Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Cele mai bune vremi de mîntuire

decembrie 2, 2009 Categoria: Arsenie Boca, Articole, Cuvinte duhovnicesti

Iată dovada istorică

La anul 313 de la Hristos împăratul Constantin dă edictul de la Milano, prin care recunoscu creştinismul printre religiile de stat. Mare bucurie în creştinătate! Dar … cum au scăpat creştinii de grijă, cum au trecut din ilegalitate la libertate, la persoană juridică, viaţa morală a creştinilor începu să se destrame. Cum şi-au primit averile înapoi, urmaşii mucenicilor, puţini au mai rămas ca să nu se încovoaie cu dragostea mai mult spre lumea aceasta (a stomacului). Deci, de îndată ce au ieşit de prin găurile pămîntului (catacombele) la larg, de îndată ce-au scăpat de prigoanele cezarilor, într-un cuvînt de îndată ce au ieşit din împreunarea de jertfă a vieţii, cînd adică nu mai era o primejdie a mărturisi creştinismul pe faţă, s-a întîmplat că şi dragostea de Dumnezeu şi grija de suflet pînă la aşa măsură răciseră, încît au început a se lua după un rătăcit, Arie, care tăgăduia dumnezeirea Mîntuitorului, chiar piatra de temelie, prin care stă sau cade cineva din creştinism. De îndată ce creştinismul, mai bine zis creştinii, fură lăsaţi la larg, se înmulţi şi înclinarea de a cădea din creştinism. Nu ştiu cum, dar parcă nu e nimic în lume fără o rînduială, a venit şi pentru aceştia o căpetenie după care să se ia.

Parcă de aici începe judecata, care desparte oile de capre. Ar fi fost mirare să nu se arate o atare ispită de necredinţă de vreme ce, odată cu împăratul Constantin, au trecut cu numele la creştinism două treimi din imperiu. Era la modă să ai credinţa împăratului, deşi toţi aceşti creştini cu numele, cu puţin înainte, s-ar fi îngrozit de primejdiile mărturisirii lui Hristos. Nu e deci de mirare ca toţi aceştia, la care se mai adaugă şi urmaşii lui Constantin, ba chiar şi mulţi episcopi, să se trezească la un moment dat mărturisind o credinţă alături de creştinism, tot una cu credinţa. Nu e greu de a înţelege cum devin lucrurile astfel. Cînd viaţa aceasta e încurajată de statornicia bogăţiei, de negrija întîmplărilor, omul se strică. Iar o viaţă de patimi strică şi mintea, care odată stricată nu mai deosebeşte adevărul de minciună sau binele de rău, ci le zice tocmai invers … răului bine şi minciunii adevăr. Încetînd prigoanele aşa se stricaseră purtările creştinilor şi aşa se întindea tăgăduirea dumnezeirii Mîntuitorului încît, zice un istoric al vremii, că dacă Dumnezeu n-ar fi trimis pe sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan ar fi trebuit să vină Hristos a doua oară, că fărădelegile grăbesc judecata. Iar un filozof creştin din vremea noastră, făcînd o supraprivire asupra istoriei creştinismului, la fel găseşte că creştinii au trecut cu succes prima ispită ridicată împotriva creştinismului, ispita persecuţiilor, dar n-a trecut cu acelaşi succes şi ispita a doua, a triumfului (asupra păgînismului). E şi explicabil: prima ispită a întîlnit în faţă creştini adevăraţi, care se hotărîseră într-un fel cu viaţa aceasta s-o jertfească pentru Dumnezeu, pe cînd ispita a doua a găsit în faţă o mare turmă dintre care o bună parte erau numai creştini cu numele (figuranţii). Dar iată cum a descîlcit Providenţa lucrurile: pentru cei credincioşi a trimis pe sfinţi iar pentru figuranţi şi îndeosebi pentru arieni a trimis pe Iulian Apostatul, care din creştin s-a declarat păgîn şi vrăjmaş al lui Hristos. Ba ca să-şi bată joc de o proorocie a Mîntuitorului, a întreprins un război la Ierusalim ca să zidească Templul lui Solomon. Într-o luptă însă, s-a trezit cu o săgeată otrăvită în piept care l-a îngrozit şi l-a făcut să strige: „M-ai învins Galileene”. Deci toţi cei ce tăgăduiau dumnezeirea Mîntuitorului, ca să facă pe placul împăratului apostat, ca să fie „la modă”, s-au lepădat de creştinism. Dar parcă era un făcut; toţi cei ce s-au lepădat de Hristos nu se mulţumeau numai cu lepădarea lor ci mai vreau şi lepădarea altora. Iar dacă aceia se împotriveau vrajba era gata şi începea prigoana. Iată focul în care se lămuresc credincioşii. Iată firul de legătură cu înaintaşii lor, mucenicii.

