Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Vatican I si Cardinalul Strossmayer

decembrie 3, 2007 Categoria: Articole, Ecumenism, Istoria Bisericii, Religii si secte

„Primatul papal şi mitul suveranitatii infailibile”, Sfînta M-re Bîrsana, 1999

Traditia canonică este asezată, referindu-ne la organizarea generală a Bisericii, pe principiul bunei înţelegeri şi al armoniei, pe unitatea de credinţă şi de comuniune a tuturor Bisericilor locale. Timp de mai multe secole, Apusul şi Răsăritul stiau că ideea unui episcop universal era în mod radical străină Tradiţiei Bisericii.

Dar atunci, cum a ajuns Biserica romano-catolică în 1870, după Conciliul I Vatican, să definească în mod solemn dogma infailibilităţii pontificale? Aceasta ar cere un alt studiu despre evoluţia teologiei Bisericii romano-catolice care a dus la promulgarea infailibilităţii papale, a Imaculatei concepţii, a Purgatoriului…

La fiecare inovaţie a Bisericii romano-catolice s-au ridicat oameni pentru a i se opune, însă Roma fie i-a izgonit, fie i-a supus. În legătură cu dogma infailibilităţii, Cardinalul Strossmayer a fost un opozant puternic… înainte de a i se supune, în ciuda luptei grele la care s-a angajat. În continuare vom prezenta intervenţia sa în Conciliul I Vatican, care exprimă admirabil adevărul istoric şi dogma Bisericii Ortodoxe. Cine era Cardinalul Joseph-Georg Strossmayer? A decedat în orasul Osseka la 26 martie 1905. A fost arhiepiscop romano-catolic de Bosnia, Diakovo şi Strensky. Viata acestui om deosebit a fost marcată de o mare activitate în folosul lumii slave şi mai ales al patriei sale, Regatul Unit al Croatiei, Sloveniei şi Dalmatiei, unde a ocupat scaunul arhiepiscopal timp de 55 de ani şi unde s-a bucurat de o popularitate fără egal.

Cardinalul Strossmayer era foarte apreciat de către papi care admirau darurile sale exceptionale, inteligenta sa luminoasă, bogata şi binevoitoarea sa activitate: Pius al IX-lea l-a numit „apostolul slavilor”. Însă monseniorul Strossmayer întretinea cu Vaticanul relaţii libere şi independente, neezitînd, în anumite cazuri, a-i denunţa abuzurile.

În 1870, Cardinalul Strossmayer a luat parte la Conciliul I Vatican, care reunea mai mult de 700 de prelaţi veniţi din toate ţările lumii. La acest Conciliu, Papa Pius al IX-lea va decide proclamarea în mod solemn a dogmei infailibilităţii. Monseniorul Strossmayer a refuzat recunoaşterea noii dogme. Ce definea noua dogmă?

„Când vorbeşte ex cathedra, adică atunci când împlinindu-şi oficiul de păstor şi învăţător al tuturor creştinilor în virtutea autorităţii sale apostolice supreme, când defineşte o doctrină, în materie de credinţă sau moravuri, ca obligatorie pentru Biserica universală, Pontiful Roman se bucură, în virtutea asistenţei divine ce i-a fost făgăduită fericitului Petru, de însăşi infailibilitatea pe care Mântuitorul a vrut să o dea Bisericii Lui în definirea doctrinelor privitoare la credinţă şi moravuri; urmează de aici că definiţiile de acest gen făcute de Pontiful Roman sunt ireformabile prin ele însele şi nu prin consimţământul Bisericii” (Conciliul I Vatican, sesiunea a patra).

După îndelungi dezbateri, Constituţia Pastor Aeternus proclama principiul infailibilităţii Suveranului Pontif, recunoscîndu-i papei „o deplină şi supremă putere de jurisdictie asupra întregii Biserici, nu numai în problemele ce privesc credinta şi obiceiurile, dar şi în cele ce aparţin de disciplina şi guvernarea Bisericii universale” (Conciliul I Vatican, sectiunea a patra, Pastor Aeternus, cap. 3).

Întelegem, parcurgînd aceste texte, reacţia Cardinalului Strossmayer. El a pronunţat în acest scop un discurs în care denunţa fără înconjur, cu o logică de necombătut, netemeinicia acestor teze. Iată ce spunea Cardinalul, adresîndu-se papei şi tuturor episcopilor, înaintea votului referitor la infailibilitatea papală.

