Postul Mare – urcuşul duhovnicesc spre Sfintele Paşti

martie 7, 2011 Categoria: Articole, Ignatie Briancianinov, Post

Domnul Hristos arăta puterea postului cînd le spunea ucenicilor că „unele soiuri de duhuri se pot scoate doar cu post şi rugăciune”. De aceea, Sfinţii Părinţi zic că postul este poarta, iar epitrahilul este uşa mîntuirii. Adică prin poarta aceasta strîmtă de care vorbeşte Mîntuitorul vor intra virtuţile sfinte în sufletul şi trupul omului, îmblînzindu-le şi sfinţindu-le, iar epitrahilul simbolizează spovedania, iertarea păcatelor. Sfîntul Vasile cel Mare spune că „atît de bătrînă este porunca postului încît ea este de o vîrstă cu omul”.

DREAPTA SOCOTEALA. Părintele Arsenie Boca spune că „postul cel mare trebuie să fie măsurat după vîrstă, după sănătatea rămasă, deşi postul pe mulţi i-a făcut sănătoşi, şi după tăria şi felul ispitelor. Aşa cere dreapta socoteală. Cei ce s-au grăbit fără sfatul dreptei socoteli, toţi au întîrziat sau, dînd înapoi, au pierdut. De aceea au zis Părinţii, gîndindu-se la cei grăbiţi să stingă patimile, că mai mulţi s-au păgubit din post, decît din prea multă mîncare, şi preamăreau dreapta socoteală, ca virtutea cea mai mare. Preţuirea pătimaşă a trupului pe mulţi îi întoarce împotriva duhovnicului, deşi învrăjbirea nu-i ţine mult, boala îi întoarce; pe alţii, însă, muşcaţi la minte de mîndrie, nici nu-i lasă să meargă vreodată la duhovnic, deşi le tînjeşte cugetul. La vreme de umilinţă, care cearcă pe toţi, şi aceştia biruie piedica şi intră în lupta mîntuirii”.

MAREA POSTULUI. „Nu numai vremea postului, scria Sfîntul Ioan Gură de Aur, ci şi amintirea lui poate să ne aducă foarte mari foloase. Şi după cum cei dragi ai noştri, nu numai dacă sunt de faţă, ci şi dacă ne vin în minte, ne umplu de multă bucurie, aşa şi zilele postului, şi slujbele, şi petrecerea simplă, şi toate celelalte bunătăţi care ne-au rodit din el ne veselesc din pomenirea lui. Dacă adunîndu-le în cuget pe toate acestea, ne aducem aminte de ele, mari roade vom dobîndi şi în vremea de acum. Acestea vi le spun nu ca să vă silesc să postiţi, ci ca să vă înduplec să nu vă desfătaţi, nici să aveţi o dispoziţie lăuntrică ca a celor mai mulţi dintre oameni, dacă mai trebuie numiţi oameni cei care au o asemenea micime de suflet, încît, ca nişte scăpaţi din lanţuri şi de temniţă grea, zic unii către alţii: «Greu am mai străbătut marea postului». Alţii însă, mai slabi de cuget decît aceştia, se tem pînă şi pentru următorul Post al Paştilor.”

FAPTE… „Postiţi? „“ spunea Sfîntul Ioan Gură de Aur. Arătaţi-mi-o prin fapte. Prin care? „“ veţi zice. De vedeţi un sărac, aveţi milă de el, un duşman, împăcaţi-vă cu el, un prieten înconjurat de bun nume, nu-i invidiaţi, o femeie frumoasă, întoarceţi capul. Nu numai gura voastră să postească, ci şi ochiul, şi urechea, şi picioarele, şi mîinile şi toate mădularele trupului vostru. Mîinile voastre să postească rămînînd curate de hrănire şi de lăcomie. A posti pentru ureche înseamnă a o astupa pentru vorbirile de rău şi zavistii” ne spune Sfîntul Ioan Gură de Aur.

