Păstrarea harului de la Botez

noiembrie 23, 2015 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Familia, Teofan Zavoratul, Tinerii

1. De ce nu se păstrează harul Botezului

Cauza pentru care nu se păstrează harul de la Botez este aceea că nu se ţine rânduiala, normele şi buna aşezare a unei educaţii menite tocmai păstrării şi sporirii harului. Cele mai de seamă pricini ale acestui fapt sunt:

1) Depărtarea de Biserică şi de mijloacele ei de a dărui harul, ceea ce usucă mugurul de viaţă creştină, rupându-l de sevă, iar el se veştejeşte ca o floare ţinută la căldură.

2) Neluarea în seamă a firii trupeşti. Unii cred că trupul poate fi crescut oricum fără nici o pagubă pentru suflet, când de fapt tocmai în mădularele trupului este locaşul patimilor, care cresc odată cu ele, se înrădăcinează în ele şi pun stăpânire pe suflet, împrăştiindu-se în mădularele trupului, patimile află acolo sălaş sau fac din ele o adevărată cetate întărită, folosindu-le puterea pentru sine în toată vremea care va urma.

3) O creştere fără discernământ a puterilor sufletului, care nici nu e îndrumată spre un rost unic. Oamenii nu văd rostul înaintea lor şi de aceea nici calea către el. De aici, în ciuda multelor griji care se poartă educaţiei contemporane, oamenii nu fac altceva decât să îşi hrănească în ei înşişi iscodirea, îndărătnicia şi setea de plăceri.

4) Nesocotirea cu desăvârşire a duhului. Rareori se iau în seamă rugăciunea, frica de Dumnezeu şi conştiinţa. Deşi în afară există o bună rânduială, cea mai mare parte a vieţii dinlăuntru este întotdeauna luată drept bună şi, prin urmare, lăsată să-şi poarte singură de grijă, în vremea studiilor, cel mai de seamă lucru este îngropat în cele minore, iar singurul de trebuinţă, întunecat de mulţimea celorlalte.

5) La urmă, faptul că omul intră în anii tinereţii fără a-şi fi statornicit bunele rânduieli şi fără a se fi hotărât să ducă viaţă creştină. Mai mult, el nici nu înăbuşă cum se cuvine atracţiile tinereţii, ci se afundă în setea atotcuprinzătoare de senzaţii prin distracţii, lecturi uşoare, aţâţarea închipuirii cu tot felul de visări, legătura fără discernământ cu cei de o seamă, şi mai ales cu persoanele de sex opus, purtarea de grijă numai faţă de studiu şi lăsarea în voia lumii prin mijlocirea ideilor, obiceiurilor şi năravurilor la modă, care nu numai că niciodată nu au fost prielnice vieţii în har, ci întotdeauna s-au ridicat împotriva ei şi au căutat să o stingă.

Fiecare din aceste pricini, şi chiar numai una dintre ele, ajunge pentru a înăbuşi într-un tânăr viaţa în har. Însă, în cea mai mare parte ele lucrează împreună şi în chip negreşit una o va atrage după sine şi pe alta; şi toate laolaltă stânjenesc într-atât viaţa duhovnicească, încât nu i se poate afla nici cea mai mică urmă, ca şi cum omul nu ar avea suflet deloc şi nici nu ar fi fost zidit pentru unirea cu Dumnezeu, nu ar avea puterile rânduite anume la aceasta şi nici nu ar fi primit harul care îi dă viaţă.

Pricina pentru care nu se ţine o bună rânduială în educaţie trebuie căutată fie în necunoaşterea acestei rânduieli, fie în nesocotirea ei. Educaţia care e lăsată la voia întâmplării fără a se da vreo importanţă necesităţii ei, în chip negreşit o va lua pe un drum stricat, greşit şi vătămător, mai întâi în viaţa de acasă, apoi pe parcursul studiilor. Dar chiar şi acolo unde, după toate aparenţele, educaţia nu rămâne neluată în seamă ci este supusă rânduielilor binecunoscute, se dovedeşte adesea a fi neroditoare şi se abate de la rostul ei din pricina ideilor şi principiilor greşite pe care a fost construită. Tocmai ceea ce trebuie nu se are în vedere şi nu e pus pe primul plan: nu a plăcea lui Dumnezeu, nu mântuirea sufletului, ci cu totul alte lucruri – fie creşterea puterilor exclusiv fireşti sau pregătirea pentru vreo funcţie oficială, ori adaptarea la viaţa din lume, şi aşa mai departe.

