Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria

august 28, 2011 Categoria: Articole, Sarbatori, Vietile Sfintilor

Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria

După săvîrşirea tuturor tainelor mîntuirii noastre şi după Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos la ceruri, Preacurata şi Preabinecuvîntata Fecioară Maria, Maica Lui şi Mijlocitoarea mîntuirii noastre, vieţuia în Biserica creştină, care începuse a-şi răspîndi numele prin toată lumea, veselindu-se pentru slava Fiului şi Dumnezeului său. Căci, prin împlinirea cuvintelor sale, ceea ce se vedea încă din zilele vieţii sale avea să fie fericită de toate neamurile; pentru că Iisus Hristos fiind slăvit pretutindeni, era fericită şi Preacurata Maica lui Dumnezeu pe pămîntul celor vii. Şi s-a apropiat de preacinstita şi preaslăvita ei adormire, fiind plină de zile; deci, dorea ca să iasă din trup şi să se ducă la Dumnezeu, pentru că era cuprinsă de necurmată şi necontenită dumnezeiască dorinţă, ca să vadă preadulcea şi preadorita faţă a Fiului său, Care şade în ceruri de-a dreapta Tatălui. Arzînd către Dînsul mai mult decît serafimii, prin văpaia dragostei, multe lacrimi izvorau din ochii săi cei preasfinţi. Ea se ruga Domnului cu căldură, ca să o ia şi pe ea la Dînsul din valea aceasta a plîngerii, şi s-o ducă în bucuriile cele de sus şi nesfîrşite.

Deci, vieţuind în casa Sfîntului Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, ieşea adeseori la Muntele Măslinilor, de unde Fiul ei, Iisus Hristos Domnul, S-a înălţat la ceruri, şi acolo îşi făcea rugăciunile sale cu dinadinsul. Odată, rugîndu-se ea cu căldură pentru a sa dezlegare din trup şi trecerea mai iute către Hristos Dumnezeu, i-a stat înainte Sfîntul Arhanghel Gavriil, care i-a fost ei din pruncie slujitor şi hrănitor întru Sfînta Sfintelor, binevestitor al întrupării lui Dumnezeu şi nedepărtat păzitor întru toate zilele vieţii sale. Acela cu prealuminoasă faţă, aducîndu-i de la Domnul cuvinte făcătoare de bucurie, i-a vestit ei mutarea, care degrabă avea să fie după trei zile.

Deci, vestind arhanghelul Preacuratei Fecioare ceasul morţii, îi zicea să nu se tulbure de aceasta, ci să primească cu veselie cuvîntul, de vreme ce viaţa aceasta trece, ca să petreacă în veci cu Cel fără de moarte, cu Împăratul slavei, Fiul ei şi Dumnezeul nostru, cu arhanghelii şi îngerii, cu Heruvimii şi Serafimii, cu toate cetele cereşti şi cu sufletele drepţilor. Căci Hristos o aşteaptă pe ea întru Împărăţia cea de sus, ca să petreacă şi să împărăţească cu Dînsul în vecii cei fără de sfîrşit. Iar moartea cea trupească nu va stăpîni peste dînsa, precum n-a stăpînit nici cea sufletească; semnul ei de dănţuire asupra morţii, va fi acesta: printr-un somn de puţină moarte adormind, dintr-acela degrab se va deştepta ca dintr-un somn şi, scuturînd de la ochi stricăciunea mormîntului ca pe o dormitare de somn, va vedea viaţa cea fără de moarte şi slava, în lumina feţei Domnului, întru care, dănţuind, cu glas de bucurie va trece în veacul acesta.

Deci, binevestitorul i-a dat un dar din rai, care era o stîlpare dintr-un copac de finic, strălucind cu lumina darului ceresc, ca ea să fie dusă înaintea patului, cînd preacinstitul şi preacuratul ei trup va fi petrecut spre îngropare. O, de cîtă mare şi negrăită bucurie şi veselie s-a umplut preabinecuvîntata Fecioară, pentru că ce putea să-i fie ei mai de bucurie şi mai dulce, decît ca să petreacă în ceruri, cu Fiul şi Dumnezeul său şi să se îndulcească totdeauna de vederea feţei lui celei preaiubite? Apoi, închinîndu-se pînă la pămînt, a dat mulţumire Stăpînului său, zicînd: „N-aş fi fost vrednică, Stăpîne, să Te primesc pe Tine în pîntecele meu, dacă Tu singur nu m-ai fi miluit pe mine, roaba Ta, însă am păzit vistieria Ta cea încredinţată mie; pentru aceea mă rog Ţie, Împărate al slavei, să nu mă vatăme pe mine stăpînirea gheenei, pentru că dacă cerurile şi îngerii în toate zilele se cutremură înaintea Ta, cu atît mai vîrtos omul cel zidit din pămînt, nici un bine avînd, fără numai cît va primi dintru a Ta bunătate; pentru că Tu eşti Domnul şi Dumnezeul cel veşnic binecuvîntat”.