STRÄ‚JER AL SUFLETULUI. Vorbind despre post, Sfîntul Vasile cel Mare zice: „Postul este cel mai bun străjer al sufletului, cel mai sigur şi fidel tovarăş al trupului, arma vitejilor, întărirea atleţilor. El alungă spiritele rele, îndeamnă la pietate, face să iubim înfrînarea, inspiră modestia, dă curaj în război, învaţă a iubi pacea. Postul dă aripi rugăciunii, pentru a se înălţa şi a pătrunde pînă la cer. Postul este sprijinitorul caselor, părintele sănătăţii, povăţuitorul tinereţii, podoaba bătrînilor, plăcutul tovarăş al călătorilor. Postul este mijloc de perfecţiune spirituală, de desăvîrşire şi îndumnezeire. El este o rugăciune a trupului care doreşte să se mîntuiască.”

Postul Paştilor, Păresimilor sau Patruzecimea, adică postul dinaintea Învierii Domnului, este cel mai lung şi mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe; de aceea în popor e numit Postul Mare. El a fost rînduit de Biserică pentru cuviincioasa pregătire a catehumenilor de odinioară, care urmau să primească botezul la Paşti şi ca un mijloc de pregătire sufletească a credincioşilor pentru întîmpinarea cu vrednicie a comemorării anuale a Patimilor şi a Învierii Domnului; totodată ne aduce aminte de postul de patruzeci de zile ţinut de Mîntuitorul înainte de începerea activităţii Sale mesianice (Luca IV, 1-2), de unde i s-a dat şi denumirea de Păresimi.

În primele trei secole durata şi felul postirii nu erau uniforme peste tot. Astfel, după mărturiile Sfîntului Irineu, ale lui Tertulian, ale Sfîntului Dionisie al Alexandriei, unii posteau numai o zi (Vinerea Patimilor), alţii două zile, adică Vineri şi Sîmbătă înainte de Paşti, alţii trei zile, alţii o săptămînă, iar alţii mai multe zile, chiar pînă la şase săptămîni înainte de Paşti; la Ierusalim, în sec. IV se postea opt săptămîni înainte de Paşti, pe cînd în Apus în aceeaşi vreme se postea patruzeci de zile.

Începînd de la sfîrşitul secolului al III-lea, postul cel mare a fost împărţit în două perioade distincte, cu numiri diferite: Postul Păresimilor (Patruzecimii), sau postul prepascal, care ţinea pînă la Duminica Floriilor, avînd o durată variabilă, şi Postul Paştilor (postul pascal), care ţinea o săptămînă, adică din Duminica Floriilor pînă la cea a Învierii, fiind foarte aspru. Abia în secolul al IV-lea, şi anume după uniformizarea datei Paştilor, hotărîtă la Sinodul I ecumenic, Biserica de Răsărit a adoptat definitiv vechea practică, de origine antiohiană, a postului de şapte săptămîni, durată pe care o are şi astăzi, deşi deosebirile dintre Bisericile locale asupra duratei şi modului postirii au persistat şi după această dată. După disciplina ortodoxă, se lasă sec în seara Duminicii izgonirii lui Adam din rai (a lăsatului sec de brînză), şi postim pînă în seara Sîmbetei din săptămîna Patimilor, inclusiv.

Din cele mai vechi timpuri, postul Păresimilor a fost ţinut cu multă rigurozitate. Canonul 69 apostolic osîndea cu caterisirea pe slujitorii Bisericii şi cu excomunicarea pe credincioşii laici care n-ar fi respectat postul de miercuri şi de vineri şi pe cel al Păresimilor, neadmiţînd excepţii decît în cazuri de boală.

Pentru a trezi sufletele credincioşilor şi a le îndemna la căinţă şi smerenie, Biserica a hotărît, prin canoanele 49 Laodiceea şi 52 Trulan, ca în timpul Păresimilor să nu se săvîrşească liturghie decît sămbăta, duminica şi sărbătoarea Buneivestiri, iar în celelalte zile ale săptămînii (de luni pînă vineri inclusiv) să se săvîrşească numai Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite.
Sînt oprite, de asemenea, nunţile şi serbarea zilelor onomastice în Păresimi. Odinioară chiar şi legile statului bizantin asigurau respectul cuvenit postului Păresimilor, interzicînd toate petrecerile, jocurile şi spectacolele din acest timp.

