Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Cuviosul Părinte Avramie Sihastrul şi Fericita Maria, nepoata lui

noiembrie 11, 2007 Categoria: Calendar

noiembrie 11, 2021

Fericitul Avramie s-a născut din părinţi creştini şi din tinereţe se îndeletnicea cu treburile la biserică, ascultînd şi învăţînd cu rîvnă dumnezeieştile Scripturi. Părinţii lui, iubindu-1 foarte mult, îl îndemnau să se căsătorească, însă el nu voia. Şi fiind de multe ori silit de dînşii să-şi ia soţie, în cele din urmă el s-a supus voinţei lor. După ce s-a făcut nunta, în a şaptea zi, şezînd el în casă cu soţia, deodată a răsărit ca o lumină în inima lui dorul de Dumnezeu, şi, sculîndu-se, s-a dus din casă, fără să spună la nimeni nimic. Fiind povăţuit de Dumnezeu, Avramie a ieşit din cetate şi la o depărtare cam de două stadii a aflat o casă părăsită. Deci a intrat acolo şi s-a sălăşluit într-însa cu mare plăcere, luînd aminte de mîntuirea sa şi slăvind pe Dumnezeu. Iar părinţii şi rudeniile lui erau mîhniţi de ceea ce făcuse şi îl căutau pretutindeni pe fericitul Avramie. După şaptesprezece zile l-au aflat în chilie rugîndu-se lui Dumnezeu.

Văzîndu-1, s-au mirat foarte mult, dar fericitul a zis către dînşii: „Nu vă miraţi, ci preamăriţi pe Dumnezeu, iubitorul de oameni, Cel ce m-a izbăvit din lumea cea deşartă, şi vă rugaţi Domnului pentru mine, ca să-mi dea răbdare pînă la sfîrşit, ca să pot purta jugul cel bun pe care m-a învrednicit să-1 iau asupră-mi. Lăsaţi-mă să locuiesc aici în linişte, pentru dragostea lui Dumnezeu şi mă voi deprinde a face sfînta Lui voie”. Atunci ei, văzînd gîndul lui neînduplecat, au zis: „Amin”. Şi i-a mai rugat pe ei fericitul să nu-1 mai supere venind mereu la dînsul. Apoi, închizînd uşile, a lăsat o ferestruică mică prin care primea hrana şi astfel vieţuia, slujind lui Dumnezeu. Şi i s-a luminat gîndul, sporind în viaţă bună, în înfrînare mare, în smerenie, în curăţie şi dragoste. Vestea despre dînsul a străbătut pretutindeni şi toţi care auzeau de el veneau să-1 vadă, luînd folos de la dînsul, pentru că i se dăduse lui cuvîntul înţelepciunii, al înţelegerii şi al mîngîierii.

După zece ani de la plecarea lui, s-a întîmplat de au murit părinţii fericitului Avramie şi i-au lăsat lui averi multe. Iar el, nevrînd să-şi lase rugăciunile sale şi liniştea, a rugat pe un prieten al lui să împartă toată averea la săraci şi, făcînd aşa, a rămas fără grijă, pentru că sîrguinţa fericitului era să nu-şi lipsească mintea de lucrurile cele sfinte, ci să şi-o curăţească de lucrurile cele pămînteşti. De aceea nimic n-a cîştigat pe pămînt, decît numai o haină, o rasă şi un vas mic, din care obişnuia a mînca sau a bea, şi o rogojină pe care se odihnea. în toată vremea călugăriei sale nu şi-a schimbat rînduiala, ci a petrecut cincizeci de ani în rînduiala monahală, cu mare osîrdie şi cu mare dragoste către Dumnezeu.

Atunci, între satele dimprejurul unei cetăţi, era un sat foarte mare în care locuiau numai elini, de la mic pînă la mare, şi nu se găsea nimeni ca să poată să-i întoarcă pe ei la Dumnezeu. Au fost trimişi mulţi prezbiteri şi diaconi de episcopul eparhiei aceleia, dar nu i-au putut întoarce de la înşelăciunea idolească. Pentru că nu puteau să rabde necazurile ce le sufereau de la dînşii, mulţime de monahi nu o dată au încercat aducerea lor la credinţa în Dumnezeu, dar, nesporind nimic, s-au lepădat de dînşii.

Intr-una din zile, episcopul, şezînd cu clericii săi, şi-a adus aminte de fericitul Avramie şi a zis: „Eu n-am văzut în viaţa mea un bărbat desăvîrşit ca acesta, în tot lucrul bun şi plăcut lui Dumnezeu, precum fericitul Avramie”. Clericii au răspuns: „Aşa este, stăpîne! El este robul lui Dumnezeu şi monah desăvîrşit”. Iar episcopul a zis către dînşii: „Vreau să-1 aşez pe el preot în satul acela elinesc, căci cu răbdarea şi cu dragostea lui va putea să înduplece inimile lor şi îi va întoarce la Dumnezeu”. Apoi, sculîn-du-se, împreună cu clerul a mers la Avramie.

