„Renaşterea harismatică”- un semn al vremurilor

septembrie 2, 2008 Categoria: Articole, Religii si secte, Serafim Rose

„Costa Deir luă microfonul şi ne povesti cum i se frînge inima cînd se gîndeşte la Biserica Ortodoxă Greacă. El îi ceru părintelui episcopalian Driscoll să se roage ca să coboare Duhul Sfînt şi în Biserica lor, aşa cum coborîse în Biserica Catolică. În timp ce părintele Driscoll se ruga, Costa Deir plîngea în microfon. După rugăciune urmă un lung mesaj în limbi şi o interpretare la fel de lungă prin care eram înştiinţaţi că rugăciunile fuseseră auzite şi că Duhul Sfînt va sufla cu putere şi va trezi Biserica Ortodoxă Greacă… În acest răstimp era atîta plînset şi strigare în jurul meu, încît am început să mă retrag, nemairezistînd din punt de vedere nervos… Şi totuşi m-am auzit spunînd un lucru surprinzător: „Într-o bună zi, cînd toată lumea va şti că Duhul mişcă Biserica Ortodoxă Greacă, să ţinem minte că ne-am aflat aici în momentul în care a început”.

Pat-King, in Logos Journal. sept. – oct. , 1971, p. 50. Acest „‘jurnal harismatic internaţional” nu trebuie confundat cu revista Logos a părintelui E. Stephanou (N. ed.)

*

Şase luni după evenimentul descris mai sus (care a avut loc la o întîlnre „harismatică” interconfesională la Seattle), comunitatea creştinilor ortodocşi începu într-adevăr să afle că „duhul harismatic” se mişcă în Biserica Ortodoxă Greacă. Părintele Stephanou în revista Logos consemnează acest eveniment, care începuse să se manifeste deja într-un număr de parohii greceşti şi siriene din America şi acum se împînzea peste tot, fiind activ promovat de Părintele Eusebius.

După ce cititorul va parcurge descrierea acestui „duh” în paginile care urmează, descrierile aparţinînd reprezentanţilor de frunte ai acestei mişcări, el va vedea cum a pătruns acesta în lumea ortodoxă tocmai prin propaganda acerbă a unor astfel de „creştini interconfesionalişti”.

O concluzie se desprinde cu siguranţă din relatarea de mai sus: spectaculoasa „renaştere harismatică” la care suntem în prezent martori nu este atît un fenomen incontestabil de hiper-emoţionalism şi revivalism protestant, cît mai ales rezultatul lucrării unui „duh” care poate fi invocat şi care poate face „minuni”. Întrebarea la care ne vom strădui să răspundem în paginile ce urmează este următoarea: ce sau cine este acest duh?

Noi suntem avertizaţi, în calitatea noastră de creştini ortodocşi, că nu numai Dumnezeu are puterea de a face minuni, ci şi diavolul. Şi el e capabil de „minuni” prin care de fapt imită virtual oricare dintre minunile autentice ale lui Dumnezeu. Ne vom strădui deci în paginile ce urmează să cercăm duhurile dacă sunt de la Dumnezeu (1 Ioan 4, 1).

Vom începe cu o scurtă incursiune istorică, dat fiind că „renaşterea harismatică” a pătruns în lumea ortodoxă prin confesiunile protestantă şi catolică, care la rîndul lor au primit-o de la sectele penticostale.

1. Mişcarea penticostală în secolul XX

Deşi are rădăcini încă în secolul trecut, Mişcarea Penticostală modernă datează exact din ajunul Anului Nou 1900, la ora 7 seara. De cîtăva vreme, preotul metodist Charles Parham din Topeka, statul Kansas, necăjit de ineficienţa vădită a misiunii sale, începuse să studieze intensiv Noul Testament împreună cu un grup de studenţi, cu scopul de a afla secretul puterii Apostolice. În final, studenţii au dedus că acest secret constă în „vorbirea în limbi”, care, credeau ei, însoţeşte întotdeauna în Faptele Apostolilor primirea Duhului Sfînt.

Plini de tensiune şi entuziasm, Parham şi discipolii săi au hotărît să se roage pînă cînd vor primi şi ei „Botezul Duhului Sfînt”, împreună cu vorbirea în limbi. Pe 31 decembrie 1900 ei s-au rugat de dimineaţa pînă seara fără nici un rezultat, pînă în momentul în care unei tinere i-a venit ideea că din tot efortul lor lipseşte un element: „punerea mîinilor”. Parham puse mîinile pe capul fetei şi îndată ea începu să vorbească „într-o limbă necunoscută”.

În următoarele trei zile avură loc multe asemenea „botezuri”, inclusiv al lui Parham însuşi şi al altor doisprezece pastori de diverse confesiuni, care toate au fost însoţite de vorbirea în limbi. În curînd mişcarea ajunse pînă la Texas, iar apoi avu un succes deosebit într-o bisericuţă frecventată de negri, în Los Angeles. De atunci încoace ea s-a răspîndit în întreaga lume şi se mîndreşte cu un număr de zece milioane de membri.

Timp de o jumătate de secol, „Mişcarea Penticostală” a rămas sectară, fiind primită pretutindeni cu ostilitate de către confesiunile tradiţionale. Totuşi vorbirea în limbi a început să se manifeste treptat în chiar sînul acestor confesiuni, la început discret, pînă cînd în 1960, un preot episcopalian de lîngă Los Angeles, făcu o mare publicitate acestui fapt, declarînd public că a primit „Botezul Duhului Sfînt” şi că vorbeşte în limbi. După oarecare ostilităţi iniţiale, „renaşterea harismatică” cîştigă aprobarea oficială sau neoficială a majorităţii confesiunilor şi se împrăştie rapid atît în America, cît şi în afara ei. Chiar odinioară rigida şi exclusivista Biserică Catolică luă în serios mişcarea spre sfîrşitul anilor 1960, purtîndu-i de atunci stindardul cu mult entuziasm. În America, episcopii romano-catolici aprobară această mişcare în 1969, iar cele cîteva mii de catolici implicaţi atunci în ea, au sporit în doar o decadă la nenumărate sute de mii; ei se reunesc periodic în conferinte „harismatice” locale şi naţionale pe care le frecventează zeci de mii de oameni.

Ţările romano-catolice europene au devenit şi ele entuziast „harismatice”, după cum o atestă conferinţa „harismatică” din vara anului 1978 din Irlanda, la care au participat mii de preoţi irlandezi. Nu mult înainte de moartea sa, Papa Paul al VI-lea a declarat, la întîlnirea cu o delegaţie „harismatică”, că şi el este penticostal.

Care să fie explicaţia unui succes atît de spectaculos al revirimentului „creştin” într-o lume occidentală care este vădit „post-creştină”? Fără îndoială că răspunsul poate fi dat dintr-o dublă perspectivă. Pe de o parte, este vorba de un teren psihic foarte receptiv a milioane de „creştini” care constată că propria lor religie este lipsită de viaţă, supraraţionalizată şi de ordin aproape exclusiv exterior, lipsindu-i seva şi puterea de convingere.

Pe de altă parte, avem fără îndoială de-a face cu un „duh” deosebit de puternic ce se ascunde în spatele acestei mişcări şi care este capabil, dacă găseşte condiţii prielnice, să producă o multitudine foarte variată de fenomene „harismatice”, inclusiv vindecări, vorbiri în limbi, tălmăciri, profeţii, la baza tuturor acestora aflîndu-se „botezul” cu, sau în, sau al, „Duhului Sfînt”. Totuşi ce este acest „duh”?

Este semnificativ faptul că cei care urmează „renaşterii harismatice” cu miile nici măcar nu-şi pun această întrebare. Propria lor experienţă „baptismală” este atît de puternică pentru ei, precedată fiind de o atît de eficace pregătire psihologică sub forma unei rugăciuni şi aşteptări concentrate, încît ei nu se mai îndoiesc nici o clipă că ceea ce coboară în final peste ei şi în ei nu poate fi decît Duhul Sfînt şi că fenomenele pe care le experimentează nu pot fi decît acelea descrise in Faptele Apostolilor.

De asemenea, întreaga atmosferă psihologică a mişcării este deseori atît de unilaterală şi de încărcată cu o stare apropiată de fanatism, încît a exprima orice îndoială la adresa ei este considerat ca o blasfemie la adresa Duhului Sfînt. Din sutele de cărţi apărute deja pe această temă, doar cîteva manifestă indoieli uşoare cu privire la validitatea ei spirituală.

Pentru a obţine o idee mai clară asupra caracteristicilor distinctive ale „renaşterii harismatice”, vom examina cîteva din mărturiile şi practicile participanţilor la ea, punîndu-le întotdeauna faţă în faţă cu învăţătura Sfintei Ortodoxii. Cu puţine excepţii, aceste mărturii vor fi culese din cărţile şi revistele care fac apologia mişcării, deci scrise de oameni favorabili ei, şi care, evident, nu publică decît acele materiale care, cred ei, slujesc cauzei lor.

În continuare, nu ne vom referi doar la puţine surse strict penticostale, preferînd să ne ocupăm în special de mediile protestant, catolic şi ortodox, şi de marele succes pe care îl are ‘”renaşterea harismatică” în aceste medii.

2. Spiritul „ecumenist” al „Renaşterii Harismatice”

Înainte de a începe să cităm din declaraţiile „harismatice”, să atragem atenţia pentru început asupra unui aspect de bază al Mişcării Penticostale propriu-zise, care aproape întotdeauna este trecut sub tăcere de către autorii „harismatici”. Şi anume, că există un număr uluitor de secte penticostale, de o mare varietate, fiecare avîndu-şi propriile accente doctrinare, şi multe dintre ele nefiind în comuniune unele cu celelalte. Există „Adunările lui Dumnezeu”, „Bisericile lui Dumnezeu”, reuniuni „penticostale” şi „ale sfinţeniei”, grupuri „După Evanghelie” etc., multe dintre ele împărţite în subsecte mai mici.

Deci este vădit lucru, că „duhul” care inspiră o asemenea anarhie nu poate fi în nici un caz unul al comuniunii şi unităţii. El este în contrast diametral cu spiritul Bisericii Creştine Apostolice a primului veac, la care mişcarea susţine că vrea să se întoarcă. Totul, în cadrul noii „mişcări harismatice” ce a cuprins acum mai toate confesiunile, se discută mult despre „unitatea” pe care această nouă mişcare o inspiră.

Dar despre ce fel de unitate este vorba? Cumva de adevărata unitate a Bisericii pe care Creştinismul Ortodox a păstrat-o neştirbită din secolul I şi pînă în secolul al XX-lea? Sau de pseudo-unitatea Mişcării Ecumenice care neagă pînă şi existenţa Bisericii lui Hristos?

Răspunsul la această întrebare îl anunţă clar cel care poate fi considerat „profetul” de frunte al penticostalismului secolului XX, anume David Du Plessis, care, în ultimii douăzeci de ani, a promovat activ veştile despre „Botezul Duhului Sfînt” printre confesiunile participante la Consiliul Mondial al Bisericilor. Şi aceasta în urma îndemnului imperativ primit prin intermediul unei „voci”, ce i-a fost adresat în anul 1951. Mişcarea Penticostală din cadrul diferitelor biserici devine din ce în ce mai puternică şi mai dinamică. Dar cel mai remarcabil este faptul că această renaştere se regăseşte mai ales în cadrul aşa-ziselor societăţi liberale, mult mai puţin în sentimentul evanghelic şi chiar deloc în cel fundamentalist al Bisericii Protestante.

Ultimele menţionate se constituie acum în opoziţia cea mai vehementă faţă de această glorioasă „renaştere”, căci trebuie să ştim că Mişcarea Penticostală şi mişcările moderniste ale Consiliului Mondial (al Bisericilor, n. tr.) sunt acelea în care se manifestă cel mai cu putere duhul” (Du Plessis, p. 28).

Aceeaşi este situaţia şi în cazul Bisericii RomanoCatolice: „reînnoirea harismatică” apare tocmai în cercurile „liberale”, cu rezultate imediate în avîntul ecumenismului pe care îl îmbrăţişează această Biserică şi cu tot soiul de experimente în cadrul serviciului liturgic (cum ar fi acompaniamentele la chitară etc.) Catolicii mai tradiţionalişti sunt tot atît de ostili acestui curent ca şi Protestanţii radicali.

Că orientarea „renaşterii harismatice” este puternic ecumenistă e dincolo de orice îndoială. Iată ce scrie Clarence Finsaas, pastor luteran „harismatic”: „Pe mulţi îi surprinde faptul că Duhul Sfînt se poate manifesta în cadrul oricărei confesiuni creştine istorice… fie ea calvină sau arminiană (se referă la doctrina lui Arminius, care susţine posibilitatea mîntuirii tuturor, opusă celei calviniste a predestinării (n. tr.).) puţin importă; esenţial este că Dumnezeu este mai presus decît credinţele noastre şi că nici una dintre confesiuni nu deţine monopolul asupra Lui” (Christenson, p. 99). Iată ce declară şi un pastor episcopalian despre „renaşterea harismatică”: „…din punct de vedere ecumenic ea este un mare succes, deoarece se realizează o remarcabilă unire a creştinilor de diferite confesiuni, şi aceasta mai ales la nivelul parohiilor” (Harper, p. 17).

Periodicul „harismatic” californian Inter-Church Renewal (Reînnoirea interconfesională) este plin de astfel de declaraţii de „unire”: „Întunericul vremilor apuse s-a risipit, iar astăzi călugăriţa romano-catolică şi un protestant se pot iubi reciproc cu o iubire nouă şi ciudată”, care dovedeşte că „vechile bariere confesionale se prăbuşesc. Superficialele diferenţe doctrinare sunt date la o parte, astfel încît toţi credincioşii să se poată uni în Duhul Sfînt”.

Preotul ortodox Eusebius Stephanou crede că „această revărsare a Duhului Sfînt trece dincolo de graniţele confesionale… Duhul lui Dumnezeu lucrează …atît în interiorul cît şi, în exteriorul Bisericii Ortodoxe” (Logos, ian. 1972, p. 12).

