Sfantul Sfintit Dimitrie, Mitropolitul Rostovului, Facatorul de minuni

noiembrie 10, 2007 Categoria: Calendar

noiembrie 10, 2024

Pe această ramură de rai, pe Dimitrie, sfinţitorul şi făcătorul de minuni, 1-a crescut Rusia cea Mică (Ucraina), într-o cetate mică şi neînsemnată, care se numea Makarova, la o depărtare de cetatea Kievului ca la cincizeci de stadii.

El s-a născut la anul 1629, luna decembrie, din părinţi de bun neam, care erau împodobiţi cu credinţa creştinească şi umblau în poruncile lui Dumnezeu cu neabatere. Tatăl său se numea Sava şi era cu rînduiala sutaş în oastea Rusiei, iar maica sa se numea Măria. La naştere i-au pus în grabă numele Daniil, luminîndu-1 după aceea şi cu Sfîntul Botez. După botez, pruncul a fost crescut de părinţi în frică de Dumnezeu, învăţîndu-1 legea creştinească şi creştea împreună cu anii, cu înţelegerea şi cu fapta bună, mergînd ca pe o scară, din putere în putere.

După ce s-a deprins bine cu citirea şi scrierea limbii slavoneşti, părinţii l-au dus în cetatea Kievului, la şcoala Mănăstirii Botezul Domnului, pentru învăţătura altor limbi străine şi a altor învăţături care se învăţau acolo. La şcoală, copsul Daniil, prin isteţimea minţii sale şi prin neadormită sîrguinţă, în scurtă vreme a început a arăta bună pricepere la învăţătură, sporind mai mult decît vîrstnicii lui. După cîţiva ani s-a arătat iscusit din destul în facerea de stihuri şi la retorică, ştiind bine toate cele ce învăţa. Pe cînd trecea învăţăturile acelea, Daniil se deprindea nu mai puţin şi la viaţa îmbunătăţită; căci în toată vremea aceea în care a petrecut la învăţătură, nu avea nici cea mai mică împărtăşire cu copiii cei vorbitori de vorbe rele, care făceau rîsuri şi glume, şi cu cei ce cugetau la veselii şi la desfătări deşarte; adică nu voia să se răzvrătească cu cei răi şi să cadă în prăpastia păcatului, căci ştia că vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune. El se sîrguia pe cît putea să-şi păzească întreaga înţelepciune şi curăţie.

Cînd îi prisosea vremea de la şcoală, nu se îndeletnicea cu jocuri copilăreşti, cum era obiceiul tinerilor, ci cu citirea cărţilor insuflate de Dumnezeu. El alerga cu sîrguinţă la rugăciune în biserica lui Dumnezeu, pentru că inima lui începea a se înfierbînta de văpaia dragostei dumnezeieşti şi se aprindea foc în cugetul lui. Deci, cu cît şedea mai mult la citirea scripturilor dumnezeieşti şi la citirea vieţilor Sfinţilor Părinţi, cu atît zi de zi se aprindea cu inima spre urmarea lor şi dorea să urmeze acelora; căci, deşi era în lume, arăta în sine începătura vieţii călugăreşti.

Ajungînd la vîrsta de 18 ani, a trecut cu vederea, pentru Hristos, lumea aceasta vremelnică şi bunătăţile ce sunt într-însa şi, cerînd binecuvîntare de la părinţii săi, a început a petrece în Mănăstirea Preasfintei Treimi, numită Kirilovska, în aceeaşi cetate a Kievului. Acolo, după o vreme, s-a tuns după rînduiala călugărească de Meletie, egumenul aceleiaşi mănăstiri, în anul 1638, la 9 iulie, la pomenirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Pangratie; şi, în loc de Daniil, s-a numit Dimitrie.

După primirea rînduielii călugăreşti, acest bărbat temător de Dumnezeu, aruncîndu-se cu totul spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a început a petrece viaţa cuviincioasă a călugărilor, deprinzîndu-se la smerenie, la ascultarea şi la iubirea de fraţi. El se sîrguia pe cît putea a urma în lucrurile cele bune cuvioşilor părinţi: Antonie, Teodosie şi celorlalţi făcători de minuni ai Pecerskăi. Nu se îngrijea nicidecum de cîştigarea averilor şi bogăţiilor vremelnice, ci, toată sîrguinţă lui, era să-I placă lui Dumnezeu şi, după chemarea sa, să-I slujească cu credinţă.

Trecînd puţină vreme după călugăria sfîntului, la 25 martie 1639, la praznicul Bunei-Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu voia povăţuitorului, Sfîntul Dimitrie a fost hirotonit diacon, de preasfinţitul Mitropolit al Kievului, Iosif Tunalski.

Apoi a petrecut multă vreme în Mănăstirea Kirilovska din Kiev, supunîndu-se cu smerenie şi în tăcere povăţuitorului lui în toate, slujind fraţilor fără de lenevire şi împlinind cu osîrdie toată ascultarea mănăstirească şi bisericească. El se afla mai întîi de toţi la cîntarea bisericească şi ieşea mai pe urmă. în biserică stătea cu frică, asculta cu luare aminte dumnezeiasca Scriptură ce se citea, iar în chilie se îndeletnicea la rugăciune, scriind şi alcătuind cele poruncite de egumen, sau de alţi începători mai înalţi, şi se nevoia şi la citirea cărţilor cele folositoare de suflet.

