Cuvinte în cea de-a Cincea Duminică a Postului Mare

martie 29, 2015 Categoria: Articole, Luca al Crimeii, Predici

I. Întoarceţi-vă la Mine cu toată inima voastră

Astăzi, Sfînta Biserică le aduce ca pildă tuturor celor care se pocăiesc pe cuvioasa Maria Egipteanca, una dintre cele mai mari sfinte, a cărei viaţă este atît de uimitoare şi plină de învăţături, atît de adînci încît trebuie să ştim tot ce se poate despre ea.

În tinereţe, Maria Egipteanca era de o frumuseţe strălucitoare. Ea locuia în Alexandria, ducînd o viaţă desfrînată. Odată, plimbîndu-se pe malul mării, a văzut o corabie care pleca spre Palestina, ducînd pelerini la praznicul Înălţării Crucii Domnului. Pe corabie erau numeroşi tineri, şi i-a venit în gînd să meargă împreună cu ei ca să-i ademenească. După sosirea în Palestina, toţi pelerinii au mers la Ierusalim, la biserica Învierii lui Hristos. A mers acolo şi Maria – dar cînd a vrut să intre în biserică laolaltă cu toţi ceilalţi, a simţit că o putere nevăzută o împinge, nelăsînd-o să intre.

De trei ori a încercat, şi de trei ori a fost oprită de acea putere tainică. Maria s-a cutremurat pînă în adînc, neputînd pricepe ce înseamnă aceasta: de ce toţi intră în biserică, iar ea nu poate să-i treacă pragul? Intr-o stare de adîncă tulburare sufletească, ea şi-a ridicat ochii şi a văzut icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în acea clipă a început pentru prima dată să se roage fierbinte, cerîndu-i Maicii Domnului s-o lase în biserică. După această rugăciune fierbinte nimic n-a mai oprit-o, şi a intrat fără împiedicare. A fost adînc cutremurată de slujba praznicului Înălţării Crucii Domnului, şi după ce aceasta s-a sfîrşit a trecut Iordanul şi a mers în inima pustiei, unde a trăit nevăzînd pe nimeni patruzeci şi şapte de ani.

Ea i-a povestit despre viaţa sa cuviosului Zosima, care din purtarea de grijă a lui Dumnezeu a întîlnit-o în pustie; i-a povestit că în primii şaptesprezece ani de viaţă în pustie suferinţele ei au fost din cale-afară de grele: a suferit de arşiţă şi foame în timp ce i se năluceau mîncăruri şi băuturi alese şi toată viaţa ei desfrînată din Alexandria. Vreme de şaptespreze ani s-a luptat ea cu nălucirile acestea, şi doar în cel de-al optsprezecelea an a dobîndit tihnă adîncă, după care a trăit în pustie încă treizeci de ani, devenind un adevărat înger în trup – fiindcă atunci cînd se ruga se înălţa de pe pămînt şi plutea în văzduh. Nu este o legendă. Noi nu ne îndoim de asta, fiindcă şi alţi sfinţi mari s-au învrednicit de asemenea rugăciune. Dar cum se poate explica ea? Cum poate trupul omenesc să se ridice deasupra pămîntului şi să plutească în văzduh? Singura explicaţie este că duhul omenesc luminat de rugăciunea neîncetată şi de postire dobîndeşte o uriaşă stăpînire asupra trupului, fiindcă trupul nostru este unealta duhului şi poate fi supus poruncilor acestuia. Trupul poate deveni atît de subţire şi de uşor încît devine în stare să plutească în văzduh.

După ce a terminat de vorbit cu cuviosul Zosima, cuvioasa Maria i-a poruncit să vină la Iordan peste un an şi s-o aştepte acolo cu Sfintele Daruri, ceea ce el a şi făcut, întorcîndu-se după un an, a văzut-o în depărtare pe cuvioasa Maria, care se apropia de el; a văzut cum aceasta s-a apropiat de rîu, l-a însemnat cu semnul crucii şi a venit la el pe apă. Şi a împărtăşit-o monahul Zosima cu frică şi cutremur, iar cuvioasa Maria i-a poruncit să vină iarăşi peste un an în locul unde o văzuse prima dată.

