Cărarea împăratiei (35 de fragmente definitorii) – Părintele Arsenie Boca

septembrie 17, 2010 Categoria: Arsenie Boca, Articole, Cuvinte duhovnicesti

1. „Căci pofta cărnii este vrăjmăsie împotriva lui Dumnezeu fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu, si nici nu poate” (Romani VIII, 7). Asa vine că fiecare duce un ateu, necredincios în spate „“ trupul de pe noi. De la starea asta si pînă la a-l face să fie templu sau Biserică a Duhului Sfînt (I Corinteni 3,16) e de luptat de cele mai multe ori viata întreagă.

Firea trupului fiind surdă, oarbă si mută, nu te poti întelege cu el decît prin osteneală si foame, acestea însă trebuie conduse după dreapta socoteală, ca să nu dăuneze sănătătii. Acestea îl îmblînzesc, încît nu se mai tine vrăjmas lui Dumnezeu. Rugăciunea si postul scot dracii poftei si a mîniei din trup. Foamea îmblînzeste fiarele. [Arsenie Boca, Cărarea împărătiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Romîne a Aradului, 1995, pag. 21]

2. Bucuria neînfrînată, chiar cea pentru daruri cu adevărat duhovnicesti, te poate face să uiti că încă n-ai iesit cu totul din împărătia ispitelor. Sufletul însă care se mîntuieste este acela care nu mai trăieste pentru sine, ci pentru Dumnezeu, sufletul care s-a izbăvit de sine si petrece ca un dus din lumea aceasta. Viata si dragostea lui întreagă este numai Dumnezeu, care-L face să uite de sine, iar cînd revine, se urăste pe sine. [pag. 24]

3. Dorul lui Dumnezeu după cel mai mare păcătos este neasemănat mai mare, decît dorul celui mai sfînt om după Dumnezeu. [pag. 36]

4. Cînd dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asupra noastră a sosit vremea de plată sau ispăsirea. Ispăsirea nu-i o pedeapsă de la Dumnezeu, ci un mijloc de înteleptire, o îndreptare mai aspră. Iar fiindcă dreptatea lui Dumnezeu mereu tine între faptă si răsplată, putem vorbi chiar de legea dreptătii, ca de o lege milostivă, prin care ne curătim de petele faptelor rele. În vremea ispăsirii cînd vin asupra noastră strîmtorările, dacă le răbdăm de bunăvoie, neumblînd cu ocolirea, ne ajută Dumnezeu; iar de nu vrem să primim cele ce vin peste noi, că nu le întelegem, nu ne ajută Dumnezeu, desi El ar fi vrut. [pag. 41]

5. E de stiut că pentru a scoate un gînd rău din mintea cuiva, trebuie să i-o învălui de foarte multe ori cu cuvîntul bun, ca s-o izbăvesti din robia gîndului străin. Asta-i calea cea mai lungă: de la urechi la inimă. [pag. 45]

6. Cînd auzi pe cineva făcîndu-te tobă de ocări si blestem, nu te pripi cu mintea si nu sări cu gura, răspunzîndu-i ce nu trebuie. Nu-l întreba pe el: de ce mă ocărăsti, ci întreabă-te pe tine oare de ce mă ocărăste omul acesta? în orice caz, răspunde ca David: pentru păcatele mele Domnul i-a poruncit să mă ocărască si să mă blesteme; dar nădăjduiesc, pentru năpăstuirea ocării, mila lui Dumnezeu. [pag. 46, 47]

7. încercările nu-s pedeapsă, ci scoală, lumină pentru minte si milă de la Dumnezeu. Că le simtim ca suferinte? De nu le-am simti ca atare, n-am învăta nimic. Precum plăcerea e dascălul păcatelor, asa durerea e dascălul întelepciuni; iar din odihnă, pînă acuma n-a iesit ceva de folos. [pag. 49]

8. Nouă toate necazurile ne vin de la greseli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie si spală cu ele vinovătiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep că îndreptarea prin necazuri dovedeste părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba chiar prin aceea că Dumnezeu are grijă de noi, dacă vom avea necazuri. Fiind atotbun si atotîntelept, ne poartă de grijă si ne spală, cu milostivire, ori nu vrem, ori nu pricepem acum, ori vom întelege pe urmă. Căci: „Dumnezeu este îndelung răbdător si mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă” (Naum 1, 3). El asteaptă o vreme să vadă: ne grăbim noi cu pocăinta de bunăvoie sau nu; învătăm din necazurile altora sau asteptăm să ne spargem si noi capul de ele, ca si ei?

