Două porniri proprii tinereţii

februarie 18, 2015 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Teofan Zavoratul, Tinerii

Tinereţea e primejdioasă în ea însăşi; pe lângă aceasta însă, mai sunt şi două tendinţe proprii acestei vârste, iar prin ele impulsurile tânărului se aprind cu multă forţă, dobândind multă putere şi devenind primejdioase. Acestea sunt: 1) o sete neostoită de senzaţii şi 2) nevoia de a se întâlni cu alţii. Prin urmare, pentru a ocoli primejdiile vârstei, s-ar putea da sfatul ca aceste porniri să fie supuse unei anumite rânduieli, altfel în loc de bine ele vor face rău. Deprinderile bune însuşite mai înainte îşi vor păstra toată puterea, dacă nu sunt înăbuşite şi nici stânjenite.

Setea de senzaţii

Setea de senzaţii dă un anumit neastâmpăr, o nestatornicie, o diversificare a îndeletnicirilor unui tânăr. El doreşte neîncetat să se pună la încercare, să vadă totul, să audă totul, să fie pretutindeni, îl poţi afla oriunde există o lucire pentru ochi, o armonie pentru urechi, un loc liber pentru mişcare. Vrea să fie sub o curgere neîntreruptă de senzaţii, mereu noi, deci mereu altele. Nu-i place să stea acasă, nu-i place să rămână într-un loc, nu-i place să îşi îndrepte atenţia către o singură lucrare. Mediul său este neîncetata distracţie.

Însă aceasta nu-i ajunge. Nu e mulţumit doar să încerce, ci vrea şi să absoarbă şi, ca să zicem aşa, să îşi însuşească ceea ce au simţit alţii, felul în care s-au purtat alţii la rândul lor sau în împrejurări asemănătoare celor ale lui. Apoi se aruncă asupra cărţilor şi începe să citească. Citeşte carte după carte, adesea chiar fără a le înţelege cuprinsul; e mai presus de toate doritor să se aleagă cu „ceva”, nu contează ce fel de lucru ar fi sau ce urmări ar putea să aibă. Ceva nou, viu, picant aceasta face, după el, cel mai bun renume unei cărţi.

Aici se naşte şi se descoperă o înclinaţie către lectura uşuratică, care vine din aceeaşi sete de senzaţii, doar că sub alt chip. Numai că aici mai e ceva.

Adesea tânărul se plictiseşte de realitate, pentru că într-un fel îl leagă de loc; îl cuprinde şi îl îngrădeşte prea tare în nişte hotare bine precizate, în vreme ce el caută un fel de libertate. Astfel, deseori se îndepărtează de realitate, fuge într-o lume pe care şi-a creat-o pentru sine, iar acolo acţionează plin de îngâmfare, închipuirea construieşte pentru el scenarii întregi, în care în cea mai mare parte a lor eroul e propria lui persoană. Tânărul abia intră în viaţă; înaintea sa stă un viitor ademenitor, înşelător. Cu vremea va avea parte de el – dar cum va fi atunci? Oare n-ar putea ridica un pic această cortină şi să se uite dincolo? Închipuirea, care e foarte însufleţită la această vârstă, nu zăboveşte cu mulţumirile pe care le poate aduce. Acum începe visatul cu ochii deschişi, care sporeşte tocmai în astfel de năravuri.

Visatul, lecturile uşoare, distracţiile – toate acestea, aproape unul şi acelaşi lucru în duh, sunt rodul setei de senzaţii, o sete după ceea ce e nou şi diferit. Iar vătămarea din ele e una şi aceeaşi. Nu există mijloace mai bune decât acestea pentru a usca seminţele de bunătate care au fost puse mai înainte în inimă. O floare proaspătă răsădită într-un loc în care vântul o bate din toate părţile trăieşte puţin apoi se ofileşte; iarba pe care se calcă des nu mai creşte; mădularul care e frecat mai multă vreme amorţeşte. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu inima şi bunele deprinderi din ea dacă tânărul se dedă la visare, lecturi deşarte sau distracţii.

Dacă cineva rămâne timp îndelungat în bătaia vântului, mai ales a unui vânt umed, iar apoi vine într-un loc liniştit ferit de vânt, simte că toate cele din lăuntrul lui nu prea mai sunt unde ar trebui să fie; aşa se întâmplă şi în sufletul dedat la distracţii, de orice fel ar fi ele. Când îşi vine în fire din starea aceea de risipire, tânărul descoperă că toate cele din sufletul său s-au schimbat. Cel mai însemnat lucru însă care i s-a întâmplat este că tot ce a fost bun a fost acoperit cu un fel de văl al uitării, iar pe primul loc stau acele lucruri amăgitoare care şi-au lăsat urmele asupra lui. Prin urmare, ce a fost mai înainte şi ar fi trebuit să fie totdeauna nu mai e de găsit; vechile lui obiceiuri s-au schimbat şi altele noi trec acum pe primul plan.

Dar de ce, când îşi vine în fire după vreun fel oarecare de risipire, pe suflet îl cuprinde urâtul? Fiindcă se descoperă jefuit. Un om împrăştiat a făcut din sufletul său drumul mare pe care, prin închipuire, trec lucrurile ispititoare ca nişte umbre, momind sufletul să le urmeze. Şi atunci când omul este, ca să spunem aşa, scos din sine însuşi, diavolul se apropie pe furiş, fură sămânţa cea bună şi pune în loc una rea. Aşa ne-a învăţat Mântuitorul când a lămurit cine este cel ce fură sămânţa căzută lângă drum şi cine este cel ce seamănă neghina: vrăjmaşul neamului omenesc face şi una şi cealaltă.