A trecut anul, iar cuviosul Zosima a mers acolo şi a văzut-o pe Sfînta Maria zăcînd pe pămînt moartă. Pe nisip stătea scris: „Păcătoasa Maria a murit pe întîi aprilie; înmormînteaz-o”. Cuviosul Zosima a prohodit-o, însă era în încurcătură, neştiind cum s-o înmormînteze, căci nu avea cu ce să sape groapa. Atunci s-a petrecut o nouă minune: a venit un leu, a săpat cu ghearele o groapă adîncă şi a plecat. Aşa a înmormîntat-o monahul Zosima pe cuvioasa Maria.

Minunată viaţă, care nu seamănă deloc cu vieţile oamenilor obişnuiţi! În ea uimesc mai ales două lucruri, în primul rînd, harul lui Dumnezeu, neasemuita Lui milostivire şi prevedere a faptului că jalnica desfrînată va deveni o sfîntă dintre cele mai mari. Al doilea – repeziciunea, neaşteptata adîncime şi hotărîre a întoarcerii cuvioasei Maria de la viaţa sa păcătoasă dinainte la nevoinţa ei neasemuită din pustie. Cuvioasa Maria a împlinit lucrul despre care vorbeşte prorocul: ~!ntoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu post, cu plîngere şi cu rugăciune, şi sfîşiaţi inimile voastre, iar nu hainele voastre, şi vă întoarceţi la Domnul Dumnezeul vostru, că Milostiv şi îndurat este, Îndelung-Răbdător şi Mult-milostiv, şi Îi pare rău de răutăţi (loil 2, 12-13).

Şi Sfînta Maria şi-a sfîşiat inima şi s-a întors din toată inima, deodată, la Dumnezeu. Ea a împlinit şi lucrul despre care vorbeşte Sfîntul Prooroc Iezechiel: Vă veţi aduce aminte acolo de căile voastre, întru care v-ati pîngărit, şi veţi bate feţele voastre pentru toate răutăţile voastre (lez. 20, 43). Şi s-au împlinit asupra ei cuvintele lui Dumnezeu, şi a aflat de milostivirea Lui nesfîrşită, despre sfinţenia Lui nemărginită, cînd Domnul a făcut cu ea nu după faptele ei, ci după mila Sa, pentru sfînt numele Său.

Iată cum e adevărata pocăinţă, iată cum trebuie să se poarte toţi cei împovăraţi de păcate grele: să se întoarcă într-o clipă, din toată inima, la Dumnezeu, să se scîrbească de viaţa lor dinainte, să se scîrbească de ei înşişi, să părăsească fără amînare toate păcatele dinainte şi să se pocăiască toată viaţa, cum s-a pocăit Sfînta Maria Egipteanca. Vedeţi ce adîncime nemăsurată a avut pocăinţa ei, în ce măsură fără seamăn a avut conştiinţa propriei nevrednicii, cît de uimitoare a fost puterea voinţei ei în lupta cu patimile, cît de mult timp a petrecut în sfînta pocăinţă şi în postire. Nu ştim cu ce s-a hrănit cuvioasa Maria în adîncul pustiei patruzeci şi şapte de ani, dar ea a petrecut acolo vreme îndelungată şi a ajuns la sfinţenie mare. Ea le-a arătat tuturor celor ce merg pe calea răului, pe calea propriilor patimi, pildă a felului care trebuie să o rupă cu viaţa păcătoasă, a felului în care trebuie să se pocăiască şi să ceară iertare de la Dumnezeu.