Interventia Cardinalului Strossmayer la Conciliul I Vatican

„De la începutul acestui conciliu, primind imediat dreptul de a asista la sesiunile lui solemne, am urmărit cu mare atentie toate discursurile pronuntate în această adunare, în speranta ca o rază cerească să vină să pătrundă în întelegerea mea şi să-mi lumineze ratiunea, pentru a putea adera cu o convingere sinceră la deciziile acestui sfînt conciliu. Constient de responsabilitatea mea fată de Dumnezeu într-o problemă atît de gravă, m-am pus să studiez cu asiduitate Sfintele Scripturi: Vechiul şi Noul Testament. Am căutat în această nepretuită culegere de adevăruri sfinte răspunsul la următoarea problemă: este adevărat că sfîntul primat, presedintele acestei adunări este realmente succesorul Sfîntului Petru şi vicarul (loctiitorul – n.n.) lui Christos?

De la începutul căutării unui răspuns de netăgăduit la această problemă, a trebuit să mă transpun în spiritul epocii în care nu exista nici galicanism, nici ultramontanism, ci în care adevărurile Bisericii erau propovăduite de Discipolii lui Christos: Sfîntul Pavel, Sfîntul Petru, Sfîntul Ioan şi Sfîntul Iacob, a căror autoritate nu poate fi contestată de nimeni.

Am deschis sfintele pagini ale scrierilor apostolice şi ce-am găsit? Să îndrăznesc să spun? As putea să mă exprim? Nu am putut descoperi nici un indiciu, nici o aluzie ca papa să fie succesorul Sfîntului Petru şi vicarul (loctiitorul – n.n.) lui Christos. Nici un capitol, nici un verset nu face mentiunea faptului că Christos a conferit Sfîntului Petru primatul asupra celorlalti Apostoli.

Dacă Sfîntul Petru ar fi fost învestit cu înalta misiune de a-l reprezenta pe Christos, cum după credinta noastră îl reprezintă în zilele noastre Sanctitatea Sa Pius al IX-lea, ar fi fost posibil ca Christos să fi pronuntat cuvintele consacrării în această demnitate: „Cînd Mă voi întoarce la Tatăl Meu, de tine vor trebui apostolii să asculte, cum ei ascultă de Mine, şi tu vei fi vicarul meu pe pămînt!”. El nu a spus ceva asemănător.

Christos a promis însă tuturor Apostolilor dreptul de a judeca toate triburile lui Israel, fără a da prioritate Sfîntului Petru.

Ce concluzie putem trage din tăcerea lui Christos despre drepturile exclusive ale Sfîntului Petru? Nu există decît o singură solutie valabilă: aceea că Christos nu a vrut să facă din Sfîntul Petru conducătorul Apostolilor.

Cînd Christos si-a trimis Apostolii să propovăduiască Evanghelia, le-a dat tuturor puterea de a lega şi dezlega. Tuturor Apostolilor le-a dat făgăduinta Sfîntului Duh. Or, dacă ar fi dorit să facă din Sfîntul Petru Vicarul Său, lui i-ar fi putut încredinta comandamentele puterilor sale spirituale. Evangheliile ne învată că Christos a interzis lui Petru, ca şi celorlalti Apostoli, de a dori puterea şi autoritatea asupra credinciosilor, în felul regilor păgîni (Luca 12). Christos ar fi putut pronunta aceste cuvinte, dacă l-ar fi destinat pe Petru a fi papă? Or, după traditiile noastre, papa tine în mîinile sale două spade, simboluri ale puterii spirituale şi temporale.

Încă un fapt care m-a obligat să reflectez: dacă Petru poseda puterea unui papă, ar fi putut fi trimis cu Sfîntul Ioan, cu ceilalti Apostoli, să propovăduiască Evanghelia în Samaria? Ce gînditi, venerabilii mei confrati, dacă ne-ar fi îngăduit să trimitem în acest moment pe Sanctitatea Sa Pius al IX-lea cu Monseniorul Plantier la Constantinopol, cu misiunea de a-l convinge pe patriarh de a pune capăt schismei?