Dumnezeu vrea să ajute pe toti, dar nu toti primesc purtarea Sa de grijă. Asa de face că sunt si oameni păcătosi care n-au necazuri. Pe acestia i-a lepădat Dumnezeu. [pag. 55]

9. Nu fericiti pe cei ce nu au necazuri în lumea aceasta. Căci, cunoscîndu-i Dumnezeu că n-au minte să-i înteleagă căile, nu le rînduieste o îndreptare prin încercări în lumea aceasta, ci osîndă în cealaltă. Iată de ce: Dumnezeu preamilostivul, chiar si cînd osîndeste la iad tot milostiv se dovedeste si ca un mai-nainte stiutor din veci a toate, nu le trimite necazuri pe potriva păcatelor lor, căci mîndria lor cea peste măsură de mare nu rabdă nicidecum umilirea încercărilor. Dimpotrivă, încercarea lui Dumnezeu de a-i spăla prin necazurile cele fără de voie, lor li s-au întoarce tocmai pe dos. Căci ei, iubind mai tare mîndria si slava desartă a vietii acesteia, decît smerenia si supunerea lui Dumnezeu, tocmirea nebună a mintii lor îi aruncă în deznădejde, din care fac cel mai mare si mai pe urmă păcat în lumea aceasta: sinuciderea, omorîrea de sine. Ori toate celelalte păcate, ce le-ar face omul, adunate la un loc, sunt mai mici decît acesta singur. De aceea, din milostivire mai presus de întelegere pentru multimea neputinte lor, nu-i bagă Dumnezeu în cuptorul smereniei că nu rabdă neghina o probă ca aceasta, si vor merge la osînda cea mai mare, ca ucigasi de sine. „Deci dacă cineva, păcătuind în chip vădit si nepocăindu-se, n-a pătimit nimic pînă la moarte, socoteste că judecata lui va fi fără milă acolo” (Sf. Marcu Ascetul, Filocalia I). [pag. 56]

10. Pînă nu vom ajunge de aceeasi părere cu Dumnezeu despre viata noastră pămîntească, precum si despre cealaltă, de pe celălalt tărîm, nu vom avea liniste în suflet, nici unii cu altii si nici sănătate în trup si nici în orînduirea omenească.

Trebuie să ne plecăm întelepciunii atotstiutoare a lui Dumnezeu, care în tot ce face, urmăreste înteleptirea noastră, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Cînd plecăm capul si vrem si noi ce-a vrut Dumnezeu în clipa aceea căpătăm linistea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre. [pag. 102]

11. O altă taină a lui Dumnezeu e si aceasta: Nu pedepseste toastă răutatea tuturor, aici, si numaidecît, precum nici nu slăveste bunătatea tuturor, aici, si numaidecît. Chiar dacă ar face asa ceva, atunci, iar nu o faptă a libertătii si a dragostei. Apoi, dacă repede ar fi pedepsit tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească sau cel mult îngerească, si ne-ar da să întelegem că se teme de rău să-si piară stăpînirea, – cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul că îngăduie răilor să-si facă de cap, si-i lasă pe oameni neînfricati de pedeapsa năprasnică, ne dovedeste atotputernicia Sa, vesnic linistită asupra răului, – atotputernicie, sub ocrotirea căreia, prin virtutea credintei, stăm linistiti si noi, primind palmele si scuipările răului, ca pe niste mărturii ale neputintei aceluia în fata atotputernciei lui Dumnezeu, care ne întăreste cu linistea Sa.

Cu aceea că nu pedepseste răutatea numai decît îi întinde ispită puternică, să se desăvîrsească si ea, spre pedeapsă sigură în ziua judecătii. Iar dacă, totusi, uneori pedepseste năpraznic vreo fărădelege, o face să mai pună frîu răutătii între oameni, si mai ales să nu scadă în credintă începătorii, si să nu piardă dintre oameni cunostinta răsplătiri după fapte. [pag. 112, 113]

12. Credinta e un risc al ratiunii; dar nicidecum o anulare, ci dimpotrivă o iluminare a ei. E o absolvire a sufletului într-un dincolo al lumii acesteia, în modul divin al existentei. Constient de aceasta dezamăgire, fără să fii mort deloc si în lume, experiezi, trăiesti, la intensităti nebănuite sentimentul libertătii spiritului. De fapt la mijloc e o înviere a spiritului pe planul si la nivelul ratiunii divină a existentei si teroarea acestei lumi sensibile. Acum scapi de frică. Lumea nu se mai poate atinge decît de temnita ta biologică „“ noua ta realitate, de o evidentă absolută, , scăpîndu-i cu desăvîrsire. [pag. 147]

