Despre iubire

martie 13, 2012 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Siluan Athonitul

Sufletul meu însetează după Dumnezeul Cel Viu. Sufletul meu caută iarăşi să se sature de dulceaţa Domnului. O, nepătrunsă mila Domnului: din ţărână l-a zidit Domnul pe om şi a suflat în nările lui suflare de viaţă [Fc 2, 7], şi sufletul omului a ajuns înrudit cu Dumnezeu.
Atât de mult a iubit Domnul zidirea Sa, că a dat omului pe Duhul Sfânt, iar omul a cunoscut pe Ziditorul său şi iubeşte pe Domnul lui.
Duhul Sfânt e iubire şi dulceaţă sufletului, minţii şi trupului; dar când sufletul pierde harul sau când harul se împuţinează, atunci sufletul va căuta iarăşi pe Duhul Sfânt cu lacrimi, tânjeşte după Dumnezeu şi zice:
„Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi-L caut cu lacrimi. Cum să nu Te caut, Doamne? Tu însuţi m-ai aflat întâi şi mi-ai dat dulceaţa Duhului Sfânt; şi acum sufletul meu tânjeşte după Tine. Inima mea s-a îndrăgostit de Tine şi mă rog Ţie: Dă-mi să rămân până la sfârşit în iubirea Ta; dă-mi pentru iubirea Ta să îndur toate întristările şi bolile.”
Frică şi cutremur cuprind sufletul meu când vreau să scriu despre iubirea lui Dumnezeu.
Sufletul meu e sărman şi n-are putere să descrie iubirea Domnului.
Şi sufletul e cuprins de spaimă, dar, în acelaşi timp, năzuieşte să scrie măcar un cuvânt despre iubirea lui Hristos.
A scrie aceasta istoveşte duhul meu, dar mă sileşte iubirea.
Omule – neputincioasă făptură.
Când harul e în noi, duhul se aprinde şi se avântă spre Domnul ziua şi noaptea, pentru că harul leagă sufletul să-L iubească pe Dumnezeu, şi el se îndrăgosteşte de El şi nu vrea să se smulgă de la El, pentru că nu poate să se sature de dulceaţa Sfântului Duh.
Şi iubirea lui Dumnezeu nu are sfârşit.
Cunosc un om pe care Domnul Cel Milostiv L-a cercetat cu harul Lui; şi dacă Domnul l-ar fi întrebat: „Vrei să-ţi dau încă şi mai mult?”, pentru neputinţa trupului sufletul ar fi răspuns: „Tu vezi, Doamne, că dacă mi-ai da mai mult, aş muri”, pentru că omul e mărginit şi nu poate purta plinătatea harului.
Astfel, pe Tabor, ucenicii lui Hristos au căzut cu faţa la pământ de slava Domnului. Şi nimeni nu poate pricepe cum dă Domnul sufletului harul Său.
Bun eşti Tu, Doamne. Mulţumesc milei Tale: Tu ai revărsat peste mine Duhul Tău Cel Sfânt şi mi-ai dat să gust iubirea Ta pentru mine, mult greşitul, şi sufletul meu e atras spre Tine, Lumină neapropiată.
Cine ar putea să Te cunoască, dacă Tu însuţi, Cel Milostiv, n-ai binevoi să Te faci cunoscut sufletului? Şi el Te-a văzut şi a cunoscut pe Ziditorul său ca pe un Dumnezeu bun, şi sufletul meu vrea nesăturat să fie cu Tine totdeauna, fiindcă Tu, Cel milostiv, ai atras sufletul prin dragostea Ta, şi sufletul a cunoscut iubirea Ta.
Tu vezi, Doamne, cât de neputincios şi păcătos e sufletul omului, dar Tu, Cel milostiv, dai sufletului puterea să Te iubească, şi sufletul se teme să nu piardă smerenia pe care vrăjmaşii încearcă să o ia de la el, fiindcă atunci harul Tău părăseşte sufletul.
Ce să dau în schimb Domnului meu?
Sunt un ticălos, Domnul ştie aceasta, dar îmi place să-mi smeresc sufletul şi să-l iubesc pe aproapele meu, chiar dacă el m-a ocărât. Neîncetat îl rog pe Domnul ca, El, Cel milostiv, să-mi dea iubirea de vrăjmaşi, şi prin milostivirea lui Dumnezeu am simţit ce este iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui; ziua şi noaptea cer de la Domnul iubirea şi Domnul îmi dă lacrimi să plâng pentru întreaga lume. Dar dacă osândesc pe cineva sau îl privesc de sus, lacrimile seacă şi atunci în suflet lucrează urâtul; şi iarăşi încep să cer de la Domnul iertare şi, Domnul Cel milostiv mă iartă pe mine, păcătosul.
Fraţilor, scriu înaintea feţei Dumnezeului meu: smeriţi-vă inimile voastre şi veţi vedea mila Domnului, şi încă de pe pământ veţi cunoaşte pe Ziditorul ceresc şi sufletul vostru nu va cunoaşte saturare în iubire.
Nimeni nu poate cunoaşte de la sine ce este iubirea lui Dumnezeu, dacă nu-L învaţă Duhul Sfânt; dar în Biserica noastră iubirea lui Dumnezeu se face cunoscută prin Duhul Sfânt şi de aceea vorbim despre ea.
Sufletul păcătos care nu cunoaşte pe Domnul se teme de moarte, gândind că Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Dar aceasta e pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi cât de mult ne iubeşte. Dacă oamenii ar şti aceasta, nici un singur om n-ar mai deznădăjdui, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar se şi bucură de întoarcerea păcătosului. Chiar şi atunci când moartea îţi bate la uşă, crede cu tărie că, de îndată ce vei cere iertare, o vei şi dobândi.
Domnul nu e ca noi. El este blând şi milostiv şi bun, şi atunci când sufletul îl cunoaşte, el se minunează fără sfârşit şi zice: „Ah, ce Dumnezeu avem!”

Duhul Sfânt a dat Bisericii noastre să cunoască cât de mare este milostivirea lui Dumnezeu.
Domnul ne iubeşte şi ne primeşte cu blândeţe, fără reproşuri, aşa cum în Evanghelie tatăl fiului risipitor nu i-a făcut acestuia reproşuri, ci a dat poruncă slujitorilor să-i dea o haină nouă, să-i pună în deget un inel scump şi încălţăminte în picioare, să junghie viţelul cel gras şi să se veselească şi nu l-a învinuit [Le 15].
Cu câtă blândeţe şi răbdare trebuie să îndreptăm şi noi pe fratele nostru, ca să fie praznic în suflet pentru întoarcerea lui!
Duhul Sfânt învaţă sufletul în chip negrăit să iubească pe oameni.