În acest punct, creştinul ortodox vigilent, care nu uită nici o clipă că trebuie să „cerce duhurile”, se va găsi pe un teren familiar, presărat cu clişeele ecumeniste obişnuite. Mai ales să remarcăm această „revărsare a Duhului Sfînt”, care apare în exteriorul Bisericii Ortodoxe, exact ca Mişcarea Ecumenică însăşi; cei care o adoptă nu fac altceva decît să urmeze unei mode care a ajuns la maturitate în exteriorul Bisericii lui Hristos.

Deci ce pot să-i înveţe cei care se află în afara Bisericii lui Hristos pe creştinii ortodocşi? Nu putem să negăm că, uneori, spre ruşinea noastră, catolicii si protestanţii sunt mai zeloşi în participarea la biserică, la activităţile misionare, la rugăciunea împreună, la citirea din Sfînta Scriptură etc. Chiar din interiorul credinţei lor greşite, catolicii, protestanţii şi sectanţii îi fac de ruşine pe ortodocşi prin aceea că se străduiesc mai mult să se facă plăcuţi lui Dumnezeu decît mulţi dintre ortodocşi, în condiţiile în care cei din urmă sunt singurii care au păstrat plinătatea creştinismului apostolic.

Deci, ortodocşii ar face bine să ia exemplu de la celelalte denominaţiuni şi să reînvieze bogăţiile spirituale ale propriei lor Biserici, pe care încă nu reuşesc să o scoată din lenea duhovnicească şi din obiceiurile cele rele. Cele spuse acum se referă la partea omenească a credinţei, la eforturile umane care se cheltuiesc în activităţile religioase, fie ea credinţa cuiva justă sau nu.

„Mişcarea harismatică” însă pretinde că se află în contact cu Dumnezeu şi că a găsit mijloacele primirii Duhului Sfînt, adică ale revărsării harului lui Dumnezeu. Şi totuşi Biserica, şi nimic altceva (sau altcineva), este aceea pe care Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, a hotărît-o ca mijloc de dăruire a harului către oameni. Să credem prin urmare că Biserica este actualmente înlocuită de vreo „nouă revelaţie” capabilă să transmită harul din afara Bisericii, prin vreun grup de oameni, care, probabil, cred în Hristos, dar care nu au nici o idee sau experienţă personală a Sfintelor Taine instituite de El şi nici o legătură de continuitate cu Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor, pe care El i-a ales pentru a săvîrşi aceste Taine? Hotărît că nu. Este la fel de sigur astăzi, ca şi în primul secol creştin, că darurile Duhului Sfînt nu se descoperă în cei ce se află în afara Bisericii.

Marele Părinte bisericesc din secolul XIX, Episcopul Teofan Zăvorîtul şi toţi Sfinţii Părinţi, spun clar că darurile Duhului Sfînt sunt transmise „tocmai prin Taina Mirungerii, care a fost introdusă de Sfinţii Apostoli în locul punerii mîinilor”. Din Faptele Apostolilor învăţăm că la început Taina Mirungerii se săvîrşea prin punerea mîinilor. „Noi toţi cei care am fost botezaţi si mirunşi avem darul Sfîntului Duh …. chiar dacă El nu este activ în toţi. Biserica Ortodoxă are însă la îndemînă mijloacele de activare a acestui dar, şi în afara lor nu mai există nici o altă cale… Fără Taina Mirungerii, aşa cum a fost înainte de ea punerea mîinilor de către Sfinţii Apostoli, Sfîntul Duh nu se pogoară şi nu se va pogorî niciodată, peste nimeni!”. (Episcopul Teofan Zăvorîtul, Ce este viaţa duhovniceasca, N. Y., Jordanville, 1962, pp. 247-8, în ruseşte N. ed.). Părintele Eusebius Stephanou (Logos, ian., 1972, p. 13) încearcă să justifice „receptarea Duhului Sfînt” şi in afara Bisericii citînd exemplul casei lui Cornelie Sutaşul (Fapte, 10) care a primit Duhul Sfînt înainte de a se boteza. Dar diferenţa dintre cele două cazuri este crucială: primirea Duhului Sfînt de către Cornelie şi casa sa a fost un semn că ei trebuie să se unească cu Biserica prin Sfîntul Botez, în timp ce contemporanii noştri penticostali se întăresc, prin propria lor experienţă, în înşelăciunea ca nu există o unică şi mîntuitoare Biserică a lui Hristos.)

Într-un cuvînt, cînd vorbim de „renaşterea harismatică”, vorbim de fapt de un nivel nou şi mai adîncit, „spiritual”, al ecumenismului. Adică fiecare creştin „se reînnoieşte” în propria sa tradiţie, dar în acelaşi timp se uneşte în mod obscur (doar este „aceeaşi experienţă”, nu-i aşa?) cu alţi „creştini” la fel de „reînnoiţi” în propriile lor tradiţii, care toate conţin diferite grade de erezie şi abateri!

Acest relativism mai conduce şi la o deschidere completă faţă de practici religioase fără precedent.

Toate acestea ajung la punctul culminant în viziunea supra-ecumenistă a unui „profet” penticostal de frunte, care declară că mulţi penticostali „au început să aibă vie în faţa ochilor posibilitatea ca această mişcare să devină însăşi Biserica lui Hristos la sfîrşitul veacurilor…”

Să ne îndreptăm acum privirea dincolo de teoriile ecumeniste şi de practicile penticostalismului pentru a vedea ce anume inspiră cu adevărat şi dă putere „renaşterii harismatice”. Este vorba de experienţa reală a puterii „duhului”.

3. „Vorbirea în limbi”

Dacă studiem cu atenţie toate afirmaţiile „mişcării harismatice”, descoperim că această mişcare seamănă foarte bine cu multe mişcări sectare din trecut, prin aceea că se bazează, mai ales, sau chiar exclusiv pe exagerarea oarecum bizară a unei singure laturi doctrinare sau a unei singure practici religioase. De data aceasta se exagerează un aspect specific, aspect pe care sectanţii timpurilor trecute nu l-au considerat aşa de esenţial. Este vorba de vorbirea în limbi.

Potrivit constituţiei diferitelor secte penticostale, „botezul cu Duhul Sfînt al credincioşilor este dovedit cu semnul imediat, concret şi vizibil al vorbirii în alte limbi” (Sherill, p. 79). Şi nu numai că acesta este primul semn al convertirii la o sectă sau orientare penticostală: potrivit celor mai autorizate surse penticostale, această practică trebuie neapărat menţinută, altfel „duhul” se poate pierde. Căci spune David Du Plessis: „Practica rugăciunii în limbi trebuie continuată şi sporită în viaţa particulară a celor care sunt botezaţi în Duhul; fără ea celelalte manifestări ale Duhului, fie nu mai apar, fie încetează cu desăvîrşire” (Du Plessis, p. 89).

Ca şi un oarecare protestant, mulţi mărturisesc că limbile „au devenit acum un ingredient esenţial al vieţii mele de rugăciune” (Lillie,p. 50). O carte pe această temă de proveninţă romano-catolică afirmă mai cu precauţie că, dintre „darurile Sfîntului Duh”, limbile „sunt adesea dar nu întotdeauna primele care se dobîndesc. Pentru mulţi ele devin astfel un prag dincolo de care se obţin darurile şi roadele Duhului Sfînt” (Ranaghan, p. 19).

Iată exagerarea despre care vorbeam la început, exagerare care lipseşte din Noul Testament, unde importanţa vorbirii în limbi este minoră, ea fiind un semn al pogorîrii Sfîntului Duh la ziua Cincizecimii (Fapte, 2) şi încă cu alte două ocazii (Fapte 10 şi 19). După primul sau cel mult al doilea secol de la Hristos, nici un text ortodox nu mai înregistrează vorbirea în limbi, ea nemaifiind pomenită nici de marii Părinţi din pustia egipteană, care erau atît de covîrşiţi de darurile Duhului Sfînt, încît deveniseră făcători de minuni pînă la a învia şi morţii.

Atitudinea ortodoxă cu privire la adevărata vorbire în limbi poate fi rezumată prin cuvintele Fericitului Augustin (Omilii la Ioan 6,10): „În timpurile de la început, Duhul Sfînt se revărsa peste cei ce credeau, iar ei vorbeau în limbi pe care nu le învăţaseră, căci Duhul le dădea lor să grăiască. Acestea erau semne adaptate la acele vremi. Căci cu dreptate trebuia să fie acest semn al Duhului Sfînt pentru toate limbile, pentru a se arăta Evanghelia lui Hristos la toate neamurile şi în toate limbile de pe faţa pămîntului. Acea vorbire în limbi a fost un semn al lui Dumnezeu, care mai apoi însă a trecut”.

Şi parcă adresîndu-se penticostalilor din ziua de astăzi, care adaugă acestui semn suprema importanţă, Fericitul Augustin zice: „Să ne aşteptăm atunci ca cei peste care îşi pun mîinile preoţii Bisericii să înceapă a vorbi în limbi? Sau vă aşteptaţi cumva ca aceşti copii peste care tocmai ne-am pus mîinile să înceapă a vorbi în limbi? Iar dacă ei nu au vorbit în limbi, veţi avea oare inimi atît de învîrtoşate şi perverse încît să credeţi că nu aţi primit Duhul Sfînt?”

Penticostalii zilelor noastre îşi justifică vorbirea în limbi, bazîndu-se mai ales pe întîia Epistolă a Sfîntul Apostol Pavel către Corinteni, cap. 12-14. Dar Sfîntul Pavel a scris acel pasaj tocmai pentru că „limbile” deveniseră pricină de dezordine în Biserica din Corint. Şi chiar dacă nu interzice practica lor, el cu siguranţă le micşorează importanţa. Deci acest pasaj ar trebui să descurajeze, nicicum să încurajeze revigorarea contemporană a „limbilor”, mai ales atunci cînd se descoperă (după cum recunosc înşişi penticostalii) că mai există şi alte căi de dobîndire a vorbirii în limbi în afară de Duhul Sfînt!

În calitatea noastră de creştini ortodocşi, noi ştim cu siguranţă că vorbirea în limbi, ca dar autentic al Duhului Sfînt, nu poate să se manifeste la cei care sunt în afara Bisericii lui Hristos. Şi cum „alte surse” ale acestei „vorbiri în limbi” există, să încercăm să vedem care sunt ele, luîndu-ne după caracteristicile pe care le îmbracă acest fenomen contemporan.

Căci dacă am devenit mai vigilenţi constatînd importanţa exagerată pe care penticostalii contemporani o acordă „limbilor”, trebuie neapărat să ne intereseze examinarea circumstanţelor prin care apar ele.

Departe de a fi dăruite liber şi spontan, fără amestecul omului – aşa cum s-ar cuveni unor adevărate daruri ale lui Dumnezeu -, vorbirea în limbi poate fi provocată, avînd prin urmare un caracter previzibil, de o anumită tehnică a „rugăciunii” concentrate în grup, însoţită de cîntări protestante, care creează o atmosferă psihică foarte sugestivă („Vine! El vine!”), care culminează cu o „punere a mîinilor”, şi care alteori nu constă decît din purul efort fizic de a repeta la nesfîrşit anumite cuvinte (Koch, p. 24), sau chiar sunete dezarticulate.

O persoană a recunoscut că, asemenea multor altora, după ce a vorbit în limbi, „rosteam adesea silabe fără sens în efortul de a-mi provoca fluxul rugăciunii în limbi” (Sherill, p. 127); eforturi care, departe de a fi descurajate, sunt recomandate cu zel de către penticostali. „A scoate sunete pe gură nu înseamnă, desigur, „a vorbi în limbi”, dar acest gest poate constitui un act onest de credinţă, pe care Duhul Sfînt îl va onora dăruindu-i acelei persoane puterea de a vorbi într-o altă limbă” (Harper, p. 11).

Un alt pastor protestant spune: „Se pare că greutatea iniţială de a vorbi în limbi nu este altceva decît conştiinţa că tu eşti acela care trebuie „să vorbească” în continuare, cu orice preţ… Primele silabe şi cuvinte pot să-ţi sune ciudat la ureche. Ele pot fi rostite cu greutate sau pot fi chiar nearticulate. E posibil să crezi chiar că le inventezi. Dar în măsura în care vorbeşti fără oprire si cu credinţă… Duhul va alcătui pentru tine o limbă de rugăciune şi de laudă (Christenson, p. 130).

Un „teolog” iezuit ne povesteşte cum a pus el în practică aceste sfaturi: „După micul dejun am simţit că ceva mă trage aproape irezistibil către capela unde m-am aşezat să mă rog. Luîndu-mă după descrierea lui Jim, despre cum a primit el darul limbilor, am început să rostesc încet, numai pentru mine: „La, la, la, la”. Spre marea mea uluire a urmat o mişcare rapidă a limbii şi buzelor însoţită de un sentiment extraordinar de devoţiune interioară” (Gelpi, p. 1).

Care creştin ortodox cu mintea trează ar putea să confunde aceste periculoase jocuri psihice cu darurile Sfîntului Duh?! Căci lipseşte cu desăvîrşire din această practică orice urmă de creştinism, orice urmă de duhovnicie. Ne aflăm mai curînd în zona mecanismelor psihice care pot fi declanşate cu ajutorul unor tehnici psihofizice foarte precise, între care „vorbirea în limbi” pare să ţină poziţia cheie de „buton”, oarecum, care deschide uşa spre această zonă.

Oricum ar fi, sfera experienţelor cu pricina nu are nici un fel de asemănare cu darul duhovnicesc al vorbirii în limbi, aşa cum este el descris în Noul Testament, el apropiindu-se mult mai mult de „vorbirea în limbi” de tip şamanist, practicată în religiile primitive, în care şamanul sau vraciul-vrăjitor dispune de o anumită tehnică pentru a intra în transă şi de a transmite astfel mesajul unui oarecare „dumnezeu” către om (sau invers), într-o limbă pe care nu a învăţat-o. (Vezi Burdick, pp. 66-67).

În paginile care urmează vom întîlni experienţe „harismatice” atît de sinistre, încît comparaţia cu şamanismul nu va mai părea poate atît de exagerată, mai ales dacă ţinem cont de faptul că şamanismul primitiv nu este decît expresia particulară a unui fenomen „religios” care, departe de a fi străin Occidentului contemporan, joacă, dimpotrivă, un rol major în vieţile multora dintre „creştinii” zilelor noastre: este vorba despre mediumism.