13. Constiinta, prin natura ei, nu aprobă niciodată viciul si păcatul, prin natura ei e de a nu se lăsa învinsă, chiar dacă frîna ei nu e luată în seamă si firea decăzută săvîrseste păcatul peste oprelistea ei. De aici vin mustrările de constiintă „“ „pîrîsul tău, cu care trebuie să te împaci pe drum”, care „nu tace” pînă ce omul nu-si revizuieste înfrîngerile sale si nu se întoarce de la păcat, ca să poată primi iertarea lui Dumnezeu. în cazul cînd înfrîngerile morale se tin lant prin desimea sau gravitatea lor, umană sanctiunii ale constiintei, mai grele decît mustrarea: dezechilibrul mintii „“ mai usor sau mai profund, din care se mai poate reveni „“ si celelalte forme mai grave: schizofrenia, paranoia, nebunia acută si, în final, sinuciderea. [pag. 154]

14. Dumnezeu nu te-a părăsit, chiar dacă pe ecranul mintii tale au apărut gînduri si imagini de hulă împotriva lui Dumnezeu si te vezi în imposibilitatea de a te mai ruga chiar. răbdarea însăsi a războiului e ultima ta rugăciune. [pag. 156]

15. Omul nu se poate odihni în fericirea contemplatiei pînă nu a biruit în sine contradictiile, tendintele rele, pînă nu si-a unificat si consolidat fiinta ca să iubească numai binele. Iar aceasta nu se poate realiza decît prin actiune prelungită, prin fapte convergente spre bine. Căci simpla gîndire la bine si chiar simpla vointă de a face binele, fără trecerea deasă si aceea o vreme regulată „“ la facerea binelui, nu numai că e departe de-a realiza această armonie, unitate si sigurantă, ci dimpotrivă, trezesti opozitia tendintelor contrare în om. Un om de teorie se stie că e un om slab, măcinat de contradictii interne, mereu sporite prin reflexiunea care nu trece la fapte.

De abia fapta aruncă o decizie în cumpăna acestor balansări si care, mai ales spre repetare, aduce definitiv cîstig la cauza tendintelor bune. Ne degeaba virtutea înseamnă etimologic bărbătie. Ea a adus o solutie bărbătească vietii. [pag. 162]

16. Garantia si criteriu sinceritătii este actul care taie incertitudinile si manifestările cele mai intime secrete pe care le ignori sau pe care ti le ascunzi tie însuti. Actul este o deosebire a stării noastre profunde. Arătîndu-ne răul spre care suntem înclinati, chiar si slăbiciunile pot să servească ca avertisment prevestitor si reconfortant „¦ descoperire cu atît mai importantă cu atît mai importantă cu cît e în contradictie cu ideea falsă ce ne-o facem despre meritul nostru. De aceea mai de grabă prin observarea actelor decît a gîndurilor noastre, putem spera să ne vedem asa cum suntem si să ne facem asa cum trebuie. Actiunile care răsar din adîncurile vietii inconstiente trebuie să ne slujească să studiem curentele care ne duc uneori fără stirea noastr㔦

Nu numai că actiunea serveste să ne descopere ceea ce în noi e mai tare decît în noi, ci ea mai constituie adesea în indiferenta si haosul stărilor interioare un centru solid, care devine ca un sîmbure al caracterului. De cîte ori nu voim decît după ce am actionat si pentru că am actionat! Copilul are o viată alternativă de dorinte opuse si de miscări capricioase; el construieste si distruge, plictisindu-se repede de orice; e o anarhie vie. Pentru ca să se organizeze în el un sistem si pentru ca fortele lui să se grupeze într-un mănunchi în el, trebuie să învete a urma hotărît una din tendintele sale, excluzînd pe celelalte”¦ Astfel sfîrseste prin a nu mai sti ce vrea”¦

Astfel, reusim, actionînd, să vrem ceea ce ni se părea că nu putem vrea la început, ceea ce nu voiam din lipsă de curaj si de fortă, ceea ce am fi vrut să vrem”¦

După îndelungi deliberări decizia este întotdeauna rezultatul unui moment. Apoi, acest punct critic odată trecut, actul îsi desfăsoară consecintele oricare ar fi fost fluctuatiile care le-au fi precedat. Trebuie să trecem la faptă chiar cînd o facem cu oarecare silă. Pe urmă vine si plăcerea pentru acel lucru”¦

Chiar cînd nu simti tot ce zici sau ce faci, cînd nu ai decît o dorintă a adevăratelor dorinte, cînd cuvintele si actele ies mai putin din abundenta inimii si mai mult dintr-o constrîngere seacă si dezgustătoare, aceasta produce o impresie asupra noastră, care coboară putin cîte putin în realitatea constiintei, devenind viata noastr㔦 Cine nu face se desface. Nu ajunge deci numai a voi cît poti si cum poti, căci nu vei voi multă vreme. Pentru că orice actiune care se execută, se foloseste în chip necesar de constrîngere pentru a aduna si disciplina fortele împrăstiate; pentru că actiunea este semnalul unui război civil în care sunt morti si răniti, pentru că noi nu mărsăluim decît zdrobind în noi si sub noi legiuni de vieti, lupta e declasată orice am face; si dacă nu luăm ofensiva contra inamicilor vointei, se coalizează ei împotriva vointei. Trebuie să ne batem; cel ce va fugi de luptă va prinde în chip necesar libertatea împreună cu viata. Chiar în cei mai buni sunt comori de răutate, de necurătie si de pasiuni meschine. [pag. 167, 168]