Postul propriu-zis al Păresimilor este precedat de cele trei săptămîni introductive de la începutul perioadei Triodului (începînd cu Duminica Vameşului şi a Fariseului), care pregătesc treptat şi prevestesc postul mai aspru, care începe de la lăsatul secului.

Toate serviciile divine din timpul Păresimilor sînt mai sobre decît cele din restul anului şi îndeamnă la smerenie, întristare şi căinţă. Este timpul în care se spovedesc cei mai mulţi credincioşi, în vederea împărtăşirii din ziua Paştilor, conform poruncii a patra a Bisericii.

ÎNSEMNÄ‚TATEA POSTULUI PENTRU OM

Iubiţi fraţi! Este un lucru mîntuitor de suflet pentru noi ca în zilele sfintelor Păresimi nu doar să ne împovărăm trupurile cu postul, ci să şi stăm de vorbă despre post; este un lucru mîntuitor de suflet pentru noi ca în zilele sfintelor Păresimi să ne îndreptăm toată luarea aminte cuvenită asupra preîntîmpinării pe care ne-a făcut-o Însuşi Mîntuitorul cu privire la săturare şi îmbuibare: Luaţi aminte la voi înşivă, a zis El, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mîncării şi cu beţia (Luca 21, 34).

Postul este o rînduială lăsată de Dumnezeu. Prima poruncă dată de Dumnezeu omenirii a fost una privitoare la post. Ea era neapărat trebuincioasă pentru noi în rai, mai înainte de căderea noastră, cu atît mai trebuincioasă este ea după cădere. Porunca privitoare la post a fost dată în rai şi este înnoită în Evanghelie. Să ne înălţăm gîndurile la dumnezeiescul aşezămînt al postului şi, prin contemplarea acestui aşezămînt, să dăm viaţă, să dăm suflet „“ ca să zic aşa – nevoinţei postului.

Nevoinţa postului nu ţine doar de trup; nevoinţa postului este folositoare şi trebuincioasă nu numai pentru trup; ea e folositoare şi trebuincioasă în primul rînd pentru minte şi pentru inimă. Luaţi aminte la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mîncării şi cu beţia. Mîntuitorul lumii ne-a descoperit prin aceste cuvinte o urmare, vrednică de o deosebită luare-aminte, a întrebuinţării necumpătate a mîncării şi băuturii „“ urmare înfricoşătoare, urmare pierzătoare de suflet. În urma desfătării pîntecelui se îngreunează, devine grosolană, se împietreşte inima; mintea este lipsită de uşurimea şi de duhovnicia sa; omul devine trupesc.

Ce înseamnă „om trupesc”? Sfînta Scriptură numeşte „om trupesc” pe acel om nefericit care e ţintuit de pămînt, care nu e în stare de gînduri şi simţăminte duhovniceşti. Nu va rămîne Duhul Meu în oamenii aceştia în veac, pentru că trupuri sînt (Fac. 6, 3), a dat mărturie Dumnezeu. Omul trupesc nu este în stare să Îl cinstească pe Dumnezeu. Chiar şi omul duhovnicesc, cînd se supune săturării pîntecelui, îşi pierde duhovnicia, parcă îşi pierde însăşi putinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a sluji Lui.

Mîncat-a Iacov, spune Sfînta Scriptură, numindu-l Iacov pe adevăratul slujitor al lui Dumnezeu, şi s-a săturat, şi s-a lepădat cel iubit; îngroşatu-s-a, îngrăşatu-s-a, lăţitu-s-a şi a părăsit pe Dumnezeul Cel ce l-a făcut pe el, şi s-a depărtat de Dumnezeu, Mîntuitorul său (Deut. 32, 15). într-o astfel de stare ajunge nevoitorul cînd îndepărtează nevoinţa postului dintre nevoinţele sale. Îngroşarea şi întunecarea pe care le împărtăşesc trupului îmbelşugarea şi lipsa de alegere la mîncare se împărtăşesc, puţin cîte puţin, prin trup inimii, iar prin inimă minţii. Atunci aceşti ochi duhovniceşti – inima şi mintea – se înceţoşează; veşnicia se ascunde de ei; viaţa pămîntească pare privirii lor bolnave nesfîrşită. Pe potriva vederilor şi simţămintelor îşi capătă îndreptarea şi călătoria pămîntească, şi nefericitul călător orb merge, împreună cu şarpele cel lepădat, pe pîntece şi pe pamant mănîncă în toate zilele vieţii sale pămînteşti (Fac. 3, 14).