4. Mediumismul „creştin”

Un studiu foarte atent si obiectiv asupra fenomenului „vorbirii în limbi” l-a realizat pastorul luteran german Dr. Kurt Koch (The Strife of Tongues – Gîlceava Limbilor). După ce a examinat sute de cazuri de manifestare a acestui „dar”, el a ajuns la concluzia, bazată pe argumente scripturistice, că doar patru din aceste cazuri ar putea fi cele descrise în Faptele Apostolilor, dar că nici măcar de acestea patru nu putea fi sigur.

Desigur, în lumina tradiţiei patristice a Bisericii lui Hristos dintotdeauna, creştinul ortodox nu ar avea astfel de dubii. Cu posibila excepţie a celor patru cazuri, însă, Dr. Koch a identificat un număr de cazuri neîndoielnice de posesiune demonică, „vorbirea în limbi” fiind de fapt „un dar” întîlnit în mod obişnuit la demonizaţi. Dar cheia întregii mişcări o găsim în concluziile finale ale Dr. Koch.

El arată că mişcarea „limbilor” nu e nicidecum o „renaştere”, căci lipseşte cu desăvîrşire din ea orice conştiinţă a păcătoşeniei personale si orice urmă de pocăinţă. Ceea ce constatăm, în schimb, este o subliniată preocupare de a cîştiga puteri si experienţe noi. Deci fenomenul limbilor nu este cel descris în Fapte şi nici nu poate fi asimilat (în cele mai multe din cazuri) cu o posedare demonică propriu-zisă; el este mai curînd „… si probabil în 95% din cazuri, un fenomen mediumistic, de natură spiritistă” (Koch, p. 35).

Dar ce este un „medium”? Medium-ul este persoana dotată cu o anumită sensibilitate psihică ce îi permite să se transforme într-un fel de vehicul sau mijloc de manifestare a unor forţe sau fiinţe invizibile, caz în care, după mărturia Stareţului Ambrozie de la Optina[1] avem de-a face cu duhuri rele şi nicidecum cu „sufletele morţilor”, aşa cum cred spiritiştii. Darurile mediumistice apar aproape în toate religiile necreştine: clarviziunea, hipnoza, vindecările „miraculoase”, apariţia si dispariţia obiectelor sau deplasarea lor dintr-un loc în altul etc.

Se ştie că asemenea daruri au şi Sfinţii Bisericii Ortodoxe, dar diferenţa între ei şi spiritişti este imensă. În timp ce darul creştin al vindecărilor, de exemplu, este oferit de Dumnezeu ca răspuns direct la rugăciunea fierbinte, mai ales a unui om plăcut lui Dumnezeu, a unui drept sau a unui sfînt (Iacob 5,16), şi, de asemenea la contactul cu obiecte sfinţite, prin darul lui Dumnezeu (aghiazma, icoane, sfinte moaşte etc., vezi Fapte 19, 12; II Regi 13, 21), vindecările mediumistice, ca toate fenomenele ce ţin de ocult, sunt obţinute cu ajutorul unor tehnici foarte precise şi în anumite condiţii psihice, care se pot cultiva şi folosi prin exerciţiu, neavînd nici o legătură cu sfinţenia sau intervenţia lui Dumnezeu.

Capacitatea mediumistică este, fie o moştenire genetică, fie se obţine prin transfer, la contactul cu persoana care o posedă, fie pur şi simplu prin lectura cărţilor oculte.[2]

Foarte mulţi sunt mediumii care declară că puterile lor nu sunt cîtuşi de puţin supranaturale, ci că ele izvorăsc din nişte potenţe naturale ale omului, despre care însă se cunoaşte foarte puţin. Într-o oarecare măsură lucrul este fără îndoială adevărat. Dar tot atît de adevărat este faptul că zona din care provin aceste puteri este tocmai zona spiritelor căzute, care folosesc prilejul oferit de oamenii ce intră singuri şi de bunăvoie în ea, pentru a-i atrage mai strîns în plasele lor, nezgîrcindu-se în acest scop cu dăruirea de puteri miraculoase şi vedenii, ţinta finală fiind distrugerea irevocabilă a acestor nefericite suflete. Dar oricare ar fi explicaţiile diferitelor fenomene mediumistice, Dumnezeu a interzis răspicat omenirii, cum citim în Sfînta Scriptură, orice contact cu zona ocultă: Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător. Nici descîntător, nici chemător-de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morţii. Căci urîciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, si pentru această urîciune îi izgoneşte Domnul Dumnezeul de la faţa Sa. (Deut. 18,10- 12; vezi şi Lev. 20,6).

În practică, dorinţa de a dobîndi puteri sau experienţe mediumistice este incompatibilă cu orientarea creştină fundamentală în direcţia mîntuirii sufletului. Aceasta nu înseamnă că nu există „creştini” implicaţi în fenomene mediumistice, deseori în mod inconştient, după cum vom vedea în cele ce urmează. Dar aceşti creştini nu sunt creştini adevăraţi, creştinismul lor este unul „de tip nou”, adică un „nu creştinism” de felul celui propovăduit de Nicolae Berdiaev, care va fi discutat si el în cele ce urmează.

Dr. Koch, chiar de pe poziţiile sale protestante, are dreptate cînd spune: „Viaţa religioasă a persoanei nu este nicidecum afectată de ocultism sau de spiritism. Căci spiritismul este, într-o măsură foarte largă, o mişcare „religioasă”. Diavolul nu ne ia religiozitatea… Este însă o mare diferenţă între a fi religios i a te naşte din nou din Duhul iui Dumnezeu. Şi este trist să constatăm că cei mai mulţi dintre creştini de astăzi, indiferent de denominaţiune, sunt mai curînd oameni „religioşi”, decît creştini adevăraţi”.(Kurt Koch, Between Christ and Satan – Între Hristos şi Satan – Kregefi Publications, 1962, p. 124. Împreună cu Occult Bondage, această carte a Dr. Koch confirma in mod remarcabil, pe baza unui material faptic înregistrat în acest secol, aproape toate manifestările mediumistice, magice, vrăjitoreşti etc., pe care le găsim şi în Sfînta Scriptură şi in Vieţile Sfinţilor Bisericii Ortodoxe; sursa tuturor acestor manifestări este desigur diavolul. Cititorul ortodox ar avea de corectat doar puţine dintre interpretările Dr. Koch (N. ed.).)

Forma cea mai cunoscută de mediumism printre contemporanii noştri din Vest este şedinţa de spiritism. În cadrul ei se stabilesc contacte cu anumite forţe care produc efecte observabile, cum ar fi ciocănituri, voci, forme diverse de comunicare, precum scrierea automată, vorbirea în limbi necunoscute, mişcarea obiectelor, apariţii de mîini şi chipuri „umane” care pot fi uneori fotografiate. Aceste efecte se obţin cu ajutorul unor tehnici şi atitudini prestabilite ale celor prezenţi, referitor la care vom cita mai jos dintr-un manual de referinţă în domeniu.[3]

1. Pasivitatea: „Activitatea unui spirit este direct proporţională cu gradul de pasivitate sau „sumisiune” pe care le găseşte la persoana sensibilă, sau medium”. „Calitatea de medium … se poate obţine, prin exerciţiu susţinut, de către oricine se abandonează conştient şi deliberat, cu trupul şi voinţa, cu facultăţile psihice şi intelectuale controlului unui duh satanic, care îl invadează”.

2. Solidaritatea de credinţă: Toţi cei de faţă trebuie să aibă „o atitudine mintală de simpatie faţă de medium”; fenomenul spiritist este „facilitat de o anumită simpatie ce rezultă din armonia de idei, de vederi şi sentimente ce există între experimentatori şi medium. Cînd această atitudine de simpatie şi armonie lipseşte, sau cînd mediumul nu-i abandonează total voinţa, atunci şedinţa de spiritism a „cercului” respectiv eşuează”. De asemenea, „numărul experimentatorilor care participă la o astfel de şedinţă este de mare importanţă. Dacă el este prea mare, el poate dăuna armoniei atît de necesare succesului”.

3. Toţi cei prezenţi „se prind cu mîinile pentru a forma aşa numitul cerc magnetic. Prin intermediul acestui circuit închis, fiecare membru contribuie cu o anumită cantitate de energie, care se comunică colectiv mediumului”. Totuşi „cercul magnetic” nu este necesar decît pentru mediumii mai slab dotaţi. Madame Blavatsky, fondatoarea „teozofiei” moderne, ea însăşi un medium, dispreţui mai tîrziu această tehnică rudimentară de spiritism, cînd avu ocazia să întîlnească mediumii cu mult mai puternici din Orient, categorie căreia îi aparţine şi fachirul descris în cap. III.

4. „Atît de necesara atmosferă spiritistă se creează prin mijloace artificiale, cum ar fi cîntări, muzica în surdină, şi chiar rugăciuni”. Evident, toată această tehnică nu face decît să sublinieze caracterul destul de rudimentar al unei astfel de şedinţe, care de altfel rareori dă rezultate spectaculoase.

Există forme mult mai subtile, dintre care unele îşi spun chiar „creştine”. Este suficient să luăm exemplul tehnicilor de „vindecare prin credinţă” ale lui Oral Roberts (care înainte de a fi intrat în Biserica Metodistă a fost pastor al sectei „Sfinţeniei Penticostale”), care vindecă în mod „miraculos” prin intermediul unui „cerc magnetic” compus din persoane ce se află în comuniune de sentimente, pasivitate şi armonie de „credinţă” şi care împreună îşi pun mîinile pe televizor în timp ce Oral Roberts levitează; te poţi vindeca chiar bînd pur şi simplu un pahar cu apă care a stat pe televizor şi deci a absorbit fluxul energiilor satanice mediumistice astfel create. Dar asemenea vindecări, ca şi cele produse în spiritism şi magie au în timp consecinţe dure: boli psihice, demenţă.[4]

Una din caracteristicile fundamentale ale acţiunilor demonice este aceea că ele imită constant lucrarea lui Dumnezeu. Aşa se face că cei cu daruri mediumistice sunt convinşi că rămîn buni creştini şi că darurile lor provin de la Duhul Sfînt. Iată punctul în care asemănarea dintre aceste practici mediumistice şi cele ce se manifestă în „renaşterea harismatică” devine izbitoare. Iată ce ne permite să tragem concluzia că aceasta din urmă este, în esenţa ei, o formă de mediumism.

Intr-adevăr, ceea ce frapează în compararea celor două fenomene, este că cerinţele de bază ale unei şedinţe de spiritism se regăsesc toate în cadrul adunărilor de rugăciune „harismatică”, cîtă vreme nici una dintre ele nu se află în aceeaşi formă sau în acelaşi grad de intensitate în cultul public al Bisericii Ortodoxe.

1. „Pasivitatea” şedinţelor de spiritism corespunde stării care, în limbaj „harismatic”, se numeşte un fel de abandon, care înseamnă în mare măsură disponibilizarea întregului nostru subconştient… Tot ceea ce putem face este să ne abandonăm în întregime: cu trup, minte, şi chiar cu limba, astfel încît Duhul lui Dumnezeu să aibă posesiune deplină asupra noastră… De abia atunci suntem cu adevărat pregătiţi: cînd barierele voinţei şi conştientului au fost îndepărtate şi Dumnezeu se mişcă cu putere prin întreaga noastră fiinţă” (Williams, pp. 62-63).

Această atitudine „spirituală” este o lucrare cu totul satanică şi nu are nimic de-a face cu Creştinismul. Ea este mai curînd caracteristică Zen-Budismului, „misticismului” extrem-oriental, hipnozei, şi spiritismului. Această pasivitate exagerată este cu totul străină de spiritualitatea ortodoxă, fiind în schimb extrem de propice şi constituind chiar o invitaţie pentru acţiunile demonice. Un observator devotat al întrunirilor penticostale notează că, în timpul desfăşurării lor, cei care interpretează sau vorbesc în limbi „par că intră literalmente în transă” (Sherill, p. 87). În unele comunităţi „harismatice” această pasivitate este atît de pronunţată, încît elementele de organizare, cum ar fi ordinea de desfăşurare a slujbelor, sunt complet abolite, fiecare făcînd absolut ceea ce îi dictează „spiritul”.

2. Hotărît că este vorba de o „solidaritate de credinţă” – nu doar simpla comuniune a credinţei creştine şi nădejdea mîntuirii, ci mai ales o unanimitate în dorinţa de a vedea că se produce fenomenul harismatic. Aceasta este esenţa tuturor adunărilor de rugăciune „harismatică”. Această solidaritate este încă şi mai intensă atunci cînd are loc un „botez în Duhul Sfînt”, ce se încheie de obicei într-o cameră separată şi în prezenţa unui număr restrîns de persoane, iniţiate deja în această „taină”. Este suficient ca o singură persoană să aibă gînduri negative cu privire la ceea ce se întîmplă, pentru ca „botezul” să nu mai aibă loc – în exact acelaşi mod în care rugăciunile preotului ortodox descrise mai sus au fost suficiente pentru a risipi vrăjitoria fachirului din Ceylon.

3. „Circuitul magnetic” spiritist este echivalentul „punerii mîinilor” de la întrunirile penticostale, care este întotdeauna executată de cei care la rîndul lor au trecut ei înşişi prin experienţa „botezului” vorbirii în limbi şi care servesc, după mărturia chiar a penticostalilor, drept „canale ale Duhului Sfînt” (Williams, p. 64); „canale” sunt numiţi si mediumii din şedinţele de spiritism.

4. Atmosfera „harismatică”, ca şi cea spiritistă, se induce cu ajutorul intonării anumitor imnuri şi rugăciuni cu rol de sugestionare, de asemenea prin bătăi din palme; toate acestea duc la „un efect de intensă excitare psihică” (Sherill, p. 23).