17. Cîtă vreme mergem în voia valurilor, în voia firii povîrnite spre păcat, n-avem nici-o luptă nu ne trezim din cursele vrăjmasului (II Timotei II, 26); stăm de bună credintă că mergem bine, ne isprăvim zilele în fericire si coborîm cu pace la iad! (Iov XXI, 13). Dar odată ce află, ce înzestrare avem si ne trezim spre ce trebuie să fim, puterile iadului vor sări să ne ceară socoteală pentru nesupunere. Dar nu vor sădi cu toată energia răutătii, că nu le lasă Dumnezeu, ci cu viclesuguri si curse si cu minciuni si cu înfricosătoare si cu alte nemaipomenite zavistii.

Pe de altă parte, se vor folosi de unelte de-ale lor (Ioan VIII, 44) oameni amăgiti de ei, care le-ar face toate cîte-i învată dracii, – dacă ar fi după ei. De aceea zice înteleptul: „Fiule, cînd vrei să te apropii să slujesti Domnului, găteste sufletul tău spre ispite” (întelepciunea lui Iisus Sirah II, 1) [pag. 171, 172]

18. Prima întîlnire între minte si diavol e la linia momelii pe care o flutură el în văzul mintii. Dacă mintea nu bagă momeala în seamă, vrăjmasul stăruie cu ea, o ceartă mai sclipitoare, ca să facă iubită mintii. Aceasta e a doua înaintare a războiului, sau a doua înaintare a războiului, sau asupreala. Dacă la asupreală a reusit să fure mintea cu momeala si să o facă să vorbească împreună, avem înaintare la unire.

Mintea însă se trezeste că a fost furată de gîndul străin si că se află în altceva decît în ceea ce-i era dat după fire, iar cînd îsi dă seama de ea însăsi si de cele în care se află, avem lupta cea de gînd la o clipă hotărîtoare. Se va învoi mintea să meargă după momeală mai departe, sau se va întoarce la dînsa? Aici e lupta, si clipele sunt scumpe; si de cele mai multe ori viata întreagă a unui sau a multime de insi atîrnă de lupta nevăzută a cîtorva clipe. Dacă întîrziem să ne luptăm se poate întîmpla ca fără de veste să fim învăluiti la minte din partea poftei sau a iutimii, asupra cărora încă aruncă vrăjmasul aprinderea sa. Prin urmare, ostas al lui Hristos, lupta trebuie să fie dată grabnic si după lege. [pag. 174]

19. Vointa la hotărîrea întotdeauna după sfatul mintii si niciodată înainte: – cel putin în faptele de constiintă, asa e. De aceea se zice că în orice hotărîre avem libertatea vointei, adică putinta de a alege ce vrem. Darul libertătii vointei ni l-a dat Dumnezeu, ca pe o mare cinste, si prin el avem a spori pînă la măsuri dumnezeiesti. Iată de ce toată strădania dezrobirii puterilor sufletesti din patimile contra firii duce de fapt la redobîndirea libertătii de fii ai lui Dumnezeu (Matei V, 9; Galateni III, 26), de fii ai adevărului, care face liberi pe cei ce stau în adevăr (Ioan VIII, 32) si nu stau în minciună si-n tatăl minciunii (Ioan VIII, 44). [pag. 177, 178]

20. Vicleanul are două feluri de momele, după iubirea omului, care înclină, fie spre pierzare, fie spre mîntuire. Este si o „ispită a mîntuirii” în care au căzut multi înselati, zicînd că-s mîntuiti, cînd de fapt ei n-au săvîrsit nici alergarea si nici după lege n-au luptat. Este si ispita sfinteniei, este si ispita misiunii sau a trimiterii de la „Dumnezeu”, precum este si ispita muceniciei. în toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala, mintile înguste, care spun că nu mai au nimic de făcut, decît să creadă si să se socotească a fi si ajuns sfintenia, misiunea, mucenicia si celelalte năluci ale mintii înselate.

Au si ei o osteneală: aceea de a ajunge la darurile mai presus de fire, înainte de vreme si ispitind pe Dumnezeu. Deci, nu-i de mirare că-i dă în robia înselătorului de minte, ca să-i chinuiască.