O, fraţilor, să uităm pământul şi tot ce e pe el, pentru că el ne abate de la vederea Sfintei Treimi, Care e de necuprins pentru mintea noastră, dar pe Care sfinţii în ceruri o văd prin Duhul Sfânt. Noi însă să stăruim în rugăciune fără nici o închipuire şi să cerem de la Domnul duh smerit [Ps 50,18] şi Domnul ne va iubi şi ne va da pe pământ tot ce e de folos pentru suflet şi trup.
Milostive Doamne, dă harul Tău tuturor noroadelor pământului, fă ca ele să Te cunoască pe Tine, pentru că, fără Duhul Sfânt, omul nu poate să Te cunoască şi să înţeleagă iubirea Ta.
Copilaşilor, cunoaşteţi pe Făcătorul cerului şi al pământului.
Doamne, trimite mila Ta peste copiii acestui pământ, pe care îi iubeşti, şi dă-le să Te cunoască prin Duhul Sfânt. Cu lacrimi mă rog Ţie: ascultă rugăciunea mea pentru copiii Tăi şi dă tuturor să cunoască slava Ta prin Duhul Sfânt.
In anii copilăriei îmi plăcea să gândesc aşa: Domnul S-a înălţat la ceruri şi ne aşteaptă la El; dar pentru a fi împreună cu Domnul, trebuie să fim asemenea Lui sau ca nişte copii [Mt 18, 3], smeriţi şi blânzi, şi să-I slujim Lui. Atunci, după cuvântul Domnului: „Acolo unde sunt Eu, va fi şi slujitorul Meu” [In 12, 26], şi noi vom fi împreună cu El în împărăţia cerurilor. Dar acum sufletul meu e mâhnit şi abătut şi nu pot să mă înalţ cu minte curată spre Dumnezeu şi n-am în mine destule lacrimi ca să plâng faptele mele cele rele; sufletul meu e secătuit şi istovit de întune-ricul posomorât al vieţii acesteia…
Ah, cine-mi va cânta cântul pe care-l iubesc din anii copilăriei despre cum S-a înălţat Domnul la cer şi cât de mult ne iubeşte şi cu cât dor ne aşteaptă la El. Cu lacrimi ascult acest cânt, pentru că sufletul meu tânjeşte pe pământ.
Ce s-a întâmplat cu mine? Cum am pierdut bucuria şi cum să o găsesc din nou?
Plângeţi cu mine păsări şi toate fiarele sălbatice! Plângeţi cu mine, păduri şi pustii! Să plângă cu mine toată zidirea lui Dumnezeu şi să mă mângâie în nenorocire şi întristare.
Iată ce gândeşte sufletul meu: dacă eu iubesc atât de puţin pe Dumnezeu şi sufletul meu tânjeşte cu atâta tărie după Domnul, cât de mare trebuie să fi fost întristarea Maicii lui Dumnezeu, când a rămas pe pământ după înălţarea Domnului?
Ea n-a aşternut în scris întristarea sufletului Său, şi ceea ce ştim despre viaţa ei pe pământ e puţin, dar trebuie să ne dăm seama că nu e cu putinţă să înţelegem plinătatea iubirii ei pentru Fiul şi Dumnezeul ei.
Inima Maicii Domnului, toate gândurile şi tot sufletul ei erau preocupate de Domnul; dar i-a mai fost dat şi altceva: ea iubea norodul şi se ruga fierbinte pentru oameni, pentru noii creştini, ca Domnul să ne întărească, şi pentru toată lumea, ca toţi să se mântuiască. în această rugăciune era bucuria şi mângâierea ei pe pământ.
Nu înţelegem în deplinătatea ei iubirea Maicii lui Dumnezeu, dar ştim aceasta:
Cu cât mai mare e iubirea, cu atât mai mari sunt şi suferinţele sufletului;
Cu cât mai deplină e iubirea, cu atât mai deplină e cunoştinţa;
Cu cât mai fierbinte e iubirea, cu atât mai fierbinte e rugăciunea;
Cu cât mai desăvârşită e iubirea, cu atât mai sfântă e viaţa.
Nimeni dintre noi nu ajunge la deplinătatea iubirii Maicii lui Dumnezeu; noi avem nevoie de pocăinţa lui Adam; în parte însă, aşa cum ne învaţă Duhul Sfânt în Biserică, înţelegem şi noi această iubire.
„Oare nu ardea inima noastră înăuntrul nostru?” [Le 24, 32], au spus apostolii când S-a apropiat de ei Hristos. Aşa cunoaşte sufletul pe Stăpânul său şi-L iubeşte, şi dulceaţa iubirii Lui e arzătoare.
In ceruri, e în toţi o singură iubire, dar pe pământ unii iubesc mai mult pe Domnul, alţii mai puţin, iar alţii nu-L iubesc deloc.
Sufletul plin de iubirea lui Dumnezeu uită şi cer şi pământ; duhul arde şi vede în chip nevăzut pe Cel Dorit, şi sufletul varsă mulţime de lacrimi dulci şi nu poate uita pe Domnul fie şi numai o secundă, pentru că harul lui Dumnezeu dă puterea de a iubi pe Cel Iubit.
Ah, în ce slavă e Domnul şi cu ce cântări este El preamărit în ceruri! Cât de dulci sunt aceste cântări care izvorăsc din iubirea lui Dumnezeul
Cine e vrednic să audă aceste cântări cântate prin Duhul Sfânt şi în care este preamărit Domnul pentru pătimirile Lui, şi care va fi bucuria la auzul acestor cântări?
Pe pământ, de-abia e atins sufletul de iubirea lui Dumnezeu, că dulceaţa Duhului Sfânt îl şi poartă spre Dumnezeul iubit şi Tatăl ceresc.
Fraţilor preaiubiţi, să ne smerim pe noi înşine, ca să fim vrednici de iubirea lui Dumnezeu, ca Domnul să ne împodobească cu smerenia şi blândeţea Sa şi să ne facem vrednici de lăcaşurile cereşti pe care ni le-a gătit Domnul [In 14, 2-3].
Domnul iubeşte pe toţi oamenii, dar încă şi mai mult îl iubeşte pe cel care îl caută.
„Pe cei ce Mă caută îi iubesc, zice Domnul, şi cei ce Mă caută vor afla har” [Pr 8, 17]. Iar cu el [cu harul] viaţa e uşoară şi bună, sufletul e vesel şi spune: „Domnul meu, eu sunt robul tău”.
O mare bucurie e în aceste cuvinte: dacă Domnul e al nostru, atunci toate sunt ale noastre. Iată cât de bogaţi suntem!