Sunt vremuri, şi împrejurări în toate vremurile, cînd spunînd adevărul şi propovăduind îndreptarea îţi poţi pune viaţa în primejdie de moarte. Aşa s-au întîmplat lucrurile în zilele lui Ioan Botezătorul şi a lui Irod şi aşa s-a întîmplat în zilele Sfîntului Ioan Gură de Aur şi a împărătesei Eudoxia, fiindcă Ioan cerea dreptul văduvei împotriva împărătesei. Sfîntul Ioan Gură de Aur a zis odată, apărînd văduva, cuvintele acestea: „iarăşi se tulbură Irodiada, iarăşi cere pe tipsie capul lui Ioan”. Pentru curajul său de a apăra săracul împotriva bogatului Sfîntul Ioan a trebuit să ia calea exilului, prigonit de împărăteasă, pînă cînd, sfîrşit de puteri, a murit pe drum. Iar Eudoxia era ariană.

Un creştinism fără recunoaşterea lui Iisus Hristos ca Dumnezeu şi stăpîn al lumii nu-ţi obligă viaţa la a o face mai curată. Iar cu cît viaţa se face mai necurată cu atît te întuneci dinspre Dumnezeu, pînă la a-L tăgădui cu totul şi a I te face vrăjmaş declarat. Viaţa trăită fără grijă, numai pămînteşte, la asta te duce.

Spre o atare stăvilire a răutăţii a trimis Dumnezeu pe Sfinţii Trei Ierarhi. Ei sunt sarea care opreşte firea omului de a se împuţi cu totul. E de la sine înţeles că firea omenească, povîrnită spre păcat, tocmai de aceea nu-i prea poate suferi. Dar lor nu le pasă că nu-s pe placul lumii. În ei arde luminos înainte misiunea pe care le-a dat-o Dumnezeu, de a fi sare făpturii şi martorii lui Dumnezeu între oameni. Ca să scurtez vorba, aleg din viaţa Sfîntului Vasile cîteva momente de mare înălţime morală prin care se dovedeşte a fi cu adevărat mare dascăl al lumii şi ierarh. Era prin anul 372 cînd însuşi împăratul Valent a mers în Cezareea Capadociei unde păstorea Sfîntul Vasile cu gînd să-l abată de la dreapta credinţă la arianism. Sfîntul Vasile i-a răspuns liniştit şi cuviincios că ţine credinţa pe care au mărturisit-o Sfinţii Părinţi la Niceea (325) şi că nimeni nu are putere să dea altă mărturisire de credinţă peste aceea. Primind un atare răspuns împăratul Valens căuta pricina ca să-l exileze pe Sfîntul Vasile ştiin că numai el susţine dreapta credinţă în Asia Mică şi că dacă n-ar fi el pe ceilalţi uşor i-ar putea cîştiga fie prin momeli fie prin înfricoşări.

Împăratul l-a dus cu sine pe Modestus, prefectul pretorienilor (siguranţa împăratului) şi pe episcopul Evippius din Galatia care era arian. Pe acesta l-a dus ca să provoace scandalul ca apoi prefectul să poată interveni cu armata. Evippius a vrut să slujească într-o biserică din Cezareea dar Sfîntul Vasile nu l-a lăsat pînă cînd nu va subscrie afuriseniile date de soborul de la Niceea asupra arienilor. Acela s-a plîns împăratului care a trimis la Sfîntul Vasile pe prefectul pretorienilor ca să-l atragă la arianism iar dacă nu va putea cu binele să-l înfricoşeze cu ameninţări.