Dar există un fapt încă mai important.
Iată că la Ierusalim se reuneste un conciliu pentru a rezolva o problemă care dezbină credinciosii. Dacă Petru ar fi fost papă, nu lui i-ar fi revenit convocarea sinodului şi proclamarea deciziilor sale? Sfîntul Petru a participat la sinod, printre ceilalti apostoli, însă Sfîntul Iacob este cel care a convocat sinodul, ale cărui hotărîri au fost proclamate în numele tuturor apostolilor, după dreptul prioritătii de vîrstă.

Astfel procedăm noi în Biserica noastră?
Pe cît studiez Sfintele Scripturi, pe atît devin convins că în timpurile apostolice, Sfîntul Petru nu a fost considerat niciodată ca întîiul între apostoli.

Noi învătăm că Biserica a fost întemeiată pe Sfîntul Petru, în timp ce Sfîntul Pavel, a cărui autoritate este incontestabilă, afirmă că ea a fost întemeiată pe credinta apostolilor şi a profetilor şi că piatra unghiulară este Christos Însusi.

Acelasi Apostol Pavel credea atît de putin în suprematia lui Petru, încît îi dezaproba în mod deschis pe toti cei care aveau obiceiul de a spune: „noi suntem ai lui Apollo, iar noi ai lui Pavel”, după cum altii spuneau: „noi suntem ai lui Petru”.

Ar fi putut el adresa asemenea reprosuri adeptilor Vicarului lui Christos?

Acelasi Apostol Pavel, enumerînd marile vocatii ale Bisericii, vorbeste de apostoli, de profeti, de evanghelisti, de părinti ai Bisericii; putem noi presupune, onoratii mei frati, ca Sfîntul Pavel, marele apostol al neamurilor, să uite cu totul să mentioneze cea mai importantă dintre vocatii papalitatea – dacă ar fi fost convins de originea ei divină?

Dimpotrivă, după toată probabilitatea, ar fi consacrat o lungă epistolă unei probleme de o asemenea importantă. Nu am găsit nici o aluzie, nici o urmă de autoritate papală în epistolele Sfîntului Pavel, ale Sfîntului Ioan, sau a Sfîntului Iacob.

Tăcere a acestor sfinti, a căror competentă este neîndoielnică, mi s-a părut întotdeauna uimitoare şi chiar inexplicabilă dacă Sfîntul Petru era în mod papă înzestrat cu prerogative supreme. Însă ce m-a surprins mai mult, este tăcerea Sfîntului Petru însusi. Dacă era cu adevărat vicarul lui Christos, pentru ce motiv nu se manifesta ca atare? Nu a avut-o după Pogorîrea Sfîntului Duh, cînd a pronuntat primele sale cuvîntări. Nu s-a manifestat ca papă nici în primele sale epistole, amîndouă adresate Bisericii.

Afirm deci că ideea papalitătii nu a existat în timpurile apostolilor. Dacă ne încăpătînăm a dovedi contrariul, trebuie să aruncăm la foc toate Sfintele Scripturi ori să le ignorăm în întregime.

Însă aud din toate părtile strigătele: „Sfîntul Petru nu a fost la Roma? Nu a fost el răstignit cu capul în jos? Nu în acest oras etern se află străvechiul scaun de pe care învăta adevărurile evanghelice, şi altarele pe care, celebra Sfînta Liturghie?”

Onorabilii mei frati, prezenta Sfîntului Petru la Roma nu se sprijină decît pe traditie şi nu pe un fapt istoric. Dar chiar dacă admitem că el a fost episcop la Roma, putem trage concluzia ca episcopatul roman să-i confere întîietate asupra tuturor celorlalte Biserici?

Negăsind nici o urmă a papalitătii în timpurile apostolilor, mi-am spus: voi găsi ceea ce caut în cronicile Bisericii. L-am căutat pe papă în primele secole ale erei crestine, dar în zadar. Nu l-am găsit.

Sper că nimeni dintre voi nu se îndoieste de autoritatea marelui episcop al Hipponei, fericitul Augustin. Acest Părinte al Bisericii a fost secretar la conciliul din Mileve. Printre deciziile acelei venerabile adunări găsim aceste cuvinte remarcabile: „Acela care doreste să facă apel la cei care se găsesc peste mare nu va putea fi primit în nici o comunitate din Africa”.

Episcopii din Africa aveau atît de putină consideratie pentru episcopul Romei, că excomunicau pe toti cei care îi adresau plîngeri.

