Neajunsurile duhovniceşti ale începătorilor
iunie 2, 2009 Categoria: Arsenie Boca, Articole, Cuvinte duhovnicesti
Înclinaţii spre trufie
Mai curînd vor să dea lecţii decît să primească. Ei osîndesc în inima lor pe cei ce nu pricep credinţa după felul lor şi această simţire, mai întîi tăinuită, o scot la iveală prin cuvinte şi atunci ţi se pare că auzi pe fariseul care crede că preamăreşte pe Dumnezeu lăudîndu-se cu faptele sale şi dispreţuind pe vameşul. Asta înseamnă să faci pe voia diavolului. Acestea toate împing sufletul la mîndrie şi la trufie. Acestea nu sunt de nici un folos începătorilor (dar şi că ele îi schimbă în păcate). Căci nu pot să se mai sufere unul pe altul, şi dacă se găseşte vreun concurent ca să-l înjosească pe aproapele său, aceste lucruri îi plac. Vor vedea paiul din ochiul fratelui lor, dar bîrna din ochiul lor nu o vor vedea; ei vor strecura ţînţarul altora şi vor înghiţi cămila lor.
Nu le plac duhovnicii care nu-i laudă în faptele lor şi nu judecă buna lor lucrare, fiindcă astfel de ucenici nu caută decît să fie preţuiţi şi lăudaţi în tot ceea ce fac ei.
Încearcă să convingă pe alţii că ei au duhul desăvîrşit şi adevărata evlavie.
Ajung chiar să nu-şi mai mărturisească păcatele ca să nu se înjosească şi ferind greşalele pentru a le face puţin mai grele(?). Se vor feri ca de foc să preamărească pe alţii, dar nu le displace să fie preamăriţi ei. Ba cîteodată merg pînă acolo ca să ceară ca să-i preamărească oamenii. Începătorii scapă foarte rar de vreuna din aceste slăbiciuni.
Înclinaţii spre zgîrcenie duhovnicească
Se tînguiesc atunci cînd nu primesc mîngîierile care le aşteptau din partea duhovnicilor sau aproapelui.
Caută a se umfla de sfaturi şi învăţături duhovniceşti.
Închină tot timpul cititului şi nu mai au timp pentru lucrarea(?) care este prima lor datorie.
Înclinaţii spre mînie
Au în permanenţă o proastă dispoziţie.
Îşi fac datoria numai de mîntuială.
Se supără pentru toate fleacurile şi ajung cîteodată de nesuferit.
Pun vina pe greşealele altuia.
Îi bîrfeşte pe ceilalţi.
Face morală cu acreală, în ton, ca şi cînd numai el ar avea dreptul la virtute.
Înclinaţii spre lăcomie duhovnicească
Se istovesc în canoane.
Se dedau fără de frîu la posturi.
Se sustrag din faţa acelora care i-ar îndemna pentru hrana trupească.
N-au dreaptă socoteală.
Lucrează împotriva poruncilor.
Doresc mai mult un canon trupesc decît un canon al judecăţii.
Lipsa de ascultare de duhovnic.
Se trufesc prin diferite osteneli fără dreaptă socoteală.
Pe astfel de ucenici îi încurajează diavolul să facă astfel.
Caută să smulgă duhovnicilor sfaturi după cum le place lor.
În cazul că sunt respinşi au mîhnire ca de copii.
Ceea ce fac, fac numai de mîntuială pentru că sunt convinşi că nu fac nimic bun înaintea lui Dumnezeu cînd nu lucrează cum le place lor.
Se împărtăşesc fără încuviinţarea duhovnicului de mai multe ori.
Înclinaţii spre pizmă şi lume
Îi sare în ochi binele duhovnicesc al aproapelui.
Suferă cînd aude că cineva este lăudat.
Virtutea altuia îl întristează şi dacă are prilej o va prigoni şi ponegri, cu scop de a-i risipi pe cît e posibil laudele.
Doreşte să fie primul în toate.
Aceştia trei în mod sigur îi ies omului în calea duhovnicească.
Cei buni
Se arată prin smerenia lor.
Nu ţin seama de lucrurile lor personale şi nu pun decît foarte puţin preţ pe ele. Cît despre alţii, tot li se pare mai presus.
În toate lucrurile lor smerenia stăpîneşte.
Cu cît lucrează mai mult cu atît îşi plac mai puţin.
Dorinţa vie le este de-a place lui Dumnezeu.
Tot ceea ce ostenesc ei pentru Dumnezeu li se pare nimic.
Sunt foarte fericiţi cînd nu sunt băgaţi în seamă şi cînd sunt criticaţi de alţii în lucrările lor. Cînd sunt lăudaţi de cineva ei sunt foarte uimiţi.
Nu doresc altceva să înveţe decît numai ce le este de folos.
Cei smeriţi nu dau învăţături nimănui.
Liniştirea
Petrecerea neîmpărtăşită, ferită de orice grijă a vieţii, ca astfel omul să poată, prin depărtarea de oameni şi deîmpărtăşiri(?), să fugă de zgomot şi de cel ce „umblă răcnind ca un leu căutînd pe cine să înghită”, prin întîlnirile şi grijile vieţii. Trebuie să aibă numai o singură grijă, cum să placă lui Dumnezeu mai mult şi să-şi facă sufletul neosîndit în ceasul morţii şi să afle, cu toată sîrguinţa, lucrările fine ale dracilor şi greşalele sale ce întrec nisipul mării. Cunoscîndu-le pe acestea omul plînge pururea, dar e mîngîiat de Dumnezeu.