Deci, tinere! Vrei să păstrezi curăţia şi nevinovăţia copilăriei sau făgăduinţa vieţii creştine fără de prihană? Atunci, din toate puterile şi din tot cugetul tău înfrânează-te de la distracţii, de la citirea de-a valma a cărţilor ispititoare şi de la visatul cu ochii deschişi.

Cât de bine este să ne supunem în această privinţă, unei severe şi chiar foarte severe discipline şi să fim, pe tot parcursul tinereţii, sub povăţuirea altora. Se pot numi fericiţi acei tineri cărora nu li se îngăduie să-şi hotărască singuri soarta până când nu vor fi ajuns la maturitate. Orice tânăr ar trebui să se bucure dacă se găseşte în astfel de împrejurări. E limpede că un tânăr abia dacă poate ajunge până la o astfel de înţelegere; dar el dovedeşte multă înţelepciune dacă dă crezare sfatului de a sta mai mult acasă, la lucrul său, nu la visat şi la citit lucruri deşarte. Să se ferească de distracţii prin dragoste de muncă, iar de visarea cu ochii deschişi prin preocupări serioase, sub povăţuire. Mai ales cititul ar trebui să fie supus unei astfel de povăţuiri – atât în ceea ce priveşte alegerea cărţilor cât şi metoda de studiu. Fiecare să rânduiască acestea cum ştie mai bine; dar trebuie rânduite.

Patimile, îndoielile, pornirile – toate se stârnesc tocmai în acest neastâmpăr al minţii tânărului.

Nevoia de a se întâlni cu alţii

Al doilea imbold din tânăr, la fel de primejdios ca cel dintâi, este înclinaţia de a se întâlni cu alţii. Ea se vădeşte în nevoia de tovărăşie, de prietenie şi iubire. Dacă se află într-o adevărată rânduială, toate acestea sunt bune; dar nu tânărul însuşi ar trebui să fie cel care să le pună în această orânduire.

Vârsta tinereţii este vremea unor simţăminte foarte vii. Ele sunt în inima lui întocmai ca fluxul şi refluxul de la ţărmul oceanului. Orice lucru îi atrage atenţia; toate îl uimesc. Natura şi societatea îşi deschid comorile înaintea lui. Dar simţămintelor nu le place să rămână tăinuite, iar tânărul doreşte să le împărtăşească. Atunci are nevoie de cineva căruia să îi poată mărturisi simţirile, adică un tovarăş şi prieten. Această nevoie e bună şi nobilă, dar poate fi şi primejdioasă! Celui căruia îi încredinţezi simţămintele tale îi dai o anumită putere asupra ta.

Cu câtă grijă trebuie să se facă alegerea unui prieten apropiat! Poţi da peste cineva care să te ducă departe, foarte departe de calea cea dreaptă. Nu e nevoie să mai spunem că binele trage în mod firesc spre bine şi ocoleşte răul; există un anumit simţ în inimă pentru aceasta. Dar iarăşi – cât de des se întâmplă ca simplitatea inimii să fie înşelată de viclenie.

Astfel, fiecare tânăr este sfătuit cu dreptate să aibă grijă în alegerea unui prieten. E bine să nu statorniceşti o prietenie până când prietenul nu a fost pus la încercare. E încă şi mai bine să ai ca cel dintâi prieten pe tatăl tău, sau pe cineva care ţine în multe privinţe locul unui tată, sau vreo rudă, om bun şi cu experienţă de viaţă. Pentru cel care s-a hotărât să ducă viaţă creştină, cel mai de seamă prieten dăruit lui de Dumnezeu este părintele său duhovnicesc. Vorbeşte cu el, încredinţează-i tainele tale, cugetă la ceea ce îţi spune şi învaţă. Sub povăţuirea lui, prin rugăciune, Dumnezeu îţi va mai trimite vreun prieten, dacă va fi nevoie.

Totuşi, nu este atât de primejdioasă prietenia, cât este tovărăşia. Rareori vedem prieteni adevăraţi, dar cel mai adesea doar simple cunoştinţe şi „amici” în sensul larg al cuvântului. Şi cât rău se poate întâmpla aici şi chiar se întâmplă!

Există anumite cercuri de „amici” cu apucături foarte rele. Lăsându-te atras în ele, nici nu bagi de seamă cum te uneşti cu ei în duh, aşa cum nu bagi de seamă, când te afli într-un loc urât mirositor cât de urât miroşi tu însuţi. Oamenii înşişi pierd deseori conştiinţa necuviinţei felului în care se poartă, devenind grosolani fără a se tulbura vreo clipă. Şi chiar dacă această conştiinţă se trezeşte în cineva (dintr-un astfel de cerc), acela nu are tăria de a ieşi. Fiecare se teme să spună cu glas tare ce gândeşte, aşteptându-se ca apoi să fie izgonit cu ironie, aşa că zice „Ei bine, fie, pesemne că va trece”. Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune (I Corinteni 15, 33). O, Doamne, izbăveşte-i pe toţi din aceste gheare ale Satanei! Pentru cineva care s-a hotărât să se nevoiască pentru Domnul, singura sa tovărăşie va fi cu cei cucernici, care caută pe Domnul; de ceilalţi ar trebui să se ferească şi în chip neprefăcut să nu aibă nimic de-a face cu ei, urmând în această privinţă pilda sfinţilor lui Dumnezeu.

Sf. Teofan Zăvorâtul