Cîte unii mai aprinsi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavînd cercarea dreptei socoteli, scîncesc în inima lor după daruri mai presus de fire, îmbulziti nu de vreo virtute, ci de unirea de sine. Avînd acestia iubire fără minte pe care vor să o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie să o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie duhul răului să-i amăgească desăvîrsit (II Tesaloniceni 2, 11) ca pe unii ce îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu, necurati la inimă. De aceea, pentru îndrăzneală îi dă pe seama vicleanului să-i pedepsească. Astfel, cînd atîrnă de la Dumnezeu o atare pedeapsă pentru oarecare, îl cercetează Satana luînd chip mincinos al lui Hristos si, grăindu-i cu mare blîndete, îi trînteste o laudă, cu care-l cîstigă fulgerător si poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea strîmtă (Matei VIII, 19) si cu chinuri ce duce la împărătie, umblă după „plăceri duhovnicesti”. Iată-l cu momeala de gît. De-acu, după oarecare scoală a rătăcirii, cînd încrederea îi va fi cîstigată desăvîrsit si-i va fi întărită, prin potriviri de semne prevestite ajunge încrezut în sine si în Hristosul lui, încît si moarte de om e în stare să facă, întemeindu-se pe Scriptură.

Iată cum „puiul de drac” al iubirii de sine, făcîndu-se bărbat si ajutat prin vedenii mincinoase de tatăl său, tatăl minciunii, strîmbă bietului om mintea, i se va părea păcatul virtute dumnezeiască. Ba încă, omorînd pe cei ce nu cred ca el, i se va părea că face slujbă lui „Dumnezeu” (dumnezeu care l-a înselat pe el) (Numeri XXV, 7-13).

Cînd stai de vorbă cu cîte unul din acestia, te uimeste convingerea si siguranta lui, uneori legătura cu judecată a cuvintelor lui, si nu poti prinde repede că stai de vorbă cu un înselat si un sărit din minte. Asta, pînă nu-i afli prima spărtură a mintii, de la care apoi toate mestesugurile vicleanului trebuie să-si dea arama pe fată. Trebuie să-i prinzi momeala pe care a înghitit-o si care, de cele mai adesea, e căderea la laude, cu care tatăl minciunii si-a mîngîiat pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atîta osîrdie cel amăgit de minte.

Si nu e mare mirarea, căci zice un filosof: e destul să primesti în minte o singură prejudecată, ca apoi să nu fii prăpăstenie, la care să nu ajungi în chipul cel mai logic cu putintă. De aceea Biserica enumeră printre păcatele mintii si prejudecătile. [pag. 183, 184]

21. Multă stiintă apropie pe om de Dumnezeu, putină stiintă îl îndepărtează si de stiintă si de Dumnezeu. Iar omul atîta pretuieste cîtă apropiere de Dumnezeu si-a cîstigat în sine. Dumnezeu i-a dat o valoare mare, însă trebuie si el să si-o cîstige. Dacă nu vrea, Dumnezeu nu are nici o vină. [pag. 210]

22. Stiinta nu angajează viata, de aceea nici n-o poate pricepe si nici n-o poate crea.

Sfintenia însă tocmai viata o angajează. Iar sfîntul desăvîrsit, care si-a angajat viata si a arătat că o poate si crea, înviind mortii si făcînd ochi unde nu erau (Luca VII, 22), e singur Iisus. De ce oare nu-l recunoaste medicina? Ba nici măcar nu-L pomeneste.

Poate fiindcă Iisus e de-o mărime uluitoare, care ar pricinui spaima mîngîierii omenesti. [pag. 211]

23. A nu sti si a nu recunoaste aceasta, nu e totdeauna o vinovătie – uneori e chiar virtute; însă a sti putin, si a face gîlceavă că stii totul, asta e descalificare si rusine, si întotdeauna o vinovătie. [pag. 233]

24. După textul Scripturii toată recesivitatea apare în părinti pe urma vreunui păcat. Stiinta, neavînd termenul, nu poate da răspunsul la întrebarea: cum au apărut în ascendenti genezele defective, prin ce accident, sau după care legi? Sau mai pe larg: prin ce împrejurare, independentă si anterioară procesului ereditătii, apar în cromozomi, de unde nu erau, aceste granule infinitezimale generative si cu urmări dezastruoase, pentru o eventuală progenitură? Ca să răspund pe scurt, genele recisive apar în ascendenti în chip independent, nu după legile probabilitătii, ci după legile care atîrnă peste fărădelegi.

Toate faptele omului, toate miscările lui, se înseamnă undeva, într-o nevăzută carte, si se înseamnă si în sămînta sa, si cu aceasta îsi atrage urmasii sub povara isprăvilor sale. Legile vietii sunt legile Creatorului, păcătuiesti împotriva lor, nu scapi fără mustrarea lui Dumnezeu. Deci, nu ne mai tocmim, că Dumnezeu n-ar avea cuvînt în biologie si că venirea lui Iisus la nuntă ar fi numai un simplu fapt divers, fără o semnificatie neînchipuit mai largă pentru aducerea si conducerea personală a fiecărui om ce vine în lume.