S-ar putea obiecta că toate aceste asemănări dintre fenomenele mediumistice şi cele penticostale nu sunt decît simple coincidenţe; dar, pentru a ne lămuri, nu ne rămîne decît să vedem care este natura „spiritului” ce se comunică prin „canalele” penticostale. Natura lui reiese clar din mărturiile celor care au simţit această experienţă pe propria lor piele: „Cei din grup au format un cerc mai strîns în jurul meu. Parcă formau cu corpurile lor o pîlnie prin care se concentra tot fluxul „spiritului” care pulsa în cameră. Aşa cum şedeam acolo, îl simţeam cum se scurge prin mine” (Sherill, p. 122).

La o întîlnire penticostalo-catolică: „cine intra acolo era practic doborît la pămînt de formidabila şi vizibila prezenţă a lui Dumnezeu!” (Ranaghan, p. 79). (A se compara cu atmosfera „vibrantă” din cadrul unor anumite ritualuri păgîne sau hinduiste; vezi mai sus, cap. Locuri şi practici hinduiste).

Iată relatarea unei alte experienţe „baptismale”: „Îmi dădeam seama că Domnul se afla în cameră şi că se apropie de mine. Eu nu-L vedeam, dar m-am simţit împins de la spate. Şi am căzut la podea, dar parcă aş fi plutit…” (Logos Journal, nov-dec, 1971, p. 47). Există multe alte exemple similare, pe care le vom discuta mai jos, în cadrul manifestărilor fizice ale experienţelor „harismatice”. Ceea ce este cert, este că numai de manifestări ale Duhului Sfînt nu poate fi vorba!

În acest moment, însă, să nu pierdem din vedere caracteristica esenţială a vorbirii în limbi „harismatice”: aceea că ea nu este doar un fenomen iniţial care mai apoi dispare, după ce „botezul” s-a încheiat; ci, că trebuie să continuie (atît în public cît şi în particular) şi să devină „un ingredient de bază” al vieţii religioase, căci în caz contrar „darul Duhului” poate să înceteze.

Un autor „harismatic” presbiterian vorbeşte despre funcţia specifică a acestei practici ca „pregătire” a întîlnirii „harismatice” propriu-zise: „deseori grupul se întîlneşte cu puţină vreme mai înainte de ora fixată pentru a se ruga în Duhul (adică în limbi). În felul acesta se intensifica senzaţia prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu în adunare”. Şi iar: „Am descoperit că rugăciunea mentală în Duhul pe parcursul întîlnirii ne ajută să ne menţinem într-o deschidere faţă de prezenţa lui Dumnezeu…”, căci, „după ce te obişnuieşti cu rugăciunea cu voce tare în Duhul… devine posibil ca respiraţia ta, mişcîndu-se prin coardele vocale, să pună în evidenţă chiar suflarea Duhului, si astfel rugăciunea poate continua la fel de puternic în interior, mental” (Williams, p. 31).

Să ne amintim, de asemenea, că vorbirea în limbi poate fi declanşată şi prin „sunete tăcute cu gura” – ceea ce ne conduce inevitabil la concluzia că vorbirea „harismatică” în limbi nu este deloc un „dar”, ci o tehnică care se dobîndeşte la rîndul ei prin alte tehnici şi prin care se declanşează încă alte „daruri ale Duhului”, cu condiţia ca cei interesaţi să continue s-o practice şi să o cultive.

De fapt realizarea esenţială şi de bază a Mişcării Penticostale contemporane aceasta este: descoperirea unei noi tehnici mediumistice de dobîndire şi menţinere a unei stări psihice în care obţinerea „darurilor” miraculoase devine un lucru obişnuit. Şi dacă acest lucru este adevărat, atunci definiţia „harismatică” a „punerii mîinilor” – ca fiind „simpla slujire din partea uneia sau mai multor persoane care constituie canale ale Duhului Sfînt pentru cei care nu au fost încă binecuvîntaţi cu acest dar”, ceremonie „la care este important ca cei care slujesc să fi fost ei înşişi mişcaţi de Duhul Sfînt” (Williams, p. 64), descrie tocmai transferul calităţilor (darurilor) mediumistice de la cei care le-au dobîndit deja şi sunt ei înşişi mediumi, la ceilalţi care încă nu le posedă. „Botezul cu Duhul Sfînt” devine astfel iniţiere mediumistă.

Deci, „renaşterea harismatică” nu este altceva decît o mişcare mediumistă, ceea ce clarifică toate punctele care rămîn obscure, dacă o privim ca pe o mişcare creştină. Ea apare în America, ţară în care spiritismul se născuse cu cincizeci de ani mai înainte, într-un climat psihologic foarte asemănător celui de acum: o pietate protestantă ucisă de raţionalism şi copleşită brusc de experienţa reală a unor „puteri” invizibile care nu pot fi explicate pe cale raţională sau ştiinţifică.

Mişcarea are succes răsunător tocmai in ţările cu puternice tradiţii în activităţile mediumistice şi de spiritism: în primul rînd America şi Marea Britanie; apoi Brazilia, Japonia, Filipinele si Africa. Timp de peste 1900 de ani, după vremea în care a trăit Sfîntul Apostol Pavel, nu aflăm nici urmă de „vorbire în limbi” în ţările fie numai şi nominal creştine. Iar dacă totuşi aceasta se manifestă, atunci nu este decît un fenomen pasager cu coloratură de isterie; aceasta tocmai pînă în secolul al XX-lea, cînd apare Mişcarea Penticostală, după cum subliniază un cunoscut istoric al fenomenelor de „entuziasm” religios.[5]

Deci, dacă aceste fenomene lipsesc aproape cu desăvîrşire din lumea şi epoca creştină, ele constituie în schimb regulă în religiile primitive şi reapar în forţă în secolul XX, printre spiritiştii, mediumii si demonizaţii zilelor noastre. Formulele în care se „interpretează” şi se „profetizează” în cadrul serviciilor „harismatice” sunt vagi şi stereotipe, lipsind orice conţinut specific profetic sau creştin. Doctrina este în întregime subordonată practicii. Sloganul repetat la nesfîrşit de „harismatici”, în a cărui capcană, după cum ne amintim, cad şi victimele hinduismului, este magica formulă „Merge!”.

Nu mai poate rămîne nici o îndoială că „renaşterea harismatică”, sub aspectul manifestărilor ei, este mult mai apropiată de spiritism şi de religiile necreştine, decît de Creştinismul Ortodox. Dar exemplele nu se opresc aici.

În afară de cărţile Dr. Koch nu am citat pînă acum decît mărturiile celor favorabili „renaşterii harismatice”, care au vorbit convinşi fiind că se referă la lucrările Duhului Sfînt.

Dar să-i ascultăm acum şi pe cei care au părăsit mişcarea „harismatică”, sau au refuzat să i se alăture, pentru că au simţit că „duhul care o animă nu este Duhul Sfînt”.

1. „Un tînăr din Leicester (Anglia) povesteşte următoarele: Prietenul lui şi cu el se convertiseră de cîţiva ani, cînd într-o zi au fost invitaţi la întîlnirea unui grup de vorbitori în limbi. Atmosfera întrunirii i-a prins şi ulterior s-au rugat ca să primească noua binecuvîntare şi botezul în Duhul Sfînt.

După o rugăciune intensă au simţit cum ceva fierbinte se înstăpîneşte peste ei. Simţeau o exaltare interioară. Timp de cîteva săptămîni şi-au trăit cu entuziasm senzaţiile, ale căror valuri însă cu timpul au început să scadă. Tînărul a remarcat în schimb că îi pierduse orice dorinţă de a mai citi Biblia şi de a se mai ruga.

Analizîndu-şi experienţa în lumina Scripturii, şi-a dat seama că nu este de la Dumnezeu. Întorcîndu-se, s-a pocăit şi a dat toată întîmplarea pe faţă… Prietenul lui însă a continuat să frecventeze cercul „limbilor”, ceea ce practic l-a distrus. La ora actuală nici nu-l mai preocupă ideea de a vieţui ca un creştin” (Koch, p. 28).

2. Doi pastori protestanţi s-au dus la o adunare de rugăciune „harismatică” ce avea loc într-o biserică presbiteriană din Hollywood. „Mai înainte am căzut amîndoi de acord ca, de îndată ce vom auzi pe primul ins vorbind în limbi, să ne rugăm amîndoi cam aşa: „Doamne, dacă acest dar este de la Tine, binecuvîntează pe fratele, iar dacă nu este, fă-l să înceteze şi să nu mai poată vorbi în limbi în prezenţa noastră”.

Întrunirea s-a deschis cu rugăciunea unui tînăr, după care toţi au putut începe să se roage. O femeie a început să se roage într-o limbă străină, fluent şi fără nici o ezitare. Nimeni nu a tradus. Părintele B. şi cu mine am început să ne rugăm în taină aşa cum conveniserăm. Şi ce s-a întîmplat? Nu a mai vorbit nimeni în limbi, deşi în grupul acela toţi, cu excepţia unui arhitect, vorbeau curent în limbi necunoscute”. (Koch, p. 15). Să nu pierdem din vedere că, în lipsa solidarităţii de credinţă de tip mediumistic, fenomenul nu se manifestă.

3. „O femeie din San Diego, California, a venit la mine să-mi ceară sfatul. Mi-a povestit ce lucru îngrozitor i s-a întîmplat cu ocazia unei activităţi misionare purtate de un membru al mişcării „limbilor”. S-a dus şi ea la întrunirile lui în care acesta vorbea de necesitatea vorbirii în limbi şi odată după cuvîntare a rămas mai la urmă, îngăduind ca respectivul să-i pună mîinile pe creştetul ei spre a o boteza în Duhul şi întru vorbirea în limbi. În clipa aceea a căzut la pămînt inconştientă.

Cînd şi-a revenit, era pe jos şi gura şi se mişca automat, deschizîndu-i-se şi închizîndu-i-se, fără să poată scoate însă nici un sunet. Era înspăimîntată. În jurul ei stăteau în picioare un grup de adepţi ai evanghelistului aceluia care exclamau: „O, soră, ce minunat ai vorbit în limbi! Acum ai cu adevărat în tine pe Duhul Sfînt”. Victima acestui aşa-zis botez s-a vindecat pînă la urmă şi nu s-a mai dus niciodată la astfel de întruniri. Cînd a venit la mine pentru sfat, încă mai suferea de pe urma efectelor acestui „botez spiritual” (Koch, p. 26).

4. Un creştin ortodox din California povesteşte despre întîlnirea pe care a avut-o cu un pastor „plin de duh”, aderent împreună cu reprezentanţi de frunte catolici, protestanţi şi penticostali, la platforma comună a „renaşterii harismatice”, a vorbit în limbi timp de cinci ore şi a folosit toate artificiile (psihologice, hipnotice, de „punerea mîinilor”) pentru a induce în cei prezenţi dorinţa de a primi „botezul Duhului”. A fost o scenă penibilă şi îngrozitoare.

Cînd şi-a pus mîinile peste prietena noastră, ea a început să scoată nişte sunete guturale, să geamă, să plîngă şi să ţipe. Misionarul era foarte încîntat de toate acestea. Zicea că fata suferă pentru ceilalţi şi că se roagă pentru ei. Cînd şi-a „pus mîinile” pe capul meu, am avut presentimentul unui rău real, palpabil. În „limbile” lui se amestecau totuşi şi cuvinte în engleză: „Ai darul profeţiei, o simt. Deschide-ţi doar gura şi se va rosti de la sine. De ce blochezi Duhul şi nu-l laşi să vorbească?” Cu mila si ajutorul lui Dumnezeu mi-am ţinut gura închisă, căci sunt sigur că dacă aş fi vorbit, altcineva s-ar fi auzit prin mine” (comunicare personală).

5. Cititorii revistei „The Orthodox Word” (Cuvîntul ortodox) îşi amintesc de „privegherea” organizată de Arhidioceza siriană antiohiană a New York-ului, la convenţia sa de la Chicago, din august 1970, la care, după ce s-a creat o atmosferă paroxistică de sentimentalism şi emoţie, unii tineri au început să „depună mărturie” despre cum îi mişcă pe ei „duhul”. Dar multe alte persoane care s-au aflat acolo au relatat după aceea că atmosfera era „apăsătoare şi plină de presimţiri rele”, „paralizantă şi malefică” şi că numai cu rugăciunile Sf. Gherman al Alaskăi, a cărui icoană se afla în acea încăpere, s-a putut risipi acea atmosferă şi o dată cu ea întreaga adunare (O.W., 1970, nr. 4-5, pp.196-199).

Există numeroase alte cazuri de oameni care şi-au pierdut astfel orice interes pentru rugăciune, lecturi din Sfînta Scriptură şi pentru creştinism în general şi care au ajuns chiar să creadă, după cum nu s-a sfiit să mărturisească un tînăr student, că „nici măcar nu va mai avea nevoie să citească Biblia. Dumnezeu Tatăl Însuşi va veni şi va vorbi cu el în persoană” (Koch, p. 29).

Vom avea ocazia să cităm încă mărturiile multora care continuă să creadă că nu e nimic negativ sau rău în experienţele „harismatice”, al căror sens nu vom întîrzia să-l analizăm. Oricum, fără să tragem concluzii definitive cu privire la natura exactă a „duhului” care provoacă fenomenele „harismatice” şi, pe baza probelor evidenţiate pînă acum, putem să fim de acord cu Dr. Koch, fără teamă că greşim, asupra următorului aspect:

„Mişcarea vorbirii în limbi este expresia unei condiţii psihice delirante în cadrul căreia apar manifestări demonice” (Koch, p. 47). Ceea ce vrea să spună că această mişcare este cu siguranţă „delirantă”, prin aceea că se lasă dominată de un „spirit” care nu este Duhul Sfînt. Nu este demonică în sine sau în intenţiile sale (aşa cum neîndoielnic sunt satanismul şi ocultismul contemporan), ci prin natura ei ea disponibilizează şi deschide pe oameni spre a accepta manifestarea unor forţe în mod evident demonice, a căror prezenţă s-a simţit desluşit în numeroase astfel de ocazii.

Referitor la natura exactă a „limbilor” care se vorbesc astăzi, nu se poate da un răspuns simplu. Ceea ce ştim sigur, este că în mişcările penticostale, ca şi în spiritism, atît elementele de fraudă, cît şi cele de sugestie joacă un rol nu puţin important; ele sunt folosite în cercurile „harismatice” pentru a crea o presiune psihică de natură să forţeze fenomenele să apară.