Postul
Postul cu măsură sau mîncarea odată în zi (a nu se sătura). Mîncarea să fie de un singur fel, din bucate neînsemnate şi care se găsesc fără bătaie de cap şi pe care nu le pofteşte sufletul. Să mănînce în fiecare zi un fel cu înfrînare. Vinul e folositor la bătrîneţe, la neputinţă şi la frig şi atunci puţin. Iar la tinereţe, la căldură şi la sănătate mai bună este apa – dar şi aceasta puţină, căci setea e mai bună decît toate poftele trupeşti.
Privegherea
E bine a folosi jumătate din noapte pentru somn, iar jumătate pentru psalmodie şi pentru rugăciune, pentru suspine şi lacrimi, ca prin postul şi privegherea cu măsură, să se facă supus sufletului sănătos şi gata spre tot lucrul bun, iar sufletul să capete bărbăţie şi luminare – ca să facă şi să vadă cele cuvenite.
Psalmodia
Rugăciunea trupească prin psalmi şi îngenuncheri ca să se deşire trupul şi să se smerească sufletul, ca să fugă vrăjmaşii noştri, dracii, şi să se apropie prietenii noştri, Îngerii, şi aşa să cunoască omul de unde primeşte ajutor.
Rugăciunea
Rugăciunea duhovnicească făcută prin minte care se fereşte de orice gînd. Stînd mintea în cele zise şi căzînd la Dumnezeu cu înfrîngeri negrăite, cere numai ca să facă voia dumnezeiască întru toate faptele cugetărilor sale, neprimind nici un gînd, sau figură, sau culoare, sau lumină, sau foc, sau peste tot (orice) altceva ci ca una ce priveşte numai la Dumnezeu şi vorbeşte numai cu El fiind ajunsă fără formă, fără culoare şi fără figură. Căci aceasta este rugăciunea curată, care se cade să o aibă cel lucrător.
Citirea
Pentru a învăţa din dumnezeieştile Scripturi şi vieţile părinţilor cum să biruiască patimile şi să dobîndească virtuţile. Pentru ca să umple mintea lui cu cuvintele Duhului Sfînt şi să uite cuvintele şi gîndurile necuvioase care le-a auzit fiind afară de chilie. Cel ce vrea să înveţe cunoştinţa de Dumnezeu, nu trebuie să fie numai cu auzirea. Pentru că altceva este auzirea şi altceva fapta. Cunoştinţa duhovnicească nu se iveşte numai din cugetare, ci se dă de la Dumnezeu după Har, celor smeriţi la cuget. Că cel ce citeşte Scripturile, poate le cunoaşte în parte, nu e de mirare mai ales dacă e lucrător. Dar unul ca acesta nu are cunoştinţa lui Dumnezeu ci trebuie să asculte cuvintele celor ce au cunoştinţă de Dumnezeu: Prooroci, Apostoli, Sfinţi Părinţi (Preoţi).
Întrebarea celor cercaţi
Despre orice cuvînt sau faptă se cade a întreba pe cei cercaţi pentru ca nu cumva din necercare, sau din plăcere de sine, înţelegînd şi făcînd ceva, unele în locul altora, să rătăcească şi să cadă în părerea de sine, închipuindu-şi că ştie cum trebuie, neştiind încă nimic, cum zice Apostolul. Monahul trebuie să aibă răbdare în toate cele ce vin asupra lui, pe care vrea Dumnezeu să le îngăduie asupra lui spre învăţare, spre cercare, spre cunoaşterea slăbiciunii sale. Să nu se facă îndrăzneţ, să nu-şi piardă nădejdea în orice rău sau bine ce i s-ar întîmpla. E dator să se ferească de orice vis, de orice vorbă şi de orice lucru fără rost, şi să cugete la numele lui Dumnezeu, mai des decît răsuflă în toată vremea şi în tot locul şi lucrul, şi să cadă la El din suflet, adunîndu-şi mintea din toate lucrurile lumii şi căutînd să facă numai voia lui Dumnezeu. Atunci începe mintea să-şi vadă greşeala sa ca nisipul mării, şi acesta este începutul luminării sufletului şi decada(?) sănătăţii lui. Atunci începe să înţeleagă binefacerile lui Dumnezeu şi greşalele sale. De atunci păzeşte poruncile întru cunoştinţă, de la cea dintîi pînă la cea din urmă, fiindcă şi Domnul le-a pus ca pe o scară şi nu poate cumva să treacă peste una ca să ajungă la alta, ci trebuie să înainteze de la cea dintîi la cea de-a doua şi aşa mai departe, face pe om Dumnezeu, prin Harul Celui ce le-a dăruit pe ele celor ce (aleargă) aleg să le împlinească.
Nici o altă făptură sau zidire însufleţită sau neînsufleţită n-a călcat voia lui Dumnezeu vreodată, ci numai firea omenească, care bucurîndu-se de multe binefaceri, a mîniat pe Dumnezeu necontenit.
Milostenia
Milostiv este cel ce miluieşte pe aproapele din cele ce le-a primit el de la Dumnezeu, fie bani, fie mîncări, fie tărie, fie cuvînt spre folos, fie rugăciune, fie putere de a mîngîia pe cel ce are lipsă de ea, socotindu-se că e datornic. Săracul poate trăi fără să-l miluiască, după puterea sa, nu poate el însă să trăiască şi să se mîntuiască. Milostenia desăvîrşită este aceea pe care ne-a arătat-o Hristos, care a răbdat moartea pentru noi, punîndu-ne tuturor o pildă şi un chip ca şi noi să murim pentru alţii, nu numai pentru prieteni ci şi pentru duşmani cînd vremea o cere. De la frica de Dumnezeu trece omul la buna cinstire. De la aceasta vine cunoştinţa prin care e sfatul şi dreapta socoteală.
Parintele Arsenie Boca
Lasa un comentariu
Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.
Trebuie sa fii logat pentru a comenta.