Această înrîurire a întrebuinţării fără măsură sau chiar fără fereală şi luare-aminte a mîncării asupra omului lămureşte pricina pentru care acesta, chiar în starea sa de nevinovăţie, în mijlocul desfătărilor raiului, avea nevoie de porunca postului. Acesteia i s-a încredinţat păstrarea în starea cea duhovnicească a perechii nou-zidite, alcătuite din două firi, trupească şi duhovnicească; acesteia i s-a încredinţat cumpănirea celor două firi şi precumpănirea celei duhovniceşti. Cu ajutorul ei, omul putea să stea neîncetat cu gîndul şi cu inima înaintea lui Dumnezeu, putea să fie cu neputinţă de atins pentru gîndurile şi închipuirile păcătoase.
Cu atît mai de trebuinţă este porunca postului pentru omul căzut, împătimirea de pămînt, de scurta viaţă pămîntească, de dulceaţa ei, de măreţia şi slava ei, însăşi înclinarea spre păcat s-au făcut proprii firii căzute, aşa cum sînt proprii bolii imboldurile şi simţămintele fără de rînduială pricinuite de către ea. Noi sîntem ţintuiţi de pămînt, lipiţi de el cu tot sufletul, nu doar cu trupul; ne-am făcut cu desăvîrşire trupeşti, lipsiţi de simţire duhovnicească, neînstare de cugetări cereşti. Porunca privitoare la post se arată iarăşi cea dintîi poruncă, neapărat trebuincioasă pentru noi.

Numai cu ajutorul postului ne putem rupe de pămînt!
Numai cu ajutorul postului ne putem împotrivi puterii atrăgătoare a desfătărilor pămînteşti!
Numai cu ajutorul postului putem rupe legătura cu păcatul!
Numai cu ajutorul postului duhul nostru se poate slobozi de grelele lanţuri ale trupului!
Numai cu ajutorul postului cugetul nostru se poate ridica de la pămînt, înălţîndu-şi privirile către Dumnezeu!

Pe măsură ce luăm asupra noastră jugul cel bun al postului, duhul nostru dobîndeşte o mare libertate: el tinde spre tărîmul duhurilor, care îi este înrudit, începe să se întoarcă des spre contemplarea lui Dumnezeu, să se cufunde în această nemăsurată şi minunată contemplare, să adăsteze în ea. Dacă obiectele lumii materiale, cînd sînt luminate de razele soarelui material, negreşit iau de la acesta strălucire şi o răspîndesc la rîndul lor, cum să nu se lumineze duhul nostru atunci cînd el, lepădînd prin mijlocirea postului, vălul cel grosolan şi des al trupului, se înfăţişează nemijlocit Soarelui Dreptăţii – lui Dumnezeu? El se luminează! Se luminează şi se preschimbă! Apar în el gînduri noi, dumnezeieşti, se descoperă înaintea lui taine pe care nu le cunoştea mai înainte. Cerurile îi spun slava lui Dumnezeu: tăria vesteşte (Ps. 18, 2) atotputernicia mînii ce a făcut-o; toate zidirile, văzute şi nevăzute, propovăduiesc cu glas răsunător negrăita milă a Ziditorului; el gustă duhovniceşte şi vede duhovniceşte că bun este Domnul (Ps. 33, 8). Harica uşurime şi subţirime a duhului se împărtăşesc trupului: trupul, în urma duhului, este atras spre simţirile duhovniceşti şi dă mîncării nestricăcioase, pentru care a fost zidit, întîietate faţă de mîncarea stricăcioasă, la care a căzut. La început, el anevoie se supune lecuirii prin post, care e însoţită de silire de sine; la început el se tulbură de rînduiala postului, răscoală împotriva ei duhul nostru, se înarmează împotriva ei cu felurite filosofări luate din ştiinţa cu nume mincinos: fiind însă îmblînzit şi vindecat de post, el deja simte şi gîndeşte altfel. Felul în care vede săturarea seamănă de acum cu simţămintele omului care s-a însănătoşit faţă de mîncărurile vătămătoare pe care le dorea cu înverşunare în vremea bolii; el seamănă cu felul în care se uită omul la o otravă dată în vileag, prin care se răpeşte duhului stăpînirea asupra trupului, prin care omul este coborît de la asemănarea şi înrudirea îngerească la asemănarea şi înrudirea dobitocească. Ostaşii duhovniceşti care au dobîndit biruinţa asupra trupului prin mijlocirea postului, înfăţişîndu-se Domnului pentru a învăţa cele mai mari taine şi mai înalte virtuţi, aud din gura Lui învăţătura despre înalta virtute a postului şi descoperirea unei taine – a stării care ia naştere puţin cîte puţin din săturare şi îmbuibare: Luaţi aminte la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mîncării şi cu beţia.