Ajungînd ei, după ce s-au sărutat, episcopul a început a grăi cu dînsul despre acest sat de necredincioşi şi 1-a rugat să meargă acolo. Auzind Avramie de aceasta, s-a mîhnit foarte tare şi a zis către episcop: „Iartă-mă, sfinţite părinte, şi lasă-mă aici să-mi plîng păcatele mele, pentru că sunt neputincios şi nedestoinic pentru acest lucru”. Iar episcopul a zis către dînsul: „Cu darul lui Dumnezeu îţi va fi cu putinţă, dar să nu te leneveşti la ascultarea cea bună”. A răspuns fericitul: „Rogu-mă sfinţiei tale, lasă-mă aici să-mi plîng răutăţile mele”. Iar episcopul a zis către dînsul: „Iată ai lăsat lumea şi ai urît cele ce sunt într-însa, te-ai răstignit şi toate le-ai îndreptat, dar ascultare nu ai”.

Auzind acestea, Avramie a plîns mult şi a zis: „Ce sunt eu altceva decît un păcătos? Şi ce viaţă am eu, de cugeti unele ca acestea despre mine?” Iar episcopul a răspuns: „Şezînd aici numai pe tine singur te mîntuieşti, iar acolo, cu darul lui Dumnezeu, pe mulţi vei mîntui şi-i vei întoarce la Dumnezeu. Deci socoteşte care faptă îţi va fi mai mare: oare să te mîntuieşti pe tine singur, sau pe mai mulţi?” Iar fericitul a răspuns, plîngînd: „Fie voia lui Dumnezeu! Merg pentru ascultare”. Şi scoţîndu-1 episcopul din chilie, 1-a dus în cetate şi 1-a trimis cu mare bucurie împreună cu clerul, în satul acela. Iar fericitul, pe cale, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Iubitorule de oameni, Bunule, vezi neputinţa mea şi trimite darul Tău spre ajutorul meu, ca să fie preamărit preasfînt numele Tău”. Sosind în sat, a văzut pe oameni cuprinşi de înşelăciunea diavolească slujind idolilor şi a suspinat, plîngînd. Apoi, ridicîndu-şi ochii spre cer, a zis: „Umile fără de păcat, Dumnezeule, nu trece cu vederea lucrul mîinilor Tale”.

După aceea a trimis în cetate la prietenul său, căruia îi încredinţase averea de la părinţi ca s-o împartă la săraci, rugîndu-1 ca din averea rămasă să-i trimită şi lui ceva pentru zidirea bisericii. Iar prietenul acela îndată a trimis cît putea să-i fie de trebuinţă. Apoi fericitul a început a zidi biserică lui Dumnezeu cu sîrguinţă şi în puţină vreme a ridicat-o cu bună rînduială şi a înfrumuseţat-o ca pe o mireasă împodobită. Iar pînă ce s-a zidit biserica, fericitul mergea şi se ruga lui Dumnezeu între idoli, nezicînd nici un cuvînt nimănui. După săvîrşirea bisericii, a adus într-însa rugăciunile Domnului cu multe lacrimi, zicînd: „Adună-i, Doamne, pe oamenii cei risipiţi şi uneşte-i pe ei în această biserică, luminează-le ochii lor cei înţelegători, ca să te cunoască pe Tine, Unule, Bunule şi iubitorule de oameni, Dumnezeule”.

Săvîrşind rugăciunea, a ieşit din biserică, răsturnînd capiştea şi sfărîmînd idolii lor. Iar ei, văzînd cele ce a făcut Avramie, ca nişte fiare s-au năpustit asupra lui şi, bătîndu-1, l-au izgonit afară din sat. Dar el, întorcîndu-se noaptea, a intrat acolo iarăşi şi, mergînd în biserică, cu plîngere se ruga lui Dumnezeu să mîntuiască pe oamenii cei pierduţi.

Făcîndu-se ziuă, l-au aflat pe el în biserică rugîndu-se şi s-au spăimîntat. Păgînii veneau în toate zilele în noua biserică, nu la rugăciune, ci să vadă frumuseţea zidirii şi podoabele ei. Deci fericitul îi învăţa cum să cunoască pe Dumnezeu. Iar ei îl băteau cu beţe ca pe o piatră neînsufleţită şi îl aruncau la pămînt. Apoi l-au legat de grumaz şi l-au tîrît afară din sat. Socotind că este mort, au pus peste dînsul pietre şi, lăsîndu-1, s-au dus. Iar el, fiind abia viu, către miezul nopţii şi-a venit în fire, s-a sculat şi a început a plînge, zicînd către Dumnezeu: „Pentru ce Stăpîne, ai defăimat lacrimile mele şi smerenia mea? Pentru ce, ţi-ai întors faţa Ta de la mine şi ai trecut cu vederea lucrul mîinilor Tale? Acum, Stăpîne, caută spre robul Tău şi ascultă rugăciunea mea; întăreşte-mă şi dezleagă pe robii Tăi din legăturile diavoleşti şi îi învredniceşte să te cunoască pe Tine, Unul adevăratul Dumnezeu, că nu este altul afară de Tine”. Apoi a intrat în sat şi, mergînd în biserică, cînta şi făcea rugăciuni.