Aceiasi episcopi, la sinodul din Cartagina, l-au avertizat pe Celestin, episcopul Romei, că nu trebuie să primească nici apeluri, nici reclamatii de la nici un episcop, preot ori cleric african, şi că nu trebuie să introducă în Biserică orgoliul uman.

Or, este un fapt bine stabilit că din primele veacuri ale Crestinătătii, pontiful Romei a încercat a reuni toate puterile, însă tot atît de sigur este că nu poseda atunci nici o suprematie, care îi este atribuită în prezent de ultramontanisti.

În caz contrar, episcopii Africii, inclusiv Sfîntul Augustin, si-ar fi apărat ei dreptul de a face apel la tribunalul lor suprem?

Sunt întru totul de acord în a recunoaste că Patriarhul Romei ocupa primul loc printre demnitarii Bisericii. „Decernăm primul loc printre episcopi Papei de la Roma şi al doilea – Prea Sfîntului Arhiepiscop de Constantinopol-Noua Romă”.

„Înclină-te, asadar, înaintea suprematiei papei” – îmi spuneti. Nu fiti prea grăbiti în concluziile voastre. Legea lui Justinian nu a fost făcută pentru a vă justifica doctrina. Prioritatea este un lucru şi puterea jurisdictională altul.

Importanta episcopilor romani depindea de importanta orasului unde se afla scaunul lor.

Vin să spun că din primele secole ale erei noastre, patriarhii Romei au emis pretentia de a fi conducători supremi în Biserică. A lipsit putin ca ei să nu-si atingă scopul, însă, din fericire, împăratul Teodosie trebuia să aibă aceeasi putere ca cel de la Roma.

Părintii sinodului de la Calcedon au recunoscut, de asemenea, aceleasi drepturi şi aceeasi putere episcopilor celor două Rome, Vechea şi Noua (can. 28).

Cît despre titlul de episcop ecumenic care s-a dat ulterior papilor, sfîntul Papă Grigore I, în speranta că succesorii săi nu vor îndrăzni niciodată să se împodobească cu el, a scris: „Nici unul dintre succesorii mei să nu comită această impietate; căci crestinii nu cedau tentatiei de a-si atribui un titlu care inspira neîncredere confratilor lor”.

Aceste mărturii incontestabile (si vă pot prezenta sute) nu dovedesc cu o claritate orbitoare că primii episcopi ai Romei nu au fost niciodată considerati ca ecumenici, nici ca fiind sefi ai Bisericii?

Pe de altă parte, este cunoscut de către toti că între anul 325, cînd s-a reunit primul sinod de la Niceea, şi 380, anul cînd s-a tinut al doilea sinod ecumenic de la Constantinopol, printre cei 1.109 episcopi care au participat la sase sinoade ecumenice nu putem număra decît 19 episcopi din Apus. Este, de asemenea, cunoscut că sinoadele ecumenice au fost convocate fără avizul şi adesea contra dorintei papilor.

Ajung acum la argumentul major pe care vă bazati doctrina. Afirmati că Sfînta Biserică a fost fondată pe piatră – super petram – şi că această piatră a fost Petru-Petrum. Dacă acesta ar fi adevărul, toate discutiile ar fi inutile. Însă strămosii nostri, şi acestora cu sigurantă nu le lipsea competenta, gîndeau cu totul altfel.

Sfîntul Chiril (în a patra sa carte despre Sfînta Treime) scria: „Cred că sub cuvîntul PETRAM trebuie să întelegem credinta de neclintit a apostolilor”.

Sfîntul Ilarie, episcop de Poitiers, în a doua sa carte despre Sfînta Treime, spune: „Petra este numai piatra binecuvîntată a credintei mărturisite prin gura Sfîntului Petru. Pe această piatră a credintei, voi înălta Biserica Mea! „.

După Sfîntul Ieronim, Dumnezeu a întemeiat Biserica Sa pe piatra credintei şi de atunci Simon a primit numele de Petru (a sasea carte despre Evanghelia după Sfîntul Matei).

Sfîntul Ioan Gură de Aur explică în a cincizeci şi patra omilie la Evanghelia după Matei: „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea, adică pe mărturisirea credintei!”.

Sfîntul Ambrozie al Milanului şi Sfîntul Vasile al Seleuciei dau aceeasi interpretare cuvintelor lui Hristos.