Mare şi necuprins e Domnul nostru, dar pentru noi El S-a micşorat ca să-L cunoaştem şi să-L iubim, ca din iubirea lui Dumnezeu să uităm pământul, să trăim în ceruri şi să vedem slava Domnului.
Celor pe care i-a ales, Domnul le dă un har atât de mare, că în iubirea lor îmbrăţişează tot pământul, lumea întreagă, şi sufletele lor ard de dorinţa ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vadă slava Domnului.
Domnul a spus ucenicilor Lui: „Copii, aveţi ceva de mâncare?” [In 21, 5]. Ce mare iubire e în aceste cuvinte duioase: Domnul ne numeşte „copii”. Ce bucurie mai mare decât aceasta?
Trebuie să cugetăm adânc asupra acestor cuvinte şi asupra suferinţelor Domnului pentru noi pe cruce.
Cât de mult iubeşte Domnul zidirea Sa!
Şi iată că Domnul ne-a dat să vorbim despre aceasta împreună cu voi, şi duhul nostru se bucură că Domnul e cu noi.
Cu smerenie vă cer: Rugaţi-vă pentru mine şi Domnul vă va răsplăti.
Fratele R. mi-a povestit că, odată, pe când era grav bolnav, mama sa i-a spus tatălui său: „Cum se chinuie copilul nostru. Cu bucurie m-aş lăsa tăiată în bucăţi, dacă aceasta i-ar putea fi drept ajutor şi i-ar uşura suferinţele.”
Aşa este şi iubirea Domnului pentru oameni. El a spus: „Nu e iubire mai mare decât să-şi pună cineva sufletul pentru aproapele său” [In 15,13]. Domnului îi era atât de mult milă de oameni, că a dorit să sufere pentru ei ca o mamă, şi chiar mai mult. Dar nimeni nu poate înţelege această mare iubire fără harul Duhului Sfânt. Scripturile vorbesc despre aceasta, dar nici Scripturile nu pot fi înţelese cu mintea, pentru că şi în Scriptură vorbeşte acelaşi Duh Sfânt.
Domnul ne iubeşte atât încât vrea ca toţi oamenii să se mântuiască [1 Tim 2, 4] şi să fie veşnic împreună cu El în ceruri şi să vadă slava Lui [In 17, 24]. Noi nu cunoaştem această slavă în deplinătatea ei, dar prin Duhul Sfânt o înţelegem în parte. Cine n-a cunoscut însă pe Duhul Sfânt nu poate înţelege această slavă, ci crede numai în făgăduinţele Domnului şi păzeşte poruncile Lui. Dar şi ei sunt fericiţi, aşa cum a spus Domnul Apostolului Toma [In 20,29]; şi vor fi deopotrivă cu cei care au văzut încă de aici slava lui Dumnezeu.
Dacă vrei să cunoşti pe Domnul, smereşte-te până la sfârşit, fii ascultător şi înfrânat în toate, iubeşte adevărul şi negreşit Domnul îţi va da să-L cunoşti prin Duhul Sfânt; şi atunci vei şti din experienţă ce este iubirea lui Dumnezeu şi ce este iubirea de oameni. Şi cu cât mai desăvârşită e iubirea, cu atât mai desăvârşită e şi cunoştinţa. Iubirea este mică, este mijlocie, dar este şi mare.
Cine se teme de păcat acela iubeşte pe Dumnezeu; cine are, străpungerea inimii acela iubeşte mai mult; cine are în suflet lumină şi bucurie, acela iubeşte încă şi mai mult; dar cine are harul în suflet şi în trup, acela are iubirea desăvârşită. Un astfel de har a dat Duhul Sfânt mucenicilor, şi el îi ajuta să îndure cu bărbăţie toate suferinţele.
Poate vorbi cineva despre rai, cum va fi el?
Despre rai nu poate vorbi decât cel care prin Duhul Sfânt a cunoscut pe Domnul şi iubirea Lui pentru noi.
Domnul e atât de drag şi vrednic de iubit, încât din pricina iubirii Lui sufletul nu-şi mai poate aduce aminte de altcineva. Harul Duhului Sfânt e atât de dulce şi schimbă până într-atât tot omul, că el uită chiar şi de propriii lui părinţi.
Sufletul care a cunoscut deplin pe Domnul şi s-a desfătat de El nu mai doreşte nimic altceva şi nu se mai alipeşte de nimic din cele de pe pământ şi, chiar dacă i s-ar pune înainte o împărăţie, n-ar voi-o, pentru că iubirea lui Hristos e atât de dulce şi ea bucură şi veseleşte atât de mult sufletul, încât chiar şi o viaţă împărătească nu-l mai poate desfăta.
Aş vrea să spun acum un cuvânt, pe cât mă luminează harul lui Dumnezeu, despre măsurile iubirii lui Dumnezeu.
Când omul se teme să nu întristeze pe Dumnezeu printr-un păcat oarecare, aceasta e prima iubire. Când cineva are mintea curată de gânduri, aceasta e a doua iubire, mai mare decât prima. A treia, mai mare încă, e atunci când cineva are în chip simţit harul în suflet. Iar când cineva are harul Duhului Sfânt şi în suflet şi în trup, aceasta e iubirea desăvârşită; oasele celui ce păzeşte acest har vor fi sfinte moaşte, ca acelea ale mucenicilor sau ale proroci-lor sau ale cuvioşilor şi ale celorlalţi mari sfinţi.
Cine rămâne în această măsură, pe acela nu-l mai înşeală iubirea fetelor, cu care se desfată toată lumea, căci dulceaţa iubirii dumnezeieşti face sufletul să uite tot ce-i pământesc. Harul Sfântului Duh atrage sufletul să iubească pe Domnul deplin şi în această plinătate a iubirii Domnului sufletul nu mai e atins de lume, deşi trăieşte pe pământ.
Suntem mândri cu mintea şi de aceea nu putem sta în acest har şi el se depărtează de suflet şi atunci sufletul tânjeşte după el şi îl caută din nou cu lacrimi, plânge şi suspină, şi strigă către Domnul:
„Dumnezeule, Milostive, Tu vezi cât de întristat e sufletul meu şi cum tânjesc după Tine!”
N-a fost pe pământ om atât de blând şi plin de iubire ca Domnul nostru Iisus Hristos, în El este bucuria şi veselia noastră. Să-L iubim, iar El ne va duce în împărăţia Lui, unde vom vedea slava Lui.
De patruzeci de ani, iată, de când Domnul mi-a dat prin Duhul Sfânt să cunosc iubirea lui Dumnezeu, mă întristez pentru norodul lui Dumnezeu.
O, fraţilor, nimic nu e mai bun ca iubirea lui Dumnezeu, când Domnul aprinde sufletul de iubire pentru Dumnezeu şi aproapele lui.
