Rugăciunea minţii şi creştinii din lume

decembrie 2, 2014 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Iosif Vatopedinul

Mereu se pune întrebarea: e posibil ca aceia care trăiesc în lume să se îndeletnicească cu rugăciunea minţii? Pentru cei care întreabă, vom răspunde afirmativ. Da, este posibil. Ca să fie înţeles îndemnul nostru de către cei interesaţi, precum şi demonstraţia, pentru necunoscători, voi lămuri pe scurt acest subiect, astfel încât să nu mai fie preocupaţi de interpretările diferite ale “rugăciunii minţii” şi de definirea acesteia.

În general, rugăciunea este singura lucrare şi virtute deopotrivă necesare şi obligatorii pentru întreaga fire cuvântătoare, simţitoare şi înţelegătoare, omenească şi îngerească, de aceea ni se şi porunceşte să o lucrăm neîncetat.

Rugăciunea nu se împarte dogmatic în tipuri şi moduri, dar, după spusele Sfinţilor noştri Părinţi, fiecare tip şi mod de rugăciune este folositor, fiind de ajuns să nu afle omul în vreo rătăcire sau influenţă demonică. Scopul acestei lucrări atotvirtuoase este să îndrepteze şi să păstreze mintea omului la Dumnezeu. Pentru aceasta, aşadar, Părinţii ne-au pus la îndemână cele mai uşoare moduri simplificând rugăciunea, astfel încât mintea noastră să se îndrepteze şi să rămână la Dumnezeu într-un chip cât mai simplu şi statornic. La celelalte virtuţi participă şi alte mădulare ale trupului şi simţurile, pe când, în fericita rugăciune, doar mintea lucrează de una singură, de aceea este nevoie de multe strădanii în a o impulsiona şi înfrâna, pentru a deveni o rugăciune roditoare şi bine-primită. Sfinţii Părinţi, care L-au iubit pe Dumnezeu cu toată inima, aveau ca preocupare permanentă cum să facă să se unească şi să rămână permanent cu El, îndreptându-şi toate încercările către rugăciune, ca fiind calea cu cele mai bune rezultate în acest sens.

În ceea ce priveşte celelalte moduri de rugăciune, cunoscute şi obişnuite aproape tuturor creştinilor, nu vom vorbi acum, ci doar despre “rugăciunea minţii”, despre care sunt mereu întrebat. Este un subiect care îi preocupă pe creştinii evlavioşi, fiindcă acest tip de rugăciune este ignorat şi de multe ori greşit interpretat şi descris într-un mod care ţine de domeniul fantasticului. Despre modul exact de aplicare, cât şi despre roadele acestei virtuţi dumnezeieşti, care duce de la curăţire până la sfinţire, îi vom lăsa pe Sfinţii Părinţi să ne vorbească. Doar atât vom preciza noi, nevrednicii, atât cât suntem în stare să lămurim şi să-i convingem pe fraţii noştri care locuiesc în lume, cum anume trebuie să se îndeletnicească cu acest tip de rugăciune.

Au numit-o Sfinţii Părinţi rugăciune a minţii, deoarece se face cu mintea, dar este numită şi trezvie, ceea înseamnă aproape acelaşi lucru. Mintea este definită de Părinţi ca fiind ceva straniu si liber, care nu tolerează constrângeri şi nici nu poate fi convinsă de ceva ce nu poate desluşi ea însăşi. De aceea, în primul rând, au ales puţine cuvinte, rugăciunea aceasta fiind cea mai simplă cu putinţă: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, astfel încât să nu fie nevoie de un efort mai mare al minţii de a memora o rugăciune lungă. În al doilea rând, au reîntors mintea înspre cele lăuntrice, înspre inimă, în centrul raţiunii, unde, rămânând nemişcată asupra sensului dumnezeieştii invocări a prea dulcelui nume al Domnului nostru Iisus, să ajungă să simtă cât mai curând cu putinţă mângâierea dumnezeiască. Este cu neputinţă, după spusele Părinţilor, chemând încontinuu numele Stăpânului Atotbun, să nu fim auziţi de El, Care atât de mult doreşte mântuirea oamenilor.

Însă, aşa cum, virtutea după fire năzuieşte să izbândească, are nevoie de mijloace ajutătoare, la fel şi această sfântă lucrare are nevoie de condiţii aproape indispensabile. O anume linişte, lipsa grijilor, evitarea cunoştinţelor şi a relatărilor fără folos despre fel şi fel de evenimente – acest permanent, potrivit Sfinţilor Părinţi, «a da şi a primi» în relaţia cu lumea -, după cum şi înfrânarea în toate şi, prin acestea, tăcerea desăvârşită. De asemenea, stăruinţa neîncetată şi bunul obicei nu cred să fie cu neputinţă creştinilor evlavioşi interesaţi de această prea sfântă lucrare. O bună deprindere cu această rugăciune la un anume interval de timp al zilei şi nopţii, care să fie cam acelaşi de fiecare dată, constituie un bun început.