Printre Părintii Bisericii din antichitatea crestină, se distingea prin sfintenia şi eruditia sa Sfîntul Augustin. Ascultati cu atentie ceea ce spune în al doilea său tratat despre întîia epistolă a Sfîntului Ioan: „Ce semnifică cuvintele: „Voi zidi Biserica Mea pe această piatră”? Ele înseamnă: pe această credintă, pe aceste cuvinte „Tu esti Christosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu””. În al douăzeci şi patrulea său colocviu despre Sfîntul Ioan, citim această explicatie semnificativă: „Pe această piatră a mărturisirii tale de credintă voi zidi Biserica Mea”.

Asadar, piatra este Christos Însusi. Marele episcop era atît de departe de ideea că Biserica poate fi întemeiată pe persoana lui Petru încît, încă o dată, pronuntă în al treisprezecelea său colocviu adresat enoriasilor săi următoarele cuvinte: „Tu esti Petru şi pe această piatră – super petram – a mărturisirii tale de credintă, pe această piatră – super petram – a cuvintelor tale: Tu esti Christosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, voi zidi Biserica Mea!”. Convingerea Sfîntului Augustin în legătură cu celebrul verset era aceea a întregii creştinătăţi din timpul său.

Redau în mod concis următoarele concluzii:

  1. Iisus Christos a acordat tuturor apostolilor aceeaşi putere ca lui Petru.
  2. Apostolii niciodată nu l-au considerat pe Petru ca vicar (locţiitor – n.n.) al lui Christos, nici ca învătător infailibil al Bisericii.
  3. Sfîntul Petru niciodată nu a pretins a fi papă şi niciodată nu a acţionat ca atare.
  4. Sinoadele primelor patru secole, toate recunoscînd înalta demnitate a episcopilor Romei, nu le atribuiau decît întîietatea de onoare şi nu aceea de putere, nici de jurisdictie.
  5. Sfinţii Părinţi ai Bisericii interpretau versetul evanghelic citat anterior în sensul următor: „Voi zidi Biserica Mea „super petram” (pe piatra) mărturisirii tale de credinţă şi „non super Petrum”, care era apostolul supranumit Petru”.

Bazîndu-mă pe toate datele raţiunii, logicii, bunului simţ şi conştiinţei creştine, declar în mod solemn: „Iisus Christos nu a dat lui Petru nici o supremaţie peste apostoli, şi dacă episcopii romani au devenit Capi ai Bisericii, este pentru că au reuşit să minimalizeze şi să înăbuşe în mod treptat drepturile episcopatului”.

Dacă recunoaştem infailibilitatea lui Pius al IX-lea, suntem obligaţi a o recunoaşte în mod egal şi pe aceea a tuturor predecesorilor săi. Însă atunci, onoratii mei frati, istoria-şi ridică vocea sa adevărată şi mărturiseşte că unii papi păcătuiau şi se înşelau.

Papa Victor (192) a început prin a încuviinţa erezia celui de-al doilea secol, montanismul, pentru a-l condamna apoi.

Papa Marcelin (296-304) era păgîn: intra în templul Vestei şi sacrifica zeiţei.

Îmi veti spune că el nu a făcut dovada decît de slăbiciune omenească. Vă răspund: Vicarul lui Christos trebuie mai curînd a muri decît a deveni apostat.

Papa Liberiu (352-366) a consimtit la condamnarea Sfîntului Atanasie, şi pentru a reveni din exil s-a convertit la arianism.

Papa Honoriu 1 (625-638) era monofizit, ceea ce a fost în mod definitiv dovedit de către părintele Gratry.

Sfîntul Papă Grigore numea antichrist pe cel care îndrăznea să se împodobească cu titlul de episcop ecumenic, şi cu toate acestea, Bonifaciu al III-lea (607) obtinu de la îngîmfatul împărat Foca atribuirea acestui titlu.

Pascal al II-lea (1099-1118) şi Eugen al II-lea (1145-1153) aprobau duelurile şi Pius al IV-lea (1559-1565) le-a apărat.

Eugen al IV-lea a recunoscut împărtăsirea sub cele două forme în Biserica Boemiei, Pius al II-lea a suprimat acest privilegiu.

Sixtus al V-lea (1585-1590) a editat Biblia aprobînd lectura printr-o bulă binecunoscută. Pius al VII-lea condamna pe toţi cei care citeau Biblia.

Clement al XIV-lea ( 1769-1774) a suprimat ordinul iezuitilor recunoscut de către Paul al II-lea (1534-1549); Pius al VII-lea ( 1816) l-a restituit.