Deci, Preacurata Stăpînă dorea să vadă pe Sfinţii Apostoli cei risipiţi prin toată lumea şi să nu vadă pe stăpînul întunericului şi înfricoşările lui în ceasul ieşirii sale. De aceasta se ruga ea Domnului, ca Însuşi Fiul ei, împreună cu sfinţii Săi îngeri venind, să-i primească sufletul în sfintele sale mîini, precum i s-a făgăduit aceasta de mai înainte. Deci, după ce Stăpîna noastră şi-a făcut în Muntele Eleonului rugăciunile şi mulţumirile, şi-a plecat la pămînt cinstiţii săi genunchi înaintea lui Dumnezeu, Făcătorul său, atunci un semn de minune s-a făcut acolo: copacii măslinilor celor neîn-sufleţiţi îşi plecau vîrfurile lor în jos, închinîndu-se împreună cu dînsa, şi astfel îşi arătau slujirea lor cea cu cuviinţă de rob. Prin aceasta cinsteau pe Maica lui Dumnezeu şi de cîte ori dînsa se închina la pămînt şi se scula de la închinăciune, de atîtea ori şi copacii aceia se aplecau şi se ridicau, închinîndu-se.

După rugăciune, Preacurata Fecioară întorcîndu-se acasă, îndată s-au cutremurat toate de dumnezeieştile puteri care nevăzut o înconjurau pe dînsa şi de slava cea preasfîntă cu care era strălucită Maica lui Dumnezeu. Pentru că faţă ei cea preacinstită, care strălucea de-a pururea cu darul mai mult decît faţa lui Moise, care altădată a grăit cu Dumnezeu în Sinai, s-a luminat atunci mai mult cu nespusă slavă; deci, Preacurata a început a-şi pregăti cele pentru ducerea ei. La început a spus aceasta lui Ioan, fiul cel încredinţat de Hristos, şi i-a arătat stîlparea cea luminoasă, care de la înger i se dăduse, poruncindu-i lui s-o ducă înaintea patului ei. După aceea a spus de plecarea ei degrab şi celorlalţi slujitori ai casei ei. Ea a poruncit ca să împodobească cămara şi patul, să o tămîieze bine, să pună multe lumînări, să le aprindă şi să gătească toate cele trebuincioase pentru îngropare. Deci, Ioan îndată a trimis la Sfîntul Iacov, ruda Domnului, întîiul ierarh al Ierusa-limului şi tuturor neamurilor şi vecinilor, spunîndu-le de moartea cea apropiată a Maicii lui Dumnezeu şi le-a arătat şi ziua morţii. Sfîntul Ioan a trimis nu numai tuturor credincioşilor din Ierusalim, dar şi prin cetăţile şi satele ce erau primprejur. Astfel s-au adunat cu el toate rudeniile de pretutindeni, precum şi o mulţime de credincioşi.

Preasfînta Fecioară a spus tuturor la arătare toate cuvintele cele ce i le-a zis îngerul despre mutarea sa la cer şi, ca încredinţare a celor grăite, le-a arătat stîlparea cea de finic, ce i-o adusese îngerul Gavriil şi care strălucea ca o rază cu lumina cereştii slave. Deci, toţi cei ce se adunaseră la Preacurata Maica Domnului, auzind de acest sfîrşit din preasfînta ei gură, plîngeau; iar din această pricină casa se umplea de plînsete şi tînguiri şi o rugau pe Stăpîna cea milostivă, ca pe o Maică a tuturor, să nu-i lase pe ei sărmani. Însă ea le poruncea să nu plîngă, ci să se bucure pentru moartea ei că, stînd mai aproape şi înaintea scaunului lui Dumnezeu, privind faţă către faţă pe Fiul şi Dumnezeul Său şi vorbind gură către gură, atunci va putea cu mai multă înlesnire ca să se roage şi să milostivească bunătatea Lui. Ea îi încredinţa pe cei ce plîngeau că, după mutarea sa, nu-i va lăsa sărmani; dar nu numai pe aceia, ci pe toată lumea o va cerceta, o va privi şi va ajuta celor din primejdii. Cu aceste cuvinte mîngîietoare, pe care le grăia către cei ce stăteau de faţă şi plîngeau, ridica mîhnirea din inimile lor şi le potolea tînguirea cea cu lacrimi. Ea a poruncit ca cele două haine ale ei să le dea la două văduve sărace, care îi slujeau cu dragoste sîrguitoare şi hrana lor o aveau de la dînsa. Asemenea a poruncit şi pentru cinstitul ei trup, să se îngroape în satul Ghetsimani de lîngă Muntele Eleon, care nu este departe de cetatea Ierusalimului, pentru că acolo, în valea lui Iosafat, era mormîntul sfinţilor şi drepţilor ei părinţi, Ioachim şi Ana, şi a Sfîntului şi Dreptului Iosif, logodnicul său; adică între Ierusalim şi Muntele Eleonului se aflau mormintele oamenilor săraci din toată cetatea.