Din Vieţile Sfinţilor cunoaştem multe alte pilde ale unei pocăinţe neobişnuit de adînci. O asemenea pocăinţă este obligatorie pentru toţi creştinii ce se întorc la Dumnezeu. Dar ce să spun despre noi, creştinii de rînd, care nu putem fi numiţi „foarte mari” păcătoşi, care n-am trăit în curvie, nu ne-am murdărit în desfrîu, beţie, fărădelegi, hoţie? Oare trebuie să ne pocăim, sau ne putem spune aşa cum spun mulţi dintre noi: „Dar eu ce mari păcate am? Acolo, nişte păcate obişnuite, omeneşti”.

Oare pentru a pune început pocăinţei trebuie să facem păcate drăceşti? Oare aceste păcate omeneşti nu înseamnă nimic? Oare Hristos nu cere să fim desăvîrşiţi, pentru că Tatăl nostru Cel Ceresc desăvîrşit este (v. Mt. 5, 48)? Oare nu ameninţă El cu pedepse grele chiar şi pentru orice cuvînt rău (v. Mt. 12, 36)? Asta în vreme ce sunt destui care curvesc şi zic liniştiţi: „Şi ce-i cu asta, ce, e vreun păcat mare? Slăbiciune omenească”, nădăjduind în iubirea de oameni a lui Dumnezeu, în faptul că El le va ierta toate păcatele. Dar au ei dreptul la o asemenea nădejde? Bineînţeles că nu. Domnul nu este numai Iubitor de oameni, El e şi Drept Judecător – El iartă doar păcatele pe care le-am conştientizat adînc şi pentru care ne-am pocăit din toată inima, şi atunci iartă cu uşurinţă uimitoare.

În Evanghelia de astăzi aţi ascultat cum Domnul a iertat-o pe curva care a spălat picioarele Lui cu lacrimi şi le-a şters cu părul său. A iertat-o îndată, întrucît ea îl îndrăgise din toată inima.

Domnul trebuie iubit din toată inima, trebuie să ne temem chiar de cele mai mici păcate, trebuie să năzuim a fi asemănători cu acei sfinţi nevoitori ce n-au avut păcate grele, dar şi-au petrecut toată viaţa în pocăinţă.

Mulţi sfinţi au plîns neîncetat, după cuvîntului prorocului Ieremia: Să cercetăm căile noastre, luînd aminte şi întorcîndu-ne la Domnul! Să ridicăm inimile şi mîinile noastre la Domnul din cer: noi am păcătuit şi ne-am răzvrătit (Plîngerile 3, 40-42). Ei căutau în inima lor cu mare stăruinţă orice necurăţie, se pocăiau tot timpul şi se mîhneau pentru păcatele lor. Aveau aşezarea sufletească aşa cum porunceşte Sfîntul Apostol Iacov: Întristaţi-vă şi jeliţi. Rîsul întoarcă-se în plîns şi bucuria voastră în întristare (Iac. 4, 9). Această poruncă îi priveşte nu numai pe marii păcătoşi, ci ne priveşte pe noi toţi. Într-o astfel de pocăinţă adîncă pentru păcatele lor au vieţuit toţi cei ce s-au întors din toată inima la Domnul Iisus Hristos.

Sfîntul Apostol Pavel spune: Întristarea după Dumnezeu pocăinţă spre mîntuire fără părere de rău lucrează, iar întristarea lumii moarte lucrează (2 Cor. 7, 10-11). Ce este întristarea după Dumnezeu? Este dorul de Dumnezeu, dorul de curăţie, de sfinţenie, e întristarea care umple inima omului care vede necurăţia şi nevrednicia sa. Această întristare este mîntuitoare. Dar ce e întristarea lumii? Întristarea pentru bunurile lumeşti, pentru toate nereuşitele noastre în lupta pentru o viaţă bogată şi sătulă, pentru toate pierderile pe care le suferim în această goană după bunurile lumeşti.

