Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Naţional-socialism şi Creştinism

decembrie 14, 2012 Categoria: Articole, Istoria Bisericii

Dar am împotriva ta faptul că laşi pe femeia Izabela, care se zice pe sine proorociţă, de învaţă şi amăgeşte pe robii Mei (Apoc. 2,20)

Ne vedem pe noi înşine datori să începem articolul de faţă prin arătarea unui adevăr istoric dureros: marile culte creştine din Europa nu au reacţionat în faţa fascismului şi a nazismului, în acea vreme în care deveniseră din simple curente ideologice, adevărate ideologii de stat. Nu L-au pus pe Hristos cel Răstignit mai presus de susţinătorii lui Hitler şi de zvastică, nici n-au pus cuvântul Evangheliei faţă în faţă cu discursurile pline de ură ale fasciştilor. Au tăcut, s-au alăturat acestora, şi-au dat încuviinţarea, fără a se opune. Aceasta a fost şi va rămâne o pată de ruşine pentru clerul creştin din vremea acelor ani funeşti. Nu (numai) clerul şi administraţia formează, însă, Biserica. Mai cu seamă, ea cuprinde sfinţii şi mucenicii din fiecare veac. Pe sângele mucenicilor ei a fost întemeiată şi se va întemeia veşnic, iar creştinii care au mărturisit adevărul lui Hristos şi au fost prigoniţi, aruncaţi în temniţă şi omorâţi de fascişti, sunt slava ei în aceste timpuri. Aşa cum s-a petrecut întotdeauna în decursul istoriei, adevărul creştin a fost întărit prin curajul şi mucenicia celor puţini.

Nici unul dintre cultele creştine nu vrea să îşi amintească astăzi de cei care au colaborat cu naziştii, nici nu acceptă, totodată, să primească, fără cercetarea adevărului, cererile timide de iertare adresate de membrii săi care i-au sprijinit pe aceştia. Toţi, sau aproape toţi, dacă luăm în calcul cazul aparte al cardinalului Stepinac, au fost nesocotiţi şi daţi uitării. Şi poate s-ar crede că în urma scoaterii la iveală a crimelor monstruoase săvârşite de fascişti în rândul minorităţilor populaţiei civile şi a Holocaustului în plinătatea sa, lumea creştină a tăiat definitv orice filiaţie ideologică sau afinitate pentru acesta. Pentru unii, însă, fascismul mai păstrează încă şi acum un „miraj tainic”.

În ciuda spiritului său anticreştin înnăscut, fascismul îşi atrage adepţi din rândul taberelor conservatoriste, trecând drept mişcare ce cultivă valori tradiţionaliste şi „divinizează” conceptul naţiunii, şi ca urmare, supra-eu-ul unui popor, atribuind merite subiectului social, doar pe baza simplei apartenenţe la o anumită rasă. Pe aceste puncte se sprijină şi ideile fixe, corespondente ale celor fasciste, propagate de o parte a ierarhiei bisericeşti, care trecând cu vederea valenţa general-umană a mesajului creştin şi egalitatea absolută, pe care au vestit-o Hristos şi ucenicii Săi, reiterează cursul istoriei şi, într-un mod cu totul samavolnic, preferă să închidă Biserica între graniţele statului-naţiune, făcând-o să se îndrepte cu duşmănie împotriva străinului, a celui diferit. Iar în aceasta se vede tocmai contrazicerea şi zădărnicirea identităţii creştine, cel puţin în cazul unui mădular întru cunoştinţă al Bisericii, în clipa în care îmbrăţişează fascismul.

Când în 1933 fragila republică de Weimar a fost înlocuită de totalitarismul nazist, teoreticienii naţional-socialişti au încercat să construiască o mărturisire numită în chip mincinos creştină, ce urma să fie pusă în slujba aparatului de stat fascist. Principalele axe a ceea ce s-a numit „creştinism pozitiv” au desfiinţat, esenţialmente, principiile de bază ale credinţei creştine, înlocuind-o cu un crez rasist, neo-păgân, care se slujea în aparenţă de numele lui Hristos. Obiectivele lor au vizat excluderea Vechiului Testament din rândul scrierilor creştine şi „dez-evreizarea” Noului Testament (mai cu seamă Evanghelia după Matei şi epistolele Sfântului Apostol Pavel), impunerea lui Adolf Hitler drept figura „mesianică” menită să înfăptuiască Reforma, identificarea lui Iisus ca aparţinând rasei ariene şi introducerea vechilor legende germane şi a miturilor druizilor în încercarea de a înlocui elementele iudaice ale creştinismului.

Aceste teze, precum şi înfiinţarea „bisericii” naziste (Reichskirche) au stârnit reacţia unui număr mic de clerici, teologi şi credincioşi germani, care au pus bazele Bisericii Mărturisitoare (Bekennende Kirche), în încercarea de a se opune politizării cultului protestant, sub patronajul fascismului. În Mărturisirea de Credinţă de la Barmen, întâistătătorii acestei biserici (Bekennende Kirche) notau: «Refuzăm dogma mincinoasă potrivit căreia Biserica, dând curs trufiei omeneşti, poate pune Cuvântul şi lucrarea Domnului în slujirea oricăror dorinţe arbirar alese, ambiţii sau planuri”. Conducătorii acestei mici grupări creştine au fost trimişi în exil, închişi în tabere de concentrare, iar unii, până la încheierea războiului, au fost chiar şi executaţi acolo. Dintre aceştia s-au remarcat, prin tăria lor sufletească, Karl Barth şi „mărturisitorul” Dietrich Bonhoeffer. Dar, mai mult decât atât, chiar şi recunoaşterea ulterioară a rezistenţei creştine nu a fost una deplină, din moment ce niciodată vina n-a fost aruncată asupra membrilor Bisericii, a poporului simplu, cel care respingând iubirea creştină, a iubit un „eu” metafizic, al naţiunii sau al rasei.