Făcîndu-se ziuă, au venit oamenii şi, văzînd că el este viu, s-au înspăimîntat, dar fiind răi şi nemilostivi l-au chinuit, aruncîndu-1 iarăşi la pămînt, l-au legat cu o funie de grumaz şi l-au tîrît afară din sat. Astfel a pătimit fericitul vreme de trei ani, răbdînd cu credinţă, fiind legat, bătut, izgonit, tîrît şi împroşcat cu pietre, flămînd şi însetat. Pentru toate cîte i s-au făcut nu s-a mîniat pe ei, nici nu a zis ceva, nici nu s-a împuţinat cu sufletul. Nu s-a mîhnit, răbdîndu-le pe toate, ci mai ales şi-a adăugat dragostea şi dorirea pentru ei, rugînd şi învăţînd pe bătrînii lor ca pe nişte părinţi, iar pe cei tineri ca pe nişte fraţi şi pe copii ca pe nişte fii, deşi era înfruntat şi batjocorit de dînşii.

Apoi, într-o zi, s-au adunat toţi cei care locuiau în satul acela, de la mic şi pînă la mare şi, fiind înspăimîntaţi de răbdarea lui Avramie, au început a grăi între ei: „Oare vedeţi răbdarea cea mare a bărbatului acestuia? Oare aţi văzut dragostea lui cea negrăită către noi? Că răbdînd felurite chinuri, nu s-a depărtat de aici şi către nici unul n-a zis vreun cuvînt rău, nici nu s-a întors de la noi, ci cu mare bucurie le-a răbdat pe toate acestea? Cu adevărat el ne este trimis nouă de la Dumnezeu, despre Care totdeauna ne grăieşte, spunîndu-ne că este împărăţie, rai, viaţă veşnică şi sunt adevărate cuvintele lui, pentru că de nu ar fi fost aşa, nu ar fi răbdat de la noi atîtea răutăţi. încă şi neputinţa zeilor noştri a fost arătată, pentru că nu au putut să-i facă lui nici un rău cînd el îi sfărîma pe ei. Cu adevărat este robul lui Dumnezeu Celui viu şi toate cele zise de el sunt adevărate. Deci veniţi să credem în Dumnezeul Cel propovăduit de dînsul”. Astfel toţi, pornindu-se, au alergat cu un suflet la biserică, strigînd: „Slavă cerescului Dumnezeu, Celui ce a trimis pe robul Său ca să ne mîntuiască de înşelăciunea diavolului”.

Fericitul, văzîndu-i pe ei, s-a bucurat foarte mult şi faţa lui strălucea ca lumina de dimineaţă. Bucurîndu-se, a grăit către dînşii: „Părinţii mei, fraţii mei şi fiilor, veniţi să dăm slavă lui Dumnezeu, Celui ce a luminat ochii inimii voastre, ca să-L cunoaşteţi pe El şi să vă curăţaţi de necurăţiile diavoleşti. Deci credeţi în Dumnezeul Cel viu din tot sufletul, căci Acela este Făcătorul cerului şi al pămîntului şi al tuturor făpturilor. El este fără de început, nespus şi neajuns, dătător de lumină, iubitor de oameni, înfricoşat şi bun Domn. Credeţi şi întru Fiul Său, Unul născut, Care este înţelepciunea, puterea şi voia Lui; credeţi şi în Preasfîntul Lui Duh, care le învie pe toate şi veţi cîştiga viaţa cea cerească”. Apoi, răspunzînd, toţi au zis: „Cu adevărat, părintele şi povăţuitorul vieţii noastre, precum grăieşti şi ne înveţi pe noi, aşa credem şi suntem gata a face toate cele ce ne porunceşti”. Şi îndată, luîndu-i pe ei, fericitul i-a botezat pe toţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, de la mic şi pînă la mare, cam o mie de suflete.

Apoi, în toate zilele le citea din dumnezejeştile Scripturi, învăţîndu-i pe ei şi spunîndu-le cele referitoare la împărăţia cerului şi la rai; apoi le vorbea despre gheena focului, despre dreptate, despre credinţă şi despre dragoste. Iar ei erau întocmai ca şi pămîntul cel bun, care primeşte sămînţa cea roditoare şi dă rod, unul o sută, altul şaizeci şi altul treizeci. Cu aşa mare sîrguinţă, cu tăcere şi cu osîrdie ascultau învăţăturile lui şi se supuneau cuvintelor lui. îl aveau pe fericitul înaintea ochilor lor ca pe îngerul lui Dumnezeu şi se legaseră de el cu legătura dragostei, luînd aminte la sfînta lui învăţătură. Şi fericitul a petrecut cu dînşii încă un an de la botezarea lor, învăţîndu-i cuvîntul lui Dumnezeu, neîncetat şi ziua şi noaptea. Apoi, văzînd sîrguinţă lor către Dumnezeu şi credinţa lor cea mare, voia să-i lase, pentru că se vedea pe sine foarte iubit de dînşii şi cinstit şi se temea să nu fie mintea lui legată de vreo grijă pămîntească şi să i se schimbe călugăria lui. Sculîndu-se într-o noapte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Unule fără de păcat, Unule sfinte, Cel ce întru sfinţi Te odihneşti, Unule iubitorule de oameni şi milostive Stăpîne, Cel ce ai luminat ochii lor cei înţelegători, i-ai dezlegat de înşelăciunea idolească şi le-ai dăruit lor înţelegerea Ta, păzeşte-i pe ei pînă la sfîrşit şi îi fereşte, Stăpîne, şi apără turma Ta cea bună pe care ai cîştigat-o cu multa Ta iubire de oameni, îngrădeşte-i pe ei cu darul Tău şi luminează întotdeauna inimile lor, ca, săvîrşind cele plăcute Ţie, să se învrednicească împărăţiei Tale cereşti. Iar pe mine, nevrednicul şi neputinciosul, mă apără şi să nu-mi socoteşti mie acest păcat, căci toate cunoscîndu-le Tu, ştii cît te iubesc şi te doresc pe Tine”.