Aşadar, aşezarea de totdeauna a inimii creştinului trebuie să fie întristarea după Dumnezeu. Rîsul este departe de cel ce are o asemenea aşezare; el nu va năzui spre veselie. Atunci, dacă va fi cuprins de o singură năzuinţă – cea către Dumnezeu, către curăţie, către sfinţenie – va deveni înţelept, liniştit şi blînd pînă în adînc. Preaînţeleptul împărat Solomon a spus un cuvînt foarte adînc despre cel ce a dobîndit o astfel de înţelepciune: Inima înţelepţilor în casa plîngerii, iar inima nebunilor în casa veseliei (Ecl. 7, 5). Locul nostru nu e în casa veseliei – locul nostru este, de-a lungul întregii noastre vieţi, în casa plîngerii, în tovărăşia celor ce plîng şi se întristează, în tovărăşia celor ce îşi frîng inimile înaintea lui Dumnezeu, ce îşi dau seama de necurăţia lor.

Iată calea arătată oamenilor obişnuiţi, creştinilor de rînd – dar mulţi dintre noi merg pe această cale, mulţi dintre noi realizează atît de adînc însemnătatea pocăinţei? Nicidecum. Cei mai mulţi cred că este de ajuns să te pocăieşti pentru păcatele grele, de care îţi dai seama limpede. Aceasta însă nu este deloc de ajuns, fiindcă păcatele de care ne dăm seama tulbure sunt mult mai multe decît păcatele „grele”, şi totdeauna trebuie să căutăm orice necurăţie din inima noastră, nu trebuie să fim nepăsători în lucrarea mîntuirii noastre, fiindcă nepăsarea înseamnă moarte duhovnicească.

Se întîmplă însă ca oamenii să cadă în cealaltă extremă: cei cu păcate grele se deznădăjduiesc de mîntuirea lor, de milostivirea lui Dumnezeu. Ei cred că este deja prea tîrziu ca să se pocăiască, şi satana le şopteşte: „Da, da, aşa e, în zadar te mai pocăieşti, nu pierde vremea cu asta”. Aceşti oameni, căzînd în deznădejde, lepădîndu-se de pocăinţă, nu ştiu ce este scris în cartea prorocului Iezechiel: Şi cel fărădelege, de se va întoarce de la toate fărădelegile sale, pe care le-afăcut, şi va păzi toate poruncile Mele, şi va face dreptate şi milă, viu va fi şi nu va muri. Toate nedreptăţile lui, cîte le-a făcut, nu se vor pomeni, ci întru dreptatea sa pe care a făcut-o va fi viu. Au cu vrere voiesc moartea celui fărădelege, zice Domnul, şi nu mai vîrtos să se abată el de la calea sa cea rea şi să fie viu ? (Iez. 18, 21-23)? Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci mîntuirea lui. A crede că milostivirea lui Dumnezeu este neîndestulătoare pentru iertarea păcatelor grele este totuna cu a spune că dacă arunci în mare un pumn de nisip murdar, ea se va murdări. Nu, ci marea va spăla acel nisip murdar, şi el va pieri în adîncul ei fără fund. Iar milostivirea lui Dumnezeu este fără margini, este nemăsurat mai mare decît oceanul nesfîrşit, şi în această milostivire dumnezeiască putem cu uşurinţă îneca toate păcatele grele dacă ne vom pocăi pentru ele din toată inima.

Mulţi oameni lasă pentru bătrîneţe marea lucrare a pocăinţei. „Păi cum, o să mă distrez şi eu cît sunt tînăr, o să mă bucur de viaţă, iar cînd o să îmbătrînesc o să am timp să mă pocăiesc”, spun ei. Oare este înţelept să faci aşa? Oare ştie vreunul dintre noi cînd va veni ceasul morţii? Oare te poţi bizui pe faptul că o să ajungi la bătrîneţe? Trebuie să te pocăieşti neîntîrziat, îndată ce a fost săvîrşit păcatul, fără să amîni nici cu o zi, nici cu un ceas. Trebuie să-ţi aminteşti cuvintele pe care le spunea Sfîntul Ioan Botezătorul la Iordan chemînd poporul la pocăinţă: Iată, securea stă la rădăcina pomilor, şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc (Mt. 3, 10).