„Ce îndrăzneală ai tu să te împotriveşti religiei împăratului” – îi zise prefectul? „Eu nu văd nici o îndrăzneală şi nu văd care este religia împăratului ca să mă împotrivesc ei. Eu ştiu că şi împăratul e creat de Dumnezeu ca şi mine şi prin urmare şi el trebuie să aibă aceeaşi religie pe care o am şi eu şi credincioşii mei”. Prefectul începu cu ademeniri zicînd: „Uite n-ai vrea tu să fii în mărire asemenea împăratului? O vei putea avea dacă vei mărturisi şi tu credinţa împăratului”. Sfîntul Vasile îi răspunse: „Amîndoi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu dacă suntem asemenea împăratului. În ce priveşte mărirea, aceasta se va vedea numai în viaţa viitoare. Apoi spune tu dacă o va avea acela care face voia lui Dumnezeu sau acela care lucrează împotriva Lui”. „Dar nu te temi de relele ce pot să vină asupra ta” – îi zise prefectul? „Eu nu mă tem de rele pentru că ştiu că Dumnezeu nu va îngădui mai multe decît sunt de trebuinţă pentru ispăşirea păcatelor mele”. „Dar ştii că împăratul poate să-ţi facă atîta rău cît tu nu vei putea răbda?” „Ce anume ar putea să-mi facă împăratul” – întreabă Sfîntul Vasile liniştit? „Să te despoaie de averi, să te exileze, să te ucidă chiar”. La acestea Sfîntul Vasile rîse zicînd: „Toate acestea împăratul nu mi le poate face. Astfel nu mă poate despuia de averi fiindcă m-am despuiat demult eu însumi, aşa că azi n-am nimic. Nu mă poate exila unde să nu fie Dumnezeu de faţă. Apoi cu moartea nu-mi poate face alta decît să mă trimită mai degrabă la viaţa pe care atît de mult o doresc. Spune deci stăpînului tău, împăratului, că dacă n-are alte rele cu care să mă înfricoşeze, de acestea de pînă acum nu mă tem şi nici gînd n-am să-i fac lui pe voie împotriva lui Dumnezeu”. Prefectul pretorienilor spuse împăratului totul şi încheie cu aceste cuvinte: „De către căpetenia acestei Biserici suntem biruiţi: Ameninţărilor este superior, decît cuvintele e mai tare, iar decît ademenirile este mai puternic” (Minis superior est, sermonibus firucior, verbogum blandi, tiis fortior). Dacă i-am zis: „Niciodată n-am văzut om ca dumneata” ştiţi ce mi-a răspuns? „Poate că niciodată n-ai văzut episcop”! Împăratul se aprinse de mînie şi zbieră înfuriat: „Să fie exilat numaidecît!!” Şi însuşi se apucă să scrie mandatul de exilare, dar de trei ori i se rupse peniţa şi nu putu scrie. Împăratul crezu că acesta este un semn de sus şi de data aceasta lăsă mînia pentru mai tîrziu. Reîntors la Constantinopol, din nou încercă să scrie mandatul de exilare pentru Sfîntul Vasile dar fără de veste i se îmbolnăvi copilul cel mai mare şi se zbătea ca-n ghearele morţii şi nu se linişti pînă ce nu-şi propuse să lase pe arhiepiscopul din Cezareea în pace.

Iată părinte al Bisericii, mare dascăl al lumii şi ierarh. Iată ucenic umblînd liniştit pe marea înfuriată. Iată stîlp nemişcat de talazuri, iată linişte şi modestie neclintită de vifor, iată om dintre noi străbătînd veacurile şi întărindu-ne pe noi în liniştea cea mai presus de fire, că tot Dumnezeu este la cîrma lumii.
Cercările i-au dovedit pe sfinţi iar sfinţenia este superioară vieţii şi morţii. Amin.

Măsurile

„Cine nu se leapădă de sine, nu poate să vină după mine.” Cine nu poate să întrebe şi cine nu se poate pleca sfatului unui părinte duhovnicesc, sau nici măcar nu-l caută, nu găseşte pe Iisus. Dacă totuşi vrea să se ţină de urma lui Dumnezeu, dar fiind cu inima şi mintea întinate de plăcere şi mîndrie, dă de înşelăciuni. De aceea-s rînduiţi duhovnicii, să cumpănească duhurile ce le străbat mintea, să cunoască măsurile fiecărui ins şi încotro îi înclină cumpăna.