Apoi, trecînd cîtăva vreme, cu voinţa preasfinţitului Lazăr Baranovici, arhiepiscopului Cernigovului, Sfîntul Dimitrie a fost chemat din Kiev în cetatea Cernigovului şi a fost hirotonit preot în Mănăstirea Gustinski, la 23 mai 1659, la praznicul Pogorîrii Sfîntului Duh. După aceasta, acelaşi preasfinţit Lazăr al Cerni-govului, de vreme ce îl ştia pe el că este bărbat iscusit şi învăţat, bun şi vrednic pentru semănarea cuvîntului lui Dumnezeu în inimile omeneşti, 1-a binecuvîntat să fie propovăduitor în cetatea Cernigov.

Sfîntul Dimitrie a petrecut mai mult de doi ani în soborniceasca biserică a Cernigovului, propovăduind cu mare folos cuvîntul lui Dumnezeu şi în alte biserici ale acestei eparhii. Cuvîntul lui era tare, dres cu sarea înţelepciunii şi toţi doreau să-1 audă. Dar nu numai în Rusia Mică a fost propovăduitor, ci şi peste hotar, în domnia Litovska.

După o vreme, cerîndu-şi voie şi luînd binecuvîntare de la arhiereu, s-a dus de la Cernigov la cetatea Vilna şi, fiind acolo puţină vreme în Mănăstirea Pogorîrii Sfîntului Duh, a spus două cuvinte de învăţătură. După rugămintea duhovniceştilor fraţi de la Sluţka, s-a mutat de la Vilna la Sluţka şi, un an întreg, s-a ostenit cu neadormire întru propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, petrecînd în Bratska, Mănăstirea Schimbării la Faţă, cea grecească şi rusească.

După arătarea vieţuitorilor acelei cetăţi, îşi avea un făcător de bine, pe un oarecare Ioan, cetăţean dreptcredincios, care se mai numea Skoccevici şi care făcuse acel lăcaş cu cheltuiala sa. Deşi el era chemat din Sluţka, de către feţe luminate prin multe scrisori duhovniceşti şi politiceşti, dar, fiind oprit de cele mai puternice rugăminţi şi mari făgăduinţe ale dumnezeieştii frăţimi, a zăbovit pînă la sfîrşitul acelui creştin. După ce a murit el, Sfîntul Dimitrie a făcut, la îngroparea lui, cuviinciosul cuvînt de îngropare.

După aceasta s-a întors de la Sluţka în Rusia Mică şi a început să vieţuiască la scaunul Hatmaniei, cetatea Baturin, în Mănăstirea Sfîntul Nicolae, care se numea Krupiţka, îndeletnicindu-se în post, rugăciuni şi în citirea cărţilor folositoare de suflet; dar mai mult se sîrguia la propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu. Pentru aceste fapte plăcute lui Dumnezeu şi sfintei Lui Biserici, cu binecuvîntarea arhiereilor de la Kiev şi Cernigov a fost ales egumen la diferite mănăstiri. Auzind de îmbunătăţită lui viaţă şi avînd mare rîvnă spre ascultarea cuvîntului lui Dumnezeu, ca şi cum ar zavistui una alteia, cu neîncetate rugăminţi îl chemau la sine. Sfîntul Dimitrie s-a pus egumen de preasfinţitul arhiepiscop Lazăr Baranovici al Cernigovului, mai întîi în Mănăstirea Schimbării la Faţă a Domnului, care se numea Macsacosca, la 14 septembrie 1681, la pomenirea Sfîntului Prooroc Moise, văzătorul de Dumnezeu. Mai înainte de numire, acel arhiereu, ca şi cum ar fi ştiut că Sfîntul Dimitrie se va învrednici şi la rînduiala bisericească, a zis către el aceste cuvinte: „Să-ţi binecuvinteze Domnul Dumnezeu, nu numai egumenia, dar după acest nume, Dimitrie, îţi doresc şi mitra, Dimitrie; deci să cîştigi mitra!” După numirea ca egumen, i-a urat astfel: „Astăzi este Sfîntul Prooroc Moise, văzătorul de Dumnezeu şi în această zi te-a învrednicit Domnul Dumnezeu la egumenie, aici unde este hramul Schimbării la Faţă a Domnului, ca pe Moise în Tabor. Cel ce a arătat căile sale lui Moise, să-ţi arate şi sfinţiei tale, în acest Tabor, căile Sale spre veşnicul Tabor. Aceste cuvinte, precum zice singur Sfîntul Dimitrie, mărturisind despre sine – eu păcătosul, ca pe o frumoasă însemnare şi proorocie am socotit-o şi am însemnat-o. O, să dea Dumnezeu, ca această proorocie a preasfinţiei sale să se împlinească!”

Deci, luînd acest dreptcredincios călugăr binecuvîntare de la arhiereu, s-a dus la Mănăstirea Macsacovsca şi a intrat în ascultarea egumeniei încredinţată lui. Povăţuind bine pe fraţi şi ridicînd toate cele spre folosul de obşte al mănăstirii, se ostenea în propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, plăcînd Domnului cu postul, cu privegherea şi cu alte lucruri bune, dar mai ales cu smerita cugetare; căci, măcar că era începător, însă blîndeţea şi obiceiul lui cel bun nicidecum nu le-a schimbat; ci ţinea în mintea sa, ceea ce s-a zis de către Domnul: Cel ce ar voi să fie mai mare între voi, să vă fie slugă.