Deci, să ne temem de aceasta şi să ne amintim că la rădăcina pomului stă deja securea: dacă nu vom aduce roadele bunătăţii, iubirii şi curăţiei, vom fi tăiaţi de această secure cînd nici nu vom gîndi. Să se cutremure inima noastră, temîndu-se de nepăsarea faţă de păcatele neiertate, şi fie ca întotdeauna să stea în faţa noastră uimitorul chip îngeresc al cuvioasei Măria Egipteanca, ce ne-a arătat o asemenea cale minunată, desăvîrşită spre pocăinţă. Cu sfintele ei rugăciuni, fie ca Domnul să ne învrednicească de pocăinţă adevărată şi de iertarea păcatelor noastre. Amin.

II. Lumina lină a cunoaşterii lui Dumnezeu în inimile cuvioase

Iată că se apropie sfîrşitul Sfintei Patruzecimi. Să ne adunăm gîndurile şi să cercetăm: oare a fost atins scopul sfîntului post?

Pentru ce a fost rînduit Postul Mare, care este obligatoriu pentru toţi creştinii? Pentru a ne putea pregăti ca să întîmpinăm cu vrednicie cea mai mare zi din istoria omenirii, ziua mîntuirii neamului omenesc – a preaslăvitei Învieri a Domnului şi Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos după moartea Lui pe Cruce.

Cu trei săptămîni înainte de începutul Postului Mare, Sfînta Biserică începe cu grijă să ne pregătească pentru această întîlnire, amintindu-ne pildele evanghelice şi chemîndu-ne să pătrundem în tîlcul lor, iar apoi, în duminicile Patruzecimii, amintindu-ne evenimente din istoria Bisericii, legate mai ales de numele unor mari sfinţi.

În cea de-a cincea săptămînă se înalţă înaintea noastră uluitorul chip al unei femei care a început ca noian a tot păcatul şi a toată necurăţia, pentru a deveni în cele din urmă înger în trup: chipul cuvioasei Maria Egipteanca, întoarsă fulgerător de Dumnezeu de pe calea cea pierzătoare a vieţii desfrînate, a vieţii de curvie, ea a devenit pentru noi toţi pildă a pocăinţei.

Ea nu ştia Sfînta Scriptură, nu a citit-o niciodată; a intrat în pustie fără cărţi, şi totuşi, cum povesteşte bătrînul Zosima, l-a uimit prin adînca cunoaştere a Scripturii. Dumnezeu însuşi a învăţat-o, fiindcă ea auzea în inima sa cuvintele Sfintei Scripturi. Dumnezeu i-a dat străvedere, pe care nu o au oamenii obişnuiţi: cunoştea numele monahului Zosima, ştia că este preot. Ea ne-a arătat cea mai uluitoare dintre toate pildele de pocăinţă, chemîndu-ne şi pe noi pe această cale: fiindcă atunci cînd auzim de ea, de viaţa ei chinuitoare din pustie, trebuie să ne ruşinăm dacă nu ne pocăim deloc, dacă nu ne îngrijim de curăţirea inimii noastre.

Să ne amintim încă o pildă de mare pocăinţă, pe care a săvîrşit-o făcătorul de minuni şi marele postitor care a fost sihastrul Iacov. După ce a săvîrşit două păcate foarte grele, cumplite, el a căzut în deznădejde, vrînd să lase vieţuirea sa şi să plece în lume – dar Domnul l-a repus pe calea pocăinţei, încît a petrecut zece ani într-o peşteră plină de oase omeneşti, plîngînd cu lacrimi de sînge păcatul său înfricoşător. Şi a fost miluit de Dumnezeu, Care i-a înapoiat darul facerii de minuni.