Mare e mila Domnului: sufletul a cunoscut pe Dumnezeu, Tatăl său Ceresc, şi plânge şi se mâhneşte: de ce am întristat atât de mult pe Domnul? Şi Domnul îi dă iertarea păcatelor, şi atunci e o bucurie şi o veselie să iubească pe Ziditorul său şi pe aproapele, chiar şi să plângă pentru el, ca Domnul Cel Milostiv să ia orice suflet Ia El, acolo unde ne-a gătit loc prin pătimirile Sale pe cruce.
Cine a cunoscut dulceaţa iubirii lui Dumnezeu, când sufletul lui e încălzit de har şi iubeşte pe Dumnezeu şi pe fratele lui, acela ştie în parte că „împărăţia cerurilor este înăuntrul nostru” [Le 17, 21].
Milostive Doamne, mare e iubirea Ta faţă de mine, păcătosul. Tu mi-ai dat să Te cunosc, Tu mi-ai dat să gust harul Tău. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” [Ps 33, 9].

Tu mi-ai dat să gust bunătatea Ta şi mila Ta, şi sufletul meu e atras spre Tine nesăturat ziua şi noaptea, şi el nu poate uita pe Ziditorul său iubit, fiindcă Duhul Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe Cel iubit şi sufletul nu cunoaşte saturare, ci este atras necontenit spre Părintele său Ceresc.
Fericit sufletul care iubeşte smerenia şi lacrimile şi care urăşte gândurile cele rele.
Fericit sufletul care iubeşte pe fratele său, căci fratele nostru este viaţa noastră.
Fericit sufletul care iubeşte pe fratele: în el viază în chip simţit Duhul Domnului şi îi dă pace şi bucurie, iar el plânge pentru întreaga lume.
Sufletul meu şi-a adus aminte de iubirea Domnului şi inima mea s-a încălzit şi sufletul meu s-a predat unui plâns adânc, pentru că am întristat atât de mult pe Domnul, Ziditorul meu iubit; dar El nu şi-a adus aminte de păcatele mele, şi atunci sufletul meu s-a predat unui plâns încă mai adânc, ca Domnul să aibă milă de fiece suflet şi să-l ia în împărăţia Sa cea cerească.
Şi sufletul meu plânge pentru întreaga lume.
Nu pot să tac despre norodul pe care-l iubesc până la lacrimi. Nu pot să tac, pentru că sufletul meu se întristează mereu pentru norodul lui Dumnezeu şi mă rog pentru el cu lacrimi. Nu pot să nu vă destăinui, fraţilor, despre mila lui Dumnezeu şi despre vicleniile vrăjmaşului.
Patruzeci de ani s-au scurs din vremea când harul Sfântului Duh m-a învăţat să iubesc pe om şi toată zidirea şi mi-a descoperit vicleniile vrăjmaşului care-şi lucrează răul său în lume prin înşelăciune.
Credeţi-mă, fraţilor. Scriu înaintea feţei lui Dumnezeu, Care în marea Lui milostivire S-a făcut cunoscut sufletului meu prin Duhul Sfânt. Dar dacă sufletul nu gustă pe Duhul Sfânt, nu poate cunoaşte nici pe Domnul, nici iubirea Lui.
Domnul e bun şi milostiv, dar dacă nu ne-ar învăţa Duhul Sfânt, n-am putea spune despre iubirea Lui nimic, afară de ce spun Scripturile. Dar tu frate, nu te tulbura dacă nu simţi în tine iubirea lui Dumnezeu, ci cugetă despre Domnul că e milostiv şi înfrânează-te de la păcate, şi harul lui Dumnezeu te va învăţa.
Iubirea nu se îngrijeşte de vreme şi are totdeauna putere. Unii cred că Domnul a suferit pentru oameni din iubire, dar cum nu găsesc această iubire în sufletul lor, aceasta li se pare că ar fi o poveste de demult.
Dar când sufletul cunoaşte iubirea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, atunci el simte lămurit că Domnul e pentru noi un Tată, cel mai apropiat, cel mai bun şi mai drag, şi că nu e fericire mai mare decât să iubeşti pe Dumnezeu din tot cugetul, din toată inima şi din tot sufletul, aşa cum a poruncit Domnul, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi [Mt 22, 37-39]. Şi când această iubire este în suflet, atunci toate bucură sufletul, dar când o pierde, omul nu-şi mai găseşte odihna, se tulbură şi se supără pe ceilalţi atunci când este supărat de ei şi nu înţelege că el însuşi este vinovat: a pierdut iubirea lui Dumnezeu şi a osândit sau urât pe fratele lui.
Harul vine de la iubirea pentru fratele şi se păstrează prin iubirea pentru fratele; dar dacă nu iubim pe fratele, harul lui Dumnezeu nu vine în suflet.
Dacă oamenii ar păzi poruncile lui Hristos, ar fi raiul pe pământ şi cu puţină osteneală toţi ar avea îndeajuns tot ce le e de neapărată trebuinţă, şi Duhul lui Dumnezeu ar fi viu în sufletele oamenilor, fiindcă El însuşi caută sufletul omului şi vrea să vieze în noi; dar dacă nu se sălăşluieşte în noi, aceasta e numai din pricina mândriei minţii noastre.
Acum oamenii s-au făcut mândri şi nu se mântuiesc decât prin întristări şi pocăinţă, şi numai foarte arareori ajunge cineva la iubire.
Marele Antonie zicea: „De acum nu mă mai tem de Domnul, ci îl iubesc”. El vorbea aşa pentru că în sufletul lui era un mare har al Duhului Sfânt, Care dă mărturie de această iubire, şi atunci sufletul nu mai poate vorbi altfel. Dar pe cel care n-are asemenea mare har, Sfinţii Părinţi îl învaţă pocăinţa, şi pocăinţa nu e departe de iubire care vine pe măsura simplităţii şi smereniei duhului.
Dacă cineva gândeşte bine despre fratele, că Domnul îl iubeşte şi mai cu seamă dacă tu însuţi gândeşti că în sufletul lui viază Duhul Sfânt, atunci eşti aproape de iubirea lui Dumnezeu.
Cineva va spune poate: „El se gândeşte tot timpul la iubirea lui Dumnezeu”. Dar la ce altceva să te gândeşti mai mult decât la Dumnezeu? Doar El ne-a zidit ca să fim veşnic împreună cu El şi să vedem slava Lui. Cine iubeşte ceva, acela vrea să şi vorbească de aceasta; după care ajunge la obişnuinţă: dacă se obişnuieşte să se gândească la Dumnezeu, îl va purta întotdeauna în suflet; dacă se obişnuieşte să se gândească la cele ale lumii, atunci şi cu mintea va fi întotdeauna în aceasta. Obişnuieşte-te să te gândeşti la suferinţele Domnului, obişnuieşte-te să cugeți la focul cel veşnic şi atunci acestea ţi se vor încrusta în suflet.