Precum singur se făcea mai mic înaintea tuturor, aşa şi pe fraţi îi învăţa în toate zilele să nu se înalţe întru nimic.

După un an, la întîi martie, la pomenirea Sfintei Muceniţe Evdochia, cu binecuvîntarea aceluiaşi arhiereu, a fost rînduit egumen al Mănăstirii Sfîntul Nicolae din cetatea Baturin, care se numeşte Krupinţka. Astfel, lăsînd egumenia de la Macsacovsca şi mulţumind fraţilor de acolo, s-a mutat în Mănăstirea Baturin; deci, cîştigînd poruncă, a luat începătorie peste această mănăstire. După ce a trecut un an şi opt luni, acest egumen vrednic de laudă, iubind viaţa cea liniştită şi fără de tulburare, dorind ca în singurătate să placă lui Dumnezeu, la 26 octombrie, la pomenirea Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie, în ziua celui de un nume cu el, a lăsat începătoria Mănăstirii Baturin şi vieţuia deosebit.

Trecînd o vreme, la rugămintea arhimandritului Varlaam Iasinski, al lavrei Pecerska din Kiev, care după aceasta a fost mitropolit în Kiev, s-a mutat de la Baturin în lavra Pecerskăi. Acel arhimandrit – precum se poate vedea din Predoslovia ce s-a pus la începutul Mineiului – dorind ca acel scop plăcut lui Dumnezeu, al egumenilor lavrei Pecerska mai înainte de el, a fericitului întru pomenire mitropolitul Kievului Petru Movilă şi a arhimandritului Inochentie Gizel – care mult mai înainte se ostenise pentru îndreptarea cărţilor Vieţilor Sfinţilor, ca prin dumnezeiescul ajutor să le aducă întru săvîrşire – se sîrguia, pe cît se putea, să afle un bărbat ca acela bine înţelegător, căruia să-i încredinţeze acel lucru de bună trebuinţă spre a-1 săvîrşi. Cînd a-toate-dăruitorul Dumnezeu, după osîrdnica lui cercare, a trimis în lavra aceea pe acest înţelept şi dreptcredincios bărbat, ca să vieţuiască într-însa, atunci acel arhimandrit, dînd mulţumire lui Dumnezeu, s-a sfătuit despre aceasta cu soborniceştii părinţi şi cu fraţii lavrei. După sfatul lor, acestui preaiscusit propovăduitor al cuvîntului lui Dumnezeu, care se mărturiseşte de singurul adevăr, i-a încredinţat, ca din dragostea cea către sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu şi pentru scrierea numelui său în cartea vieţii veşnice, să se ostenească a aduna Vieţile Sfinţilor şi, îndreptîndu-le desăvîrşit, să le scrie.

Văzînd Sfîntul Dimitrie trebuinţa cea de nevoie a Bisericii lui Dumnezeu, a ascultat cuvintele fericitului Simeon Metafrast, care scrie: „De asemenea, este rău a grăi cele ce nu se cade şi a da tăcerii cele ce sunt folositoare şi cinstite; pentru că aşa cum vatămă gîndurile celor ce aud pe cel ce grăieşte cele necinstite, tot astfel cel ce tace faptele cele bune ale sfinţilor, lipseşte pe cei dreptcre-dincioşi de folos, cinstind astfel mai mult odihna sa decît lucrul lui Dumnezeu”.

După ce fericitul Dimitrie îndelung se lepăda, punîndu-şi nădejdea spre ajutorul lui Dumnezeu, spre rugăciunea Maicii Domnului şi spre ale tuturor sfinţilor, a intrat în această osteneală plăcută de Dumnezeu în anul 1684, luna iunie, şi a început lucrul ce i se încredinţase a-1 împlini cu mare sîrguinţă. Scoţînd ca din nişte izvoare din acele mari cărţi ce se numesc ale citirii, ale fericitului Macarie, mitropolitul Moscovei, şi de la alţi istorici creştini, aducea la arătare purtătorul de viaţă pîrîu, spre adăparea acelor suflete creştineşti însetate de învăţături folositoare.

Ostenindu-se Sfîntul Dimitrie într-această mîntuitoare ascultare, în scurtă vreme i s-au arătat în vis două vedenii de acest fel, una după alta, din care cea mai de pe urmă este tipărită în mineiele citirii, la 10 noiembrie, la sfîrşitul vieţii Sfîntului Mucenic Orest. Prima vedenie zice: „în anul 1685, 10 august, auzind eu – spune acest arhiereu, despre el singur -, trăgîndu-se clopotul pentru Utrenie şi dormitînd după obişnuita mea lenevire, nu am apucat începutul, ci am dormitat pînă la citirea Psaltirii. în această vreme am văzut această vedenie: Se părea că îmi era încredinţată în purtare de grijă o oarecare peşteră, în care se odihneau nişte sfinte moaşte. Atunci, căutînd mormintele sfinţilor cu lumînarea, am văzut acolo odihnindu-se Sfînta Marea Muceniţă Varvara. Apropi-indu-mă de mormîntul ei, am văzut-o zăcînd pe coaste, iar mormîntul ei arăta oarecum a putreziciune.