Am întărit, desigur, asupra stăruinţei, ca fiind o condiţie necesară în rugăciune, după cum, la rândul lui, întăreşte şi dumnezeiescul Pavel: «stăruiţi în rugăciune». Mai ales în comparaţie cu celelalte virtuţi, rugăciunea are nevoie de un efort pe toată durata vieţii noastre şi de aceea le repet celor care încearcă acest lucru, să nu se îngreuneze, nici să considere trebuinţa răbdării ca fiind un eşec în această lucrare niptică.

La început, este necesar să se spună şoptit rugăciunea sau cu voce tare, puternică, atunci când se întâmpină răzvrătire şi împotrivire în lăuntrul nostru. Când deprindem acest bun obicei, astfel încât cu uşurinţă putem să păstrăm şi să spunem rugăciunea, atunci începem să îndreptăm rugăciunea şi înspre interior printr-o desăvârşită tăcere exterioară. În cărticica “Pelerinul rus”, în prima parte se dă un exemplu bun în ceea ce priveşte aplicarea acestei rugăciuni. Râvna cea bună şi străduinţa, întotdeauna în împletire cu rugăciunea spusă cu aceleaşi cuvinte, fără să fie schimbate deseori, va naşte obişnuinţă bună care va aduce apoi înfrânarea minţii, astfel încât se va face arătată şi prezenţa Harului.

La fel cum fiecărei virtuţi îi corespunde un anume rezultat, aşa şi rugăciunea are ca rezultat curăţirea minţii şi luminarea ei şi ajunge şi la bunul suprem şi desăvârşit, anume la unirea cu Dumnezeu, adică la îndumnezeire. Totuşi, în afară de acestea, mai zic Sfinţii Părinţi încă un lucru: depinde de om să ceară şi să încerce să intre pe drumul care duce spre ”cetate” şi, de cumva nu ajunge la capăt pentru că nu a apucat din diferite motive, Dumnezeu îl va socoti printre finalişti. Şi ca să fiu şi mai clar, referitor la subiectul acesta al rugăciunii, aş zice că trebuie ca noi toţi creştinii să ne străduim să spunem rugăciunea, în special rugăciunea minţii de-un-singur-gând, şi oriunde ajunge omul, mult câştig are.

Prin aceea că săvârşeşte rugăciunea, omul nu este predat ispitei care stă la pândă, fiindcă prezenţa ei este trezvie şi esenţa ei este însăşi rugăciunea, aşadar “cel ce se roagă şi cel ce priveghează, nu cade în ispită”. Apoi, omul nu este predat întunecării minţii, încât să spună absurdităţi şi să greşească în judecăţile şi hotărârile sale. Totodată, nu cade în trândăvie şi în nepăsare, care sunt temelia tuturor răutăţilor. De asemenea, nu este biruit de patimi şi slăbiciuni acolo unde este slab şi îndeosebi atunci când este asediat de prilejuri de cădere în ispită. Dimpotrivă, îi sporeşte râvna şi evlavia. Devine disponibil lucrării faptelor bune. Se îmblânzeşte şi nu ţine minte răul. Sporeşte astfel de la o zi la alta în dragostea şi credinţa lui Hristos, iar acestea îl îndeamnă la toate virtuţile. Avem foarte multe exemple de oameni din zilele noastre, şi mai ales tineri, care, prin acest bun obicei, s-au salvat din primejdii înfricoşătoare sau de căderi în mari răutăţi sau pericole de moarte.

Prin urmare, rugăciunea este datoria fiecărui credincios de orice vârstă, neam sau situaţie, indiferent de loc, de timp sau de mod. Prin rugăciune se activează Harul dumnezeiesc care oferă soluţii la problemele şi ispitele care îi preocupă pe credincioşi, astfel încât, potrivit Sfintei Scripturi, “tot cel ce cheamă numele Domnului se va mântui”.

Nu există primejdia înşelării, după cum se exprimă unii nepricepuţi, ci este de ajuns să se spună rugăciunea în chip simplu şi smerit. Este de mare trebuinţă, atunci când spunem rugăciunea, să nu ne închipuim în minte nicio imagine, nici măcar a Stăpânului nostru Hristos, nici a Preasfintei Născătoare, sau a vreunei alte persoane ori înfăţişări. Imaginea este un mod de împrăştiere a minţii. Totodată, prin intermediul imaginii se strecoară gândurile şi înşelarea. Mintea trebuie să rămână doar la sensul cuvintelor rugăciunii şi, cu multă smerenie, omul va putea să primească dumnezeiasca milă. Eventualele închipuiri, lumina, mişcările, zgomotele şi gălăgia nu trebuie primite, ca unele ce sunt uneltiri diavoleşti spre zădărnicire şi înşelare. Modul prin care Îşi face simţită prezenţa Harul la începători este bucuria duhovnicească şi lacrimile aducătoare de pace, dar şi temerea de Dumnezeu, cea plină de încredinţare şi linişte, care vine de amintirea păcatelor şi conduce la sporirea tânguirii şi a plânsului. Treptat, Harul devine simţire a dragostei lui Hristos într-o aşa măsură, încât dispare cu totul rătăcirea minţii şi se încălzeşte inima în dragostea lui Dumnezeu atât de mult, încât crede că nu o poate îndura. Altădată iarăşi gândeşte şi doreşte să rămână pentru totdeauna întocmai în starea în care se află şi să nu mai ceară să vadă sau să audă nimic altceva. Toate acestea şi alte forme ale simţirii şi mângâierii sunt începătoare pentru cei care încearcă să spună şi să păstreze rugăciunea, atât cât depinde de ei şi cât pot aceştia. Până în acest punct, care este atât de simplu, cred că fiecare suflet care este botezat şi vieţuieşte ortodox poate aplica rugăciunea şi se poate desfăta de această bucurie şi desfătare duhovnicească, având în acelaşi timp şi dumnezeiesc acoperământ şi ajutor în toate lucrările sale.