Dar la ce bun a recurge la exemple îndepărtate? Sfîntul nostru Părinte, aici prezent, într-o bulă privind regulile acestui conciliu, nu a ordonat el distrugerea, în cazul morţii sale în timpul sedinţelor, a tot ce ar fi fost contrar hotărîrilor sale? Nu voi înceta niciodată a vorbi dacă ar trebui să prezint atenţiei voastre toate contradictiile papilor şi a doctrinelor lor.

Dacă proclamaţi infailibilitatea actualului papă, trebuie să declaraţi că după descoperirea Sfîntului Duh, de la care sunteti inspiraţi, infailibilitatea papală nu intră în vigoare decît începînd cu anul 1870. Îndrăzniti să o faceti? Este adevărat că poporul simplu se interesează puţin de lucrurile religiei şi că este predispus a trata în mod uşuratic problemele teologice pe care nu le înţelege cîtuşi de puţin; însă acelaşi popor în faţa faptelor concrete, poate să se comporte cu totul altfel. Nu vă faceti iluzii. Dacă admiteti dogma infailibilitătii papale, duşmanii noştri, protestanţii, o vor combate cu îndrăzneală, cu atît mai mult cu cît sunt pentru ei mărturii ale istoriei. Ori, noi nu avem a le opune decît opiniile noastre personale. Ce le-am putea răspunde dacă pun în evidenţă lipsa de demnitate, mîrsăvia anumitor episcopi romani predecesori ai lui Pius al IX-lea?

Papa Virgiliu (537-555) a cumpărat tiara de la Belizarie, general în armata lui Justinian, şi încă trădîndu-şi cuvîntul, nefiind achitată plata. Este îngăduit, după hotărîrile apostolice, de a cumpăra tiara? Al doilea sinod de la Calcedon a interzis categoric. Într-una din deciziile sale citim: „Episcopul care si-a cumpărat demnitatea trebuie să fie destituit şi excomunicat”. Şi cu toate acestea, Papa Eugen al III-lea (1145-1153) a urmat exemplul Papei Virgiliu.

Cine ar putea crede ca un papă care instalează comerţul la porţile edificiului de cult să fie inspirat de Sfîntul Duh? Îi putem recunoaşte dreptul de a învăţa şi de a conduce Biserica în mod infailibil?

Nu am nimic a adăuga la istoria Papei Formosus (891-896). O cunoaşteţi cu toţii foarte bine. Succesorul său, Papa Ştefan al VI-lea, a ordonat dezgroparea cadavrului său, dezbrăcarea de somptuoasele veşminte sacerdotale, şi de a i se tăia degetele cu care binecuvînta poporul; după care le aruncă în Tibru proclamîndu-l trădător şi nelegiuit. Pentru aceste fapte, Papa Ştefan al VI-lea a fost mai tîrziu aruncat într-o închisoare unde fu otrăvit şi sugrumat.

Papa Roman, succesorul lui Stefan al VI-lea, şi apoi Papa Ioan al IX-lea au reabilitat memoria lui Formosus. „Toate slăbiciuni”, îmi veţi spune. Ei bine, Monseniorilor, întîlniţi-vă la biblioteca Vaticanului şi citiţi-l pe Plotin, cronicarul papalităţii, precum şi cronicile lui Baronius (897). Veţi găsi fapte pe care aş dori mai bine, pentru onoarea Sfîntului Scaun să nu le divulg; însă aici fiind vorba de o dogmă capabilă să provoace printre noi o mare schismă şi avînd în vedere devotamentul nostru pentru Sfînta Biserică Catolică, Apostolică şi Romană, ne este permis a păstra tăcerea?

As vrea deci să continuu, şi vă rog să mă ascultati cu atentie: vorbind despre curtea papală, Cardinalul Baronius ne spune cum, în acele zile nefaste, Biserica romană era decăzută şi dezonorată, în mîinile curtenilor care vindeau, cumpărau şi schimbau demnitătile episcopale. Ei voiau chiar a instala pe tronul papal pe josnicii lor favoriti, falsi papi.