La bine ne ajută Domnul, la rău, vrăjmaşii, dar aceasta atârnă şi de voia noastră; trebuie să ne silim spre bine, dar cu măsură şi cunoscându-ne măsura. Trebuie să învăţăm să ne cunoaştem sufletele, ca să ştim ce ne e de folos. Unuia îi este de folos să se roage mult, altuia să citească sau să scrie. E folositor să citeşti, dar e mai bine să te rogi fără împrăştiere, şi încă şi mai de preţ este plânsul; fiecăruia ce-i dă Dumnezeu. Negreşit însă atunci când te-ai sculat din pat, trebuie să-I mulţumeşti lui Dumnezeu, după care căieşte-te şi roagă-te îndeajuns; după aceasta citeşte, ca mintea ta să se odihnească; iar după aceasta roagă-te din nou şi munceşte. Harul vine de la tot binele, dar mai mult decât de la orice vine de la iubirea de fraţi.
Intr-o zi de Paşti, după vecernia săvârşită în biserica Acoperământului Maicii Domnului, mă întorceam la mine la moară. Pe drum stătea un muncitor. Când m-am apropiat de el, m-a rugat să-i dau un ou. Nu aveam şi ra-am întors la mănăstire, am luat de la duhovnicul meu două ouă şi unul l-am dat muncitorului. El mi-a zis: „Suntem doi”. I-am dat atunci şi pe celălalt şi, când m-am depărtat de el, am plâns de milă pentru sărmanul norod şi mi s-a făcut milă de lumea întreagă şi de fiecare făptură.
Altă dată, tot de Paşti, mergeam de la poarta principală a mănăstirii spre corpul nou de clădiri al Schimbării la Faţă şi văd venind în fugă în întâmpinarea mea un băieţel de vreo patru ani cu faţă veselă – harul dumnezeiesc veseleşte copiii. Aveam un ou şi am dat acest ou băiatului. El s-a bucurat şi îndată a alergat la tatăl său să-i arate darul. Şi pentru acest lucru neînsemnat am primit de la Dumnezeu o mare bucurie şi am fost cuprins de iubire pentru fiecare zidire a lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu s-a făcut simţit în suflet. Ajuns acasă la mine, de milă, pentru lume m-am rugat mult lui Dumnezeu cu lacrimi.
O, Duhule Sfinte, sălăşluieşte în noi pururea, căci bine este nouă să fim împreună cu Tine.
Dar nu totdeauna este atât de bine pentru suflet, fiindcă pentru mândrie harul se pierde, şi atunci suspin cum suspina Adam după raiul cel pierdut şi zic:
„Unde eşti Tu, Lumina mea? Unde eşti Tu, bucuria mea? De ce m-ai lepădat şi se chinuie inima mea? De ce Te-ai ascuns de mine şi se întristează sufletul meu?”
„Când ai venit în sufletul meu, mi-ai mistuit păcatele. Vino şi acum iarăşi în sufletul meu şi mistuie păcatele mele, care mi Te ascund aşa cum norii ascund soarele.”
„Vino şi bucură-mă cu venirea Ta!”
„De ce zăboveşti, Doamne? Vezi că sufletul meu se chinuie şi Te caută cu lacrimi. Unde Te-ai ascuns? Iată, Tu eşti în tot locul, dar sufletul meu nu Te vede şi, bolnav, Te caut cu întristare.”
Aşa Te-au căutat Preacurata Fecioară şi Iosif când erai mic copil. Oare ce gândea Ea în întristarea ei când nu l-a găsit pe Fiul ei Preaiubit? [Le 2, 48].
Aşa, după moartea Domnului, inima Sfinţilor Apostoli era bolnavă şi întristată, pentru că pierise nădejdea lor. Dar, după înviere, Domnul li S-a arătat şi ei L-au recunoscut şi s-au umplut de bucurie [In 20, 20].
Aşa Domnul Se arată şi acum sufletelor noastre şi sufletul îl recunoaşte prin Duhul Sfânt. Simeon din Muntele Minunat era mic copil când i S-a arătat Domnul; înainte nu cunoştea pe Domnul, dar când i S-a arătat Domnul, el L-a recunoscut prin Duhul Sfânt.
Domnul a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi prin Duhul Sfânt e cunoscut Domnul şi toate cele cereşti, dar fără Duhul Sfânt omul e pământ păcătos.
Sufletul trebuie să iubească nesăturat pe Dumnezeu şi aşa mintea nu va mai fi înrobită de nimic, ci va rămâne cu toată puterea în Dumnezeu.
Am văzut multă milă de la Dumnezeu, deşi după faptele mele ar trebui mai degrabă să fiu pedepsit încă de aici, de pe pământ, precum şi după moarte. Dar Domnul îl iubeşte pe om cum nici nu ne putem închipui.
Fericit păcătosul care s-a întors la Dumnezeu şi L-a iubit pe El.
Cine urăşte păcatul, acela a urcat prima treaptă a scării cereşti. Când gândul nu-l mai îmboldeşte spre păcat, a urcat deja pe cea de-a doua. Iar cel care, prin Duhul Sfânt, a cunoscut iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu, a urcat pe cea de-a treia. Dar aceasta se întâmplă arareori.
Ca să ajungem în iubirea lui Dumnezeu, trebuie să păzim tot ce a poruncit în Evanghelie Domnul.
Trebuie să avem o inimă plină de milă şi nu numai să-i iubim pe oameni, ci să ne fie milă de fiece făptură, de tot ce a fost făcut de Dumnezeu.
Ai văzut în pom o frunză verde şi ai rupt-o, fără să fie nevoie. Chiar dacă acesta nu e un păcat, totuşi mi-e milă şi pentru frunză; inimii care a învăţat să iubească îi este milă pentru orice făptură. Dar omul e făptura cea mare. De aceea, dacă vezi că s-a rătăcit şi se pierde, roagă-te pentru el şi plângi dacă poţi; iar dacă nu poţi, atunci suspină cel puţin pentru el înaintea lui Dumnezeu. Domnul iubeşte sufletul care face aşa, pentru că atunci el se aseamănă Lui.