înainte de a exista ca persoane pămîntesti, existăm ca gînd, ca intentie a lui Dumnezeu. Cine stie, dacă nu El are de dus viata pămîntească, în fluviul timpului, atîtea fete omenesti, încît numărul lor să împlinească toate posibilitătile de configuratie cîte le oferă structura noastră genetică ?

De faptul că suntem oarecum anteriori fată de forma noastră pămîntească, însusi ne spune, învătîndu-l pe Ieremia cînd acesta încerca să se apere de misiunea cu care-l rostuise pe pămînt :

Ieremia 1, 5

„înainte de a te urzi în pîntece… te-am sfintit si te-am vîndut prooroc între popoare”. Suntem prin urmare de obîrsie spirituală, făpturi spirituale, trimise vremelnic într-o închisoare de carne si oase, si îndeplinind un destin, între ceilalti fii ai lui Dumnezeu si frati ai nostri. [pag. 236, 237]

25. Un trecut păcătos n-a prea trecut: însoteste ca un cazier judiciar. Ispăsirea e obligatorie; asa se asigură si se mentine iertarea tot prin concursul memoriei, răbdînd palmele trecutului peste obrazul mintii. [pag. 255, 256]

26. Călcarea unei legi omenesti dă infractiunea legii si se pedepseste precum se stie. Călcarea legilor divine ale vietii se numeste păcat si se pedepseste precum s-a spus si precum se vede – cine vede.

O mare dezarmonie constă în faptul că instinctul bărbatului e în conflict cu instinctul femeii. Instinctul bărbatului vrea mereu femeia, ca prilej al descărcărilor sale genetice. Instinctul femeii însă e maternitatea. Copilului pînă se desprinde de mamă, îi trebuie doi ani, deci, după rînduiala firii, trebuie lăsată în pace. Deci, ce va face bărbatul? Sau îsi va perverti sotia, făcînd-o să umble si ea după plăcerea pătimasă, căutînd să scape de rostul firii sale, sau o va face criminală, punînd-o să-si ucidă în pîntece fiinta fără apărare, sau va practica scîrba onaniei cu femeia sa (Facerea XXXVIII,9), păzind-o de rostul zămislirii, dar necinstind-o, cum nu se mai poate spune. Altii recurg la sterilizare, altii la aventuri, sau la lupanare. Un asemenea bărbat nu-si va mîntui sotia prin nastere de fii (I Timotei II,15), ci o va osîndi cu ucigasii si curvarii, printre care si el de asemenea va fi. [pag. 261]

27. Conflictul sau disonanta dintre instinctul poligamic al bărbatului si instinctul maternitătii la femei nu se poate înfrînge, nu se poate rezolva si nu se poate converti, decît în cazul în care ambele părti trăiesc învătătura crestină din toate puterile fiintei. crestinismul e a doua creatie a lumii, a doua creatie a omului, o creatie din nou a firii. Iisus Hristos însoteste pe om prin învătătura Sa, prin Biserica Sa, prin rînduielile Sale, prin Cuvîntul Său, ajută pe om prin darurile Sale, prin sălăsluirea Sa în noi, si în toti, ca un Dumnezeu pretutindeni de fată, iar mai mult decît acestea – care se stiau si pînă aci – Iisus Hristos întovărăseste, cîrmuieste chiar, creatia fiecărui om ce vine în lume. în temeiul pretutindenitătii si atotputerniciei Sale de Dumnezeu. El este cauza primară care configurează viata în toate particularitătile sale, încît fiecare ins e unic între oameni. El decide, în infinitul mic, ce calităti sau defecte să fie expulzate prin cele două globule polare, care cuprind jumătate din numărul cromozomilor, si nicidecum hazardul. El înclină să fie una sau alta din configuratiile – probabile pentru noi si sigure pentru Dumnezeu – ; El formează destinul nostru în asa fel încît o asezare specifică în infinitul mic să aibă urmări imense în configuratia si în faptele noastre viitoare. Toate acestea le face contabilitatea absolută a lui Dumnezeu, care creează în dependentă cu omul si potrivit cu faptele sale, ajungîndu-l cu răutătile lui din urmă si întorcîndu-i-le în brate, sau iertîndu-l de ele, dacă s-a silit, prin lupta cu sine însusi, să-si dobîndească iertarea. [pag. 267, 268]

28. Oricum s-ar căuta, nu i se găseste acestui instinct sexual alt rost de la Dumnezeu, decît singur rostul rodirii de copii. Orice denaturare a acestui rost e desfrînare si cădere de la trăirea crestină la viata păgînă. [pag. 269]