Iată ce spune membrul „Mişcării lui Iisus”, o sectă predominant penticostală: „vorbirea mea în limbi era pur şi simplu o chestie emoţională în care nu făceam altceva decît să bălmăjesc nişte cuvinte”.

Iar altul recunoaşte cinstit: „Cînd am intrat prima dată în secta aceea, cei de acolo mi-au spus că (vorbirea în limbi) era o chestie care pur şi simplu trebuia făcută. Aşa că m-am rugat s-o pot face, şi n-am reuşit decît să mă iau după ei şi să-i imit, aşa încît să creadă că am primit şi eu darul” (Ortega, p. 49). Deci nu puţine dintre presupusele „limbi” sunt fără îndoială neautentice, sau în cel mai bun caz produsul autosugestiei sau al unei stări emoţionale de cvasi-isterie.

Pe de altă parte, cazuri de vorbiri penticostale în limbi neînvăţate anterior există, şi sunt bine documentate (Sherill, pp. 90-95); este atestat de asemenea că mulţi vorbitori „în limbi” nu au aspect isteric deloc, ci dimpotrivă, o fac cu calm, siguranţă şi naturaleţe. S-a mai constatat de asemenea faptul neobişnuit al fenomenului corelativ de „cîntare în limbi”, în care „spiritul” inspira şi linia melodică pe care mulţi o armonizează cu vocile lor, producîndu-se un efect „avînd în el ceva vrăjitoresc dar în acelaşi timp extraordinar de frumos” ‘(Sherill, p. 118), „de neimaginat şi neverosimil sub aspect uman” (Williams, p. 33).

Iată că explicaţiile „vorbirii în limbi” contemporane nu par a fi doar de natură emoţional – psihologică. Dacă acest fenomen nu este produs prin lucrarea Duhului Sfînt – şi faptul este demonstrat din abundenţă – atunci el, ca manifestare „supranaturală”, nu poate fi decît produsul unui dar provenind de la un alt fel de duh.

Pentru a-l identifica mai cu precizie şi pentru a înţelege mai deplin mişcarea „harismatică”, nu doar ca fenomen, ci şi ca „spiritualitate”, va trebui să studiem mai cu atenţie sursele tradiţiei patristice ortodoxe. Va trebui în primul rînd să ne raportăm la tradiţia ortodoxă ascetică, la care ne-am mai referit deja în capitolele anterioare, cînd încercam să înţelegem atracţia exercitată de hinduism. Era vorba acolo de conceptul de înşelăciune diavolească.

5. Înşelăciunea diavolească

Este o problemă cheie a învăţăturii ascetice a Bisericii Ortodoxe, complet absentă din lumea romano-catolicoprotestantă, pe terenul căreia s-a produs mişcarea „harismatică”. Astfel ne şi explicăm cum o înşelăciune de asemenea dimensiuni a putut să antreneze mase întregi de „creştini”, chiar dacă doar cu numele, şi cum un „profet” de felul lui Nicolae Berdiaev, care vine dintr-o spiritualitate ortodoxă, poate să considere că este absolut esenţial ca „noua eră a Duhului Sfînt să se lipsească cu desăvîrşire de viziunea ascetică asupra lumii”.

Iată cum. Viziunea ascetică ortodoxă asupra lumii este singura de natură să ofere oamenilor mijloacele de a continua să lucreze toată viaţa lor pentru dobîndirea Duhului Sfînt, odată ce L-au primit prin Taina Sfîntului Botez şi a ungerii cu Sfîntul şi Marele Mir. Ea este singura în măsură să ne permită deosebirea duhurilor (discernămîntul spiritual, duhovnicesc) prin care să ne putem păzi de înşelăciunea diavolească.

„Noua spiritualitate”, la care visa Berdiaev şi pe care o practică de fapt „mişcarea harismatică”, are o bază cu totul diferită, în lumina învăţăturii ascetice ortodoxe, ea dovedindu-se a fi o fraudă. Ca atare cele două concepţii sunt radical incompatibile: ca să accepţi „noua spiritualitate” a „renaşterii harismatice”, trebuie să respingi mai întîi Ortodoxia. Şi invers, ca să rămîi în continuare cu adevărat creştin ortodox, trebuie neapărat să respingi hotărît „renaşterea harismatică”, care nu este altceva decît o ortodoxie falsificată.

Pentru a face acest lucru mai clar, vom oferi în continuare în rezumat învăţătura Bisericii Ortodoxe despre înşelăciunea diavolească, aşa cum a formulat-o Episcopul Ignatie Briancianinov, el însuşi un Părinte al Bisericii Ortodoxe din timpurile mai apropiate de noi (secolul XIX).

Există două forme principale de înşelăciune diavolească. Prima şi cea mai spectaculoasă dintre ele apare atunci cînd cineva se luptă să dobîndească un înalt nivel spiritual şi să se învrednicească chiar de viziuni, fără să se fi curăţit în prealabil de patimi, bazîndu-se exclusiv pe înţelepciunea sa. Unei asemenea persoane diavolul îi dăruieşte „viziuni” pe măsură. Exemplele abundă în Vieţile Sfinţilor, carte de căpătîi a învăţăturii ascetice ortodoxe.

Astfel, Sfîntul Nichita, episcopul Novgorodului (31 ianuarie), s-a retras în pustie nepregătit fiind şi contra sfatului stareţului său. Făcînd astfel, nu mult după aceea a început să audă o voce rugîndu-se împreună cu el. Mai apoi i-a vorbit „Domnul” însuşi, trimiţîndu-i un „înger” care se ruga în locul lui si îl îndemna să citească cărţi, în loc să se roage şi să-i povăţuiască pe cei care veneau la el pentru sfat.

Şi aşa a trăit o vreme, văzîndu-l mereu pe „înger” rugîndu-se lîngă el, iar oamenii care îl cercetau erau copleşiţi de înţelepciunea lui şi de „darurile Duhului Sfînt” de care părea că este plin, inclusiv de darul „profeţiilor” care întotdeauna se împlineau.

Înşelăciunea s-a dat pe faţă doar în momentul în care părinţii din mînăstire au aflat de împotrivirea lui faţă de Noul Testament, căci din Vechiul Testament, pe care nu-l citise niciodată, putea cita pe de rost. Numai prin rugăciunile părinţilor s-a întors monahul Nichita la pocăinţă. „Minunile” au încetat, iar cel pocăit a ajuns mai tîrziu la măsura sfinţeniei.

Tot astfel, Sfîntul Isaac din Peşterile Kievului (14 februarie), care a văzut o lumină mare şi în mijlocul ei pe „Hristos înconjurat de îngeri”. Fără să se însemne cu semnul Sfintei Cruci, Isaac i s-a închinat şi îndată diavolul a luat putere asupra lui, încingîndu-l într-un joc drăcesc şi lăsîndu-l după aceea abia viu. Şi acesta a ajuns mai tîrziu, prin pocăinţă, la măsura adevăratei sfinţenii.

Sunt multe cazuri în care „Hristos”, înconjurat de „îngeri”, apare unor nevoitori în vedenie, dăruindu-le puteri mari şi „daruri ale Duhului Sfînt”, pentru ca apoi aceşti monahi asceţi înşelaţi de diavol să cadă în nebunie sau în sinucidere.

Există însă şi o formă de înşelăciune diavolească mai obişnuită şi mai puţin spectaculoasă, care nu oferă victimelor ei viziuni extraordinare, ci doar exaltate „sentimente religioase”. Aceasta se întîmplă, după cum scrie Episcopul Ignatie, „atunci cînd inima doreşte şi se străduieşte să obţină bucuria cugetărilor sfinte şi dumnezeieşti, nefiind încă pregătită pentru ele. Cel care nu are o inimă înfrîntă, cel care se bazează pe faptele sale şi pe vrednicia sa, cel care nu se ţine strîns de învăţătura Bisericii Ortodoxe, ci urmează unei alte „tradiţii”, pe baza căreia îşi formează propria concepţie de viaţă, acela este stăpînit de înşelăciune diavolească”.

Aceasta este starea şi condiţia spirituală reală a adepţilor „renaşterii harismatice”, în care ei se află chiar fără ştirea lor. Vom vedea clar acest lucru examinîndu-le practicile şi concepţia şi comparîndu-le cu învăţătura Sfinţilor Părinţi, punct cu punct.

A. Atitudinea faţă de experienţele „spirituale”

Cunoscînd foarte puţin sau nimic din adevărata credinţă şi spiritualitate creştină bazată pe Sfintele Taine ale Bisericii întemeiate de Hristos, pe Sfinţii Săi Apostoli, a căror învăţătură rămîne mereu vie prin Sfinţii Părinţi, cei care se raliază mişcării „harismatice” nu au nici un criteriu de deosebire între harul lui Dumnezeu şi falsificările lui. Toţi autorii „harismatici” demonstrează, într-o măsură mai mare sau mai mică, o lipsă totală de precauţie în atitudinile pe care le au faţă de propriile lor experienţe. Unii dintre catolici aderenţi la mişcarea „harismatică”, „scot diavoli” chiar înainte de a cere „Botezul Duhului”. Dar eficacitatea acestui act, cum vom vedea îndată, ne aminteşte de iudeii din Faptele Apostolilor (19,15), cărora diavolul pe care voiau ei să-l scoată le răspundea: Pe Iisus îl cunosc şi îl ştiu si pe Pavel; dar voi cine sunteţi?

Sfîntul Ioan Casian, unul din marii Sfinţi Părinţi din Apusul Ortodox din secolul V, în „Convorbirea despre daruri dumnezeieşti” spune: „Cel care crede că are darul vindecărilor, umflîndu-se de trufie, cade şi mai rău. Demonii se prefac că sunt arşi şi alungaţi din trupurile celor stăpîniţi de ei prin sfinţenia oamenilor despre care, cu adevărat ştiu că nu sunt sfinţi.

Despre aceştia în Scriptură se spune: Se vor ridica hristoşi mincinoşi, şi prooroci mincinoşi şi vor face semne mari şi minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.[6]

„Vizionarul” suedez Emanuel Swedenborg (secolul XVIII), straniul precursor al revivalismului „spiritual” şi ocult din zilele noastre, avea o temeinică şi îndelungată şi experienţă de (între) vedere şi comunicare cu spiritele. El distingea între două feluri de spirite, cele „bune” şi cele „rele”. Aceste experienţe au fost recent confirmate de descoperirile unui psihiatru, care lucrează cu pacienţi ce suferă de halucinaţii, în cadrul clinicii de boli mintale din Ukiah, statul California. Acest psihiatru a luat în serios vocile pe care le auzeau pacienţii săi şi a întreprins o serie de „dialoguri” cu ele (prin intermediul chiar al pacienţilor).

A tras concluzia, ca şi Swedenborg, că există două categorii foarte diferite de „fiinţe” care intră în contact cu pacienţii: una mai „înaltă” sau „superioară” şi alta mai „joasă” sau „inferioară”. Iată relatarea sa: „Vocile inferioare seamănă cu cele ale beţivilor dintr-un bar, care sîcîie pe cei pe care li se căşună, pînă la exasperare. Ele sugerează pacienţilor acte scabroase şi apoi îi ceartă cînd aceştia le dau atenţie. Ele depistează punctul slab al conştiinţei şi acţionează, interminabil asupra lui… Vocabularul lor este limitat, ca şi varietatea termenilor, în schimb prezintă voinţa persistentă de a distruge… se opresc asupra fiecărei slăbiciuni şi fiecărei idei în care crede pacientul, pretind că au puteri nemăsurate, mint, fac promisiuni, toate în scopul de a submina voinţa pacientului… Spiritele inferioare sunt în totalitate nereligioase sau antireligioase. Unuia dintre pacienţi i-au apărut sub chipul diavolilor convenţionali şi chiar i s-au prezentat chiar ca atare.”

„În contrast direct cu aceste voci stau halucinaţiile de ordin superior… Vom ilustra acest contrast prin experienţa unuia dintre pacienţi. La un moment dat a auzit nişte voci (aparţinînd ordinului inferior) certîndu-se multă vreme între ele despre modul în care vor să-l omoare. Dar în acelaşi timp, în timpul nopţii văzu o lumină ca soarele apropiindu-se de el. Şi-a dat seama că era de un ordin diferit, pentru că lumina aceea îi respecta libertatea şi se retrăgea cînd vedea că-l sperie. Cînd omul a fost încurajat să se apropie de acest soare prietenos el se trezi deodată într-o lume a supranaturalului…”

„Odată[7] i-a apărut un chip extraordinar de puternic şi de impresionant, care parcă era al lui Hristos… Unii pacienţi fac simultan experienţa halucinaţiilor de ambele ordine şi se simt prinşi la mijloc între un iad şi un rai personal. Mulţi nu cunosc decît atacurile ordinului inferior. Ordinul superior se prevalează de putere asupra celui inferior, putere pe care o şi demonstrează din timp în timp, dar nu suficient, încît să liniştească minţile chinuite ale bolnavilor… Ordinul superior pare să fie deosebit de înzestrat, de sensibil, de înţelept şi religios”.

Creştinul ortodox, care citeşte cu pătrundere Vieţile Sfinţilor şi alte scrieri patristice, ştie că toate aceste spirite, fie ele „inferioare” sau „superioare”, sunt demoni, şi că deosebirea între adevăratele duhuri bune (îngeri) şi demoni nu se poate face pe baza sentimentelor şi ideilor personale. Răspîndita practică a „exorcismelor” din cercurile „harismatice” nu oferă nici o garanţie a izgonirii reale a duhurilor; astfel de exorcisme întîlnim şi la şamanii primitivi, care le practică cu succes,[8] şi care ştiu şi ei că există mai multe feluri de „duhuri”, care în proporţie de sută la sută, nu sunt altceva decît demoni, fie că par să fugă atunci cînd sunt izgoniţi, fie că vin atunci cînd şamanii îi invocă pentru a obţine de la ei diferite puteri.

