Domnului, cu multă îndrăzneală, unii vor spune: ,,Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?” (Matei 7,22), şi ,,am mâncat înaintea ta şi am băut şi în pieţele noastre ai învăţat. Şi el vă va zice: Vă spun: Nu ştiu de unde sunteţi. Depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţii” (Luca 13, 26-27). Dar, cum este posibil ca oamenii să facă minuni în numele Domnului şi, totuşi, Acesta să nu îi recunoască drept lucrători ai săi? Fiecare dintre noi, cu mai mulţi ani înainte de sfârşitul vieţii noastre, sau chiar numai cu o zi, sau măcar cu o clipă, am fi putut să ne venim în fire şi să credem în Dumnezeu din tot sufletul nostru. Având acest duh al credinţei, ar fi fost posibil să simţim atotputernicia lui Dumnezeu şi, cu ajutorul acesteia, să săvârşim chiar şi minuni. Dumnezeu, însă, nu dă foarte mare importanţă acestor lucruri, fiindcă aşteaptă de la noi lucruri mai importante. Dacă dorim să fim drepţi şi plăcuţi înaintea Lui – căci citim în Apostol că ,,dreptul din credinţă va fi viu” (Romani 1,17) – atunci, credinţa noastră trebuie să fie în continuă creştere: ,,credinţa care duce la credinţă” (Rom. 1,17).

Cu alte cuvinte, cei drepţi vor sta ,,bine” pe acest al doilea nivel al credinţei harismatice. Îşi vor pune toată nădejdea în Dumnezeu, primejduind totul pentru harul Său, pentru a dobândi tot ce e bun, văzând fără întrerupere dumnezeieşti minuni în viaţa lor. Apostolul, însă, ne avertizează: ,,Iar dreptul din credinţă va fi viu; şi de se va coborî pe sine, nu va binevoi sufletul Meu întru el” (Evrei 10,38). La ce se referă ,,coborârea” aici, oare? Se referă la lipsa de bărbăţie duhovnicească. Dimpotrivă, drumul credinţei este un urcuş continuu în viaţa duhovnicească cea după Dumnezeu (I Cor. 3,7; Coloseni 2,19) care ne conduce prin credinţă la credinţă.

Dorinţa cea mai adâncă a fiecăruia dintre noi este de a păstra vie această legătură a noastră cu Dumnezeu şi de a ne bucura de Cinstitele Sale Daruri. Chiar şi cea mai uşoară atingere a dumnezeiescului har în sufletul nostru este ,,mai puternică decât viaţa” (Psalm 62, 4), după cum ne spune psalmistul. Cu toate acestea, intrăm, în mod conştient, în această relaţie cu Dumnezeu, cu promisiunea că vom dovedi şi noi statornicia drepţilor, adică vom trăi, în continuare, ,,cu credinţă”.

Suntem datori de a lucra credinţa, astfel încât aceasta să crească continuu, până va ajunge la al treilea nivel al credinţei drepţilor: credinţa statornică care ne va întări pentru a putea sta neclintiţi în toate încercările la care Dumnezeu ne va supune pentru a vedea tocmai fermitatea noastră în credinţă. Acest cel mai înalt nivel al credinţei este atât de stabil, încât nu lasă loc nici celei mai mici îndoieli. O astfel de credinţă nu se poate micşora, şi nici nu se poate separa de izvorul vieţii. În această nouă realitate, omul trăieşte fiecare zi ca pe o nouă întâmplare, ca pe un nou prilej pe care dumnezeiescul har i-l oferă. La acest nivel foarte matur al înţelegerii credinţei, Sfântul Duh se descoperă foarte delicat şi sensibil, fiind, în acelaşi timp şi foarte exigent.

Cu toate acestea, la început, Dumnezeu se arată a fi foarte îngăduitor. Omul dobândeşte experienţa bucuriei pe care harul o transmite. Cu toate că încă este supus slăbiciunilor omeneşti, neputinţei şi ignoranţei, harul nu încetează de a-i bucura inima şi de a-l împinge înainte, datorită nevinovăţiei sale. Dumnezeu este milostiv şi doreşte, înainte de toate, să-l înveţe pe om cum trebuie să lucreze harul Său în suflet. Duhul Sfânt se va retrage, însă, de la omul acela care nu respectă poruncile Sale. Epistola către Evrei vorbeşte tocmai despre acest lucru, despre cei care au primit mari daruri de la Dumnezeu, au cunoscut puterea cuvântului Său, renăscând duhovniceşte, dar, după care, s-au pierdut pe drumul care duce la mântuire. Citim în Scriptură că este aproape cu neputinţă ,,să fie reînnoiţi iarăşi spre pocăinţă” (Evrei 6, 4-6), adică să fie ridicaţi iarăşi de către Dumnezeu după căderea lor. Cu alte cuvinte, cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât mai ,,exigent” devine Duhul Lui Dumnezeu, astfel încât să trăim cât mai aproape de El, şi să fim veşnic uniţi cu El. Aşa după cum am mai spus, Dumnezeu doreşte să se comporte cu omul ca şi cu un egal al Lui, ca unul care este creat după chipul şi asemănarea Sa. L-a înzestrat cu mari daruri şi posibilităţi, astfel încât să se poată prezenta în faţa lui Dumnezeu şi să câştige bogăţia vieţii veşnice. ,,Toate câte sunt ale mele, ale tale sunt” (Luca 15, 31).

Când vom trece primele 2 niveluri ale credinţei (credinţa ,,de început” şi credinţa harismatică, ce este în legătură nemijlocită cu deznădejdea harismatică sau sfânta deznădejde) vom ajunge la credinţa care se distinge prin statornicie interioară şi este asemenea credinţei drepţilor. Atunci Îl vom fi convins pe Dumnezeu că suntem pe deplin ai Lui, iar El ne va răspunde prin cuvântul Lui, cuvântul vieţii veşnice. Iar Dumnezeu va încheia cu noi un testament final al dragostei, care, după cum ştim din Sfânta Scriptură, este testament veşnic. Exact cu aceleaşi cuvinte cu care L-a trimis pe Fiul Său, Îl vom auzi spunându-ne, nu doar ,,al Meu eşti” (Isaia 43, 1), ci şi ,,Fiul Meu eşti tu, Eu astăzi te-am născut” (Ps. 2,7). Aceasta este una, singura şi adevărata noastră chemare: să ne facem asemenea lui Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu.

Arhimandritul Zaharia Zaharou
/pemptousia.ro/