„Însă de vreme ce sunt falşi papi, nu este vorba deloc de papi”, îmi veţi obiecta. Dar în acest caz, cum putem afirma că succesiunea episcopilor a fost păstrată, Sfîntul Scaun fiind ocupat timp de cincizeci de ani de falsi papi? Şi Biserica cum ar fi putut exista în mod normal dacă era privată timp de cincizeci de ani de puterea conducătoare? Notaţi bine, pe toţi acesti papi îi veţi găsi în arborele genealogic al papalitătii. Putem să ne imaginăm cum celebrul Baronius trebuia să roşească transmitînd posteritătii uneltirile episcopilor romani.

Vorbind de Ioan al XI-lea (931-935), fiul nelegitim al papei Sergiu al III-lea (904-911) şi al Maroziei, el scrie în cronicile sale: „Biserica romană; a fost călcată; în picioare de acest monstru”.

Ioan al XI-lea, papă la 18 ani prin bunăvoinţa curtenilor, nu a fost mai rău decît predecesorul său.

Sunt jenat de murdărirea urechilor voastre, dragilor mei confraţi, prin toate aceste mîrşăvii.

Trec sub tăcere pe Papa Alexandru al VI-lea, tatăl şi amantul Lucretiei; îl ocolesc cu indignare pe Ioan al XII-lea (955-963) care nega nemurirea sufletului şi care a fost destituit de către Conciliul de la Constanţa. Nu insist asupra schismelor şi tulburărilor care, în acele zile nefaste, au aruncat atîta discreditare pe Biserică. Este suficient a spune că Sfîntul Scaun era ocupat de doi şi uneori trei rivali. Care era adevăratul papă?

Repet încă o dată: dacă veti recunoaste infailibilitatea actualului papă va trebui inevitabil să o recunoasteti fără nici o excludere pe aceea a tuturor predecesorilor săi. Veti putea afirma că îi considerati pe papii lacomi, incestuosi, asasini, simoniaci ca locţiitori ai lui Christos? Monseniorilor, ochii tuturor credincioşilor sunt fixaţi asupra voastră. Ei aşteaptă de la noi remediile care ar vindeca bolile nenumărate care dezonorează Biserica. Cât de mare va fi responsabilitatea noastră înaintea lui Dumnezeu dacă vom lăsa să treacă ocazia solemnă pe care ne-a trimis-o Dumnezeu pentru a purifica Biserica. Să profităm de această ocazie, fratii mei! Să ne înarmăm cu sfîntul curaj, să facem acest mare, acest nobil efort. Să revenim la nealterata doctrină apostolică fără de care am fi fost în tenebre, obsedati de false legende. Să ne folosim raţiunea şi forţele noastre intelectuale şi să recunoaştem ca singuri îndrumători infailibili, în ceea ce priveste mîntuirea noastră, apostolii şi profetii.

Inspiraţi de Sfintele Scripturi, tari şi de neclintit pe piatra credinţei noastre, să ne prezentăm înaintea lumii, şi ca apostolul Pavel în fata necredinciosilor să recunoaştem ca unic conducător al nostru pe „IISUS-CHRISTOS, SI PE ACESTA RĂSTIGNIT” (I Cor. 2,2).

Vom învinge predicînd „NEBUNIA CRUCII” după cum apostolul Pavel a învins savantii Greciei şi ai Romei. Si acesta va fi anul Bisericii Romane!”.

***

Acesta a fost discursul cardinalului Strossmayer rostit in cadrul lucrărilor Conciliului I Vatican. În încercarea de a-l convinge pe papă, cardinalul s-a aruncat chiar la picioarele papei, implorîndu-l să nu proclame dogma infailibilitătii, care desfigurează fiinţa adevărată a Bisericii.

Desigur nu a fost singura intervenţie remarcabilă în apărarea Adevărului.
Curajosul patriarh greco-catolic al Antiohiei, Grigore al II-lea Youssef, a afirmat cu ocazia Conciliului I Vatican că „Biserica nu este o monarhie absolută”, spunînd personal Papei Pius al IX-lea că definiţiile pregătite nu sunt în conformitate cu Tradiţia.

El a provocat celebra replică a papei: „La traditione sono io” (Eu sunt traditia), iar la interventia episcopului de Bologna, Guidi, replica „Io sono la Chiesa” (Eu sunt Biserica).

Şi pentru că patriarhul greco-catolic al Antiohiei, luîndu-şi rămas bun la încheierea Conciliului, se prosternase (după rînduiala ce exista) pentru a îmbrătişa papucul papei, acesta i-a pus cu asprime piciorul pe ceafă strigînd cu insistenţă: „Cap tare! Cap tare!”.