Desigur, nimeni nu ignoră că „mişcarea harismatică”, în general, este ferm orientată contra curentelor şamaniste si ocultiste contemporane. Dar să nu uităm că, în subtilitatea lor, diavolii au capacitatea de a se transforma în „îngeri de lumină” (II Cor. 11, 14) şi că ne trebuie o mare capacitate de discernămînt şi o mare smerenie şi neîncredere în experienţele noastre „spirituale”, oricît de extraordinare ar putea părea ele, pentru a nu fi înşelaţi. În faţa duşmanului subtil şi invizibil, care duce contra omenirii un război pe viaţă şi pe moarte, credulitatea şi ignoranţa celor ce urmează mai mult sau mai puţin orbeşte „harismaticilor” nu este altceva decît o invitaţie deschisă.

De exemplu, un pastor recomanda meditaţia asupra unor pasaje scripturistice şi apoi notarea pe hîrtie a oricărui gînd „declanşat” de lectură, „căci acela este mesajul personal al Duhului Sfînt către voi” (Cristenson, p.139).

Dar oricine studiază serios spiritualitatea creştină, ştie că „la începutul vieţii monastice unii dintre necuraţii draci trimit gînduri, mai ales începătorilor, cum că ei s-ar bizui să tălmăcească locuri din Sfînta Scriptură… şi aşa îi înşeală, împingîndu-i la erezie şi hulă”.[9]

Din păcate atitudinea creştinilor ortodocşi, care se alătură „revivalismului harismatic”, nu se deosebeşte prin nimic de cea a protestanţilor şi a catolicilor. Sunt creştini ortodocşi care, în mod evident, nu cunosc deloc sau cunosc slab textele patristice şi Vieţile Sfinţilor, iar atunci cînd citează din aceste scrieri, o fac nesocotind complet contextul (vezi mai jos din Sfîntul Serafim).

Atracţia „harismatică” se exercită mai ales prin experienţa pe care o promite. Creştinii ortodocşi capabili să distingă formele adesea foarte subtile de înşelăciune diavolească (în care mîndria capătă chipul smereniei), doar pe baza simţirii lor, fară să fie înarmaţi cu cunoaşterea textelor patristice sunt foarte rari. Aceste deosebiri nu le pot face decît cei care duc o viaţă duhovnicească înaltă în rugăciune, post şi smerenie, şi care au asimilat tradiţia vie a Sfinţilor Părinţi în propria lor concepţie de viaţă şi în vieţuirea lor intimă.

Cum este pregătit deci creştinul ortodox împotriva înşelăciunii diavoleşti?

El are la îndemînă întregile scrieri de învăţătură ale Sfinţilor Părinţi inspirate de Dumnezeu, care, împreună cu Sfînta Scriptură, prezintă concepţia pe care, Biserica lui Hristos o are de 1900 de ani încoace cu privire la toate posibilele chipuri de experienţe duhovniceşti şi pseudo-duhovniceşti.

Vom vedea, în cele ce urmează, că această tradiţie oferă o judecată foarte sigură şi lipsită de orice fel de echivoc la adresa problemei cheie pe care o ridică mişcarea „harismatică”: posibilitatea unei „revărsări” generalizate a Duhului Sfînt în vremurile din urmă. Dar chiar înainte de a trece la studierea atitudinii Sfinţilor Părinţi asupra acestei controverse, creştinul ortodox se poate păzi fără greş contra oricărei înşelăciuni tocmai prin aceea că el ştie nu numai că înşelăciunea există, ci ştie că există pretutindeni, chiar şi în interiorul lui.

Episcopul Ignatie scrie: „Cu toţii ne aflăm în înşelăciune. Conştiinţa acestui fapt ne păzeşte ea însăşi de înşelăciune. Este o mare înşelăciune să crezi că nu poţi să fii înşelat”. El îl citează pe Sfîntul Grigorie Sinaitul, care ne avertizează: „Nu este puţin lucru să dobîndeşti înţelegerea exactă a lucrurilor şi să te eliberezi de toate cele ce se opun harului; căci înşelăciunea diavolească se arată de obicei, mai ales începătorilor, sub forma adevărului şi a virtuţii”. Apoi zice: „Dumnezeu nu se supără pe acela care, temîndu-se de înşelăciune, se păzeşte pe sine cu mare frică, neîncrezîndu-se, în semne, chiar cînd sunt de la Dumnezeu. Dimpotrivă, pe unul ca acesta Dumnezeu îl cinsteşte pentru dreapta lui socoteală”.

Deci, necunoscînd nimic despre acest război nevăzut şi fiind total nepregătiţi pentru el, necunoscînd măcar că există un nivel de activitate în realitatea spirituală care se numeşte înşelăciune diavolească, catolici, protestanţi şi creştini ortodocşi ignoranţi ai propriei lor tradiţii ortodoxe se duc la adunările „harismatice” ca să se „boteze” sau să se umple cu „Duhul Sfînt”. Atmosfera însăşi a acestor adunări este foarte ambiguă, ea fiind declarată intenţionat „deschisă” activităţii oricăror posibile „spirite”.

Iată cum descriau nişte catolici – care susţin că sunt mai cu băgare de seamă decît protestanţii -, unele dintre întîlnirile lor penticostale din America: „Totul se petrecea fără bariere, fără inhibiţii… Şedeau picior peste picior direct pe podea. Doamne în pantaloni lejeri. Un „călugăr” îmbrăcat în alb. Unii fumau, se serveau şi cafele. Rugăciunea se făcea foarte liber, dar într-un mod care aducea mai mult a distracţie. La asta se refereau ei cînd afirmau că Duhul Sfînt se sălăşluieşte între ei?”

Iar la o altă întrunire penticostală catolică: „Semăna foarte bine cu un cocteil, cu excepţia faptului că nu se consumau băuturi alcoolice” (Ranaghan. pp. 209, 157).

Şi la alte întîlniri „harismatice” interconfesionale, atmosfera este suficient de intimă, ca nimeni să nu fie surprins dacă „duhul” o inspira pe o doamnă mai în vîrstă să se ridice în picioare în toiul unui acces de plîns general şi să „danseze…” (Sherill, p.118).

Sobrietatea unui creştin ortodox este în primul rînd izbită de această amosferă, din care lipseşte orice element de taină sau de cutremur, care lui îi este atît de familiar, şi care decurge firesc din frica de Dumnezeu. Iar primele lui impresii sunt confirmate cu putere, cînd observă straniile efecte pe care le produce „duhul” penticostal, cînd se coboară peste această adunare „lipsită de constrîngeri”. La aceste efecte ne vom opri în continuare, aducîndu-le în faţa judecăţii sigure a învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe.

B. Reacţii fizice care însoţesc experienţa harismatică

Reacţia cea mai frecventă a celor care se „botează în Duhul Sfînt” este rîsul. Un credincios catolic spune: „Totul era aşa de vesel încît, de acolo de unde şedeam pe podea, nu mă puteam abţine să nu rîd” (Ranaghan, p. 28). Un altul: „Sentimentul prezenţei şi iubirii lui Dumnezeu era atît de puternic, încît în toată acea jumătate de oră petrecută (şezînd pe podea) în capelă nu am făcut altceva decît să rîd de bucurie că Dumnezeu ne iubeşte” (p. 64).

Un protestant îi aminteşte de „botezul” său: „Am început să rîd foarte tare… la fel de tare ca atunci cînd nu mai eşti în stare nici să vorbeşti despre lucrul care provoacă bucuria. Mă ţineam cu mîinile de burtă de atîta rîs, pînă cînd am căzut pe spate” (Sherill, p. 113).

Alt protestant: „Noua limbă pe care o primisem era împletită cu accese de veselie din care orice inhibiţie sau teamă care mă stăpîneau în trecut dispăruseră. Era o limbă a rîsului” (Sherill, p. 115).

Se pot aduce nenumărate exemple care să ilustreze această bizară reacţie la nişte experienţe „spirituale”, căci unii apologeţi „harismatici” au elaborat chiar o întreagă filozofie a „bucuriei duhovniceşti” şi a „nebuniei pentru Dumnezeu”, care să o susţină. Această „filozofie” însă nu are nimic de-a face cu Creştinismul. În întreaga istorie a gîndirii şi trăirii creştine nu se cunoaşte nimic şi nici nu s-a pomenit vreodată de „rîsul Duhului Sfînt”.

Dar tocmai acest „rîs” este elementul care ne indică precis că „mişcarea harismatică” penticostală este o orientare religioasă total străină de creştinism. El este pur lumesc şi chiar păgîn, şi dacă el nu se datorează unor reacţii de tip isteric, atunci el nu se poate datora decît diferitelor grade de „posedare” din partea unuia sau mai multor zei păgîni, care, în limbaj creştin ortodox, se numesc diavoli.

Dăm aici ca termen de comparaţie experienţa de „iniţiere” a unui eschimos păgîn la şamanism: „Întîrziind prilejul acestei iniţieri, mă trezeam deseori plîngînd de nefericire fără să-mi dau seama din ce cauză. Apoi, tot din senin, mă cuprindea o bucurie atît de mare şi inexplicabilă şi atît de puternică, încît nu mă puteam abţine să nu izbucnesc în cîntece în care nu era loc decît pentru un singur cuvînt: „Bucurie! Bucurie!”

Cu ocazia unui astfel de acces extraordinar de bucurie misterioasă am devenit eu şaman (vrăjitor). Simţeam şi auzeam totul în jurul meu într-un mod cu totul diferit. Îmi dobîndisem iluminarea… şi nu numai că puteam vedea prin întunericul vieţii din jurul meu, dar aceeaşi lumină strălucitoare străbătea şi din mine… şi toate spiritele pămîntului, ale văzduhului şi apelor mării veneau acum la mine, făcîndu-se ajutoarele mele” (Lewis, Extatic Religion, p. 37).

Deci să nu ne surprindă faptul că un număr atît de mare de „creştini” creduli, lăsîndu-se de bună voie pradă unor astfel de experienţe păgîne, le interpretează pe acestea ca fiind de esenţă „creştină”. Psihologic şi la suprafaţă, ei rămîn în continuare creştini, dar de fapt, din punct de vedere adînc spiritual, ei se angajează în atitudini şi practici distinct necreştine.

Care este acum atitudinea tradiţiei ascetice ortodoxe faţă de aşa-zisul „rîs al Duhului Sfînt”?

Sfinţii Varsanufie si Ioan, trăitori în secolul VI, dau un răspuns clar şi lipsit de orice echivoc unui frate monah pe care îl chinuia această problemă: Nu există rîs la cel care trăieşte în frica de Dumnezeu. Sfînta Scriptură spune despre nebun că atunci cînd rîde, îşi înalţă glasul (Isus Sirah 21, 22; 27, 13), iar cuvîntul lui este plin de tulburare şi lipsit de harul lui Dumnezeu”.(Filocalia rom. vol. XI, trad. Pr.D. Stăniloae (n. tr.).)

Sfîntul Efrem Sirul învaţă şi el limpede: Rîsul şi îndrăzneala sunt începutul stricării sufletului. Dacă le vezi pe acestea în tine, să cunoşti că ai ajuns în adîncul păcatului şi fără încetare să te rogi lui Dumnezeu să te izbăvească din această moarte… Rîsul alungă de la noi binecuvîntarea ce s-a făgăduit celor ce plîng (Matei 5,4) şi surpă ceea ce s-a clădit. Rîsul alungă pe Duhul Sfînt, nu zideşte sufletul, necinsteşte trupul. Rîsul alungă virtuţile, nu-şi aduce aminte de moarte şi nu gîndeşte la chinuri”[10]. Nu este oare evident cît de departe rătăcim prin ignorarea învăţăturilor de bază ale Ortodoxiei?

În timpul unui „botez” harismatic, lacrimile sunt o reacţie tot atît de obişnuită ca şi rîsul, la nivelul reacţiilor psihice cele două fiind de altfel înrudite. Ele caracterizează indivizii, dar şi grupuri întregi de persoane (caz în care nu mai sunt legate de experienţa strictă a „botezului”), şi se împrăştie molipsitor fără vreun motiv vizibil (Sherill, pp. 109, 117).

Autorii „harismatici” nu pun aceste lacrimi pe socoteala conştiinţei, a stării de păcătoşenie în care s-ar afla cei ce plîng; ei nu explică în nici un fel aceste lacrimi, lăsînd să se înţeleagă că le consideră o reacţie normală la atmosfera „harismatică” din jur.

Dar Părinţii ortodocşi, după cum notează „“ Episcopul Ignatie Briancianinov, ne învaţă că lacrimile sunt adesea un semn al celei de a doua forme de înşelăciune diavolească. Sfîntul Ioan Scărarul, enumerînd diferitele stări care pricinuiesc lacrimile, dintre care unele sunt rele, iar altele bune, ne îndeamnă: „Să nu crezi lacrimilor tale, pînă ce nu-ţi vei fi curăţit desăvîrşit sufletul de patimi”. iar despre un anumit fel de lacrimi el spune răspicat: „Lacrimile lipsite de raţiune nu sunt proprii naturii raţionale, ci numai celei iraţionale” (treapta a 7-a).

Pe lîngă rîs sau plîns sau amîndouă la un loc, „botezul cu Duhul Sfînt” mai dă naştere la reacţii cum ar fi: căldura răspîndită în tot trupul, multe feluri de tremurături şi contorsionări, căderi pe jos. Atragem atenţia că oferim aici doar exemple de reacţii obişnuite în rîndurile protestanţilor şi catolicilor (care practică cultul „harismatic”, n.tr.) nu şi cele care se întîlnesc la sectele penticostale extremiste şi care sunt cu mult mai spectaculoase şi mai dezlănţuite.

„Cînd (pastorul respectiv) şi-a pus mîinile pe creştetul meu, am simţit ca şi cum pieptul mi s-ar fi ridicat înăuntrul capului. Au început să-mi tremure buzele, iar mintea mea să-şi piardă pentru fracţiuni de secundă controlul. Apoi am început să rînjesc”. (Ranaghan, p. 67). Un altul „nu a avut nici un fel de emoţie după eveniment, dar a simţit o mare căldură în corp şi o senzaţie de bine” (Ranaghan, p. 91).