Biruitorilor li se aminteşte că trebuie să-şi păstreze cu osîrdie arma cu care au dobîndit biruinţa! Şi biruinţa este căpătată, şi prada dobîndită în urma biruinţei este păzită cu una şi aceeaşi armă: postul. Nevoitorul lui Hristos, luminat de Sus şi învăţat de propriile sale cercări evlavioase, cercetînd nevoinţa postului ca atare, află ca fiind cu totul trebuincioasă nu numai înfrînarea de la îmbuibare şi de la săturarea statornică, ci şi alegerea mîncărurilor cu multă luare-aminte. Această alegere apare de prisos numai la suprafaţă, la o privire fugară asupra ei; de fapt, felul mîncării este deosebit de însemnat, în rai era oprit un singur fel de hrană, în această vale a plîngerii, pe pămînt, aflăm că nefăcînd deosebire între calitatea mîncărurilor ne pricinuim mult mai multe necazuri decît întrecînd măsura cu cantitatea lor. Nu trebuie să credem că numai vinul are însuşirea de a înrîuri mintea noastră, sufletul nostru: fiecare fel de mîncare lucrează în felul său propriu asupra sîngelui, asupra creierului, asupra întregului trup – iar prin mijlocirea trupului, şi asupra duhului. Cine ia aminte cu rîvnă la sine însuşi, îndeletnicindu-se cu nevoinţa postului, acela va afla că este neapărată nevoie de trezvirea trupului şi a sufletului de întrebuinţarea prelungită a cărnurilor şi chiar a peştilor; acela va îmbrăţişa cu dragoste rînduielile Sfintei Biserici privitoare la post şi se va supune lor.
Sfinţii Părinţi au numit postul „temelie a tuturor virtuţilor”, fiindcă prin post este păzită în cuvenita curăţie şi trezvie mintea noastră, iar inima în cuvenita subţirime şi duhovnicie. Cel ce clatină temelia virtuţilor clatină întreaga lor clădire.

Fraţilor! Să străbatem alergarea sfîntului post cu rîvnă, cu osîrdie. Lipsurile cărora pare că se supune după rînduiala postului trupul nostru sînt nimicnicie înaintea folosului sufletesc pe care poate să-l aducă postul. Să desfacem prin mijlocirea postului trupurile noastre de masa bogată şi grasă, iar inimile – de pămînt şi de stricăciune, de adînca şi pierzătoarea uitare prin care sîntem despărţiţi de veşnicia care stă înaintea noastră şi este gata să ne cuprindă. Să năzuim atît cu duhul, cît şi cu trupul spre Dumnezeu! Să ne temem de starea trupească, pricinuită de călcarea postului, să ne temem de deplina neputinţă de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a-L cinsti pe Dumnezeu pe care o pricinuieşte călcarea postului. Această neputinţă pierzătoare este temeiul morţii veşnice. Această neputinţă pierzătoare este arătată de noi atunci cînd, din pricina dispreţuirii poruncii lui Dumnezeu privitoare la post, îngăduim să se îngreuieze inimile noastre cu saţiul mîncării şi cu beţia. Amin.

Predică a Sf. Ignatie Brianceaninov
în Duminica Sfîntului Grigorie Palama