Sfîrşind rugăciunea, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi în taină a plecat de acolo în alt loc şi s-a ascuns de dînşii. Apoi, făcîndu-se ziuă, poporul cel nou luminat, după obiceiul său a venit la biserică şi, căutîndu-1 pe Avramie, umblînd ca oile cele pierdute în căutarea păstorului lor şi strigîndu-1 cu lacrimi pe nume, nu l-au mai aflat. După ce l-au căutat pretutindeni şi nu l-au aflat, s-au mîhnit foarte mult şi, ducîndu-se îndată la episcop, i-au spus lui toate cele întîmplate. Auzind acestea episcopul, s-a mîhnit şi a trimis pretutindeni mulţi oameni sîrguincioşi pentru a-1 căuta pe fericitul Avramie, mai ales pentru lacrimile şi rugăciunile turmei sale. Acesta a fost căutat ca o piatra scumpă, dar cei trimişi nu l-au aflat. Apoi, mergînd episcopul împreună cu clerul în sat şi văzîndu-i pe toţi întăriţi în credinţa şi în dragostea pentru Dumnezeu, a ales dintre dînşii bărbaţi vrednici, pe care i-a numit prezbiteri şi diaconi şi, binecuvîntîndu-i, s-a dus.

Fericitul Avramie, auzind toate acestea, s-a bucurat foarte mult şi a preamărit pe Dumnezeu, zicînd: „Ce voi răsplăti Ţie, o, Stăpînul meu bun, pentru toate cîte mi le-ai dat mie? Mă închin şi slăvesc rînduiala ta”. Astfel rugîndu-se el, s-a dus bucurîndu-se la chilia sa unde şezuse mai înainte şi, făcîndu-şi o altă chilie mică lîngă chilia cea dintîi, s-a închis înăuntru, bucurîndu-se de Dumnezeu, Mîntuitorul său.

Insă diavolul, văzînd toate cele făcute de Avramie şi turbînd de invidie, se sîrguia în tot chipul să-1 biruiască pe bunul ostaş al lui Hristos. Vrînd să-1 înalţe pe el cu mîndria, a venit la dînsul cu cuvinte de laudă, căci, stînd fericitul Avramie în miezul nopţii la rugăciune, a strălucit deodată o lumină de soare în chilia lui şi s-a auzit un glas ca şi cum venea de la Dumnezeu, zicîndu-i: „Fericit eşti, fericit eşti, Avramie, atît de fericit, încît nimeni dintre oameni n-a săvîrşit voia mea precum ai făcut tu şi pentru aceasta eşti fericit”. Fericitul, cunoscînd îndată înşelăciunea diavolului, şi-a înălţat glasul său şi a zis: „întunericul tău să fie cu tine întru pierzarea ta, o, plinule de înşelăciune şi de răutate, căci eu, deşi sunt om păcătos, am încă nădejde spre darul şi ajutorul Dumnezeului meu şi nu mă tem de tine, nici nu mă înfricoşează pe mine nălucirile tale, pentru că zidul meu cel nebiruit este numele Mîntuitorului meu Iisus Hristos, pe care îl iubesc şi cu numele Lui te cert pe tine, necuratule diavol”.

Atunci îndată ca fumul s-a stins diavolul. După puţine zile, iarăşi rugîndu-se fericitul Avramie noaptea, a venit satana ţinînd o secure şi a început să taie şi să dărîme chilia lui. Şi cum se părea că este dărîmată, diavolul a strigat către ceilalţi slujitori ai lui cu glas mare, zicînd: „Sîrguiţi-vă, prietenii mei, sîrguiţi-vă, ca degrabă să intrăm şi să-1 sugrumăm pe el”. Iar fericitul a zis: „Toate neamurile m-au înconjurat şi în numele Domnului i-am biruit pe ei”. Şi îndată satana a pierit, iar chilia sfîntului a rămas întreagă. După puţine zile, rugîndu-se la miezul nopţii, şi-a văzut rogojina pe care se odihnea arzînd cu mare văpaie şi călcînd pe văpaie a zis: „Peste aspidă şi peste vasilisc voi paşi şi voi călca peste leu şi peste balaur şi peste toată puterea vrăjmaşului, pentru numele Dumnezeului meu Iisus Hristos, Cel ce-mi ajută”. Iar satana fugea şi striga cu glas mare, zicînd: „Eu te voi birui, grozayule, pentru că am găsit meşteşug împotriva ta”.