Dorind eu să-1 curăţ, am scos moaştele din raclă şi le-am pus în alt loc. Apoi, curăţindu-1, m-am apropiat de moaştele ei şi le-am luat cu mîinile să le pun în raclă; dar îndată am văzut pe Sfînta Varvara vie, şi eu grăiam către dînsa: „Sfîntă Fecioară Varvara, făcătoarea mea de bine, roagă-te lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor mele”. Sfînta a răspuns, ca şi cum avea o oarecare îndoială: „Nu ştiu, oare voi pleca, căci te rogi latineşte!” Socotesc că aceasta mi s-a zis mie, pentru că sunt foarte leneş la rugăciune şi m-am asemănat într-această întîmplare catolicilor, la care rugăciunea este foarte scurtă în cuvinte, tot aşa precum şi rugăciunea mea fusese scurtă.

Auzind cuvintele acestea de la sfînta, am început a mă întrista şi a mă deznădăjdui. Dar sfînta, lăsîndu-mă puţină vreme, a căutat spre mine cu faţă veselă şi luminată şi mi-a zis: „Nu te teme!” Apoi mi-a grăit alte cuvinte mîngîietoare, pe care nu le ţin minte. După aceasta, punînd-o în raclă, i-am sărutat mîinile şi picioarele. Trupul ei mi se părea viu şi foarte alb, iar racla foarte săracă şi învechită. Fiindu-mi jale de aceea, căci cu necurate şi spurcate mîini şi buze îndrăznisem a mă atinge de sfintele ei moaşte şi că nici racla nu mai era frumoasă, mă gîndeam cum aş putea să împodobesc acest mormînt. Deci am început a căuta o raclă nouă şi mai scumpă, în care aş muta sfintele moaşte; dar într-o singură clipeală m-am deşteptat. Părîndu-mi rău de această deşteptare, inima mea a simţit o oarecare bucurie. Dumnezeu ştie ce înseamnă acest vis şi ce fel de împlinire va fi pe urmă. O, de mi-ar da Dumnezeu, cu rugăciunile Sfintei Varvara, patroana mea, îndreptare vieţii mele celei rele şi ticăloase”.

A doua vedenie a fost într-acelaşi an: „în postul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, într-o noapte, sfîrşind de scris pătimirea Sfîntului Mucenic Orest, a cărui pomenire se cinsteşte pe 10 noiembrie, cu un ceas sau mai puţin înaintea Utreniei, m-am culcat să mă odihnesc, fără să mă dezbrac, şi în vedenia visului am văzut pe Sfîntul Mucenic Orest cu faţa veselă, vorbind cu mine aceste cuvinte: „Eu am răbdat mai multe chinuri pentru Hristos decît ai scris tu aici”. Aceasta zicîndu-mi, şi-a descoperit pieptul său şi mi-a arătat în coasta stîngă o rană mare, pătrunsă pînă la cele dinlăuntru, şi mi-a zis: „Aceasta mi-a făcut-o cu fierul”. Apoi, descoperindu-şi mîna dreaptă pînă la cot, mi-a arătat o rană lungă, prin care se vedeau venele tăiate, şi mi-a zis: „Aceasta mi-a tăiat-o cu sabia”. Asemenea arătîndu-mi şi mîna stîngă, tot în acelaşi loc mi-a arătat o rană, spunîndu-mi că şi pe aceea i-a făcut-o cu sabia.

După aceasta, plecîndu-se, şi-a descoperit piciorul pînă la genunchi, şi mi-a arătat la genunchi o rană. Asemenea, descoperindu-şi şi celălalt picior pînă la genunchi, mi-a arătat tot în acelaşi loc o rană şi mi-a zis: „Acestea mi-au fost făcute cu coasa”. Apoi, stînd drept, îmi căuta în faţă, zicîndu-mi: „Vezi oare că eu mai multe am răbdat pentru Hristos decît ai scris tu?” Dar eu împotriva acestora nimic nu îndrăzneam să zic, ci tăceam, gîndind în mine: „Cine să fie acest Orest? Nu este el oare din rîndul celor cinci la număr?” La acest gînd al meu, sfîntul mucenic a răspuns: „Nu sunt eu acel Orest, din cei cinci la număr, ci acela a cărui viaţă ai scris-o tu acum!” Apoi am mai văzut şi pe un oarecare om cinstit stînd după dînsul, şi mi se părea că este de asemenea un mucenic, dar acela n-a zis nimic.

Deci în acea vreme m-a deşteptat clopotul rînduit spre Utrenie, şi-mi era mare jale, că această vedenie s-a sfîrşit aşa curînd. Cum că aceasta cu adevărat aşa am văzut-o precum am scris-o, iar nu într-alt chip, eu nevrednicul şi păcătosul, sub jurămîntul meu cel preoţesc o mărturisesc, căci precum atunci, tot aşa şi acum ţin minte”.

Trecînd doi ani şi trei luni de la acea vreme, cînd Sfîntul Dimitrie s-a lăsat de egumenie, i s-a întîmplat lui că era în cetatea Baturin cu arhimandritul Varlaam al Pecerskăi Kievului, unde, după rugămintea luminatului boier Hetman şi a celorlalţi duhovniceşti şi politiceşti stăpînitori – deşi se lepăda -, a fost silit ca iarăşi să primească egumenia Mănăstirii Nicolaevska din Baturin. Deci, luînd spre aceea poruncă, a ieşit din lavra Pecerskăi şi, mergînd la mănăstirea aceea, a şezut la egumenie, după voia duhovniceştilor şi mireneştilor stăpînitori.