Repet, o dată în plus, îndemnul meu către toţi iubitorii de Dumnezeu şi de mântuire să nu întârzie să încerce această lucrare bună şi acest obicei sănătos şi, astfel, nu vor găsi cuvinte de mulţumire faţă de Dumnezeu pentru Harul şi milostivirea pe care El le dă celor care se ostenesc puţin în această lucrare. Iar acest lucrul li-l spun spre încurajare, să nu şovăiască şi să nu se micşoreze la suflet din pricina puţinei osteneli şi împotriviri pe care le vor întâmpina. Părinţi contemporani pe care i-am cunoscut au avut mulţi ucenici în lume, bărbaţi şi femei, căsătoriţi sau necăsătoriţi care au ajuns, nu numai la stadiul începător, ci au înaintat tot mai mult cu Harul şi milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos; ”că lesne este înaintea Domnului a îmbogăţi pe cel sărac” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 11:23). Nu există, cred, în harababura actuală a atâtor tulburări, a nihilismului şi necredinţei, o îndeletnicire duhovnicească mai lesnicioasă şi pe care mai toţi o pot împlini, cu atâta folos şi îmbogăţire în multe feluri, decât această mică rugăciune. Poate fi săvârşită de către om fie că se află şezând, fie în mişcare, fie lucrând, fie, la nevoie, chiar întins şi, în general, oriunde şi oricum s-ar afla, poate spune această rugăciune care conţine şi credinţa, şi mărturisirea, şi invocarea lui Dumnezeu, şi nădejdea, cu atât de puţină osteneală şi neînsemnată strădanie, împlinind desăvârşit porunca universală ”rugaţi-vă neîncetat”. La oricare dintre cuvintele Sfinţilor Părinţi va alerga cineva, încă şi la vieţile lor minunate, nu va întâlni aproape nicio altă virtute pe care aceştia să o laude atât de mult şi să o împlinească cu atâta râvnă şi stăruinţă, încât aceasta singură să fie socotită cel mai puternic mijloc al izbândirii celei întru Hristos. Nu este scopul nostru să proslăvim sau să descriem această Împărăteasă a virtuţilor, căci orice am spune, o vom micşora. Scopul nostru este să mişcăm şi să încurajăm pe fiecare credincios la lucrarea ei şi fiecare se va învăţa din propria-i experienţă că noi am spus foarte puţine despre ea.

Alergaţi toţi cei deznădăjduiţi, întristaţi, neştiutori, cei puţin credincioşi şi în multe chipuri încercaţi, la mângâierea şi rezolvarea problemelor voastre. Dulcele nostru Iisus Hristos, Viaţa noastră, ne vesteşte că ”fără El nu putem face nimic”. Iată, aşadar, că cei care Îl cheamă încontinuu, nu rămân niciodată singuri şi, prin urmare, ”totdeauna putem şi vom putea prin El”. Iată sensul corect şi aplicarea cuvântului atât de însemnat al Sfintei Scripturi ”şi Mă cheamă pe Mine în ziua necazului şi te voi izbăvi şi Mă vei preaslăvi” (Ps. 49:16). Noi vom chema numele Lui nu numai ”în ziua necazului”, ci mereu Îl vom chema, spre luminarea minţii noastre, astfel încât să nu cădem în ispite. Aşadar, dacă vrea cineva să păşească mai sus, acolo unde îl va atrage atotsfântul Har, de la această treaptă de început va trece la vorbirea cu El şi despre El, când va ajunge acolo.

Ca un epilog al celor scrise, repetăm îndemnul nostru sau, mai curând, încurajarea noastră către toţi credincioşii, şi anume că se poate şi se cere să se îndeletnicească cu rugăciunea ”Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, numită ”rugăciunea minţii”, cu convingerea că mult se vor folosi, indiferent de nivelul la care ajung. Pomenirea morţii şi cugetul smerit, împreună cu celelalte mijloace ajutătoare pe care le-am amintit mai sus, ne garantează izbânda prin Hristos, a Cărui chemare va fi ţinta îndeletnicirii celei bune. Amin.

Gheronda Iosif Vatopedinul
Vestiri Atonite, Psichofeli Vatopedina 8, a treia ediţie, Editura Sfintei Mari Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte 1999.
/pemptousia.ro/