Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Fericiţi cei milostivi – Sf. Teofan Zăvorîtul

ianuarie 1, 2009 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Teofan Zavoratul

Tot celui ce cere de la tine, dă-i, porunceşte Domnul (Lc. 6, 30). Iată una dintre cele dintîi porunci ale creştinismului, despre care amintesc deseori şi Domnul, şi Sfinţii Apostoli. Ca să ne facă a o păzi cu mai multă rîvnă, ei au înconjurat-o cu cele mai mişcătoare îndemnuri şi cu cele mai înspăimîntoare ameninţări. Oricine ştie asta, şi orice om cu conştiinţă se socoate îndatorat să îi ajute pe nevoiaşi după puterea sa. Totuşi, dacă vom cerceta faptele noastre mai cu asprime, poate nu vom afla nici una pe care s-o împlinim cu mai puţină luare-aminte decît ajutorarea celor nevoiaşi, la care suntem îndatoraţi. Ajutăm în silă, numai ca să scăpăm de cel ce ne bate la cap cu cereri, iar cîteodată îl refuzăm cu totul (şi asta nu se întîmplă oare nu cîteodată, ci cel mai des?). Ce n-au mai născocit zgîrcenia şi lăcomia ca să-şi îndreptăţească răceala faţă de cei aflaţi în nevoie! „Milogeli făţarnice”, „milogi care nu vor să facă treabă”, „n-avem de unde”, „sunt vremuri grele”, „trebuie să punem deoparte pentru zile negre”, şi aşa mai departe. Toate aceste gînduri umblă sub chipul lozincilor de mai sus între cei ce nu iau aminte la datoria lor, trec şi la cei cu luare-aminte şi adeseori îi rătăcesc de la calea dreaptă a făptuirii.

În clipa cînd trebuie să ajutăm, primul gînd care trece prin cap este următorul: „Măi, dar ăsta care cere chiar este nevoiaş? Parcă poţi să ştii? S-a nărăvit – şi cere, dar poate că n-are deloc nevoie”. Nimic de zis, sunt şi dintr-aceştia, dar putem noi şti cu încredinţare că cel ce stă înaintea noastră chiar face parte din această tagmă? Iar de vreme ce nu ştim, de ce să fim bănuitori, şi cu atît mai mult, de ce să refuzăm doar pe temeiul unei bănuieli? Poate că este vorba de o mamă care şi-a lăsat copiii flămînzi acasă, ori de un tată a cărui soţie e bolnavă şi ai cărui copii sunt lipsiţi de haine, ori de nişte orfani mai mari dintr-un orfelinat! Pe unii ca aceştia nu-i veţi refuza, nu mă îndoiesc. Dar priviţi-i astfel pe toţi care cer de la voi, şi nu-i jigniţi cu bănuieli. Dacă cineva cu adevărat nevoiaş, care şi aşa are o piatră grea pe inimă, va citi bănuiala aceasta în ochii voştri? Asta nu va face decît să îi sporească necazul şi povara, şi în loc de mîngîiere va pleca de la voi cu şi mai mare amărăciune. Bun lucru este acesta? Dacă nu are ochii înceţoşaţi şi faţa schimonosită, dacă nu se clatină şi n-are hainele cîrpite înseamnă că nu vă merită milostenia? Ce, ca să-l ajutaţi, vreţi să ajungă mai întîi în ultimul hal? Poate că tot ce-i mai lipseşte ca să ajungă în ultimul hal este refuzul vostru”¦ Şi ce, porunca Mîntuitorului îi acoperă doar pe cei care nu mai au nici un loc de întors, care nu mai au nici acoperiş, nici hrană, nici haine şi nici puteri? Nu: pentru a-i ajuta pe unii ca aceştia nu e nevoie de o poruncă anume. Mîntuitorul spune: Tot celui ce cere de la tine, dă-i. Cînd este vorba de dat milostenie, nu vă bănuiţi aproapele, nu desenaţi în spatele lui tabloul unei presupuse îndestulări, ci mai degrabă tabloul celei mai de pe urmă sărăcii şi al unui necaz cu adevărat apăsător. Atunci însăşi inima nu vă va da pace pînă cînd nu veţi uşura soarta omului. Mulţi răspîndesc acum bănuieli asupra sărmanilor, dar împotriva acestor bănuieli poate fi pusă o hotărîre: verificaţi cine cere fără să aibă nevoie şi unuia ca acesta să nu-i daţi; însă a-i refuza pe toţi din pricină că există şi cerşetori mincinoşi este un păcat. Sfîntul Ioan cel Milostiv nu făcea aşa: nu-i refuza nici pe cei despre care toţi ştiau că nu-s nevoiaşi, iar cînd i se făcea observaţie răspundea: „Pesemne că acum au ajuns la strîmtorare mare”.

Cîteodată ne întoarcem spre noi înşine de la cel care cere şi zicem: „Da”™ de unde să iau? De-abia mi-ajunge pentru mine, că mă descurc cu greutate”. Dacă n-ai de unde, nimeni nu te obligă. Eşti dator să dai din prisosul tău: Că de este pusă înainte osîrdia, zice Sfîntul Apostol Pavel, după cît are cineva este bine primită, iar nu după cît nu are; că nu se face ca să fie altora odihnă, iar vouă necaz (2 Cor. 8, 12-13). Dar chiar să fie adevărat că, dacă facem milostenie, nu ne mai rămîne nimic pentru îndestularea propriilor nevoi? Pe lîngă asta, oare cu înţelepciune am stabilit ceea ce socotim a fi „nevoia noastră”? Vedeţi voi, nevoia este ceva care poate fi (şi încă cum!) micşorat sau lărgit. Ia tăiaţi cheltuielile pe care le socotesc trebuincioase năravul, capriciul, slava deşartă, pretenţiile vane ale lumii: ce mult va rămîne în folosul nevoiaşilor!”¦ Chiar presupunînd că nu cheltuim pe aceste trebuinţe netrebuincioase, înţelepciunea va şti întotdeauna să facă parte lui Hristos chiar şi din lucrurile de care avem cea mai adîncă nevoie – din mîncare, din haine şi din celelalte de acest fel.