Aceasta poruncindu-le şi aşezîndu-le ea, s-a făcut deodată un zgomot foarte mare, ca de tunet, şi mulţime de nori a înconjurat casa aceea; căci cu dumnezeiasca poruncă, sfinţii îngeri, luînd pe Sfinţii Apostoli de la marginile lumii, i-au adus pe nori în Ierusalim, şi i-au pus la Sion înaintea uşilor casei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Văzîndu-se unul pe altul, se bucurau şi se întrebau care este pricina pentru care i-a adunat Domnul. Ieşind la ei Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, i-a sărutat cu bucurie şi cu lacrimi, spunîndu-le că s-a apropiat vremea ducerii de la cele pămînteşti a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Atunci au înţeles Sfinţii Apostoli că pentru aceea i-a adunat Domnul din toată lumea, ca să fie de faţă la fericitul sfîrşit al Preacuratei Maicii Lui, şi ca să-i îngroape cu cinste sfîntul ei trup; deci, s-au umplut de multă jale pentru moartea ei. Intrînd în casă, au văzut pe Maica lui Dumnezeu şezînd pe pat, plină de duhovnicească veselie. Închinîndu-se, i-au zis: „Binecuvîntată eşti Tu de Domnul, cel ce a făcut cerul şi pămîntul!” Iar Preacurata a zis către ei: „Pace vouă, fraţilor aleşi de Domnul!” Şi i-a întrebat: „Cum aţi venit aici?” Iar ei au spus că fiecare din ei, prin Duhul puterii lui Dumnezeu, din părţile unde propovăduiau, au fost răpiţi de nori şi aduşi.

Atunci Preasfînta Fecioară a preamărit pe Dumnezeu că i-a împlinit dorinţa inimii sale, ascultîndu-i rugăciunea; pentru că dorea ca la sfîrşitul ei să vadă pe Sfinţii Apostoli. Şi a zis către ei: „Domnul v-a adus pe voi aici spre mîngîierea sufletului meu, care se va despărţi de trup, precum cere datoria firii omeneşti. Acum s-a apropiat vremea cea hotărîtă de Ziditorul meu!” Iar ei au zis către dînsa cu jale: „Stăpînă, văzîndu-te pe tine petrecînd în lume, ne mîngîiem ca de Însuşi Stăpînul şi Învăţătorul nostru, iar acum vom suferi jalea şi întristarea inimilor noastre, lipsindu-ne de petre-cerea ta pe pămînt împreună cu noi. Dar, de vreme ce cu voinţa Celui născut din tine, te muţi la cele mai presus de lume, de aceea ne bucurăm de sfatul lui Dumnezeu cel rînduit pentru tine; însă pătimim durere pentru sărăcirea noastră, că de acum nu te vom mai vedea aici pe tine, Maica şi mîngîietoarea noastră!”

Grăind Sfinţii Apostoli acestea, se udau cu lacrimi. Atunci ea a zis către ei: „O, prieteni şi ucenici ai lui Hristos, nu plîngeţi! Nu amestecaţi bucuria mea cu întristarea voastră, ci bucuraţi-vă împreună cu mine, că mă duc la Fiul şi Dumnezeul meu; iar voi să îngropaţi trupul meu, cum îl voi înfrumuseţa pe pat, ducîndu-l în Ghetsimani. După aceea să vă întoarceţi iar la slujba cuvîntului care vă este înainte; iar pe mine, după ducerea mea de la voi, de va voi Dumnezeu, puteţi să mă vedeţi!” Astfel vorbind dumnezeiasca Maică cu Sfinţii Apostoli, a sosit şi dumnezeiescul Apostol Pavel, vasul cel ales, care, căzînd la picioarele Maicii lui Dumnezeu, i s-a închinat şi, deschizîndu-şi gura, a fericit-o, zicînd: „Bucură-te, Maica vieţii şi luminarea propovăduirii mele, cu toate că nu m-am îndulcit cu vederea feţei lui Hristos, Domnul meu, mai înainte de înălţarea Lui la cer; însă, văzîndu-te acum pe tine, cred că-L văd pe Dînsul”.