Intr-una din zile, cînd fericitul mînca, a intrat iarăşi diavolul în chilia lui, în chip de tînăr şi, apropiindu-se de el, voia să-i răstoarne la pămînt vasul din care mînca. Iar Avramie, pricepînd că este diavolul, ţinea bine vasul, netemîndu-se deloc. Apoi necuratul, luînd un sfeşnic în care ardea o lumînare, a început a cînta cu glas mare, zicînd: „Fericit cel fără de prihană în cale, care umblă în Legea Domnului”. Deci a cîntat acest psalm pînă la sfîrşit, dar sfîntul nu i-a răspuns pînă ce nu a terminat de mîncat.

După ce a terminat de mîncat, s-a însemnat cu semnul crucii şi a zis către dînsul: „Necuratule diavol şi de trei ori ticălosule, neputinciosule, fricosule, dacă ştii că sunt fericiţi cei fără de prihană, pentru ce îi superi? Că fericiţi sunt şi de trei ori fericiţi toţi cei ce nădăjduiesc spre Dumnezeu şi îl iubesc pe El din toată inima”. Diavolul a răspuns: „îi supăr ca să-i biruiesc şi le fac sminteală dorind ca să-i întorc de la tot lucrul bun”. A zis către dînsul fericitul: „Să nu ai parte, blestematule, ca să biruieşti sau să sminteşti pe cineva din cei care se tem de Dumnezeu. Tu îi biruieşti pe cei asemenea cu tine, care s-au depărtat de la Dumnezeu cu voia lor; pe aceia îi înşeli şi îi^biruieşti, căci Dumnezeu nu este cu dînşii, iar dinaintea celor ce îl iubesc pe Dumnezeu pieri, aşa precum piere fumul în vînt, pentru că rugăciunea lor cu lacrimi te alungă, precum vîntul alungă praful. Viu este Dumnezeul meu şi binecuvîntat în veci. El este slava şi lauda mea şi nu mă tem de tine, chiar şi tot anul de vei sta aici, sau şi mai mult decît un an, tot nu voi face voia ta, necuratule diavol. Deci nu mă îngrijesc de tine, aşa precum nu se îngrijeşte cineva de o javră de cîine”.

Acestea zicîndu-le fericitul, îndată a dispărut diavolul şi iarăşi, după cinci zile, cînd săvîrşea fericitul cîntarea cea de la miezul nopţii, a venit vrăjmaşul cu nălucire de popor mult şi a aruncat, precum se părea, o funie în chilia lui şi trăgînd, strigau între ei: „Să o aruncăm pe ea în groapă”. Şi fericitul, văzîndu-i pe ei, a zis: înconjuratu-m-au ca albinele fagurele şi s-au aprins ca focul în spini, dar întru numele Domnului i-am biruit. Apoi satana a strigat: „Nu mai ştiu de acum ce să fac! Iată, acum m-ai biruit cu totul şi puterea mea ai zdrobit-o, nepăsîndu-ţi de mine. Dar eu nu te voi lăsa în pace pînă ce nu te voi smeri”. Iar fericitul i-a răspuns: „Blestemat să fii tu şi toate lucrurile tale, necuratule, iar Stăpînului nostru Dumnezeu, pe care îl iubim, I se cuvine slava şi închinăciunea, căci El ne ajută ca tu să fii zdrobit şi batjocorit de noi. Să ştii de acum, ticălosule şi neruşinatule, că noi nu ne temem de tine, nici de nălucirile tale”.

Astfel, multă vreme s-a luptat cu diavolul care încerca cu felurite năluciri să-1 înfricoşeze, dar n-a putut să biruiască gîndul lui cel tare ci, dimpotrivă, diavolul era biruit de sfînt. De aceea el sporea cu mari nevoinţe în dragostea către Dumnezeu, pe Care L-a iubit din tot sufletul şi o astfel de viaţă petrecea, încît s-a învrednicit de dumnezeiescul dar şi de aceea diavolul n-a putut să-1 biruiască. Iar în toată vremea călugăriei lui nu i-a trecut nici o zi fără lacrimi, nici nu şi-a deschis gura pentru a rîde, nici nu s-a atins untdelemn de trupul lui şi în toate zilele era pregătit pentru moarte.