Aşa se ruga Cuviosul Paisie cel Mare pentru ucenicul lui care se lepădase de Hristos şi se căsătorise cu o evreică, ca Domnul să-l ierte. Şi Domnul a fost atât de bucuros de această rugăciune, că a vrut să-l mângâie El însuşi pe robul Său şi i S-a arătat şi i-a zis: „Paisie, de ce te rogi pentru acesta, care s-a lepădat de Mine?” Dar Paisie a zis: „Doamne, Tu eşti milostiv, iartă-l!” Atunci Domnul i-a zis: „O, Paisie, prin iubirea ta te-ai asemănat Mie!” Atât de plăcută e Domnului rugăciunea pentru vrăjmaşi.
Eu însumi sunt un mare păcătos, dar scriu despre milostivirea lui Dumnezeu, pe care sufletul meu a cunoscut-o pe pământ prin Duhul Sfânt.
Sufletul nu poate avea pace dacă nu se va ruga pentru vrăjmaşi. Sufletul învăţat să se roage de harul lui Dumnezeu iubeşte şi-i este milă de fiece făptură şi mai cu seamă de om, pentru care Domnul a pătimit pe cruce, şi a suferit cu sufletul pentru noi toţi.
Domnul m-a învăţat să iubesc pe vrăjmaşi. Fără harul lui Dumnezeu nu putem iubi pe vrăjmaşi, dar Duhul Sfânt ne învaţă iubirea, şi atunci ne va fi milă chiar şi de demoni, pentru că s-au dezlipit de bine şi au pierdut smerenia şi iubirea de Dumnezeu.
Vă rog, fraţilor, faceţi o încercare. Dacă cineva vă ocărăşte sau vă dispreţuieşte sau smulge ce e al vostru, sau prigoneşte Biserica, rugaţi pe Domnul zicând: „Doamne, noi toţi suntem făpturile Tale. Ai milă de robii Tăi şi întoarce-i spre pocăinţă!” Şi atunci vei purta în chip simţit harul în sufletul tău. La început sileşte inima ta să iubească pe vrăjmaşi, şi Domnul, văzând dorinţa ta cea bună, te va ajuta în toate, şi experienţa însăşi te va povăţui. Dar cine gândeşte rău de vrăjmaşi, acela n-are în el iubirea lui Dumnezeu şi nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Dacă te vei ruga pentru vrăjmaşi, va veni la tine pacea; iar când vei iubi pe vrăjmaşi, să ştii că un mare har al lui Dumnezeu viază întru tine; nu zic că este deja un har desăvârşit, dar e de ajuns pentru mântuire. Dacă însă îi ocărăşti pe vrăjmaşii tăi, aceasta înseamnă că un duh rău viază întru tine şi aduce gânduri rele în inima ta; pentru că aşa cum a spus Domnul, „din inima omului ies gândurile bune şi gândurile rele” [Mt 15,19].
Omul bun gândeşte: „Tot cel ce rătăceşte de la adevăr piere” şi, de aceea, îi este milă de el. Dar cine n-a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela nu se va ruga pentru vrăjmaşi. Cine a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela se întristează toată viaţa pentru oamenii care nu se mântuiesc şi varsă multe lacrimi pentru popor, şi harul lui Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe vrăjmaşi.
Dacă nu-i iubeşti, măcar nu-i ponegri şi nu-i înjura; şi acesta va fi un lucru bun. Dar dacă cineva îi blestemă şi-i înjură, e limpede că un duh rău viază în el şi, dacă nu se pocăieşte, va merge după moarte acolo unde sălăşluiesc duhurile cele rele. Să izbăvească Domnul orice suflet de o asemenea nenorocire!
Înţelegeţi! E atât de simplu. Sunt vrednici de milă oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu sau care se împotrivesc Lui. Inima mea suferă pentru ei şi lacrimi curg din ochii mei. Pentru noi şi raiul şi chinurile sunt limpezi: le cunoaştem prin Duhul Sfânt. Aceasta a spus-o şi Domnul: „împărăţia lui Dumnezeu e înăuntrul vostru” [Le 17, 22]! Aşa că încă de aici începe viaţa veşnică; şi chinurile veşnice încep şi ele tot încă de aici.
Pentru mândrie se pierde harul şi, împreună cu el şi iubirea de Dumnezeu şi îndrăzneala în rugăciune; şi atunci sufletul e chinuit de gândurile cele rele şi nu înţelege că trebuie să se smerească şi trebuie să iubească pe vrăjmaşi, fiindcă altfel nu poate să placă lui Dumnezeu.
Tu zici: „Vrăjmaşii prigonesc Sfânta noastră Biserică. Cum îi voi iubi oare?”. Dar la aceasta eu îţi voi spune: „Sufletul tău sărman n-a cunoscut pe Dumnezeu, n-a cunoscut cât de mult ne iubeşte şi cu cât dor aşteaptă ca toţi oamenii să se pocăiască şi să se mântuiască. Domnul e iubire şi El a dat pe pământ pe Duhul Sfânt Care învaţă sufletul să iubească pe vrăjmaşi şi să se roage pentru ei, ca ei să se mântuiască. Aceasta şi este iubirea. Dar dacă îi judecăm după fapte, merită să fie pedepsiţi”.
Slavă Domnului că ne iubeşte atât de mult, ne iartă păcatele şi prin Duhul Sfânt ne descoperă tainele Lui.
Domnul ne-a dat porunca: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” [Mt 5, 44]. Dar cum să-i iubim când ei ne fac rău? Sau cum să-i iubim pe cei ce prigonesc Sfânta Biserică?
Când Domnul mergea spre Ierusalim şi samarinenii n-au vrut să-L primească, Ioan Teologul şi Iacob erau gata să facă să se pogoare foc din cer şi să-i nimicească pentru aceasta; dar Domnul le-a spus cu milă: „N-am venit să pierd, ci să mântui” [Le 9, 54-56]. Aşa şi noi trebuie să avem un singur gând: ca toţi să se mântuiască. Sufletul să aibă milă de vrăjmaşi şi să se roage pentru ei, pentru că au rătăcit de la adevăr şi merg în iad. Aceasta e iubirea faţă de vrăjmaşi. Atunci când Iuda se gândea să vândă pe Domnul, Domnul i-a răspuns cu milă [Afr 26,50]; tot aşa şi noi trebuie să fim cu milă faţă de cei ce se rătăcesc şi se pierd, şi atunci ne vom mântui prin milostivirea lui Dumnezeu.
Iubirea e cunoscută prin Duhul Sfânt. Iar pe Duhul Sfânt sufletul îl recunoaşte prin pace şi dulceaţă. O, cum trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne iubeşte atât de mult. Gândiţi-vă, fraţilor preaiubiţi: unui suflet păcătos
Domnul îi dă Duhul Sfânt şi-l face să cunoască mila Lui. Iar pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu e nevoie de bogăţie, trebuie doar să-l iubeşti pe aproapele, să ai duh smerit, să fii înfrânat şi ascultător, şi pentru aceste fapte bune Domnul ne dă să-L cunoaştem. Şi ce poate fi mai de preţ pe lume decât această cunoaştere? Să cunoşti pe Dumnezeu, să ştii cum ne iubeşte, cum ne înalţă duhovniceşte!