Cu Sfîntul Pavel erau şi următorii lui, Dionisie Areopagitul, Ierotei cel minunat şi Timotei, asemenea şi ceilalţi apostoli din cei 70, aducîndu-i Sfîntul Duh pe toţi, ca toţi să se învrednicească de binecuvîntarea Preasfintei Fecioare Maria şi să se rînduiască îngroparea cea cuviincioasă a Maicii Domnului. Deci, ea pe fiecare îl chema la sine pe nume şi-i binecuvînta şi le fericea credinţa şi ostenelile lor cele suferite întru buna-vestire a lui Hristos, dorin-du-le fiecăruia fericirea veşnică, pentru starea împreună a toată lumea, şi făcea rugăciuni către Dumnezeu pentru viaţă cu pace.

Sosind ziua a cincisprezecea a lunii August, şi venind acel ceas aşteptat şi binecuvîntat, care era ales pentru mutarea Prea-sfintei Născătoare de Dumnezeu, ea voia să se săvîrşească. Deci, fiind multe lumînări aprinse şi făcîndu-se de Sfinţii Apostoli doxologia lui Dumnezeu, preanevinovata Fecioară zăcea cu cinste pe patul cel împodobit, care se pregătise către fericita plecare, aşteptînd venirea la dînsa a Fiului şi Domnului ei Cel preadorit. Apoi, deodată a strălucit în casă o lumină a dumnezeieştii slave. De acea strălucire lumînările s-au întunecat, şi, la cîţi s-a descoperit vedenia aceea, s-au spăimîntat toţi; iar acoperămîntul casei se vedea deschis, şi slava Domnului venea din cer. Atunci, iată, Hristos, Împăratul slavei, cu arhanghelii şi cu îngerii, cu toate cereştile puteri, şi cu sufletele drepţilor şi sfinţilor strămoşi şi prooroci, au vestit Preasfintei Fecioare Maria mai-nainte, că Hristos se apropia către Preacurata lui Maică. Ea, văzînd venirea de faţă a Fiului Său, a strigat cu bucurie cuvintele obişnuitei sale cîntări, grăind: Măreşte suflete al meu pe Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mîntuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei sale…

Apoi s-a ridicat de pe pat, sîrguindu-se întru întîmpinarea Lui, şi s-a închinat Domnului ei; iar Iisus Hristos, apropiindu-se, privea spre dînsa cu preaiubiţii Săi ochi, şi-i zicea: „Vino cea de aproape a Mea, vino, porumbiţa Mea, vino, mărgăritarul Meu cel scump, şi intră în vistieriile vieţii celei veşnice!” Iar ea, închinîn-du-se, a zis: „Bine este cuvîntat numele slavei Domnului Dumnezeului meu, Cel ce ai voit a mă alege pe mine, Împărate al slavei, întru Împărăţia Ta cea fără de sfîrşit! Tu ştii, Doamne, că din toată inima Te-am iubit pe Tine şi am păzit vistieria cea încredinţată mie de către Tine, iar acum primeşte în pace sufletul meu, şi mă acoperă pe mine, ca nici o strîmbătate satanicească să nu mă întîmpine pe mine!”

Atunci Domnul, mîngîind-o pe ea cu cuvinte preadulci, îi zicea să nu se teamă de puterile satanei, care sînt călcate de picioarele ei, ci să treacă cu îndrăzneală de la pămînt spre cele cereşti; pentru aceea o chema cu dragoste. Iar ea cu bucurie a răspuns: Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea. Şi iarăşi a zis cuvîntul ei cel vechi: Fie mie acum după cuvîntul tău! Deci, s-a culcat pe pat şi, veselindu-se negrăit pentru vederea prealuminatei feţe a Domnului şi a Fiului său Cel preaiubit, din dragostea cea preadulce către Dînsul şi din bucurie duhovnicească, preasfîntul său suflet l-a dat în mîinile Fiului său. Însă nici o durere trupească n-a avut, ci a adormit ca într-un somn dulce. Deci, Acela pe Care ea L-a zămislit fără de stricăciune şi L-a născut fără de durere, a luat din trup fără durere preacinstitul ei suflet şi trupului ei cel preacinstit nu i-a dat să vadă stricăciunea. Atunci îndată s-a început acea bucurie şi acea dulce cîntare îngerească, întru care se auzeau aceste cuvinte, repetîndu-se adeseori de îngeri, adică cuvintele închinării lui Gavriil: Bucură-te, cea plină de dar, Domnul este cu tine, binecuvîntată eşti tu între femei!