Numai că atunci când începutul este greşit şi necurat prin forţa lucrurilor, tot ceea ce s-a ridicat pe seama lui nu duce la nimic bun.

Cele mai de seamă abateri de la o educaţie cuviincioasă sunt:

1) Lepădarea căilor de primire a harului. Este urmarea firească a nesocotirii faptului că omul care trebuie educat e creştin şi are puteri nu numai fireşti, ci şi duhovniceşti, dăruite lui prin har. Numai că fără ele creştinul este o grădină fără de apărare călcată de demonii întunecaţi şi devastată de furtuna păcatului şi a lumii, neavând pe nimeni şi nimic care să-l facă a-şi veni în fire şi sa le izgonească.

2) Faptul că oamenii sunt pregătiţi îndeosebi pentru fericirea din viaţa pământească, în vreme ce amintirea vieţii veşnice e ştearsă din minţile lor. Despre această fericire se vorbeşte acasă, se discută la ore şi mai ales în convorbirile de zi cu zi.

3) Duhul de neseriozitate şi superficialitate care domină în toate, până şi în slujirea preoţească.

Nefiind pregătit acasă şi trecând printr-o astfel de educaţie, în chip negreşit omul se va alege cu o minte tulbure şi va avea o perspectivă deformată asupra lucrurilor. Va vedea totul strâmb, prin nişte lentile proaste sau stricate. Drept urmare, nici nu vrea să audă de adevărul ultim al rostului său în viaţă sau de căile ce duc la acesta. Acestea sunt pentru el lucruri minore, care nu trebuie luate în seamă.

2. Cum să se îndrepte rânduiala greşită a lucrurilor

După toate acestea nu e greu să stabilim ce anume trebuie făcut pentru a îndrepta o astfel de rânduiala greşită a lucrurilor. Este nevoie ca:

1) Să se înţeleagă bine şi să se asimileze principiile adevăratei educaţii creştine, urmânduse întocmai, mai întâi de toate acasă. Educaţia primită acasă este rădăcina şi temelia a tot ceea ce urmează. Cineva bine crescut şi îndrumat acasă nu va fi prea lesne îmbrâncit din calea cea dreaptă de vreo învăţătură greşită la şcoală.

2) Imediat după aceea, trebuie reconstruită întreaga educaţie şcolară pe temeiuri noi şi neprefăcute; să se introducă în ea învăţăturile creştineşti, să se îndrepte ceea ce are nevoie de îndreptare; şi, mai ales – în toată vremea, educarea copilului să se facă sub înrâurirea atotbinefacătoare a Sfintei Biserici, care prin întreaga ei rânduiala de viaţă lucrează în chip mântuitor asupra creşterii duhului. Acest lucru nu ar mai da nici un prilej de aprindere a pornirilor pătimaşe, ar slăbi duhul lumesc şi ar scoate sufletul din prăpastie.
Totodată, trebuie întors de la ceea ce e trecător spre ceea ce e veşnic, de la cele din afară către cele din lăuntru, pentru a ridica fii ai Bisericii, părtaşi ai împărăţiei cerurilor.

3) Mai presus de toate, trebuie educaţi educatorii sub călăuzirea celor care cunosc adevărata educaţie nu din vorbe, ci din faptă. Formaţi sub povăţuirea celor mai încercaţi învăţători, educatorii la rândul lor îşi vor preda meşteşugul celor ce urmează, şi tot aşa.
Educatorul ar trebui să treacă prin toate treptele desăvârşirii creştine pentru a şti mai târziu cum să se comporte în vâltoarea lucrurilor, pentru a fi în stare să înţeleagă pe ce drumuri apucă cei aflaţi în grija lor, iar apoi să lucreze asupra lor cu răbdare, reuşită, tărie şi rodnicie. Ar trebui să facă parte dintr-o ceată a celor mai curaţi, aleşi de Dumnezeu şi sfinţi oameni. Dintre toate lucrările sfinte, educarea copiilor e cea mai sfântă.

Sf. Teofan Zăvorâtul