Fericitul Avramie avea un frate după trup, care avea o singură fiică. Murind tatăl ei, a rămas copila orfană. Pe această copilă au luat-o cunoscuţii şi au dus-o la unchiul ei. Fetiţa avea şapte ani, iar Avramie a poruncit ca ea să locuiască în chilia cea din afară. El petrecea singur în chilia cea dinăuntru şi între dînşii era o uşă mică, prin care sfîntul o învăţa pe nepoată Psaltirea şi celelalte cărţi sfinte. Copilita petrecea monahiceşte ca şi el, în post şi în rugăciuni şi în toate nevoinţele vieţii monahale. Iar fericitul se ruga de multe ori cu lacrimi la Dumnezeu pentru dînsa, ca să aibă mintea sănătoasă şi să nu se plece spre deşertăciunea pămîntească, căci tatăl ei îi lăsase avere destulă. Din acel ceas, sfîntul a poruncit ca averea ei să fie împărţită toată la săraci, iar ea îl ruga pe unchiul ei, zicînd: „Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, părinte, ca să mă izbăvesc de cursele cele de multe feluri ale diavolului”. Apoi în toate se asemăna unchiului său în viaţa monahală, pentru care el se bucura, văzînd nevoinţele ei cele bune, lacrimile, smerita cugetare, blîndeţea şi dragostea către Dumnezeu. Deci a petrecut împreună cu el monahiceşte douăzeci de ani, ca o mieluşea curată şi ca o porumbiţă neîntinată. După douăzeci de ani diavolul i-a întins curse să o vîneze, ca măcar în felul acesta să-1 poată supăra pe fericitul Avramie şi să-i depărteze mintea de la Dumnezeu.

Era acolo un monah, care numai cu numele era monah, dar fapte nu avea. Acela a venit la sfîntul ca şi cum ar vrea să se folosească de la el. Văzînd pe fericita aceasta, nepoata sfîntului, a dorit să vorbească cu dînsa, căci se aprinsese inima lui ca o flacără de multa dragoste ce prinsese către dînsa. Deci a ispitit-o vreun an de zile, pînă cînd, ajutîndu-i satana, a intrat în chilia fecioarei şi a amăgit-o.

După ce a săvîrşit păcatul, nepoata sfîntului s-a înspăimîntat şi, rupîndu-şi hainele de pe dînsa, se bătea peste obraz; apoi de necaz voia să se sugrume şi zicea în sine: „Eu am murit cu sufletul şi mi-am pierdut zilele, iar osteneala monahicească, înfrînarea şi lacrimile mele, întru nimic s-au prefăcut, pentru că am mîniat pe Dumnezeu, şi însămi pe mine m-am pierdut; iar pe cuviosul meu unchi l-am aruncat în mare ruşine şi necaz, eu fiind batjocorită de diavol. De acum înainte pentru ce să mai vieţuiesc eu, ticăloasa? O, vai mie, în ce am căzut! Cum s-a întunecat gîndul meu şi cum de m-am pierdut nu pricep. Ce ceaţă întunecată a acoperit mintea mea? Nu ştiu ce voi face şi unde mă voi ascunde, sau încotro mă voi duce şi în care groapă mă voi arunca? Unde este învăţătura cuviosului meu unchi? Unde este învăţătura lui Efrem, prietenul lui, care îmi zicea: „Ia aminte de tine şi-ţi păzeşte sufletul neîntinat, pentru Mirele Cel fără de moarte, pentru că Mirele tău este sfînt”. De acum înainte nu voi mai îndrăzni a privi la cer, din pricină că sunt moartă pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Iar aici nu voi mai putea şedea, căci în ce fel voi începe eu, păcătoasa, plină de necurăţie, să vorbesc cu sfîntul meu părinte? De voi îndrăzni, va ieşi foc din acea uşiţă a lui şi mă va arde. Mai bine este să plec în alt loc, unde nu va fi nimeni care să mă ştie pe mine, căci, de vreme ce am murit, de acum nu mai am nădejde de mîntuire!” Sculîndu-se îndată, s-a dus în altă cetate, unde, schimbîndu-şi haina, a mers într-o casă de oaspeţi.

După ce a plecat ea, fericitul Avramie a văzut în vedenie un balaur înfricoşat, foarte mare şi groaznic. Acesta, şuierînd tare, a venit la chilia lui şi aflînd o porumbiţă a înghiţit-o şi iarăşi s-a întors la locul său. Apoi, deşteptîndu-se fericitul din somn, s-a mîhnit foarte mult şi a plîns cu amar, zicînd: „Nu cumva satana va ridica prigoană asupra Sfintei Biserici, ca pe mulţi să-i depărteze de la credinţă, sau va fi dezbinare în Biserică?” Rugîndu-se Domnului, a zis: „Cel ce toate le ştii, iubitorule de oameni, Doamne, Tu singur ştii şi vedenia aceasta”. Apoi iarăşi, după două zile, a văzut pe acelaşi balaur ieşind de la locul său şi venind în chilie la dînsul şi-a pus capul sub picioarele sfîntului şi a crăpat. Aflîndu-se porumbiţa aceea în pîntecele lui, şi-a întins mîna sa şi a luat-o vie, neavînd întinăciune.

Apoi, fericitul, deşteptîndu-se, a strigat de două ori pe fecioara călugăriţă, nepoata lui, zicînd: „De ce te-ai lenevit? De două zile aştept să aud din gura ta mărirea lui Dumnezeu şi nu aud nimic?” Deschizînd uşiţa, n-a mai găsit-o pe ea acolo şi a înţeles că acea vedenie fusese pentru dînsa şi, plîngînd, a zis: „O, vai mie, că pe mieluşeaua mea a răpit-o lupul şi fiica mea este prădată”. Apoi şi-a ridicat glasul său cu lacrimi, grăind: „Mîntuitorule a toată lumea, întoarce pe mieluşica Ta, Maria, în ograda vieţii, ca să nu se pogoare bătrîneţile mele cu mîhnire, în iad. Nu defăima rugăciunea mea, Doamne, ci trimite darul Tău degrabă ca să o scoată pe ea din gura balaurului”.