Astfel a fost petrecut sfîntul ei suflet de mîinile Domnului la toate cereştile rînduieli cu bucurie. Şi o petreceau pe ea şi ochii apostolilor, care se învredniciseră a privi la acea preaslăvită vedenie, precum altădată pe Domnul, Care se înălţa din Muntele Eleonului, L-au petrecut cu ochii şi erau înspăimîntaţi ca nişte uimiţi. Apoi, venindu-şi întru sine, s-au închinat Domnului Celui ce a înălţat la cer sufletul Maicii Sale. Ei cu lacrimi au înconjurat patul, şi au văzut preasfînta faţă a Sfintei Maria strălucind ca soarele, şi bunămirosire străină ieşea din curatul ei trup, care covîrşea toate aromatele pămînteşti, şi pe care limba omenească nu poate a le spune. Apoi cu toţii au sărutat cu frică şi cu cucernicie acel trup curat, cinstindu-l cu evlavie; deci, s-au sfinţit din atingerea lui, simţind în inimile lor preamultă bucurie duhovnicească, din darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Astfel se dădeau tămăduiri bolnavilor, ochii orbilor se luminau, auzul surzilor se vindeca, picioarele şchiopilor se întăreau, duhurile cele necurate se izgoneau, şi se tămăduiau toate bolile. Toate acestea se făceau numai cu singură atingere de patul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Acestea toate făcîndu-se aşa, s-a început petrecerea primi-torului de Dumnezeu trup al Mariei. Sfîntul Petru era la început cu Sfîntul Pavel, iar Sfîntul Iacov, ruda Domnului, şi cu ceilalţi mari Sfinţi Apostoli, au ridicat pe umeri patul. Sfîntul Ioan ducea înaintea patului acea stîlpare strălucitoare de lumină. Apoi venea toată adunarea de sfinţi şi mulţimea poporului, cu lumînări şi cu cădiri împrejur, înainte mergînd şi urmînd şi cîntîndu-se cîntarea cea de moarte. Sfîntul Petru începea, iar ceilalţi după dînsul cîntau cu un glas psalmul lui David: Întru ieşirea lui Israel din Egipt…, şi la fiecare stih se adăuga Aliluia. Asemenea cîntau şi alţi psalmi de prăznuire, de mulţumire şi de laude precum lucra Duhul Sfînt în gurile celor ce cîntau. Acel trup primitor de Dumnezeu al Preacuratei Fecioare a fost dus cu slăvită petrecere, de la Sion, prin cetatea Ierusalimului, la satul Ghetsimani. Deasupra patului şi deasupra celor ce-l petreceau, s-a făcut un cerc de nori mare şi luminos în chip de cunună, care strălucea cu neobişnuită rază; iar prin nori se auzeau dulci cîntări îngereşti de uimire, care umpleau văzduhul şi totul se lucra pe pămînt în auzul poporului.

Acel cerc de nori în chip de cunună mergea cu cîntarea îngerească prin văzduh deasupra trupului Maicii lui Dumnezeu, care se petrecea pînă la mormînt. La o petrecere de bucurie ca aceasta, care a o spune după vrednicie nici un cuvînt nu este îndestulat, s-a întîmplat un lucru potrivnic: poporul Ierusalimului foarte numeros al evreilor necredincioşi, auzind acea străină cîn-tare şi văzînd acea preaslăvită petrecere a trupului celui primitor de Dumnezeu, a ieşit din case şi urma prin cetate, mirîndu-se de atîta slavă şi cinste care se făcea trupului Maicii lui Hristos. Deci, înştiinţîndu-se de aceasta arhiereii şi cărturarii, s-au umplut de zavistie şi de mînie şi au trimis slujitori şi ostaşi şi au îndemnat pe mulţi din popor ca, alergînd cu arme, să gonească pe cei ce petreceau trupul Sfintei Maria, şi pe ucenicii lui Iisus să-i rănească, iar trupul să-l ardă cu foc. Deci, cînd cei îndemnaţi spre fapta cea rea alergau cu mînie înarmaţi ca la război şi aproape erau să-i ajungă, atunci îndată acel nor din văzduh, plecîndu-se la pămînt, a înconjurat ca un zid soborul Sfinţilor Apostoli, asemenea şi pe toţi care erau cu dînşii, încît numai cîntarea se auzea, iar ei singuri erau nevăzuţi de cei ce veneau cu scop rău. Atunci sfinţii îngeri, zburînd nevăzut deasupra preacuratului trup şi deasupra cetei credincioşilor, au lovit cu orbire pe acei făcători de rău şi au sfărîmat capetele multora de zidurile cetăţii; iar alţii, neştiind pe unde să meargă, pipăiau zidurile şi căutau povăţuitori.