Petrecînd el acolo, a sfîrşit de scris Vieţile Sfinţilor care cuprind în cele trei luni, Septembrie, Octombrie şi Noiembrie şi potrivindu-le pe dînsele cu cele mai mari cărţi ale citirii, ale fericitului Macarie, mitropolitul Moscovei, întru toate istoriile, povestirile şi faptele cele făcute de sfinţi în nevoinţele lor, şi îndreptîndu-le desăvîrşit, le-a dat spre cercetarea părintelui Varlaam, arhimandritul Pecerskăi, împreună cu fraţii. După ce acelea s-au citit şi s-au găsit bune de soborniceştii părinţi ai lavrei aceleia şi de alţi bineînţelegători bărbaţi, atunci Sfîntul Dimitrie, iubitorul de osteneală, mergînd de la Baturin la Kiev, în Mănăstirea Pecerskăi, a început a le tipări pe ele prin a sa cercetare, în anul 1689 luna ianuarie. Deci s-a sfîrşit de tipărit cea dintîi carte, care a început de la anul nou şi care cuprinde în sine cele trei luni mai sus pomenite, întru acelaşi an, pe vremea aceluiaşi arhimandrit Varlaam Iasinski.

Degrab după aceasta a fost trebuinţă pentru îndreptarea unor lucruri, ca luminatul boier Hetman să se ducă din Baturin la împărăteasca cetate Moscova. Atunci a mers împreună cu el Ino-chentie, egumenul mănăstirii din Kiev, şi Sfîntul Dimitrie cu doi diaconi din mănăstirea aceea, la cetatea Moscova. După ce a sosit în Moscova, s-a dus înaintea dreptcredinciosului împărat Ioan Alexievici şi a binecredincioasei împărătese Sofia Alexievna, şi s-a învrednicit a-i săruta mîna. într-acea vreme, dreptcredinciosul împărat Petru Alexievici era la mănăstirea Cuviosului Serghie de Radonej, făcătorul de minuni. în acea zi a luat binecuvîntare de la preasfinţitul patriarh Ioachim. Apoi, trecînd cîteva zile, s-a dus la mănăstirea lui Serghie de Radonej, unde s-a învrednicit a vedea pe dreptcredinciosul împărat Petru Alexievici, care i-a primit cu milostivire şi le-a dat să-i sărute mîna.

Intr-acea vreme se întîmplase că era şi preasfinţitul patriarh în aceeaşi mănăstire. La plecare, au stat în al doilea rînd înaintea împărăteştii lui mărimi şi i-au sărutat mîna. Liberîndu-1, preasfinţitul patriarh a dăruit Sfîntului Dimitrie icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, îmbrăcată în aur, şi 1-a binecuvîntat ca să se îndeletnicească cu scrisul vieţilor sfinţilor. După aceasta s-a întors înapoi la Baturin de la împărăteasca cetate Moscova.

Venind la mănăstirea sa, Sfîntul Dimitrie şi-a făcut o chilie deosebi, aproape de biserica Sfîntul Nicolae, pentru petrecere mai îndemînatecă. Această chilie o numeşte el, în scrisorile sale cele din toate zilele, „schit”, şi, mutîndu-se într-însa, s-a apucat la alcătuirea cărţii a doua, adică la Vieţile Sfinţilor pe lunile decembrie, ianuarie şi februarie. Ostenindu-se el la îndreptarea acelora, nu puţină îndemnare i-a dat, prin scrisoarea sa, preasfinţitul patriarh Adrian, care a venit după Ioachim. Acela, văzînd bine alcătuită cartea dintîi pe cele trei luni, a judecat că această osteneală este de folos la toată creştinătatea Rusiei. Deci a trimis o scrisoare arhierească preasfinţitului mitropolit al Kievului, Varlaam Iasinski, care mai înainte fusese arhimandrit în lavra Pecerska din Kiev, binecuvîntîndu-1 şi îndemnîndu-1 să scrie Vieţile Sfinţilor. Acea scrisoare este tipărită la începutul cărţii a doua a Mineiului.

In acea scrisoare se scrie îndestulată laudă şi mulţumire ostenitorului, pentru cartea cea dintîi a Vieţilor Sfinţilor şi îl îndeamnă să nu lase acel lucru mîntuitor de suflet, ci să se sîrguiască în tot chipul să-1 ducă la bun sfîrşit, dîndu-i arhipăstorească sfătuire şi binecuvîntare. Dimitrie, iubitorul de osteneală, fiind îndemnat prin acea scrisoare, a răspuns preasfinţitului patriarh cu cuviincioasă smerenie şi mulţumire şi a cerut ca Mineiele luate de dînsul din Moscova, după porunca preasfinţitului patriarh Ioachim, care cuprindeau lunile decembrie, ianuarie şi februarie, să se trimită la dînsul, căci, deşi erau cercetate de dînsul mai înainte, pentru scurtimea vremii nu le citise pe toate şi nu le scrisese pe cele de mult folos şi foarte de nevoie dintr-însele.