Altă mărturie: „De îndată ce am îngenunchiat, am început să tremur… Şi deodată m-am umplut de „Duhul Sfînt” şi mi-am dat seama că „Dumnezeu este adevărat”. Apoi am început să rîd şi să plîng în acelaşi timp. Următorul moment pe care mi-l amintesc este că zăceam întins în faţa altarului şi că eram plin de pacea lui Hristos”. (Ranaghan, p. 34).

Altul: „Mîinile mele care de obicei sunt reci din cauza unei circulaţii proaste, mi-au devenit calde şi umede. Am simţit că mă învăluie o căldură”. (Ranaghan, p. 30). Un membru al „Mişcării lui Isus” spune: „Am simţit că ceva începe să izvorască din mine şi deodată am început să vorbesc în limbi” (Ortega, p. 49).

Un apologet „harismatic” subliniază că asemenea experienţe sunt tipice la cei care se „botează cu Duhul”, „botez” care creează adesea „reacţii subiective la respectivele persoane, prin care acestea simt în chip minunat apropierea de Domnul. Acest sentiment de închinare şi de adoraţie este atît de puternic, încît el nu se poate menţine în limitele unor restricţii de expresie impuse de eticheta societăţii noastre occidentale! De aceea în astfel de momente, unii tremură violent, alţii îşi ridică mîinile spre Domnul, alţii îşi ridică vocea dincolo de înălţimea normală, iar alţii cad pe jos” (Lillie, p. 17).

Nu ştim ce să ne mire mai tare: totala discrepanţă dintre asemenea manifestări isterice şi adevărata expresie a cinstirii şi închinării la Dumnezeu în duh şi în adevăr, sau incredibila nebunie, care îi face pe aceşti oameni să pună contorsiunile lor pe seama acţiunii „Duhului Sfînt”, a „inspiraţiei divine” şi a „păcii lui Hristos”.

Cert este că aceşti oameni, din punct de vedere spiritual şi religios, nu sunt numai total lipsiţi de călăuzire şi de experienţă, dar ei suferă din capul locului, din acest punct de vedere, de un „analfabetism” absolut. Nu se cunoaşte în întreaga istorie a Creştinismului Ortodox nici o asemenea experienţă „extatică” produsă de Duhul Sfînt.

Este nebunie din partea unor apologeţi „harismatici” să îndrăznească să compare aceste reacţii infantile şi isterice, care sunt la îndemîna absolut a oricui, cu descoperirile dumnezeieşti de care s-au învrednicit marii sfinţi, precum Sfîntul Apostol Pavel pe drumul Damascului sau Sfîntul Ioan Evanghelistul în insula Patmos.

Aceşti sfinţi au căzut într-adevăr cu fala la pămînt, dar înaintea adevăratului Dumnezeu (fără să se contorsioneze şi cu siguranţă fără să-i apuce rîsul), în timp ce pseudocreştinii nu fac altceva decît să se lase mişcaţi de un duh invadator şi să se închine doar la ei înşişi.

Cuviosul Macarie de la Optina îi scria unei persoane care se afla într-o asemenea stare: „Gîndind că vei afla iubirea lui Dumnezeu în sentimente consolatoare, tu nu-L cauţi pe Dumnezeu, ci pe tine însuţi, adică propria ta consolare, şi ocoleşti adevărata cale a suferinţei care duce la El, pentru că te socoteşti pierdut fără această consolare”.[11]

Dacă aceste experienţe zise „harismatice” sunt într-adevăr religioase, atunci ele sunt de natură păgînă; căci ele par să corespundă exact tipului de iniţiere mediumistică, care se numeşte „experienţa de posedare spirituală” şi care este produsă de „o forţă ce apare dinăuntru şi care încearcă să pună stăpînire pe persoana respectivă” (Koch, Occult Bondage, p. 44).

Desigur, nu toate „botezurile cu Duhul” sunt atît de extatice ca unele din cele amintite pînă în prezent (deşi există altele cu mult mai extatice). Dar chiar şi acestea concordă cu practicile spiritiste: „Cînd spiritele întîmpină un medium prietenos, cu o minte pasivă şi supusă, ele intră liniştite în acea persoană ca la ele acasă. Cînd, dimpotrivă, psihicul persoanei respective nu este perfect supus, sau pasivitatea minţii nu este totală, atunci ele intră mai mult sau mai puţin forţat, ceea ce se reflectă în contorsionări ale feţei şi în tremurul membrelor respectivului medium” (Blackmore, Spiritism, p. 97).

Totuşi cazurile acestea voluntare de „posedare” nu trebuie confundate cu adevăratele demonizări, prin care duhuri necurate intră şi rămîn permanent în persoane, producînd reacţii fizice şi psihice pe care sursele „harismatice” nu par să le indice. „Posedarea” mediumistică este temporară şi parţială, mediumul consimţind să fie „folosit” într-un anumit mod de către spiritul la dispoziţia căruia se pune. Însă, ceea ce textele „harismatice” lasă să se înţeleagă clar, este că asemenea experienţe – atunci cînd sunt reale şi nu simple produse ale autosugestiei – nu presupun doar exersarea sau antrenarea în vederea dezvoltării unei anumite aptitudini mediumistice, ci ele înseamnă într-adevăr posedare reală din partea unui duh. Deci au dreptate cei care susţin că se simt „plini de duh” – cu singura diferenţă că nu Duhul Sfînt este acela care îi umple!

Episcopul Ignatie Briancianinov dă mai multe exemple de reacţii fizice ce apar de obicei la cei care cad pradă înşelăciunii demonice. Un anume monah care tremura şi scotea sunete ciudate socotea că acestea sunt „roadele rugăciunii”. Altul, care prin rugăciunea extatică pe care o practica simţea o căldură atît de mare în corp, încît nu avea nevoie de haine călduroase în timpul iernii, căldura corpului lui putea fi simţită chiar şi de cei din jur.

Ca principiu general, Episcopul Ignatie spune că cel de-al doilea mod de înşelăciune diavolească se arată printr-o „căldură pătimaşă şi materială a sîngelui”. „Comportamentul misticilor latini a fost întotdeauna de tip extatic, din cauza acestei călduri pătimaşe, cu deosebire trupească”.

Căldura „materială” a sîngelui, ca semn al celor care s-au lăsat înşelaţi de diavol, trebuie deosebită de căldura duhovnicească a acelora care au dobîndit cu adevărat Duhul Sfînt, aşa cum a fost de exemplu Sfîntul Serafim de Sarov. Dar Duhul Sfînt nu se dobîndeşte prin experienţe „extatico-harismatice”. El se dobîndeşte pe calea lungă şi anevoioasă a luptei ascetice, prin rugăciune, post, şi smerenie, pe „calea suferinţelor” Crucii în Biserica lui Hristos, aşa cum ne învată toţi Sfinţii Părinţi.

C. „Darurile spirituale” care însoţesc experienţa „harismatică”

Avantajul de bază pe care îl invocă adepţii „renaşterii harismatice” este acela al dobîndirii unor daruri „spirituale”, între care se numără în primul rînd o nouă putere şi o nouă îndrăzneală „spirituală”. Îndrăzneala este dată chiar de „experienţa harismatică” în sine, de a cărei realitate nici nu ne îndoim. Ne îndoim doar de interpretarea pe care „harismaticii” o dau acestei experienţe.

Iată cîteva ilustrări: „Nu am nevoie să cred în Cincizecime deoarece am văzut-o” (Ranaghan, p. 40). „Am început să am sentimentul că ştiu exact ce trebuie să spun celorlalţi şi ce anume au ei nevoie să audă… Am înţeles că Duhul Sfînt îmi dă cu adevărat îndrăzneală să o spun, iar efectul spuselor mele era foarte puternic” (ibid., p. 64). „Eram atît de ferm convins că Duhul se va ţine de cuvînt, încît mă rugam fără să ţin cont de vreun „dacă”. Mă rugam fiind sigur că voinţa mea va fi îndeplinită” (ibid., p. 67).

Să ascultăm acum şi mărturia unui „ortodox”: „Ne rugăm să primim înţelepciune şi devenim înţelepţi în Domnul. Ne rugăm pentru iubire, şi simţim imediat iubire pentru toţi oamenii. Ne rugăm pentru vindecări, şi ne facem sănătoşi. Ne rugăm pentru minuni şi, prin credinţă, am văzut minuni întîmplîndu-se în mijlocul nostru. Ne rugăm pentru semne şi le primim. Ne rugăm în limbi cunoscute şi în limbi necunoscute” (Logos, aprilie, 1972, p.13).

Iată cum, ceea ce se obţine în tradiţia ascetică ortodoxă prin ani lungi de nevoinţă, prin credinţă fierbinte şi trează şi din mila lui Dumnezeu, pretind unii că se cîştigă cît ai clipi din ochi prin experienţa „harismatică”. Că Sfinţilor Apostoli şi Mucenici li se dăruia, printr-un har special al lui Dumnezeu, o mare îndrăzneală în vestirea cuvîntului Lui, este foarte adevărat. Însă este de rîs dorinţa unora, care nu au nici o idee despre ceea ce înseamnă harul dumnezeiesc, de a se pretinde comparabili cu aceşti mari sfinţi.

Bazîndu-se pe o experienţă care este de fapt o înşelăciune, îndrăzneala „harismaticilor” nu este decît o imitaţie înfierbîntată de tip „revivalist” a adevăratei îndrăzneli creştine şi care constituie un semn sigur şi distinctiv că cel care o are se află pradă înşelăciunii „harismatice”.

Episcopul Ignatie atrage atenţia că „încrederea în sine şi îndrăzneala sunt vizibile la cei care au căzut pradă înşelăciunii diavolului, şi care au impresia că sunt sfinţi sau că se află pe calea înaintării duhovniceşti”. „Cei care suferă de această înşelăciune, au un stil extraordinar de pompos: ei sunt parcă îmbătaţi de propria lor sine, văzînd în aceasta, tocmai din cauză că se înşeală pe ei înşii, un semn de mare har. Ei nu mai pot ieşi din marea lor mîndrie şi buna lor părere faţă de ei înşişi. Unii ca aceştia sunt socotiţi smeriţi doar de cei care judecă după aparenţe, iar nu după roade”.

În afară de „vorbirea în limbi” propriu-zisă, cel mai frecvent dar „supranatural” pe care îl capătă cei „botezaţi în Duhul” este receptarea directă a „mesajelor de la Dumnezeu”, care se face în forma „profeţiilor” şi a „tălmăcirilor” (sau a „interpretărilor”).

Iată ce spune o tînără catolică despre prietenii ei „harismatici”: „Pe cîţiva dintre ei i-am văzut vorbind în limbi, şi, uneori înţelegeam ce spun. Erau întotdeauna mesaje de alinare şi bucurie în Domnul”. Iată ideea unei alte „tălmăciri”: „Erau transmise însăşi cuvintele lui Dumnezeu, într-un mesaj de mîngîiere” (Ranaghan, p.32).

Îndrăzneala acestor mesaje nu cunoaşte limite. În cadrul altei adunări, „o femeie a anunţat că va transmite un „mesaj de la Dumnezeu”, pe care l-a redat vorbind la persoana întîi” (ibid., p.2). Un protestant „harismatic” notează că în astfel de mesaje „cuvîntul lui Dumnezeu se transmise fără nici un fel de intermediere… Cuvîntul se poate transmite brusc prin oricine dintre cei de faţă, astfel încît mereu se aude cîte un „aşa grăieşte Domnul”, din mijlocul adunării. De cele mai multe ori aceste mesaje sunt rostite la persoana întîi; un altul foarte des auzit este: „Am venit să vă binecuvîntez” (Williams, p.27).

Sistematizăm acum cîteva dintre „profeţiile” şi „tălmăcirile” cele mai caracteristice exemplificate de propaganda „harismatică”:

1. Fiţi asemenea copacului ce se apleacă după voinţa lui, care îşi înfige rădăcinile în puterea lui, şi care atinge cu ramurile sale iubirea şi lumina lui” (Ford, p.35).

2. „Aşa cum Duhul Sfînt a umbrit pe Maria, care a luat în pîntece pe Iisus, tot aşa Duhul Sfînt suflă peste voi şi Iisus apare în mijlocul vostru” – mesaj transmis în limbi de către un romano-catolic şi „tălmăcit” de un protestant.

3. „Paşii celui care a străbătut uliţele Ierusalimului sunt în urma noastră. Privirea sa îi vindecă pe cei care vin către el şi îi ucide pe cei care fug de el” – mesaj special la adresa unui membru al respectivului grup de rugăciune.

4. „Vă întind mîna. Nu trebuie decît să mi-o daţi pe a voastră şi eu vă voi conduce”. Acelaşi mesaj se dăduse cu cîteva minute mai devreme unui preot romano-catolic, care se afla într-o cameră alăturată. El şi l-a notat şi, intrînd în camera de rugăciune, l-a auzit repetîndu-se identic, cu exact aceleaşi cuvinte pe care le notase pe carneţel (Ranaghan, p.54).

5. „Nu te tulbura, sunt mulţumit de calea pe care ai luat-o. Îţi este greu, dar prin aceasta aduci multă mîngîiere altuia”. Acest mesaj a liniştit una din persoanele prezente care era îngrijorată din pricina unei hotărîri dificile pe care tocmai o luase (Sherill, p.88).

6. „Soţia mea a intrat şi a început să cînte la orgă. Deodată Duhul lui Dumnezeu a coborît asupra ei, făcînd-o să vorbească în limbi si să profeţească: „Fiul meu, sunt cu tine. Pentru că mi-ai fost credincios în lucrurile mici, te voi răsplăti folosindu-te la lucruri mai mari. Te călăuzesc, ţinîndu-te de mînă. Eu te călăuzesc, nu te teme. Eşti ţinta voinţei Mele. Nu privi nici la stînga, nici la dreapta, ci continuă cum ai început”. Această „profeţie” a fost însoţită de o „vedenie” care a determinat crearea unei foarte mari şi influente fundaţii penticostale, sub numele de „Full Gospel Business Men”™s Fellowship International” (Frăţia internaţională evanghelică a oamenilor de afaceri).[12]

Bazîndu-ne pe declaraţiile martorilor oculari, am putea crede că într-adevăr aceste profeţii ţin de paranormal şi că nu pot fi pe de-a întregul inventate. Dar oare Duhul Sfînt se foloseşte de asemenea căi artificiale pentru a comunica cu oamenii? (Răspunsul este afirmativ în cazul „duhurilor” invocate la şedinţele de spiritism!).