Atunci s-a întîmplat unuia din numărul preoţilor din legea veche, anume Atonie, de a ieşit la drum. Acela, după ce norul s-a ridicat la înălţime după dumnezeiasca rînduială şi pentru o mai mare minune, a văzut pe Sfinţii Apostoli şi mulţimea credincioşilor cu lumînări şi cu cîntări de psalmi, înconjurînd patul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi, umplîndu-se de zavistie, a înnoit în sine vechea răutate asupra Domnului nostru Iisus Hristos, şi a zis: „Acesta este trupul care a născut pe înşelătorul acela, care a stricat legea părinţilor noştri! Vezi ce fel de cinste are? Şi, fiind tare cu trupul, de mare mînie, s-a repezit cu sălbăticie şi a alergat spre pat, voind să răstoarne la pămînt preacuratul trup al Preasfintei Fecioare Maria. Dar, cînd mîinile lui cele îndrăzneţe s-au atins de pat, îndată au fost tăiate de sabia cea nematerialnică a izbîndirii lui Dumnezeu de îngerul cel nevăzut, şi au rămas lipite de pat; iar Atonie a căzut, răcnind şi văitîndu-se cu amar.

Dar, cunoscîndu-şi greşeala, se căia şi striga către apostoli: „Miluiţi-mă pe mine, robii lui Hristos!” Sfîntul Apostol Petru, poruncind să stea cu patul ce se purta, a zis lui Atonie: „Iată, ai luat ceea ce ai căutat; deci, cunoaşte că Dumnezeul izbîndirilor este Domnul; dar a te tămădui de răni noi nu putem, decît numai Domnul nostru, spre care voi v-aţi sculat cu nedreptate, l-aţi prins şi l-aţi ucis. Acum nici El nu va voi să-ţi dea tămăduire, dacă nu vei crede într-Însul mai întîi cu toată inima şi de nu vei mărturisi cu gura că Iisus este adevăratul Mesia, Fiul lui Dumnezeu”. Atonie a strigat: „Cred că El este Mîntuitorul lumii Hristos, cel vestit de prooroci mai-nainte! Noi şi mai-nainte l-am ştiut că El este Fiul lui Dumnezeu, dar din zavistie, întunecîndu-ne cu răutate, n-am voit să mărturisim măririle lui Dumnezeu, şi i-am rînduit cu nedreptate moarte. Dar El, cu puterea dumnezeirii înviind a treia zi, ne-a umplut de ruşine pe noi, toţi urîtorii lui, pentru că ne sîrguiam să ascundem Învierea Lui, dînd multă plată străjerilor; dar n-am putut, fiindcă slava Lui a străbătut pretutindeni.

Atonie mărturisind acestea şi căindu-se de greşeala ce a făcut cu îndrăzneală, Sfinţii Apostoli s-au bucurat împreună cu toţi credincioşii, precum şi îngerii se bucură de păcătosul care se pocăieşte. Apoi Petru a poruncit lui Atonie ca să lipească cu credinţă rănile mîinilor tăiate de mîinile care erau atîrnate de pat şi să cheme numele Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu cu credinţă. Făcînd Atonie aceasta, îndată mîinile cele tăiate s-au lipit la locurile lor şi s-au făcut sănătoase desăvîrşit, rămînînd pe dînsele numai semnul tăierii ca o aţă roşie, care înconjura carnea de la încheieturi. Atonie, căzînd înaintea patului, s-a închinat lui Hristos Dumnezeu, Cel născut din Preacurata Fecioară, şi a fericit-o cu multe laude pe aceea care L-a născut, aducînd pentru dînsa prooroceşti mărturii din Scriptură, precum şi pentru Hristos singur, încît toţi se mirau foarte mult de vorbele acelea şi de acea slăvită tămăduire a mîinilor lui Atonie, şi pentru cuvintele lui cele înţelepte, grăite spre slava lui Hristos Dumnezeu şi spre lauda Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Atonie, intrînd în rînd cu Sfinţii Apostoli, a urmat patului care se ducea la Ghetsimani. Asemenea şi cei ce erau orbiţi şi cîţi şi-au cunoscut greşeala alergau cu pocăinţă, fiind duşi de povă-ţuitori la Născătoarea de Dumnezeu, şi se atingeau cu credinţă de cinstitul pat; atunci îndată cîştigau vederea ochilor lor trupeşti şi sufleteşti, că milostiva Maică a tuturor, Preasfînta Stăpînă de obşte, precum în naşterea sa a făcut bucurie la toată lumea, tot aşa şi în adormirea sa n-a voit să mîhnească pe nimeni, ci pe toţi, deşi o vrăjmăşeau pe ea, i-a mîngîiat cu milostivire, cu darul şi cu bunătatea sa, fiind Maica cea bună a bunului Împărat.

Sfinţii Apostoli cu toată mulţimea credincioşilor, ajungînd la satul Ghetsimani, cînd au pus lîngă mormînt patul cu preasfîntul trup, atunci s-a ridicat iar strigare de plîngere în popor, tînguin-du-se toţi pentru sărăcia lor şi pentru lipsirea unei bunătăţi ca aceasta. Ei, căzînd la trupul preasfintei Născătoare de Dumnezeu, îl cuprinseră, îl udau cu lacrimi şi îi dădeau sărutarea cea mai de pe urmă; deci, abia spre seară l-au pus în mormînt şi, punînd o piatră mare deasupra, nu se depărtau de la mormînt, fiind ţinuţi de dragostea către Maica lui Dumnezeu. Sfinţii Apostoli au zăbovit în satul acela trei zile, petrecînd lîngă mormîntul Preacuratei Fecioare, săvîrşind ziua şi noaptea cîntări de psalmi.