După ce, cu porunca preasfinţitului patriarh, i s-au trimis Mineiele celor trei luni, pentru scrierea Vieţilor Sfinţilor, acest iubitor de osteneală a lăsat egumenia Mănăstirii Baturin. Deci, petrecînd în pustiul său din singurătate, potrivind şi celelalte trei luni cu citirile cele mari, le-a îndreptat desăvîrşit şi, ducîndu-se la Kiev, a început a tipări Vieţile Sfinţilor din luna decembrie, la 10 iulie 1693. Apoi, după dorinţa unor stăpîniri duhovniceşti, Sfîntul Dimitrie a fost numit egumen la cetatea Gluhov, în Mănăstirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

Petrecînd el acolo, a sfîrşit de tipărit a doua carte a celor trei luni, în anul 1695, pe vremea arhimandritului Meletie. El a luat nu mică laudă de la acelaşi sfinţit patriarh, prin altă scrisoare ce i-a trimiş-o în acelaşi an pentru această a doua parte. Cu aceste două scrisori ale preafericitului păstor, care se îngrijea pentru înmulţirea slavei lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui, Dimitrie, iubitorul de osteneală, îndemnîndu-se, şi-a întins mîna spre îndreptarea cărţii a treia a Vieţilor Sfinţilor, care cuprindea într-însa lunile martie, aprilie şi mai. Deci a început a se osteni la scrierea celei mai mari cărţi decît cea dintîi.

Trecînd o vreme, s-a mutat de la Gluhov la Kiev, în Mănăstirea Preasfintei Treimi, numită Kirilovska, în care s-a tuns în călugăreasca rînduială. El a petrecut acolo numai cinci luni. După aceasta, ca un bărbat bine înţelegător şi iubitor de osteneală, dar mai ales să-i zicem luminător, ca să nu fie ascuns sub obroc, a fost ridicat la treapta de arhimandrit, cu învoirea preasfinţitului Varlaam, Mitropolitul Kievului, şi cu a preasfinţitului Ioan, arhiepiscopul Cernigovului, la 2 iunie 1697, la pomenirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Metodie, episcopul Patarelor, al Mănăstirii Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Eleţka.

Drept aceea, Sfîntul Dimitrie, suindu-se la cea mai înaltă treaptă a vredniciei, a adăugat după treaptă şi iubirea de osteneli cea mai mare, ştiind că: Celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere; căci, precum mai înainte se ostenea în ascultarea ce se pusese asupra lui, îndreptînd Vieţile Sfinţilor cu ajutorul lui Dumnezeu, după puterea sa, tot aşa se îngrijea şi pentru buna rînduială mănăstirească şi pentru mîntuirea fraţilor încredinţaţi lui. El nu mai puţin ajuta şi în celelalte lucrări duhovniceşti sfintei biserici, săvîrşind multe lucruri folositoare, cu cuvîntul, cu socoteala şi cu tot lucrul.

Stînd doi ani şi trei luni la Mănăstirea Eleţka, cu voia celor mai mari, s-a mutat la Novgorodul Siverki, în mănăstirea Preami-lostivului Mîntuitor, tot ca arhimandrit. Petrecînd el în mănăstirea aceea, a sfîrşit de scris cele trei luni, pomenite înainte, ale Vieţilor Sfinţilor: martie, aprilie şi mai. Iar de tipărit, le-a sfîrşit în anul 1700, fiind atunci arhimandrit în lavra Pecerska Ioasaf Cracovski, de la care degrabă după aceea s-a trimis Sfîntului Dimitrie, spre binecuvîntare, acel chip împărătesc pe care dreptcredinciosul împărat Alexie Mihailovici 1-a trimis în dar preasfinţitului Mitropolit al Kievului Petru Movilă, cînd a fost încoronat la împărăţie. Dar nici în această sfîntă mănăstire nu s-a odihnit multă vreme sub umbra ramurii raiului, cea atît de mult roditoare; căci îndreptarea cea sîr-guitoare a datoriilor celor încredinţate acestui sfînt bărbat şi iscusinţa cea deosebită întru propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, asemenea şi îmbunătăţită lui viaţă, degrab a început a se vesti monahului cel preavăzător, pentru ca să cîştige leafa şi mila cea vrednică pentru acelea.

La începutul anului 1701, după porunca dreptcredinciosului împărat Petru cel Mare, a fost chemat la Moscova. Eparhia Tovolsca neavînd atunci păstor, îl hirotoniră mitropolit al ei şi al Siviriului, punîndu-1 între patriarhi în acelaşi an, la 23 martie, în Duminica închinării Sfintei Cruci. După aceea a fost cuprins de o boală, în care singur dreptcredinciosul împărat a binevoit a-1 cerceta. Cunoscînd că acea boală i se întîmplase din mîhnire, i-a poruncit ca, neascunzînd nimic, să-şi arate pricina mîhnirii sale. El a arătat-o prin chipul acesta: „Aceasta îmi pricinuieşte boală şi mîhnire, căci mă trimit la acea ţară grea şi aspră, vătămătoare şi nesuferită sănătăţii mele; iar ascultarea mea este, ca spre sufletescul folos al tuturor dreptcredincioşilor creştini ai neamului Rusiei, să mă sîrguiesc a sfîrşi de scris Vieţile Sfinţilor”.