Se mai spune cîteodată: „Ce se tot învîrt fără nici un rost! Să pună mîna să muncească şi să-şi cîştige cinstit pîinea! Pretenţie foarte îndreptăţită. Şi Apostolul porunceşte creştinilor să muncească, aşa încît nu numai să aibă de unde să îşi acopere nevoile, ci să poată da şi celor care le cer (Efes. 4, 28). Dar ferindu-ne sub acest pretext de ajutorarea aproapelui ştim sigur că cel care cere poate munci? Cum să muncească bătrînul, copilul, bolnavul? Şi chiar de poate să muncească, are de lucru oare? Unii sunt gata să lucreze, dar nu au slujbă. În pilda despre lucrători se arată că o parte dintre ei n-au avut de lucru pînă în ceasul al unsprezecelea, adică pînă aproape de miezul nopţii, fiindcă nu îi năimea nimeni. Bun, să zicem că au şi slujbă – dar poate leafa aceea să le acopere toate nevoile? Ce des muncesc oamenii zi şi noapte, dar tot se chinuiesc în nevoi, mai ales cînd lucrează unul pentru mai mulţi! Uşor de zis: „Munceşte!”, dar mai înainte trebuie să faci în aşa fel ca cel care cere să poată cîştiga din munca sa hrană pentru sine şi pentru ceilalţi. Atunci să-l refuzaţi, iar pînă atunci a-l refuza este totuna cu a-l face să moară de foame.

Şi ce nu mai zic oamenii ca să-şi îndreptăţească împietrirea!”¦ Unul zice: „Grele vremuri! Ce să mă mai gîndesc la alţii – măcar de m-aş putea hrăni pe mine!”. Altul: „Şi eu sunt în nevoie, trebuie să pun deoparte bănuţi pentru zile negre”. Un al treilea: „Ce, pe lumea asta trăiesc doar eu? Sunt mai avuţi ca mine, ăia să dea”. Un al patrulea: „Ei, dau şi eu ce se nimereşte”. Ia staţi puţin şi judecaţi: este ceva aici care să semene a dreptate? „Vremuri grele”, zic oamenii – dar dacă sunt grele pentru cei cu stare, cu cît mai grele sunt pentru nevoiaşi? Aşadar, în atare caz ajutorarea trebuie nu curmată, ci înmulţită. „Trebuie să strîngem pentru zile negre” – să zicem că aşa este, dar şi aici trebuie să avem măsură. Altfel, nevoile viitoare pe care ni le închipuim nu ne vor îngădui niciodată să-i ajutăm pe cei sărmani în nevoile lor, ce sunt adevărate. Şi apoi, viitorul depinde de prevederea noastră ori de rînduiala Proniei Dumnezeieşti? Fireşte, de cea din urmă. Ei bine, atrageţi asupră-vă milostivirea lui Dumnezeu prin milostivirea voastră faţă de nevoiaşi, şi atunci veţi avea chezăşia sigură a bunăstării pe viitor. Arătaţi-mi şi mie o casă care să se fi ruinat din princina dărniciei faţă de nevoiaşi! Iar eu o să vă arăt mii care au ajuns la sapă de lemn din pricina risipei fără rost”¦ „O să dea altul” – dar oare va da altul? Dacă şi el va spune: „O să dea altul”, la fel al treilea, la fel al patrulea: asta nu înseamnă oare că nevoiaşul va fi lăsat în voia soartei? Nu, nu e bine aşa. Domnul ţi l-a trimis pe nevoiaşul cu pricina tocmai ţie – tu să-l ajuţi şi să nu laşi să treacă prilejul care, poate, nu va veni a doua oară. „Dau şi eu ce nimeresc şi cînd nimeresc”; bine, dar asta înseamnă oare a da după toată cuprinderea datoriei şi după toată măsura posibilităţilor? Şi oare nu este această nepăsare pricina faptului că ajutorul ajunge în mîini nepotrivite şi este întrebuinţat cum nu se cuvine? Tu dai cui nimereşti, dar cine le ajută celor pe care ruşinea îi ţine acasă şi care rabdă în tăcere, poate mai mult ca cel ce îşi strigă nevoia în gura mare? Nu, adevărata milă creştinească nu se mulţumeşte cu asta; ea se grăbeşte fără a fi împinsă de la spate să meargă în locurile unde trăieşte sărăcia ca să îi pipăie rănile cu propriile sale mîini şi să pună fără întîrziere peste ele pansamentul vindecător de care este nevoie.

Iată cîte gînduri rele a născocit vrăjmaşul ca să-i depărteze şi pe oamenii buni de ajutorarea sărmanilor! Să recunoaştem că toţi ne-am lăsat cîteodată, mai mult sau mai puţin, mînaţi de aceste gînduri. Deci să luăm în inima noastră hotărîrea de a nu le mai ceda – căci dacă ele sunt atît de slabe în faţa simplelor noastre raţionamente, cum vor ţine piept la judecata dreptăţii lui Dumnezeu, care vede totul, pînă la ultimul amănunt, atît în fapte, cît şi în simţămintele inimii?

Fericiţi cei milostivi!

Sfîntul Teofan Zăvorîtul

din cartea „Rãspunsuri la întrebãri ale intelectualilor”
/orthoblog.ro/

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Trebuie sa fii logat pentru a comenta.