În toată vremea aceea de trei zile, se auzeau în văzduh preadulci glasuri de oşti cereşti cîntînd şi lăudînd pe Dumnezeu şi fericind pe Maica lui Dumnezeu. Dar s-a întîmplat, după dumnezeiasca rînduială, ca Sfîntul Toma, unul din apostoli, să nu se afle la preaslăvita îngropare a trupului cel de Dumnezeu primitor al Preacuratei Fecioare, ci el a sosit a treia zi la Ghetsimani. El se mîhnea şi se întrista foarte mult, că nu s-a învrednicit de binecu-vîntarea şi de sărutarea cea mai de pe urmă a Preasfintei Fecioare Maria, precum s-au învrednicit ceilalţi Sfinţi Apostoli. Nici s-a învrednicit să vadă dumnezeiasca slavă, tainele lui Dumnezeu cele minunate, lucrările cele de la adormirea ei şi petrecerea trupului care a fost, şi pe care ceilalţi s-au învrednicit a o vedea, deci, plîngea mult de aceasta. Pentru aceea Sfinţilor Apostoli le era jale de dînsul şi s-au sfătuit ca să deschidă mormîntul, ca măcar astfel să vadă trupul Preacuratei Stăpîne Născătoare de Dumnezeu şi, închinîndu-se aceluia şi sărutîndu-l, să primească răcorire de jalea sa şi mîngîiere de mîhnirea sa.

Dar, cînd au prăvălit piatra şi au deschis mormîntul, îndată s-au spăimîntat, pentru că au văzut mormîntul deşert, nefiind în el nimic altceva decît numai cele de îngropare, şi din care ieşea mare mirosire de bună mireasmă. Sfinţii stăteau şi se minunau şi nu pricepeau ce este aceasta! Deci, sărutînd cu lacrimi şi cu cucerni-cie acea pînză cinstită şi curată ce rămăsese în mormînt, s-au rugat împreună Domnului ca să li se descopere unde se află cinstitul trup al Maicii Domnului. Spre seară, apostolii au şezut să-şi întărească puţin trupurile cu hrană. Iar obiceiul mesei apostoleşti era într-acest chip: între dînşii lăsau un loc gol, cu o pernă pe dînsul, iar pe pernă, o bucată de pîine, locul acela era în cinstea Mîntui-torului Hristos.

După masă, sculîndu-se şi făcînd mulţumire, au luat acea bucată de pîine ce era menită Domnului, şi au ridicat-o, slăvind numele cel mare al Preasfintei Treimi, şi sfîrşeau cu această rugăciune: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-ne nouă!” Apoi mîncau bucata aceea de pîine ca o binecuvîntare a Domnului. Astfel făceau Sfinţii Apostoli, nu numai cînd erau împreună, ci şi fiecare făcea aşa unde se întîmpla. Atunci ei adunîndu-se în Ghetsimani şi mîncînd împreună, mintea şi vorba nu le era de altceva, decît numai pentru aceasta, că n-au găsit în mormînt preasfîntul trup al Născătoarei de Dumnezeu.

După sfîrşitul mesei, sculîndu-se şi începînd, după obicei, să ridice bucata de pîine pusă în partea Domnului şi să slăvească pe Preasfînta Treime, îndată s-a auzit un glas de cîntare îngerească. Ei, ridicîndu-şi ochii, au văzut vie în văzduh pe Preacurata Fecioară Maica Domnului nostru, stînd cu mulţime de îngeri şi strălucind cu negrăită slavă, şi a zis către dînşii: „Bucuraţi-vă, căci eu sînt cu voi în toate zilele!” Atunci ei, umplîndu-se de bucurie, în loc de „Doamne, Iisuse Hristoase”, au strigat: „Preasfîntă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne nouă!” De atunci Sfinţii Apostoli s-au încredinţat despre aceasta şi toată Biserica a crezut astfel, că Preacurata Născătoare de Dumnezeu a fost înviată a treia zi de Fiul şi Dumnezeul său, şi a fost luată cu trupul la ceruri.