Unde găseşti un asemenea părinte care să moară pe cruce pentru fărădelegile copiilor? De obicei, un părinte se mâhneşte şi îşi plânge fiul care trebuie pedepsit pentru nelegiuirile lui; dar, deşi îi e milă de fiul său, îi spune în acelaşi timp: „N-ai făcut bine şi eşti pedepsit după dreptate pentru faptele tale cele rele”.
Domnul însă nu ne spune niciodată aceasta. Ca şi pe Apostolul Petru, El ne va întreba: „Mă iubeşti tu pe Mine?” [In 21,15]. Tot aşa şi în rai va întreba toate noroadele: „Mă iubiţi voi pe Mine?” Şi toţi vor răspunde: „Da, Doamne, Te iubim. Tu ne-ai mântuit prin pătimirile Tale pe cruce şi acum ne-ai dat în dar împărăţia cerurilor”.
Şi nu va fi în cer nici o ruşine, cum au fost ruşinaţi Adam şi Eva după cădere, nu va fi decât blândeţe, iubire şi smerenie. Nu o smerenie aşa cum o vedem acum, când ne smerim şi îndurăm reproşuri sau când ne socotim mai răi decât toţi; ci în toţi va fi smerenia lui Hristos, care e de neînţeles pentru oameni, afară de cei care au cunoscut-o prin Duhul Sfânt.
Nu pot înţelege de ce oamenii nu cer pacea de la Domnul. Doar Domnul ne iubeşte atât de mult, încât nu ne va refuza nimic. Odinioară nu ştiam aceasta şi gândeam: Se va mai griji Domnul de mine, de vreme ce L-am întristat atât de mult? Dar când sufletul meu s-a umplut de iubirea lui Dumnezeu şi de dulceaţa Duhului Sfânt, el a fost umplut atât de mult că dacă Domnul m-ar fi întrebat: „Vrei să-ţi dau încă şi mai mult din iubirea Mea şi din harul Duhului Sfânt?”, sufletul meu ar fi spus: „Tu vezi, Doamne, că nu pot purta mai mult, pentru că aş muri”. Şi dacă atât de necuprinsă este minunata milă a Domnului faţă de un păcătos, ce să mai spunem de sfinţi? Ce fel de har au ei?
Cineva ar putea spune: „Atunci pentru ce Domnul nu mă iubeşte şi pe mine atât de mult şi nu-mi dă şi mie un asemenea har?” într-o zi un bătrân l-a întrebat pe Antonie cel Mare: „De ce, părinte Antonie, te osteneşti mai puţin decât mine, dar ai mai multă slavă ca mine?” La care Sfântul Antonie a răspuns: „Pentru că iubesc pe Dumnezeu mai mult decât tine”.
Şi noi trebuie să ne gândim la aceasta şi să ne aducem aminte că cine iubeşte pe Dumnezeu iubeşte şi pe fratele lui, cum spune Ioan Teologul [1 In 4, 21]; şi atunci când cineva ne supără şi ne ocărăşte trebuie să ne rugăm pentru el lui Dumnezeu ca pentru noi înşine, şi aşa aceasta va ajunge o obişnuinţă. Noi înşine nu putem face nimic, dar Domnul ne ajută la aceasta, pentru că ne iubeşte mult.

Cât de mult ne iubeşte Domnul noi nu putem pricepe. Vedem crucea, ştim că a fost răstignit pentru noi şi că a murit în chinuri şi, cu toate acestea, prin sine însuşi sufletul nu poate înţelege această iubire; ea nu este cunoscută decât prin Duhul Sfânt.
Harul Duhului Sfânt e atât de dulce şi mila Domnului e atât de mare, că e cu neputinţă să fie descrise, dar sufletul e atras nesăturat spre El, căci este aprins de iubirea Domnului, cu totul înghiţit de Dumnezeu şi are în El mare odihnă, şi atunci uită cu desăvârşire lumea. Dar Domnul Cel Milostiv nu dă întotdeauna sufletului aşa; uneori îi dă iubire pentru întreaga lume şi atunci sufletul plânge pentru întreaga lume şi îl roagă pe Stăpânul Cel Bun şi Milostiv să reverse harul Său peste orice suflet şi să-l miluiască cu milostivirea Sa.
Ce-ţi voi da în schimb Ţie, Doamne, pentru atât de multa milă revărsată asupra sufletului meu? Dă-mi, rogu-Te, să-mi văd fărădelegile mele şi să plâng totdeauna înaintea Ţa, pentru că Tu iubeşti sufletele smerite şi le dai harul Sfântului Duh!
Dumnezeule Milostive, iartă-mă! Tu vezi cum este atras sufletul meu spre Tine, Ziditorul meu. Tu ai rănit sufletul meu cu iubirea Ta şi el însetează după Tine, atunci şi fără sfârşit tânjeşte şi nesăturat năzuieşte el spre Tine ziua şi noaptea şi nu mai vrea să vadă lumea aceasta, deşi o iubesc, pentru că mai presus decât toate îl iubesc pe Ziditorul, şi sufletul meu te doreşte pe Tine.
O, Ziditorul meu, deşi eu, neînsemnata Ta făptură, Te-am întristat atât de mult, Tu nu Ţi-ai adus aminte de păcatele mele.
Mă întorc înapoi şi încep să vorbesc iarăşi despre aceasta. Aşa cum în fiecare zi mâncăm pâine şi bem apă, dar mâine trupul viu vrea să mănânce şi să bea iarăşi, aşa şi aducerea-aminte de binefacerile lui Dumnezeu nu oboseşte niciodată sufletul, ci îl face să se gândească încă mai mult la Dumnezeu. Sau încă: cu cât pui mai multe lemne pe foc, cu atât mai multă dogoare dă; aşa şi cu Dumnezeu: cu cât te gândeşti mai mult la El, cu atât mai mare se face dogoarea iubirii şi râvnei pentru El.
Dacă ar şti oamenii ce e iubirea Domnului, ar alerga grămadă spre Hristos, şi El i-ar încălzi pe toţi cu harul Lui. Milostivirea Lui e negrăită. Din iubirea lui Dumnezeu sufletul uită pământul.