Aceste pilde strălucitoare de pocăinţă ale cuvioşilor ne îndeamnă şi pe noi să ne pocăim de păcatele noastre. Şi astăzi vreau să vă spun cîteva cuvinte despre cuvioşi în general. Cuvioşii sunt sfinţii monahi şi pustnici. Din păcate, demult au început să fie osîndiţi cu asprime şi grosolănie toţi monahii, chiar să fie numiţi paraziţi, depravaţi, să se spună cudispreţ că ei se îngrijesc numai de mîntuirea propriului suflet, că nu le pasă de suferinţele şi de răul din lume.

Să fie adevărat? Nicidecum! Este o minciună grosolană, fiindcă cei ce sălăşluiau în mănăstirile Egiptului, Palestinei, iar apoi şi în cele ale Rusiei, s-au ostenit foarte mult în slujirea adusă de ei lui Dumnezeu. Da, într-adevăr, ei se ocupau numai de curăţirea propriei inimi. Da, într-adevăr, ei năzuiau numai să intre în împărtăşirea personală cu Dumnezeu. Oare lucrul acesta nu este însemnat, nu este necesar pentru lume? Ba da, este cît se poate de necesar, fiindcă cei care şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu, istovindu-şi trupul în rugăciune şi postire, au devenit cu adevărat mari. Despre ei Sfîntul Apostol Pavel spune în Epistola către evrei: De care lumea nu era vrednică (Evr. 11, 38). Şi însuşi Domnul Iisus Hristos spune că ei sunt lumina lumii, ei sunt sarea pămîntului (v. Mt. 5, 13-14).

Ce adevăr adînc stă în aceste spuse! Prin viaţa lor îngerească ei luminează în întunericul păcatului ca stelele cerului, arătîndu-ne calea pe care trebuie să mergem. Ei ne-au arătat icoana a ceea ce trebuie să fie, măcar într-o mică măsură, fiecare creştin. Asupra lor sau împlinit uluitoarele cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos: Amin, amin zic vouă: cel ce crede întru Mine va face şi el lucrurile pe care le fac Eu, şi mai mari decît acestea va face (In. 14, 12).

În cei care citesc pentru întîia dată cuvintele acestea răsare îndoiala: „Cum, poate cineva să facă minuni ca cele ale lui Hristos şi chiar mai mari?” Da, nu vă îndoiţi de asta, fiindcă au fost mari cuvioşi care au făcut lucruri asemenea celor pe care le-a făcut însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Mulţi cuvioşi au înviat morţi – de pildă, cuviosul Macarie cel Mare, cuviosul Eftimie cel Mare, cuviosul Serghie din Radonej (acesta a înviat un băiat pe care tatăl său îl adusese mort).

Au fost alţi cuvioşi mari care, asemenea Domnului Iisus Hristos, Care a săturat cu puţină pîine patru mii şi cinci mii de oameni, au săturat, fără să aibă mîncare la îndemînă, multe sute de oameni flămînzi, care veniseră în mănăstire. Cu rugăciunile lor, magaziile mănăstireşti se umpleau în chip minunat cu grîne şi cu pîine atunci cînd fraţii flămînzeau şi erau gata să se împrăştie ca să nu moară de foame. Oare nu vă amintiţi de minuni asemănătoare făcute de cuvioşii Serghie din Radonej, Macarie cel Mare, Eftimie cel Mare, Sava cel Sfinţit şi mulţi alţii? Cu rugăciunea lor, ei umpleau deodată hambarele pustii, încît hrăneau nu numai obştea, ci şi pe flămînzii şi pe săracii care veneau în mănăstire. Iar Sfîntul Teodosie cel Mare a făcut o minune cu adevărat ca cele ale lui Hristos, saturînd poporul în mănăstire cînd se terminaseră cu desăvîrşire proviziile de hrană.