Deci, întorcîndu-se ei iarăşi la mormînt, au luat pînza cea curată, care rămăsese spre mîngîierea celor scîrbiţi şi spre mărturia cea adevărată a sculării din mormînt a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Aceasta s-a făcut, pentru că nu se cădea cortului vieţii să fie ţinut de moarte şi să rămînă cu cealaltă făptură în stricăciunea pămîntului, ea care a născut din nestricatul său trup pe Ziditorul făpturii. Şi s-a mai vădit prin această minunată înălţare, că Dătătorul legii este împlinitorul legii celei date de El, ca fiii să cinstească pe părinţii lor. Deci, ei au cinstit pe Maica Sa cea fără de prihană ca pe Sine; căci precum Hristos singur a înviat cu slavă a treia zi, tot aşa a luat-o şi pe ea la Sine în cele cereşti. Despre aceasta zicea mai înainte şi dumnezeiescul David: Scoală-Te, Doamne, în odihna Ta, Tu şi chivotul sfinţirii Tale. Astfel s-au împlinit prooroceştile cuvinte ale lui David, în învierea Domnului şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; căci, precum a fost mormîntul Fiului său tăiat în piatră, tot aşa a fost şi mormîn-tul Maicii lui Dumnezeu, care se vede deşert şi închinat de credincioşi pînă acum.

Aşa a binevoit dumnezeiasca rînduială, ca Sfîntul Toma să nu fie la Adormirea Preacuratei Maicii Domnului, ca pentru dînsul să se deschidă mormîntul şi să se încredinţeze Biserica despre învierea Preasfintei Născătoare, căci şi mai-nainte, despre învierea lui Hristos, s-a încredinţat tot prin necredinţa lui Toma. Astfel a fost adormirea Preacuratei şi Preabinecuvîntatei Născătoare de Dumnezeu. Astfel a fost îngroparea trupului ei cel fără de prihană. Astfel a fost încredinţarea despre slăvită învierea ei din mormînt şi despre luarea trupului la ceruri. Sfinţii Apostoli, după săvîrşirea tuturor acelor minuni şi taine ale lui Dumnezeu, s-au întors iarăşi purtaţi de nori, fiecare în partea sa, unde propovăduiau cuvîntul.

Despre felul petrecerii Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu pe pămînt, a scris Sfîntul Ambrozie, zicînd: „Era Fecioară nu numai cu trupul, dar şi cu duhul, smerită în inimă, înţelepţită în cuvinte, negrabnică la grăire, totdeauna la citire, trează în osteneli, prea înţeleaptă în vorbire, vorbind precum cu Dumnezeu, iar nu precum cu oamenii. Pe nimeni nu asuprea, ci tuturor le dorea bunătăţi; nu s-a îngreţoşat niciodată de vreun om sărac, nici a rîs de cineva, ci pe toate cele ce le vedea, le fericea. Nimic nu era în gura ei, ceva într-acest fel, care să nu fie dar vărsat; era în toate lucrurile cele fecioreşti, iar vederea ei era chip al desăvîrşirii celei dinlăuntru, era model de milostivire şi de bunătate”. Apoi ce fel era cu obiceiul ei cel preasfînt şi cu chipul cel trupesc, aceasta se află astfel scris la Epifanie şi la Nichifor: „Ea era în tot lucrul cinstită şi statornică. Grăind, foarte puţin şi numai ce era de trebuinţă. Lesnicioasă spre a asculta, grăitoare de bine, dînd fiecăruia cinstire; era măsurată la sfat, obişnuia totdeauna a vorbei cuviincios către fiecare om, fără de rîs şi fără de tulburare, dar mai ales fără de mînie.

Vederea feţei ei era ca vederea grăuntelui de grîu; părul, galben; ochii, ascuţiţi la vedere; iar luminile erau asemenea cu măslina. Sprîncenele ei erau negre şi plecate; nasul, potrivit; buzele, ca floarea trandafirului, pline de cuvinte dulci. Faţa, nici rotundă, nici scurtă, ci puţin lungăreaţă. Mîinile şi degetele, lungi. În scurt, era împărtăşită de toată măreţia; smerită, neprefăcîndu-şi faţa deloc, şi nici o moliciune nu avea cu sine, ci totdeauna umilinţă aleasă. Hainele care le purta erau proaste, precum le arăta şi sfîntul acoperămînt al preasfîntului ei cap. Şi ca să spun pe scurt: în toate lucrurile ei era de faţă mult dar dumnezeiesc. Iar acum, sălăşluindu-se în cele cereşti şi stînd de-a dreapta Scaunului lui Dumnezeu, în ce fel este, să spună gurile îngerilor şi a arhanghelilor, cum şi duhurile şi sufletele drepţilor, care stau înaintea ei. Deci, precum de vederea feţei lui Dumnezeu, tot aşa şi de vederea feţei Preacuratei Născătoare de Dumnezeu săturîndu-se, aceştia să grăiască pentru ea după vrednicie. Iar noi slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, să ne închinăm ei cu osîrdie, ca una ce este slăvită şi fericită de toate neamurile în veci. Amin”.

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Trebuie sa fii logat pentru a comenta.