Sfîntul Mucenic Epimah

noiembrie 13, 2007 Categoria: Calendar

Sfîntul Mucenic Epimah era de neam din Egipt şi din părinţi creştini. El încă din tinereţe L-a iubit pe Dumnezeu şi, Lui Unuia voind să-I slujească, s-a dus în pustie, urmînd Sfîntului Ioan Botezătorul, şi a petrecut multă vreme în muntele Pilusiului.

Neavînd pe cineva din sfinţii părinţi povăţuitor la viaţa cea pustnicească, se povăţuia cu duhul lui Dumnezeu, şi dragostea cea către Dumnezeu îi era lui dascăl, învăţîndu-l spre toată viaţa cea îmbunătăţită. Pentru că cine poate învăţa pe om fapta cea bună mai bine ca dragostea lui Dumnezeu? Aceea i-a învăţat pe sfinţii apostoli ca, lăsînd toate, să meargă în urma Domnului Celui ce a sărăcit, aceea a învăţat pe cuvioşii părinţi să umble în cojoace şi în piei de capră, lipsiţi, scîrbiţi şi de rău supăraţi, aceea a învăţat pe sfinţii mucenici şi muceniţe să pătimească pentru Hristos cu osîrdie, în timp ce grăia acestea: „Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc şi pe Tine căutînd, mă chinuiesc”. Acea dragoste l-a învăţat şi pe Sfîntul Epimah a suferi nevoinţele şi ostenelile cele pustniceşti, a răbda toate supărările de la vrăjmaşii cei nevăzuţi, a vieţui cu sfinţenie după Dumnezeu şi pentru Dînsul a fi gata la moarte.

Vieţuind Sfîntul Epimah în pustnicească singurătate ani îndelungaţi, a auzit că în Alexandria creştinii sunt chinuiţi de păgîni şi că, mulţi temîndu-se de chinurile cele cumplite, unii fug prin munţi şi se ascund prin pustietăţi, iar alţii cad din credinţă. De aceea, aprinzîndu-se de rîvnă dumnezeiască, a lăsat pustia şi s-a dus în Alexandria, vrînd să pătimească pînă la sînge pentru mărturisirea lui Hristos. Văzînd în cetate fărădelegea păgînilor închinători la idoli şi că diavoleasca păgînătate s-a înmulţit foarte mult, iar cinstea lui Hristos s-a împuţinat şi sfinţenia Domnului s-a necinstit cu jertfe, a intrat în capiştea idolească cu îndrăzneală înaintea tuturor, şi în vremea praznicului eelui diavolesc a răsturnat jertfele lor, iar pe idoli i-a trîntit la pămînt şi i-a sfărîmat. Pentru aceasta a fost prins şi a fost dus la ighemonul Apelian. Acolo, văzînd pe ighemon şezînd la judecată şi pe creştini chinuindu-i, cu inima bărbătească s-a pornit asupra lui, vrînd să-l ucidă. Şi l-ar fi ucis de nu ar fi fost oprit de cei ce stăteau înaintea lui. Aşa a rîvnit după Domnul Dumnezeul său. Iar ighemonul s-a mirat de o îndrăzneală ca aceea a unui om prost, şi a poruncit să fie aruncat în temniţă pînă ce va hotărî cu ce fel de chinuri să-l piardă. în temniţă erau o mulţime de credincioşi închişi pentru mărturisirea lui Hristos, pe care Sfîntul Epimah îi întărea spre nevoinţă, cu gura cea plină de Sfîntul Duh.

Atît de mult s-au întărit credincioşii spre pătimire prin cuvintele lui, încît nici unul dintre ei nu s-a mai înfricoşat, nici n-a căzut din credinţă, ci toţi cu sîrguinţă şi-au vărsat sîngele pentru adevăratul Dumnezeu şi şi-au dat sufletele după multe chinuri. La sfîrşit l-au scos la chinurile cele cumplite şi pe Sfîntul Epimah, nu numai pentru că credea în Hristos, ci şi pentru că a făcut din praznicul lor tulburare şi mai cu seamă pentru că a îndrăznit să se ridice asupra ighemonului ca să-l ucidă. Mai întîi l-au spînzurat şi l-au strujit cu gheare de fier, apoi l-au bătut cu pietre, sfărîmîndu-i oasele. Iar el, în chinuri, zicea: „Dacă Domnul meu Iisus Hristos a fost răstignit pentru mine, împuns cu suliţa şi adăpat cu oţet, oare să nu mă fac şi eu părtaş patimilor Lui? Doresc mai mari chinuri decît acestea pe care mi le daţi. Daţi-mi palme, scuipaţi asupra mea, puneţi cunună de spini pe capul meu, daţi-mi trestii în mîini şi cu fiere să mă adăpaţi; tot trupul meu o rană să-l faceţi, pe cruce să mă pironiţi şi cu suliţe să mă împungeţi. Acestea toate le-a răbdat Domnul meu, pe acestea şi eu voiesc ca să le rabd. în timp ce sfîntul era chinuit, mult popor stătea adunat împrejurul lui şi privea la chinurile lui. în acel popor era o femeie care stătea aproape de el şi avea un ochi bolnav de albeaţă. Aceasta, văzînd pătimirea Sfîntului Epimah, plîngea şi neclintită privea la dînsul. In acele chinuri cumplite, vărsîndu-se sîngele sfîntului, a sărit o picătură în ochiul cel bolnav al femeii şi îndată i s-a tămăduit ochiul şi s-a făcut luminos, căpătîndu-şi vederea ca şi celălalt. Iar femeia, cîştigînd tămăduire din picătura sîngelui celui căzut în ochi, a strigat: „Mare este Dumnezeul pe Care pătimitorul acesta îl mărturiseşte”. După aceea i-au tăiat capul sfîntului şi astfel şi-a dat sufletul său în mîinile Domnului, pentru Care a pătimit.