În rai, înainte de cădere, strămoşii noştri, Adam şi Eva, aveau stăpînire asupra tuturor fiarelor. Stăpînirea aceasta a fost pierdută de către ei atunci cînd neamul omenesc a căzut în stricăciune. S-au aflat însă oameni mari care au recăpătat-o. Cuvioşii Serafim din Sarov şi Serghie din Radonej hrăneau din mînă urşi, iar urşii îi ascultau, îi înţelegeau. Cuvioşilor Gherasim şi Chiriac le-au slujit toată viaţa nişte lei, iar cuviosul Zosima, care mai tîrziu a devenit mucenic, trăia în mijlocul unei haite de fiare sălbatice. Stătea de vorbă cu ele, ele îl înţelegeau, îl iubeau, iar cînd a sosit ceasul muceniciei lui, din pustie a venit un leu uriaş şi a pus capăt chinurilor.

Cuviosul Sava a mers într-o peşteră din pustie, unde trăia un leu, şi s-a sălăşluit acolo. Cînd leul s-a întors, nu s-a atins de sfînt, ci doar a început să-l tragă de poala dulamei ca să-l scoată din peşteră. Cuviosul Sava i-a propus leului să locuiască împreună. „Dacă nu vrei”, i-a spus, „pleacă tu, fiindcă înaintea lui Dumnezeu eu sunt mai bun ca tine”. Şi leul a plecat. Alt leu s-a tras din drum ca să-i facă loc cuviosului Ioan Sihastrul. Astfel, cuvioşii noştri Părinţi au recăpătat stăpînirea asupra fiarelor, care a fost pierdută de strămoşii Adam şi Eva.

Cîte pilde uimitoare a căii pe care trebuie s-o urmăm ne-au arătat alţi cuvioşi! Marele făcător de minuni Macarie Egipteanul, care învia morţii, a fost clevetit de o curvă, care spunea că a rămas însărcinată cu el. Pe atunci era tînăr, şi minciuna a fost crezută. Tot satul, mîniat de păruta nelegiuire, s-a aruncat asupra lui şi l-a bătut pînă ce l-au lăsat mai mult mort decît viu, fiindcă el nici n-a încercat să se dezvinovăţească. Atunci cînd a venit vremea să nască, clevetitoarea s-a chinuit cinci zile, pînă cînd s-a pocăit pentru învinuirea mincinoasă adusă dreptului. Locuitorii satului s-au speriat şi au mers la cuviosul ca să-şi ceară iertare, însă el a fugit în pustie ca să nu fie lăudat, ca să nu-şi ceară oamenii iertare de la el.

Dar cît de mare a fost cuviosul Dula, care întreaga viaţă a răbdat ocări de la fraţii ce nu-l aveau la inimă şi a arătat mare blîndeţe fată de toţi cei ce îl duşmăneau!

Iar acelora dintre noi care, suferind din pricina bolilor, se descurajează, să le fie pildă cuvioasa Singlitichia, care pînă la bătrîneţea cea mai adîncă a dus o viaţă aspră, ascetică, în timp ce suferea de o boală cumplită, de neîndurat: pînă şi cei din jur simţeau mirosul urît care ieşea din carnea ei putredă. Să ne fie pildă şi cuviosul Pimen din Lavra Peşterilor, care din copilărie zăcea bolnav, dar a fost tuns monah în chip minunat de către îngerii lui Dumnezeu, care i s-au arătat în chipul stareţului şi al fraţilor. Nouă, care ne îngrijim atît de mult de trupul nostru, care îl spălăm şi îl încălzim, îl hrănim peste măsură, îl împodobim cu haine luxoase, să ne fie pildă oamenii minunaţi despre care citim în Vieţile Sfinţilor. Cuviosul Daniil Stîlpnicul nici pe gerul cel mai crunt, cînd sufla viscolul îngheţat şi troienea, nu s-a coborît de pe stîlpul său, ci a stat două zile în viscol acoperit doar cu nişte zdrenţe şi aproape că a degerat; Procopie din Ustiug, nebunul pentru Hristos, cînd a fost întrebat cum a petrecut o noapte de iarnă acoperit numai cu nişte zdrenţe, desculţ, a răspuns: „Păi aproape că am murit de frig, dar un înger ceresc s-a atins de mine cu o floricică din rai, şi am simţit căldură în toate mădularele”.