Creştinismul poate fi adevărat doar când este ales, dăinuieşte şi este slujit cu o deplină libertate, fiind, totodată, insuflat de acea dragoste, pe care, „în bogate cuvinte elineşti” a descris-o Sfântul Apostol Pavel. Orice altă formă a sa poartă un nume mincinos, fiindcă murdăreşte chipul omului, ca al unuia creat din dragoste, şi desfiinţează accederea sa la împărtăşirea de jertfa mântuitoare, plină de iubire a Cuvântului. Fascismul nu poate păşi alături de această libertate a iubirii – nici de libertatea de exprimare şi de conştiinţă – motiv pentru care nici nu poate fi creştin. Biserica este Trupul lui Hristos, când îi primeşte şi îi îmbrăţişează pe toţi, după mărturia grăitoare a Sfinţilor Părinţi, care chiar şi pe cei care întru cunoştinţă rămân în afara sânului Bisericii, nu îi consideră vrăjmaşi, ci potenţiale mădulare ale sale. Fascismul acţionează, întotdeauna prin respingerea unui grup social, pe care îl prezintă drept „duşman”, pentru a stârni patimi şi instincte de autoconservare şi a-şi aduna adepţi. Biserica – cea adevărată şi deplină – îşi îmbrăţişează duşmanii, fascismul şi-i construieşte, iar apoi îi execută.

În idiomelos-ul de adâncă expresie lirică ce se cântă la scoaterea Sfântului Epitaf în Vinerea Mare, Iosif din Arimateea este înfăţişat rugându-l pe Pilat să îi dea Trupul mort al lui Iisus cu următoarele cuvinte: „Dă-mi pe Acest străin, care încă din pruncie ca un străin a pribegit în lume. Dă-mi pe Acest Străin, pe Care, cei de acelaşi neam urându-L, L-au omorât ca pe un străin” («Δος μοι τούτον τον ξένον, τον εκ βρέφους ως ξένον ξενωθέντα εν κόσμω. Δος μοι τούτον τον ξένον, ον ομόφυλοι, μισούντες θανατούσιν ως ξένον»). Primul străin în istoria creştinismului este Însuşi Hristos, Cel Care în viaţa Sa pământească a fost pribeag, prigonit, condamnat politic şi a murit ca un făcător de fărădelegi pe cruce, vorbind despre „Împărăţia” Sa unui tâlhar.

Străinul, „celălalt”, cel diferit, este o persoană sfântă în sânul organismul bisericesc viu. Este cel pe care comunitatea credincioşilor îl va ajuta şi îl va îmbrăţişa precum pe Hristos, după cuvintele Acestuia: „străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine […] Adevărat zic vouă: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt. 25, 35-40). Se pot pune de acord această ajutorare şi deschidere faţă de cel străin cu neţărmurita ură şi violenţă, pe care le promovează fascismul?

Astăzi, când fascismul îşi face din nou apariţia în spectrul social, arătându-se ameninţător faţă de aproapele nostru, faţă de cel „împreună-om” cu noi, forurile de conducere ale Bisericilor nu trebuie să păstreze tăcerea. Repetarea greşelii din timpul perioadei interbelice şi nepăsarea celor puşi să fie păstori vor conduce la cumplita pierdere a oricărei consideraţii pentru întâistătătorii bisericeşti şi poate, chiar şi pentru creştinism. De altfel, Ortodoxia, religia majoritară în ţara noastră, a fost slăvită când şi-a unit cuvântul propovăduirii sale cu dreptatea celui slab, când a ales să fie prigonită pentru adevăr. Aşa cum frumos descrie Phótis Kóntoglou într-una din istorisirile sale: „Atunci ortodoxia era asemenea acelei mame, pe care, în chinuri fiind, o doare mai mult sufletul pentru copii decât în vremea traiului nebrăzdat de suferinţe. Iubirea adevărată este doar cea plină de durere; pe o astfel de iubire a întemeiat Hristos credinţa Sa cea dulce”.

Profesor Miltiádis Konstantínou
/pemptousia.ro/

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Name (required)

Email (required)

Comentariul

1 Comentariu
  1. Bogdan ianuarie 12, 2013 7:22 am

    Autorul confunda lucrurile si scrie in necunostinta. Fascismul a fost una, nazismul a fost alta. El vorbeste despre fascism in Germania, insa Germania a fost nazista. Fascista a fost Italia. E o confuzie frecventa facuta de amatori, pornind de la faptul ca cele 2 tari au fost aliate. La subiect, Germania nazista a fost anticrestina si a dorit sa isi subordoneze Biserica in scopuri politice. Nazistii ii dispretuiau pe crestini pt ca acestia invatau smerenia si mila. In schimb, Italia fascista a promovat a revenire la valorile crestine si a colaborat cu biserica romano-catolica, fara a incerca subordonarea ei. Omul nou pe care il promovau fascistii era de fapt omul nou crestin, intemeiat pe valorile Bisericii.