Trecuseră două zile de la plecarea fericitei cînd sfîntul a văzut vedenia, apoi doi ani a petrecut Maria fără unchiul ei. Iar acesta se ruga lui Dumnezeu ziua şi noaptea pentru dînsa. După doi ani i-a spus cineva unde este şi cum vieţuieşte şi atunci, rugînd pe unul din cunoscuţii săi, 1-a trimis acolo ca sî ştie cu încredinţare despre dînsa. Trimisul acela s-a dus şi, aflînd-o, s-a întors şi i-a spus. Apoi sfîntul a poruncit să-i fie adusă o haină ostăşească şi un cal şi s-a îmbrăcat în haine ostăşeşti, punîndu-şi o căciulă înaltă în cap ca să-şi poată acoperi faţa. A luat şi un galben cu sine, apoi, încălecînd pe cal, a plecat. Ajungînd la acea casă de oaspeţi, a căutat în toate părţile, vrînd să o afle şi după aceea, zîmbind, a zis către gazdă: „Prietene, am auzit că se află aici o fecioară frumoasă. Nu mi-o arăţi pe ea să o privesc şi eu?”

Gazda, văzîndu-1 că este cărunt, a rîs de el în inima sa, căci a bănuit că pentru desfrînare întreabă de ea şi i-a răspuns: „Am aici o fecioară foarte frumoasă”. Şi într-adevăr, fericita era frumoasă la faţă peste fire. Atunci cuviosul, cu faţă veselă, a zis către gazdă: „Să o aduci la mine ca să mă veselesc astăzi, privind-o”. Şi chemînd-o pe ea, a venit la dînsul. Iar cînd a văzut-o sfîntul, în împodobirea desfrînată, era să-1 podidească plînsul. însă s-a abţinut, ca să nu fie recunoscut de dînsa şi ca nu cumva ea, înţelegînd, să fugă de el. Apoi, şezînd ei şi bînd, a început a glumi cu dînsa acest minunat bărbat, iar ea, sculîndu-se, 1-a îmbrăţişat şi a început a-i săruta grumazul. Sărutîndu-1, a simţit un miros frumos care ieşea din curatul lui trup, chinuit cu ne voinţe.

Atunci, aducîndu-şi aminte de zilele cele dintîi ale înfrînării sale, a suspinat, a lăcrimat şi a zis: „O, vai mie!” Iar gazda a zis către dînsa: „Doamnă Măria, astăzi sunt doi ani de cînd petreci cu noi aici şi niciodată n-am auzit de la tine vreun cuvînt de mîhnire, iar acum ce-ţi este ţie?” Iar ea a răspuns: „De aş fi murit mai înainte de aceşti ani, aş fi fost fericită”. Atunci îndată fericitul Avramie, ca să nu fie recunoscut de Măria, a zis către dînsa cu cuvînt aspru: „Acum ţi-ai adus aminte de păcatele tale, cînd ai venit la mine?” Şi scoţînd galbenul i 1-a dat gazdei, zicîndu-i: „Prietene, să ne faci nouă o cină bună, ca să mă veselesc deseară cu fecioara, pentru că am venit de departe pentru dînsa”.

O, mare este înţelepciunea cea duhovnicească! O, cîtă tărie şi răbdare! Acela care, vreme de cincizeci de ani, în călugăria sa, n-a mîncat pîine pînă la saturare, nici apă din destul n-a băut, acum mănîncă carne şi bea vin, ca să mîntuiască sufletul cel pierdut. Cetele sfinţilor îngeri s-au mirat în ceruri de o socoteală ca aceasta a fericitului sfînt. Mînca carne şi bea vin ca să scoată din noroi sufletul cel înecat. O, înţelepciune sfîntă şi înţelegere adîncă!

Deci, după cina şi veselia lor, fecioara i-a zis: „Domnule, scoală-te să mergem în pat, ca să ne odihnim”. Iar el i-a zis: „Să mergem”. Apoi, intrînd el în cameră, a văzut un pat mare cu aşternut bogat şi s-a aşezat pe el. Atunci a zis către dînsa: „închide uşile şi vino de mă descalţă”. Iar ea, închizînd uşile, a venit la dînsul şi el a zis: „Doamnă Măria, apropie-te aici de mine”. Apropiindu-se ea, el sărutînd-o, a apucat-o de mîini şi o ţinea tare, ca să nu scape. Apoi, lepădînd căciula cea ostăşească din cap, a început a plînge, zicînd către dînsa: „Fiica mea, Măria, dar nu mă cunoşti pe mine? Nu sunt eu acela care te-am crescut? Unde îţi este mintea, fiica mea? Cine te-a pierdut? Unde este chipul tău cel îngeresc pe care l-ai avut, fiica mea? Unde este înfrînarea şi plîngerea ta? Unde este privegherea ta şi culcarea pe pămînt? Căci din înălţimea cerului te-ai coborît în groapă. O, fiica mea, pentru ce nu mi-ai spus mie cînd ai greşit, ca eu să fi primit pocăinţa pentru tine cu iubitul meu Efrem? Pentru ce ai făcut unele ca acestea şi pentru ce m-ai necăjit şi în astfel de griji m-ai aruncat? Dar cine este fără păcat? Numai Unul Dumnezeu este fără de păcat”.