Acum prăznuim pomenirea unui mare ierarh: patriarhul Nichifor al Constantinopolului, iar ieri am prăznuit pomenirea Cuviosului Teofan Mărturisitorul. Ei au trăit pe vremea împăratului Leon, crunt prigonitor al celor care cinsteau icoanele, au fost mărturisitori şi au suferit pedepse foarte grele. Odată, cînd Teofan dădea învăţătură ucenicilor săi, le-a poruncit pe neaşteptate să aprindă lumînări, să aducă tămîie, şi a început să cădească, după care a făcut o metanie mare. Cînd ucenicii au întrebat miraţi de ce s-a închinat cu lumînările aprinse, Sfîntul Teofan a răspuns: „Iată, pe mare pluteşte spre locul de surghiun Sfîntul Patriarh Nichifor. Lui mă închin”. Iar Patriarhul, care se afla atunci pe corabie, a făcut o închinăciune adîncă şi cînd a fost întrebat de ce se închină a răspuns: „Mă închin Cuviosului Teofan, care m-a heretisit”.

Din Viaţa Cuviosului Serghie din Radonej se ştie că el, prînzind cu fraţii, a făcut pe neaşteptate o închinăciune pînă la pămînt ierarhului Ştefan al Permului cînd acesta, în drum spre Moscova, a poposit la treizeci de verste depărtare de Lavra Sfintei Treimi. Cuviosul a răspuns astfel la heretisirea ierarhului.

Iată ce străvedere aveau cuvioşii! Ei citeau în inimile oamenilor, ştiau numele celor pe care îi vedeau pentru prima dată. Nu rareori răspundeau la întrebări încă nerostite, cum s-a întîmplat în multe rînduri cu cuviosul nostru Părinte Serafim din Sarov.

Să ne amintim, de asemenea, cît de mişcător îl ruga strămoşul Avraam pe Dumnezeu, Care i Se arătase în chipul celor trei călători, să cruţe cetăţile Sodoma şi Gomora de nimicire dacă s-ar fi găsit în ele cincizeci, patruzeci, treizeci sau măcar zece drepţi (v. Fac. 18, 24 şi următoarele).

Cuvioşii, drepţii, sfinţii sunt cei pentru care Dumnezeu cruţă pînă acum lumea păcătoasă, care s-a lepădat de El şi de poruncile Lui. Are vreunul dintre oameni o misiune mai înaltă? Şi sfintele noastre mănăstiri – Kievo-Pecerskaia, Troiţe-Serghieva, Sarovskaia, Poceaevskaia, Solovetkaia şi multe altele – au fost mărgăritare de preţ, din care lumina lină a cunoaşterii lui Dumnezeu, ce licărea în inimile marilor nevoitori din ele, lumina Rusia multpătimitoare.

Iată cine sunt cuvioşii. Iată cine sunt monahii şi pustnicii. Să nu cutezăm a repeta cuvintele celor care-i batjocoresc! Să plecăm inimile noastre în faţa acestor mari bineplăcuţi ai lui Dumnezeu! Să ne fie pildă a tot binele pe care-l putem face şi noi. Iar acum, cînd vine vremea pocăinţei, să ne fie pildă tuturor cuvioasa noastră Maică Maria Egipteanca, cu ale cărei rugăciuni să ne păzească Domnul nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava şi stăpînirea în veci. Amin.

Sf. Luca al Crimeei