29. Faptul că din partea Sa, Dumnezeu a făcut totul pentru om, pînă si jertfa Sa pe cruce, dovedeste că omul are un pret imens, necrezut de mare. Omul are dimensiunile intentiei divine: centrul si sinteza creatiunii Sale: lumea văzută îmbinată cu lumea nevăzută. iată de ce suntem datori a vietui potrivit acestei intentii divine; adică să trăim deodată, si ca persoane văzute, si ca persoane nevăzute, căci omul are valoarea arătată de jertfa de pe cruce. Cînd omul trăieste în adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe cînd, dacă renuntă la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rînd cu oricare dintre obiecte, nu mai poartă un nume, ci poartă un număr. Deci, ce poate să însemneze coborîrea omului la simpla valoare economică, decît o degradare a lui în rîndul vitelor, care se vor sălbăticii întreolaltă si-si vor împinge conducătorii pînă la marginile nebuniei. Asta înseamnă treaba unuia, care ar încovoia crinii în gunoi, pretuind mai mult gunoiul decît mirosul crinului. Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toti înzestratii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri si cu tot felul de haruri. Regele David, înzestrat deodată cu darul stăpînirii si cu darul prorociei, a căpătat o strasnică pedeapsă numai fiindcă a îndrăznit să numere poporul (II Regi XXIV). Darul prorociei i s-a luat o vreme, iar din popor i-au murit 70 de mii de oameni – si doar el gresise, nu poporul (II Regi XXIV,17). [pag. 295, 296]

30. Nici Dumnezeu n-a avut alt cuvînt mai tare decît jertfa. Jertfa e maxima apropiere a vointei si iubirii lui Dumnezeu de libertatea omului. Ea e hotarul de atingere între vointa divină si libertatea omului. Iar în ucenicii Săi trimisi în fiecare veac de oameni, tot El, trăit din toată sinceritatea fiintei, e singura cale care mai poate aduce pacea între oameni, toate celelalte rezolvări alăturea de trăirea crestinismului grăbesc apocalipsul. [pag. 297]

31. Proprietatea si stăpînirea lumii e a lui Dumnezeu, atunci omul e numai un fel de chirias, un fel de administrator si nicidecum propietarul absolut al lumii. Că, de se va crede stăpîn absolut al lumii, seamănă cu credinta îngerului nebun. Pentru ca să înfrîneze pe om de la o cădere ca aceasta, Dumnezeu l-a numit iconom nedrept, pe de o parte, pe motivul că n-are proprietatea absolută, ci numai proprietatea relativă; iar pe de altă parte, ca să-l ferească de căderea în nebunia îngerului rău. Asadar, de îndată ce se dă pe sine proprietar absolut al lumii, se ciocneste cu Dumnezeu, îl tăgăduieste, îl înlătură, îl expropiază, si cu asta crede întocmai ca Lucifer. Nu-si dă seama bietul om că, primind ispita, va fi zdrobit sub dărîmăturile proprii sale iubiri nebune. Cînd omul se lipeste de făptură, de avutie, de slavă, acestea i se fac mamona, care înseamnă bani sau bogătii. Deci nu poti sluji si lui Dumnezeu si lui mamona. Cu toate acestea, Dumnezeu laudă pe iconomul pîrît care si-a făcut prieteni din mamona nedreptătii, si-i făgăduieste că-l va primi în împărătie cînd o va isprăvi de risipit, după legea dumnezeiască a iubirii de oameni – se întelege că e vorba de risipirea mamonei. De aici putem scoate întelesul bogătiei: nu sărăcia te mîntuieste, nici bogătia nu te osîndeste ci precum ai sufletul, si fată de bogătie si fată de sărăcie.

Esti sărac si zorit cu gîndul după avutie, iată că nu te mîntuieste sărăcia. Esti bogat, dar desfăcut cu inima de bogătia ta, iată că nu te primejduieste bogătia ta. Faptul cum stai cu sufletul: si fată de una si fată de alta, de asta atîrnă mîntuirea sau osînda ta. [pag. 299]

32. Oamenii fug, cît pot mai mult, de fiorul cunoasterii, a unei cunoasteri de ei însisi în relatie cu Dumnezeu, în relatie cu nemurirea sufletului, în relatie cu binele si răul. Cu un cuvînt, fug pînă la moarte de orice cunoastere existentială. Astfel, ceea ce nu cunosc ei, fiind stăpîniti de o lene biologică, li se pare că nu există de fapt si dorm vremea vietii pămîntesti, pe urechea aceea. Situatia se schimba brusc în momentul mortii. Toate lucrurile pe care trebuiau să le cunoască în vremea vietii, dar au fugit de ele sau le-au tăgăduit, năpădesc peste ei cu o evidentă de neînlăturat. în vremea vietii pămîntesti cunoasterea rămîne la libertatea omului: dacă voia să cunoască, putea cunoaste, nu voia să cunoască, rămînea în necunostintă. îndată după moarte însă, libertatea aceasta se suspendă, si sufletul cunoaste fără să vrea, ceea ce s-a ferit să facă pe cînd era în trup.