Domnul iubeşte mult păcătosul ce se pocăieşte şi îl strânge cu drag la pieptul Său: „Unde ai fost, copilul Meu? De multă vreme te aştept”. Domnul îi cheamă la El pe toţi prin glasul Evangheliei, şi glasul Lui răsună în lumea întreagă:
„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Veniţi şi beţi apa cea vie. Veniţi şi învăţaţi că Eu va iubesc. Dacă nu v-aş iubi, nu v-aş chema. Nu pot suferi să se piardă nici măcar una dintre oile Mele. Chiar şi pentru una singură Păstorul se duce în munţi să o caute.”
„Veniţi, deci, la Mine, oile Mele. Eu v-am făcut şi vă iubesc. Iubirea Mea pentru voi M-a adus pe pământ şi Eu am îndurat totul pentru mântuirea voastră, şi vreau ca voi să cunoaşteţi iubirea Mea şi să spuneţi ca apostolii pe Ta-bor: „Doamne, bine este nouă împreună cu Tine!””
Slavă Domnului Dumnezeu că ne-a dat pe Unul-Născut Fiul Său pentru mântuirea noastră [In 3,16].
Slavă Fiului Celui Unul-Născut că a binevoit să Se nască din Preacurata Fecioară şi să pătimească pentru mântuirea noastră, să dea Preacuratul Lui Trup şi Sânge spre viaţa veşnică şi să trimită Duhul Sfânt pe pământ.
Duhul Sfânt ne descoperă tainele lui Dumnezeu. Duhul Sfânt învaţă sufletul să iubească pe oameni cu iubire negrăită. Duhul Sfânt împodobeşte trupul şi sufletul cu frumuseţe până într-atât încât omul se face asemenea Domnului în trup şi va trăi veşnic cu Domnul în cer şi va vedea slava Lui. în viaţa cea veşnică toţi oamenii vor fi asemenea Domnului. Dar nimeni n-ar fi putut cunoaşte această taină dacă nu i-ar fi descoperit-o Duhul Sfânt.
Domnul e plin de bucurie şi strălucire, şi oamenii vor fi strălucitori ca şi El, aşa cum însuşi Domnul a zis: „Iar drepţii vor străluci ca soarele” [Mt 13, 4], iar Apostolul Ioan Teologul spune că „vom fi asemenea Lui” [1 In 3,2].
Prin Duhul Sfânt Tu ai atras la Tine sufletele sfinţilor, Doamne, şi ele curg spre Tine ca nişte pârâiaşe liniştite.
Mintea sfinţilor s-a alipit de Tine, Doamne, şi e atrasă spre tine, Lumina şi bucuria noastră,
Inimile sfinţilor Tăi s-au întărit în iubirea Ta, Doamne, şi nu Te pot uita nici pentru o singură clipă, nici măcar în somn, căci dulce e harul Duhului Sfânt.
Domnul Cel Milostiv ne-a dat nouă, păcătoşilor, pe Duhul Sfânt şi n-a cerut de la noi nici o plată, dar fiecăruia dintre noi îi spune ca Apostolului Petru: „Mă iubeşti tu pe Mine?” [In 21, 15]. Astfel, Domnul vrea de la noi numai iubire şi se bucură de întoarcerea noastră. Milostivirea Domnului faţă de om e aşa: de îndată ce omul încetează să mai păcătuiască şi se smereşte înaintea lui Dumnezeu, Domnul îi şi iartă milostiv totul şi-i dă harul Duhului Sfânt şi puterea de-a birui păcatul.
Lucru uimitor: omul se scârbeşte de fratele lui atunci când acesta e sărac sau nespălat, deşi este un om ca şi el, dar Domnul ne iartă totul ca o mamă iubitoare copilului ei şi nu se scârbeşte de nici un păcătos, ba mai mult, îi dă darul Sfântului Duh.
Dacă oamenii ar cunoaşte iubirea Domnului pentru noi, s-ar preda cu desăvârşire voii Lui sfinte şi ar trăi într-o asemenea odihnă în Dumnezeu ca nişte copii de împărat, împăratul poartă de grijă de toate: şi de împărăţie, şi de familie, şi de copii, iar fiul său trăieşte liniştit în palat, toţi îl slujesc şi el se bucură de toate fără nici o grijă. Tot aşa, cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu trăieşte în pace, mulţumit de soarta lui, chiar dacă ar fi bolnav, sărac sau prigonit. Are odihnă pentru că harul Duhului Sfânt e cu el, şi dulceaţa Duhului îl mângâie, şi se întristează numai de faptul că l-a supărat mult pe Domnul său preaiubit.
Ah, cum trebuie să trăim pe pământ ca sufletul să simtă întotdeauna că rămâne cu Dumnezeu. Domnul a zis: „Nu vă voi lăsa orfani!” [In 14,18] şi ne-a dat Duhul Sfânt şi sufletul trebuie să simtă că Duhul Sfânt viază în el; chiar dacă harul e mic, sufletul simte totdeauna iubirea Domnului, simte că Domnul e al nostru şi noi ai Lui. Dar dacă în suflet nu e aşa, înseamnă că el a pierdut harul.
Sufletul simte că Domnul îl iubeşte şi El nu se uită la mulţimea păcatelor. Ca în ziua în care Domnul i-a spus lui Zaheu: „Zahee, astăzi trebuie să fiu în casa ta” [Le 19, 5], şi aceasta numai pentru că voia să vadă pe Hristos; aşa e şi acum cu păcătosul când sufletul lui se întoarce la Dumnezeu. Acum însă, norodul a rătăcit de la calea cea bună, şi oamenii s-au făcut nemiloşi, s-au împietrit cu toţii şi nu mai e iubire; de aceea, nici nu mai simt iubirea lui Dumnezeu. Din pricina împietririi inimii lor oamenii cred că şi Dumnezeu e ca ei, şi adeseori îşi pierd credinţa în Dumnezeu.
Ah! dacă ar fi cu putinţă, le-aş arăta pe Domnul şi le-aş spune: „Priviţi cum este Domnul! în faţa iubirii Lui sufletul omului se topeşte ca ceara”. Dar această iubire nu se poate vedea numai cu mintea simplă; ea este cunoscută prin Duhul Sfânt.
Doamne, dă-mi să vărs lacrimi pentru mine însumi şi pentru întreaga lume, ca noroadele să Te cunoască şi să trăiască veşnic împreună cu Tine. Doamne, fă-ne vrednici de darul smeritului Duh Sfânt ca să înţelegem slava Ta.
Sufletul meu e întristat până la lacrimi multe: mi-e milă de oamenii care nu cunosc dulceaţa străpungerii sfinte [a inimii]. Sufletul meu doreşte cu putere ca mila Domnului să fie cu toţi, ca lumea întreagă, toţi oamenii, să ştie cât de fierbinte ne iubeşte Domnul, ca pe nişte scumpi copii.

Sf. Siluan Athonitul