Auzind înţeleptul împărat un răspuns ca acesta de la dînsul, a binevoit cu milostivire a schimba, adică nu 1-a mai trimis în Sivir (Siberia), ci i-a poruncit să petreacă în Moscova. După puţină vreme preasfinţitul Ioasaf, mitropolitul Rostovului şi al Iaroslavului, a murit şi în locul lui a fost hotărît Sfîntul Dimitrie, la 4 ianuarie 1702, zi care era Duminică înaintea Botezului Domnului; iar la Rostov a sosit la 1 martie, în Duminica a doua a marelui Post. Deci, intrînd în cetatea Rostovului, a mers mai întîi la Mănăstirea Sfîntului Iacob, episcopul Rostovului, şi, intrînd în soborniceasca biserică a Zămislirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a făcut obişnuita rugăciune. El a cunoscut înainte, printr-o descoperire oarecare ce i se făcuse de sus, că are să se sfîrşească în Rostov, şi a însemnat în unghiul acelei biserici, în partea dreaptă, locul unde să se îngroape, zicînd către cei ce erau cu dînsul: „Iată odihna mea! Aici mă voi sălăşlui în veacul veacului!” Acest lucru s-a şi împlinit după proorocia lui, pentru că a murit în Rostov şi acolo unde şi-a însemnat locul, acolo l-au şi pus. Deci, venind la scaunul său, a săvîrşit dumnezeiasca Liturghie în soborniceasca biserică a Rostovului, la sfîrşitul căreia, spunînd către toţi un cuvînt de învăţătură, atît celor duhovniceşti, cît şi mirenilor celor încredinţaţi păstoriei sale, le-a dat binecuvîntare. In scurtă vreme după aceea, a dat obişnuitei îngropări trupul adormitului întru Dumnezeu a preasfinţitului Ioasaf Mitropolitul, în soborniceasca biserică a Rostovului.

Astfel Sfîntul Dimitrie, cu dumnezeiasca voie, cu porunca dreptcredinciosului împărat şi cu binecuvîntarea sfinţitului sobor, a luat ocîrmuirea cinstitei mitropolii a Rostovului. El a luat mari nevoinţe şi a început a purta jugul cel pus asupra sa, al acestei sfinte ascultări, cu toată sîrguinţa în Iisus Hristos, Care îl întărea. Apoi a adăugat neadormită purtare de grijă pentru îndreptarea bisericească şi pentru mîntuirea sufletelor încredinţate lui. El se sîrguia cu cuvîntul să răspîndească adevărata învăţătură a Evangheliei; iar prin viaţa cea înfrînată, cinstită şi temătoare de Dumnezeu, ca un adevărat păstor al turmei lui Hristos, avea întru pomenire totdeauna pe Păstorul păstorilor, după cele zise în Sfînta Evanghelie: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzînd faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. Tuturor le dădea pilde mîntuitoare şi învăţa pe toţi stăpînitorii cei duhovniceşti şi mireneşti şi pe cei de sub stăpînire, ca fiecare să petreacă în lucruri cuviincioase şi să împlinească cu toată silinţa datoria încredinţată lui. El se sîrguia să dezrădăcineze de la toate dregătoriile obiceiurile cele rele, ca: necurăţia, zavistia, nedreptatea şi toate lucrurile care sunt neplăcute lui Dumnezeu şi să sădească curăţia, dragostea, dreptatea, milostivirea, şi toată fapta bună să o înrădăcineze. Dar mai ales purta grija ca, mai întîi, de la feţele duhovniceşti să gonească întunecarea şi neştiinţa.

Acest păstor înţelept, îndată după venirea sa la scaunul Rosto-vului, s-a înştiinţat că mulţi preoţi din păstoria lui, care locuiau în cetăţi şi în sate, fiind neluminaţi, nu numai că nu iau aminte de chemarea lor, dar nici nu ştiu ce este rînduiala preoţiei şi în ce constă datoria lor şi a duhovniceştilor fii şi cum se cade a petrece într-însa; dintre care unii, mîndrindu-se cu preoţia, îi ceartă pe fiii lor duhovniceşti înaintea multor oameni, pentru păcatele spuse la mărturisire. Alţii, avînd păstorie asupra multor suflete omeneşti, nu se îngrijesc de mîntuirea lor, se lenevesc a merge la bolnavi, ca să-i mărturisească şi să-i învrednicească împărtăşirii dumnezeieştilor Taine, iar la oamenii săraci nu vor să se ducă, ci numai la cei bogaţi.