Cunoasterea are două momente mari: momentul mortii, cînd sufletul se dezleagă de necunostintă, si momentul învierii, cînd se dezleagă si trupul de necredintă. Căci necredinta îsi are obîrsia mai mult din convietuirea sufletului cu trupul. Ori si el trebuie să întovărăsească si constiinta si credinta. Moartea dezleagă sufletul de trup si astfel sufletul ajunge la cunostinta spiritualitătii si a nemuririi sale; învierea dezleagă trupul desăvîrsit de moarte si de necredintă. Moartea si învierea împlinesc, în privinta constiintei si a izbăvirii de rău, ceea ce nu pot împlini nici cele mai impresionante nevointe ale sfinteniei. Pînă ce nu trecem prin portile acestea, cunostinta noastră e numai frîntură. [pag. 208, 309]

33. Dacă cineva ar fi scos din iad, aceasta se datoreste ostenelii si rugăciunilor Bisericii luptătoare, pe care socotindu-le Dumnezeu ca pe o faptă a iubirii de oameni, care trece dincolo de hotarele mormîntului, voi împlini cu ele ceea ce lipsea din pocăinta sufletului osîndit. Fără libertate si fără har, nici o suferintă nu plăteste nimic, cu atît mai putin suferinta din iad. Suferinta aceea, desi foarte mare, nu rodeste nici o nădejde de pe urma ei. dar libertatea, iubirea si harul celor de pe pămînt pot îndupleca pe Dumnezeu să scoată din muncă sufletul ce n-a ajuns la sfintenie deplină. Căci precum nimic necurat nu intră în împărătia lui Dumnezeu, asa nimic bun, oricît de putin ar fi, nu rămîne în iad pentru totdeauna, subîntelegîndu-se prin acest bun si rugăciunile Bisericii. Iubirea a coborît pe Dumnezeu în trup, iubirea a sfărîmat portile iadului, iubirea „scoate din moarte si nu te lasă să te pogori în întuneric” (Tobit IV,10). E vorba de-o iubire arătată prin fapte. De aceea zicem că iubirea n-are marginile omului, nici spatiul, nici timpul; nu piere niciodată, e puternică, încît străbate dincolo de mormînt si ajunge pe cel iubit; străpunge iadul care nu-i poate sta împotrivă si străbate cerul. [pag. 313, 314]

34. Orice faptă trupească a fost mai întîi o faptă sufletească. O cădere în curvie e mai întîi o cădere în spirit, în spirit e înclinarea si căderea. Iar aceasta e de la convietuirea cu trupul în care s-a retras ispititorul si-l munceste cu pofte. Dar ispititorul nu poate face nimic fără consimtirea spiritului. Această consimtire însă înnegreste sau spurcă fata sufletului; îl face din ce în ce mai mînjit de poftele împotriva firii. Iar cu trecerea vremii, trupul slăbeste si se satură de pofte, pe cînd sufletul, fiind nemuritor, nărăvindu-se cu ele, caută să le împlinească, chiar dacă trupul nu mai e în stare să le facă. Sunt patimi trupesti care înrăuresc sufletul si sunt patimi sufletesti care se răsfrîng si asupra trupului. Slava desartă, mîndria, orgoliul, viclenia, părerea de sine si altele asemenea, se văd de departe în tinuta dinafară a trupului. Această spurcare a obrazului, sufletul are să o plătească: de pe urma consimtirii cu patimile iscate de vrăjmas contra firii, printr-un chin de nedescris. [pag. 315]

35. Căci atunci Mîntuitorul nostru, Dreptul Judecător, cu suflarea gurii sale, îi va prăvăli pe toti: iadul, moartea, diavolii pe Antihrist si pe dumnezeul nebun si pe toti cei nescrisi în Cartea Vietii îi va cufunda în marea cea de foc, în moartea cea de-a doua (Apocalipsă XX, 11-15). Asa începe Gheena de constiinte chinuite si de trupuri arse de un foc întunecos si fără de sfîrsit, foc ce se deosebeste de cel cunoscut de noi, precum se deosebeste focul zugrăvit de pictori, de focul adevărat.

Dumnezeu taie para focului în două; cu puterea arzătoare, dar neluminoasă, arde păcătosii, iar cu puterea luminoasă, dar nearzătoare, străluceste pe sfinti. Asa că pe unii îi luminează nearzîndu-i, ca un Soare neapus în vecii vecilor; iar pe altii îi arde neluminîndu-i, întunecati si la întuneric, în vecii vecilor. [pag.324]

Parintele Arsenie Boca
Selectie de Pr. Ioan Velcherean
/nistea.com/