Încă de mult mărturisea Proorocul Iordanului că: „Nu poate un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat lui din Cer”. Dar tot aşa zic şi cei înşelaţi. Cum să prindem înşelăciunea din urmă? Foarte uşor de prins. Cei ce cu adevărat au darul de la Dumnezeu, vin la duhovnici să-i întrebe, pe cînd cei înşelaţi nu vor să vină şi se ţin pe sine mai presus de orice dar. Ei nu mai ştiu că fără de smerenie, nu dai de Dumnezeu ci de înşelătorul; fără întrebare nu intri pe poartă, ci sari pe aiurea şi cu tîlharii te socoteşti. Rîvna fără întrebare şi părerea sau măsura.

În fiecare ins a închis Dumnezeu chemarea către tot rostul şi lucrul, pe care – la vreme – le va avea între oameni astfel: „El a dat pe unii să fie Apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii binevestitori, pe alţii păstori şi învăţători. Spre desăvîrşirea sfinţilor, la lucrul slujbei, spre zidirea la trupul lui Hristos, pînă cînd toţi vom fi ajuns la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvîrşit, la măsura plinirii vîrstei lui Hristos. Ca să nu mai fim copii şi jucăria valurilor, purtaţi încoace şi încolo de orice vînt şi învăţătură, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, ci fiind credincios adevărului, prin iubire să sporim întru toate, pentru El care este capul – Hristos.” (Efeseni 4, 11-15).

El uneşte cele învrăjbite, El ne măsoară darul, El ne cheamă la lucru la vie, El ne ajută pe fiecare în parte – dacă nu uităm să-l chemăm -; iar pentru desăvîrşirea obştei El luminează slujitorii.

Sunt între cei trimişi de Dumnezeu şi oameni care au darul să vadă dincolo de zare, să audă graiuri şi cuvinte mai presus de fire. Dar aceştia, la vreme de mare însemnătate pentru ei, cînd li se deschide ochiul vederii şi urechile auzirii celor de dincolo, să nu întîrzie a căuta povăţuirea unui duhovnic, care le va feri mintea şi inima de bucurie străină şi care-i va ocroti cu dulama smereniei. Căci dacă nu fac aşa, cu tot darul de sus, pot cădea pradă înşelăciunii. Iată cum: Darurile lui Dumnezeu se ascund în noi, noi nu le ştim dar Satana le vede şi ca un tîlhar viclean pîndeşte vremea darului de sus să se deschidă în viaţa noastră şi de nu-l va afla acoperit de smerenie şi de dreaptă socoteală, varsă el, ca un jgheab, pustiirile lui pe făgaşul lui Dumnezeu.

Deci, de ţi-a dat Dumnezeu dar, asigură-l cu întrebarea şi ocroteşte-l cu smerenia, şi cu atît mai vîrtos nu ieşi din sfatul unuia dintre nebăgaţii în seamă slujitori ai lui Dumnezeu. Că de nu ai îndemnare către socoteala aceasta, atunci darului vederii tale îi va grăi Satana care se va da pe sine Hristos, şi te va amăgi desăvîrşit… „Se vor ridica hristoşi mincinoşi şi vor da semne mari şi minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi” (Matei 24,24).

Hristoşii şi proorocii mincinoşi de care ne previne Mîntuitorul din vreme, sunt vicleni de dincolo de zare, care fac silă mare şi mult meşteşugită, ca să fie primiţi de oameni ca atare, să-i asculte. Nu cumva li-e vremea aproape, că tare-şi mai fac de cap?

Iată pe scurt pricinile şi grija pentru care Predania Bisericii răsăritene se fereşte de vedenii, şi-şi fereşte şi fiii, întrucît acestea nu sunt neapărat trebuitoare mîntuirii, şi desăvîrşirea, la care suntem chemaţi, lasă în urmă orice vedenie. Revelaţia este deplină, iar cele ce mai lipsesc, le aşteptăm la a doua venire. Amin.

Antihrist

El e acela care va veni în numele său – nu al lui Dumnezeu – evreu de neam, care va tirani sub ascultarea sa tot pămîntul. Căci acela va primi să fie împărat peste strălucirea tuturor împăraţilor pămîntului.