Prin noua dogmă proclamată prin enciclica Pastor Aeternus din 18 iulie 1870, s-a acordat papei, nu numai puterea supremă în Biserica romano-catolică, ci şi infailibilitatea ex cathedra, adică puterea spirituală supremă de a proclama în mod infailibil adevărul în materie de credinţă şi morală, iar aceasta ex sese, non autem ex consensu Eclesiae, adică de la sine, nu prin aprobarea Bisericii.

Declararea infailibilitătii papale (18 iulie 1870, în timp ce afară se dezlăntuise o furtună năpraznică – fulgere, tunete şi trăsnete) avea să producă noi sfîsieri în sînul Bisericii romano-catolice, mai ales în rîndul intelectualilor şi al profesorilor universitari, care s-au constituit în biserica autointitulată veterocatolică.
Această infailibilitate cu care se mîndreste Vaticanul, constituie, în ecleziologie şi spiritualitate, o dezarticulare a structurii ei treimice, o nenorocire pentru Biserică.

Ortodoxia nu poate accepta dogma infailibilitătii Romei fără a se nega pe ea însăsi. Nu poate s-o accepte şi să n-o trăiască (toate dogmele au fost încorporate în cultul Bisericii, au modelat şi pecetluit viata ei).

Biserica occidentală a confectionat această dogmă în modul ei propriu. A formulat-o în modul ei propriu. Si o trăieste în modul ei propriu.

Infailibilitatea este o calitate divino-umană naturală şi o functie divino-umană naturală a Bisericii, ca Trup divino-uman al lui Hristos, al cărui Cap vesnic este Adevărul, Domnul Iisus Hristos.

___________________
*) „Primatul papal şi mitul suveranitatii infailibile”, Sfînta M-re Bîrsana, 1999

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Name (required)

Email (required)

Comentariul

4 Comentarii
  1. Ghinea Gheorghe decembrie 10, 2007 1:31 am

    Extraordinara lectie de istorie a Bisericii,numai cine nu vrea nu pricepe ca papalitatea este un imperiu,o monarhie absolutista si laica,avand doar un paravan de natura religioasa numit Biserica Catolica.

  2. Hasan martie 15, 2008 10:04 am

    Gheorghe asta nui nimic, vezi ce urmeaza si vezi cum se unesc catolicii cu ortodoxii,obsearva atent televizoru si presa.Vaticanul soar o mica perioada si-a perdut din autoritate da si-o recapata ei imediat.Sper sa nu se lase cu enchizitzie.

  3. sebastian iunie 4, 2008 12:15 pm

    Exceptand greselile gramaticale pe care le repurtati, pot spune ca unele lucruri corespund, dar multe sunt manipulate si ma mira cum insistati trambitand prostia! Vi se pare ca M-rea Bîrsana este un punct de referinta in gandire?!… M-as bucura daca ati insista pe rugaciune, nu e dorinta papei ci vointa lui Cristos, care ne spunea sa invatam de la El „sa fim blanzi si smeriti cu inima”… iar prin asta se refera la toti deopotriva…
    In 1965 papa Paul VI si patriarhul Athenagoras au indepartat excomunicarile… si s-au imbratisat frateste… Dupa 43 de ani continuati o lupta surda! Sa nu uit: de partea cui sunteti?! A lui Cristos, sau a ignorantei?!

  4. bogdan mai 14, 2012 5:23 pm

    Domnule Sebastian,pe langa faptul ca este jignitor sa corectati pe cineva gramatical,mirositi de la o posta a papistas.Dar nu asta ar fi o problema ci ca de ce n-ar fi M-rea Barsana un puct de referinta? De ce vi se pare ca nu? ,,Ca toti sa fie una”- au fost Domnule…dar apusul a dorit despartirea…ce sa va facem !Ati trecut de la Adevar la inventii teologice de sta pisica in coada. In al doilea rand si ce daca patriarhul cu papa s-au inbratisat? Ar trebui sa iubesc doctrina catolica? Aaaaa si daca iubim adevarul lasat de Hristos prin Sfintii Parinti si Sinoadele Ecumenice suntem prosti ? Imi dau seama cata smerenie zace in tine,aia de care ati amintit mai sus.Vom fi smeriti cu inima cand veti veni la cunostinta adevarului! Doamne ajuta !