Auzind ea acestea, s-a făcut ca o piatră neînsufleţită în mîinile lui, temîndu-se şi ruşinandu-se. Apoi iarăşi i-a zis fericitul: „Nu-mi grăieşti, fiica mea Măria? Nu-mi grăieşti, inima mea? Oare nu am venit eu pentru tine aici? O, fiica mea, eu voi răspunde lui Dumnezeu pentru tine în ziua judecăţii, eu voi lua asupra mea pocăinţă pentru păcatele tale”. Şi plîngînd pînă la miezul nopţii, o ruga şi o învăţa pe ea. Iar ea, luînd puţină îndrăzneală, a zis către dînsul, plîngînd: „Nu pot căuta spre tine, pentru ruşinea faptelor mele. Cum voi putea să mă rog lui Dumnezeu, căci sunt întinată cu fapte necurate”. Iar el a zis către dînsa: „Asupra mea să fie păcatul tău. O, fiică, pe mine să mă întrebe Dumnezeu de păcatul tău, iar tu numai să mă asculţi pe mine şi să mergem la locul nostru. Iată şi Efrem se roagă lui Dumnezeu pentru tine. O, fiica mea, miluieşte-mi bătrîneţile, mă rog ţie, inima mea! O, fiica mea, scoală-te şi mergi cu mine!”

Iar ea a răspuns către dînsul: „Dacă ştii că eu voi putea să mă pocăiesc şi îmi va primi Dumnezeu rugăciunea, voi merge şi voi cădea la cuvioşia ta şi voi săruta sfintele tale picioare, căci te-ai milostivit spre mine şi ai venit aici să mă scoţi din noroiul faptelor mele”. Şi punîndu-şi capul pe picioarele lui, toată noaptea a zis: „Cu ce-ţi voi răsplăti pentru toate, stăpîne al meu?” Iar a doua zi a zis către dînsa: „Fiică, scoală-te să mergem”. Iar ea a zis către dînsul: „Am aici puţin aur şi haine, ce porunceşti să fac cu acestea?” A răspuns fericitul: „Pe toate să le laşi aici, căci acestea sunt ale vrăjmaşului”.

Apoi, sculîndu-se, au plecat îndată. Şi punînd-o pe cal, astfel o ducea, iar el mergea înaintea ei, bucurîndu-se ca un păstor cînd află oaia cea pierdută şi cu bucurie o ia pe umerii săi; aşa mergea şi fericitul şi se bucura cu inima. Cînd au ajuns la locul lor, îndată a închis-o pe Măria în chilia cea dinăuntru, unde a stat el mai înainte, iar el petrecea în chilia în care a stat Măria. Atunci ea s-a îmbrăcat într-o haină de păr şi petrecea în călugărie cu smerenie şi cu plîngere, cu înfrînare şi cu blîndeţe, chemînd pe Dumnezeu spre ajutor, pocăindu-se cu multă sîrguinţă. Astfel se pocăia şi se ruga, încît pocăinţa şi rugăciunea noastră este umbră pe lîngă a ei. Iar Dumnezeu, Milostivul, Cel ce nu voieşte să piară nici unul şi toţi să vină la pocăinţă, a miluit pe roaba Sa, care cu adevărat s-a pocăit şi i-a iertat păcatele. Ca semn al iertării ei, i-a dat darul să tămăduiască neputinţele celor ce veneau la ea.

Apoi fericitul Avramie a trăit încă zece ani şi, văzînd pocăinţa ei cea mare, lacrimile, ostenelile şi rugăciunile către Dumnezeu, cele cu dinadinsul, se mîngîia şi slăvea pe Dumnezeu. După aceasta s-a sfîrşit şi a adormit întru Domnul, avînd şaptezeci de ani de la naşterea sa. Iar cînd a murit, s-a adunat aproape toată cetatea şi toţi, cu sîrguinţă, se apropiau de cinstitul lui trup, iar bolnavii cîştigau tămăduire.

Mieluşeaua lui Hristos, Măria, a vieţuit cinci ani în mare înfrînare după mutarea unchiului ei, rugîndu-se cu lacrimi lui Dumnezeu, ziua şi noaptea, căci de multe ori cei ce erau pe acolo, cînd treceau noaptea prin apropiere auzeau glasul plîngerii şi al tînguirii ei fără de măsură şi, stînd, se mirau şi preamăreau pe Dumnezeu. Pocăindu-se desăvîrşit şi bineplăcînd lui Dumnezeu, fericita Măria cu pace s-a mutat; şi acum, după umilele plîngeri, cu bucurie se veseleşte împreună cu sfinţii Domnului, Căruia I se cuvine slava şi închinăciunea în veci. Amin.

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Trebuie sa fii logat pentru a comenta.