Creştinii, cu numele, din pricina înmulţirii fărădelegilor care sting duhul, aşa se vor slăbi la minte încît de frică, mulţi se vor lepăda de Hristos şi vor primi toată voia rea şi vor gusta toată răutatea răului „căci credinţa nu este a tuturora” (2 Tes 2,3). Viaţa lor, slăbănogită de păcat, va da îndrăzneală satanei, care va lucra în acela tot felul de puteri şi de semne, de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului ca să se mîntuiască. „De aceea pentru că iubesc păcatul mai mult decît pe Dumnezeu, Dumnezeu le trimite amăgiri puternice ca să dea crezămînt minciunii, şi să cadă sub osîndă (minciuni), toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îngăduit nedreptatea” (2 Tes 2,9-11).

Jidovii de odinioară, împinşi înăuntru de „acela”, au răstignit pe Domnul înţepîndu-i călcîiul, şi nu i-au putut face mai mult nimic; dimpotrivă Domnul, pogorîndu-se de pe cruce la cei din închisoare, a spart veşnicele încuietori, şi mare pradă a făcut nesăţiosului iad. De atunci umblă potrivnicul ca un leu turbat, întărîtîndu-şi uneltele, ca măcar faptele şi învăţătura Mîntuitorului să le întunece în necredinţă. Neputînd nici aceasta, îşi aprinde ciracii şi pe „acela” al lor, care se repetă în fiecare veac de oameni din zilele Sfinţilor Apostoli, pînă în zilele celui mai desăvîrşit Antihrist din vremea de apoi, cînd va propovădui Ilie, ca doară doară va putea măcar să stingă pe ucenicii lui Iisus de pe faţa pămîntului prigonindu-i, spînzurîndu-i, ucigîndu-i, răstignindu-i şi în tot felul omorîndu-i.

Mai mult, cum zice un Părinte, acest Antihrist – care nu se mulţumeşte cu necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora – nu va avea astîmpăr decît în ziua cînd ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L azvîrle din mintea şi din inima celui din urmă credincios rămas pe pămînt, şi nu rîvneşte nebunul la o mîndrie mai mare, decît aceea de a termina odată cu Dumnezeu, iar în locul Lui, să-şi împlînte în sufletul omului ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară.

„Acela” nu se mulţumeşte numai să înşele pe oameni cu amînarea pocăinţei pe mîine, pe poimîine, la bătrîneţe, ci luptă nebun cerînd … moartea lui Dumnezeu … moartea învăţăturii Sale … moartea creştinilor, ucenicilor Săi … pustiirea Bisericii Sale şi oprirea Sfintei Jertfe celei de-a pururi, care este Sfînta Liturghie.

Chinurile cele de pe urmă, vor întrece toate prigoanele cîte s-au înteţit asupra creştinilor, de la început pînă în zilele acelea. Numai sila unei prigoane peste tot pămîntul împotriva creştinilor îi va hotărî să lase la o parte orice vrajbă confesională şi să fie una, cum au fost la început. Nu vor scăpa de sub tăvălugul urgiilor istoriei, pînă nu vor veni la mintea aceea să asculte şi să împlinească, măcar la sfîrşit, rugămintea cea mai de pe urmă a Mîntuitorului în lume.

Poate că în vremile acelea abia vor mai fi creştini; dar oricîţi vor rămîne, aceia trebuie să treacă, peste ceea ce ar trebui să treacă creştinătatea vremii noastre şi să fie una.

Primejdia comună s-a arătat în lume, unirea creştinătăţii întîrzie, Doamne, pînă cînd? …

Deci, cînd fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de tare, încît vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu, Biserică şi Preoţi, încît va fi sălbăticia şi nebunia urii peste tot pămîntul, atunci vine sfîrşitul. Amin.

Sfînta Liturghie mai ţine lumea

Precum Taina Pocăinţei sau mărturisirea este judecata milostivă a lui Dumnezeu, ascunsă sub chip smerit, şi iubitori de smerenie dau de darul acesta, asemenea şi Sfînta Jertfă a Mîntuitorului din Sfînta Liturghie, ascunde, iarăşi sub chip smerit, o taină a ocîrmuirii lumii. Cei vechi ştiau pricina pentru care nu se arată Antihrist în zilele lor căci Sfîntul Apostol Pavel vorbeşte despre taina aceasta în chip ascuns, dar n-o numeşte. E Sfînta Liturghie sau Jertfa cea de-a pururi, despre care a grăit Domnul prin Daniil şi apoi Însuşi ne-a învăţat. Ea este aceea care opreşte să nu se arate Antihrist sau omul nelegiuirii decît în vremea îngăduită de Dumnezeu.