Cum se face că limbajul în care se comunică aceste mesaje este atît de monoton şi stereotip şi nu mai nuanţat decît cel în care li se ghiceşte viitorul la automatele cu fisă de prin cafenelele americane? De ce sunt aceste mesaje atît de vagi şi de lipsite de substanţă?

Ele reflectă într-adevăr că sunt rostite în stare de inconştientă. De ce sunt ele întotdeauna mesaje „de mîngîiere, de bucurie şi alinare, de liniştire” şi în mod evident lipsite de orice conţinut dogmatic sau profetic – ca şi cînd „duhul” ar fi foarte mulţumit de faptul că aceste adunări sunt non-confesionale? Şi la urma urmei cine este această ciudată şi abstractă persoană, acest „eu” care vorbeşte? Oare greşim dacă aplicăm acestui fenomen cuvintele unui adevărat prooroc al lui Dumnezeu?: Să nu vă lăsaţi amăgiţi de proorocii voştri şi de ghicitorii voştri care sunt în mijlocul vostru, …pentru că vă proorocesc minciună şi Eu nu i-am trimis, zice Domnul (Ieremia 29,8-9).

Aşa cum cel „botezat în Duhul” poate vorbi în limbi, nu doar în timpul adunărilor de rugăciune, ci şi acasă în rugăciunile lui particulare, tot aşa, chiar după ce părăseşte atmosfera casei de rugăciune, el are adesea „revelaţii” personale, aude voci şi este însoţit de „prezenţe” tangibile.

Iată cum îşi descrie un „profet” al „mişcării harismatice” o astfel de experienţă: „Mă trezisem dintr-un somn adînc şi odihnitor la auzul unei voci clare şi destul de ridicate…care a rostit clar: „Dumnezeu nu are nepoţi”… Apoi am avut sentimentul că mai este cineva în camera mea, a cărui prezenţă îmi făcea bine. Deodată mi-am dat seama: Trebuie să fi fost Duhul Sfînt, cel care-mi vorbise” (Du Plessis, p. 61).

Ce explicaţie am putea găsi pentru astfel de experienţe? Sfîntul Ignatie Briancianinov scrie: „Cel care este victima unei astfel de înşelăciuni îşi închipuie (închipuirea sau imaginaţia fiind şi ea o formă de înşelăciune diavolească) că este plin de darurile Sfîntului Duh. Această închipuire este alcătuită din concepţii şi sentimente false, ceea ce înseamnă că aparţine cu desăvîrşire tatălui şi căpeteniei falsului şi a minciunii, adică diavolului.

Cel care, rugîndu-se, se străduieşte să descopere in inima sa sentimentul omului nou, neavînd încă nici o posibilitate de a reuşi, va substitui acestui sentiment simţiri false scornite de inima lui, cărora diavolul nu întîrzie să li se alăture. El îi va insufla respectivei persoane încredere în scornelile sale pe care le va întări cu ale lui proprii, diavoleşti, făcîndu-l să creadă că sunt trimise de sus – credinţă (sau concept) ce corespunde perfect sentimentelor închipuite ce i-au premers”.

Este exact fenomenul pe care l-au observat cei care au studiat spiritismul. Pentru cel care practică cu seriozitate spiritismul (şi nu este vorba doar de mediumuri ca atare), soseşte un moment cînd întreaga această „spiritualitate”, care cultivă pasivitatea minţii şi deschiderea faţă de acţiunea „duhurilor”, chiar atunci cînd este vorba de moduri aparent nevinovate de recreere, cum ar fi practicarea jocurilor de ghicire a viitorului, duce inevitabil la transformarea respectivei persoane într-un om demonizat. Este momentul în care acestui om încep să i se întîmple lucruri „supranaturale”.(Vezi Blackmore, Spiritism, pp. 144-175, în care se vorbeşte despre un preot romano-catolic care era urmărit fizic de o tăbliţă de ghicit – acţionată, bineînţeles, de un diavol – tocmai în perioada în care încerca să renunţe la acest mod de recreere!)

În cadrul „renaşterii harismatice”, acestui moment de tranziţie îi corespunde „botezul cu Duhul Sfînt” care, atunci cînd îşi face efectul, marchează momentul în care autoînşelarea devine înşelăciune diavolească, victima „harismatică” fiind de atunci încolo virtual asigurată că închipuitele sale „sentimente religioase” vor fi întîmpinate de însuşi „Duhul” şi că va începe de acum înainte o viaţă plină de „minuni”.

D. Noua „revărsare” a Duhului Sfînt

În general, adepţii „mişcării harismatice”, aşa cum o afirmă neîncetat ei înşişi, au senzaţia că sunt „plini de Duhul”. „Mă simţeam un om nou, curat şi liber şi cu desăvîrşire plin de Duhul Sfînt” (Ranaghan, p.98). „Totul a început cu botezul Duhului, cînd am început să-mi dau şi eu seama ce înseamnă să ai cu adevărat vedenii despre viaţa în Duhul. Este într-adevăr o viaţă plină de minuni… în care te umpli mereu de iubirea de viaţă-dătătoare a Domnului” (Ranaghan, p.65).

Toţi îşi caracterizează stările spirituale invariabil cu aceleaşi cuvinte, aceleaşi propoziţii stereotipe. După un preot catolic, „toată lumea părea să fie cuprinsă, fără excepţie, de o mare bucurie şi pace – era efectul atingerii Duhului” (Ranaghan, p. 185).

Un grup harismatic interconfesional afirma că scopul membrilor săi este „să arate şi să ducă pretutindeni iubirea lui Hristos, pacea şi bucuria, oriunde s-ar afla ei” (InterChurch Renewal).

Odată intraţi în această stare „spirituală” (în care, în mod semnificativ, termenii pocăinţă sau mîntuire sunt rareori pomeniţi), mulţi reuşesc să ajungă la mari „înălţimi”. Zice un catolic: „Duhul creştea în mine uneori pe durate foarte lungi (de mai multe ore) în care mă aflam propriu-zis în extaz; jur că am simţit cu anticipaţie gustul Împărăţiei Cerurilor” (Ranaghan, p.103).

Biserica Ortodoxă respinge total aceste practici şi „mişcări harismatice" sectare, care sunt amăgiri diabolice din veacurile de pe urmă, ce înşeală în diferite chipuri şi forme pe cei ce s-au rupt de Biserica lui Hristos întemeiată de Duhul Sfînt. Că cei ce nu ascultă de Biserică şi de Sfinţii Apostoli şi nu au cele şapte Taine, Sfînta Liturghie, Preoţia şi Sfînta Cruce, nu pot avea Duhul Sfînt, ci numai duhul diavolului.

După cuvîntul Episcopului Ignatie Briancianinov, înşelăciunea, cunoscută sub numele de închipuire, se hrăneşte din inventarea unor simţiri false sau stări de har, care dau naştere la o concepţie complet eronată asupra vieţii duhovniceşti. În acest mod se inventează mereu stări pseudo-spirituale, cel înşelat are mereu senzaţia că se află în intimitatea lui Iisus şi că discută cu El, are mereu „revelaţii mistice”, aude voci, simte bucurii…

Din această activitate sîngele primeşte o mişcare înşelătoare şi păcătoasă, care este luată drept bucurie plină de har, care îmbracă haina umilinţei, a pietăţii şi înţelepciunii”.

Spre deosebire de formele mai spectaculoase de înşelăciune diavolească, închipuirea, „deşi face mintea să cadă în cele mai teribile greşeli, nu o împinge însă pînă la nebunie desăvîrşită”, astfel încît această stare poate să dureze ani îndelungaţi sau chiar o viaţă întreagă fără ca cel în cauză să-şi dea seama.

Această stare plăcută plină de căldură şi chiar de fervoare, echivalează însă cu o sinucidere spirituală, căci cel care suferă de ea este de fapt cu desăvîrşire orbit şi nu vede starea reală a vieţii lui sufleteşti.

Spune iarăşi Episcopul Ignatie: „Închipuindu-şi că este plin de har, el nu mai poate primi niciodată harul… Cel care îşi atribuie daruri duhovniceşti este împiedicat de chiar închipuirea lui de la primirea harului dumnezeiesc, deschizîndu-şi în schimb larg inima patimilor şi diavolilor”. Fiindcă tu zici: Sunt bogat, si m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plîns, şi sărac şi orb, şi gol! (Apoc. 3,17).

Cei atinşi de boala înşelăciunii „harismatice” nu se simt doar „covîrşiţi de duh”; ei „văd” chiar şi în jurul lor începutul unei „noi ere” (new age) a „revărsării Duhului Sfînt”, – crezînd că „lumea se află în pragul unei mari deşteptări spirituale” (Logos, Feb. 1972, p.18) şi avînd în permanenţă pe buze cuvintele profetului Ioil: Vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul (3,1).

Creştinul ortodox însă ştie că această profeţie se referă în general la vremurile din urmă, care au început chiar cu venirea Mîntuitorului, cu deosebire la Cincizecime (Fapte, 2) şi la sfinţii Bisericii Ortodoxe care au cu adevărat harul Duhului Sfînt, din belşug, aşa cum sunt şi sfinţii Ioan de Kronstadt şi Nectarie de Eghina, care au făcut multe minuni, chiar în acest corupt secol XX.

În concepţia „harismaticilor” din zilele noastre, însă, minunile sunt ceva la îndemîna oricui. Oricine poate să vorbească în limbi, numai să vrea; există şi manuale care stau la dispoziţia doritorului, explicîndu-i cum să facă.

Ce spun însă Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, cu privire la dobîndirea harului? Potrivit Episcopului Ignatie, darurile Duhului Sfînt „se sălăşluiesc doar în creştinii ortodocşi care au ajuns la desăvîrşirea creştină, care s-au curăţit şi care s-au pregătit mai dinainte prin pocăinţă”.

Ele sunt „dăruite Sfinţilor lui Dumnezeu numai după bunăvoinţă a Sa şi prin lucrarea Sa, şi nu prin dorinţa sau putinţa oamenilor. Ele sunt dăruite extrem de rar şi pe neaşteptate, în cazuri de extremă nevoie, şi prin purtarea de grijă minunată a lui Dumnezeu – şi niciodată la întîmplare” (Sfîntul Isaac Sirul). „Trebuie să mai ştim că în vremurile noastre aceste daruri sunt acordate cu mare moderaţie, din cauză că a slăbit credinţa lumii creştine în general, ele slujind în întregime trebuinţei mîntuirii. Dimpotrivă, „închipuirea” (imaginaţia) îşi revarsă „darurile” fără multă zăbavă şi în cantităţi nelimitate”.

Într-un cuvînt, „duhul” care-şi revarsă darurile asupra acestui neam desfrînat, corupt şi înşelat de secole de erezie şi pseudo-pietate, asupra acestui neam care caută „semne” şi minuni, nu este Duhul lui Dumnezeu. Aceşti oameni rupţi de Biserica vie a lui Hristos nu au cunoscut niciodată ce este Duhul lui Dumnezeu şi niciodată nu I s-au închinat Lui. Ei sunt atît de departe de adevărata duhovnicie încît, priviţi cu ochii sobri ai Ortodoxiei, ei nu sunt în stare decît să îngîne în mod hulitor adevărata credinţă prin psihismul, emoţionalismul şi uneori chiar demonismul lor.

„Adevărata trăire duhovnicească – scrie Episcopul Ignatie – omul trupesc nu o poate exprima în cuvinte. Prin cuvinte nu se pot exprima decît simţirile deja cunoscute de inimă, în timp ce trăirea duhovnicească este cu totul străină de inimă, care nu cunoaşte decît sentimentele emoţionale şi trupeşti. O astfel de inimă nici nu ştie măcar ce este existenţa unei trăiri duhovniceşti”.

NOTE:

[1] V. P. Bykov, Tikhie Priyuty, Moscova, 1913, pp. 168-170 N. ed.

[2] Vezi Kurt Koch, Occult Bondage and Deliverance, – Relaţia de legătură şi de transfer în ocultism – Kregel Publications, Grand Rapids, Mich., 1970, pp. 168- 170

[3] Simon A. Blackmore, S. J., Spiritism: Facts and Frauds – Spiritismul: Fals şi Realitate -, Benziger Bros., New York, 1924, Cap. IV, „Mediumii” pp. 89-105 passim (N. ed.)

[4] Despre Oral Roberts vezi Kurt Koch, Occult Bondage pp. 52- 5 (N. ed.)

[5] Ronald A. Knox, Enthusiasm, A. Chapter in the History of Religion – Entuziasmul, capitol al Istoriei Religiilor, Oxford, Galaxy Book, 1961, pp. 550-551

[6] Trad. rom. Prof. David Popescu, în Sfîntul Ioan Casian, Scrieri alese , Părinţi şi Scriitori Bisericeşti vol 57, Ed. Inst. Biblic al B.O.R, Bucureşti, 1990, p. 569. (n. tr.)

[7] Wilson van Dusen, The Presence of the Other Worlds, (Prezenţe din alte lumi), Harper & Row, New York, 1974, pp. 120-125

[8] Vezi I. H. Lewis, Extatic Religion, An Anthropological Study of Spirit Possession and Shamanism – Religia extatică, Studiu antropologic despre fenomenele de posedare şi despre şamanism, – Penguin Books , Baltimore, 1971, pp. 45, 88, 156 etc. şi ilustraţia 9

[9] The Ladder of St. John, Step 26:152 – Vezi Filocalia Rom, vol 9; Sfîntul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, pp 317-377, trad. Pr. Dumitru Stăniloae

[10] Vezi Proloagele pe scurt şi Vieţile Sfinţilor

[11] Stareţul Macarie de la Optina, Harbin 1940, p. 100, rus

[12] Logos Journal, Sept. – Oct., 1971, p.14,

Ieromonah Serafim Rose