De aceea Sîngele Mielului din Sfînta Împărtăşanie mai ţine sufletul în oase şi lumea în picioare.

Proorocul de foc

Deci, cîtă vreme mai sunt oameni care caută pocăinţa şi Sfînta Împărtăşanie, Satana n-are putere, îl opreşte Dumnezeu. Dar cînd oamenii se vor întuneca la minte aşa de tare, încît vor împiedica Sfînta Liturghie cu toată voia lor, vrînd necredinţă, în zilele acelea va înceta şi jertfa cea de-a pururi şi va începe urîciunea pustiirii precum zice Daniil.

E vreme de trei ani şi jumătate, în care va propovădui Ilie, cel mai mînios prooroc, şi va vesti cele şapte cupe ale mîniei sau ale urgiei lui Dumnezeu, cele de pe urmă, cu care se va sfîrşi mînia lui Dumnezeu.

La plinirea acelei vremi de pe urmă, cînd răutatea va fi desăvîrşit coaptă, va vesti Ilie, Proorocul de foc, a doua venire a Mîntuitorului. Vestirea aceasta, bucuria cea mai mare a creştinilor, va fi primejdie de moarte proorocului celui de foc adevărat; căci oamenii fărădelegii îl vor ucide ca pe Ioan Botezătorul care era în puterea şi duhul lui Ilie, la cea dintîi venire. Dar tocmai cînd protrivnicii Atotputernicului credeau că omorînd pe cel din urmă prooroc, în sfîrşit au terminat cu Dumnezeu, iată că învie … Ilie …

Jidovii îşi dau seama de nebunia protrivniciei lor şi de înşelarea lui Antihrist şi cu înfricoşare şi cutremur mare se întorc şi primesc pe Hristos-Dumnezeu, după cum mărturiseşte despre ei Sfînta Scriptură.

Sfînta Cruce pe cer

Luminată în slavă, mai strălucitoare ca soarele, căreia încă nu i-au stat oamenii împotrivă şi au înjurat-o, se va arăta în ciuda vrăjmaşilor, semn slăvit de biruinţă a binelui asupra răului. Atunci, în zilele acelea înfricoşate, pe pămînt şi-n tot trupul, Însuşi Dumnezeu Cuvîntul vine să cheme pe oameni, pentru cea din urmă oară, însă nu la pocăinţă, ci la judecată. Atunci Dumnezeu şi iconomia mîntuirii, nu mai e pe crezute ci pe văzute.

Iar pe Antihrist, în care lucra toată puterea Satanei, Domnul îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale (2 Tes 2,8) … Fericit va fi cel ce va aştepta şi va ajunge la 1335 de zile (Daniil 12).

E ziua Domnului cea mare şi înfricoşată, zi de fericire pentru cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, de bucurie negrăită, ziua întoarcerii Acasă, în ţara de obîrşie şi capătul plîngerii. Zi de fericire, văzînd izbînda răbdării, văzînd învierea cea de obşte, văzînd moştenirea cea gătită de la întemeierea lumii celor ce-L iubesc pe Dumnezeu şi-au rămas în dragostea Lui pînă în sfîrşit … Şi taine între taine, numai de Dumnezeu ştiute, atunci se vor vedea.

Ceilalţi vor sta să-şi dea sufletul de groază şi de aşteptarea celor pornite să vie peste lume, căci tăriile Cerului vor fi zguduite. Atunci vedea-vor pe Cel ce L-au răstignit venind în nori, cu putere şi cu mărire multă; pe Cel ce este dragostea noastră, care nouă ne împrăştie frica, dar groaza groazelor, celor ce l-au prigonit şi L-au răstignit pentru iubirea Sa de oameni şi trebuind să-şi capete plata veşnică, după faptele lor.

Drept aceea, văzînd că s-a luat pacea de pe pămînt, dar timpul încă nu ni s-a luat, cu glasul lui Dumnezeu chemînd pe toţi oamenii de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a hotărît o zi în care va să judece lumea. Iar ziua aceea poate fi oricînd. Iar despre Antihrist se mai poate scrie şi altfel. Amin.

din „Cararea Imparatiei”
Parintele Arsenie Boca

/nistea.com/

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Trebuie sa fii logat pentru a comenta.