Toate acestea au pornit spre mare durere pe acest păstor plin de rîvnă către Dumnezeu. Căci a văzut el că unii preoţi au uitat frica de Dumnezeu şi nu dau cinste vrednică Preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor lui Hristos Taine, care se păzesc tot anul pentru cei bolnavi, ci mai ales le defăimează şi le ţin în locuri necuviincioase şi în vase murdare; iar ce este mai mult că nici numirea lor cea cinstită nu o ştiu, pentru că nu le numesc Taine Preacurate, ci le numesc cu un nume prost, zicîndu-le „zapas” (lb. rusă: rezervă), între acestea se mai povesteşte şi aceasta: „Ni s-a întîmplat nouă în anul trecut, 1702, că, mergînd în cetatea Iaroslav, am intrat într-o biserică din sat, unde, după obişnuita rugăciune, eu smeritul am vrut să dau obişnuita cinste şi închinăciune Preacuratelor lui Hristos Taine; dar acel preot n-a înţeles cuvîntul meu şi stătea uitîndu-se la mine. Iarăşi am zis către el: „Unde sunt puse Sfintele Taine ale lui Hristos?” Iar el nici acest cuvînt nu-1 putea cunoaşte. Deci unul dintre preoţii cei iscusiţi ce erau cu mine, a zis către dînsul: „Unde este zapasul?” Atunci el, scoţînd dintr-un unghi un vas foarte urît, a arătat într-însul cum se păzea în nebăgare de seamă, atît de mare sfinţenie, spre care privesc cu frică sfinţii îngeri. Pe mine m-a durut inima de aceea, pe de-o parte pentru că, într-o necinstire ca aceea, se păzeşte Trupul lui Hristos, iar pe de alta, că preoţii nu ştiu nici numirea, care se cuvine a se da Preacuratelor Taine”.

De aceea, acest păstor purtător de grijă a făcut ca preoţii, lepădîndu-şi nebăgarea de seamă, să înceapă încet a se înţelepţi şi să umble pe calea cea cuviincioasă chemării lor, cu osîrdie şi cu frică de Dumnezeu. El a făcut două scurte învăţături, dar luminoase, pentru unele lucruri mai de nevoie ce^ se ating de datoria preoţească şi degrab le-a scris una după alta. în cea dintîi, sfătuia ca un părinte şi ca un păstor cu stăpînire arhierească, poruncea tuturor preoţilor, ca să înceteze de la un obicei rău ca acela şi de la pierzătoarea îndrăzneală, adică, nu numai să nu certe şi să nu dea pe faţă păcatele cele străine, dar nici să nu se mîndrească în deşert cu duhovnicia. Să nu treacă cu vederea pe cei săraci şi scăpătaţi. Asemenea, le poruncea să aibă grijă de mîntuirea sufletelor omeneşti încredinţate lor, ca în tot chipul, ziua şi noaptea să poarte grijă de ele.

In a doua învăţătură a sa, le poruncea cu aceeaşi putere dată de la Dumnezeu şi îi îngrozea cu înfricoşata judecată a lui Dumnezeu, ca preoţii singuri să aibă grijă de Sfintele Taine cele făcătoare de viaţă ale lui Hristos, care se păstrează peste tot anul pentru cei bolnavi. Să le păzească cu toată cinstea dumnezeiască, să le cinstească şi să înveţe despre aceasta şi. pe alţii. Să le păstreze în vase cinstite şi să le ţină în locuri cuviincioase, nenumindu-le pe ele cu cuvînt prost, adică „zapas”. Să aibă înainte toate, bine pregătite şi vrednice de sfînta slujbă, iar după aceea să petreacă în înfrînare şi în trezvie. Să se îngrijească în toate chipurile de mîntuirea sufletelor omeneşti, să înveţe pe popor în biserică şi să nu facă cu lenevire celelalte, care se cuvin rînduielii lor.

De aceste învăţături toţi preoţii să se înştiinţeze şi nimeni să nu poată a se depărta prin neştiinţă. Pentru aceea a poruncit să facă multe scrisori şi să le împartă prin cetăţi şi prin ţinuturi, către ispravnicii poruncitori. El a poruncit ca fiecare preot, scriind aceste învăţături, să le aibă la sine şi adeseori citind sfătuitoarele stări cele cuprinse într-însele, să se sîrguiască pe cît va putea ca toţi, fără de lipsă, să le împlinească cu lucrul.

Toate acestea le-a făcut spre curmarea tuturor celor ce s-au zis mai sus, după mărturia multor slujitori vrednici de credinţă, care făceau parte din rînduiala preoţească şi călugărească, şi care erau în vremea acestui arhiereu. Apoi, pentru ca nici copiii preoţilor să nu fie asemenea neştiutori, ca părinţii lor, şi, cînd se vor învrednici de rînduiala preoţiei sau a diaconiei, în locul părinţilor lor, să poată înţelege puterea cea citită de ei a dumnezeieştii Scripturi şi să ştie să înveţe poporul în biserică, nu numai citind pe carte, ci şi spunînd pe de rost cuvîntul lui Dumnezeu, Sfîntul Dirnitrie a făcut o şcoală la Rostov. El a adunat copiii slujitorilor sfintelor biserici, mai mult de două sute. Dar pentru o mai bună rînduiala şi sporire a lor, i-a despărţit pe ei în trei şcoli, şi le-a rînduit trei dascăli cu viaţă duhovnicească. Adeseori, cercetînd acele şcoli, el însuşi asculta pe ucenici şi îi îndemna la sîrguinţă, iar Duminicile şi în zilele de praznic, a poruncit ucenicilor să vină la rugăciune în biserica sobornicească, să vină la privegherea cea de toată noaptea şi la Sfînta Liturghie, pentru ca toţi să fie nedepărtaţi şi să stea cu frică în biserică, luînd aminte la cîntare şi la citire.

Le mai poruncea, ca după sfîrşitul catismei întîi, cînd prin citire prelungea cuvîntul sau vreo viaţă de sfînt, să vină la binecuvîntarea sfinţeniei sale. Deci, uneori, cînd lipseau dascălii, lua asupra sa această datorie şi, alergînd la cei mai isteţi, singur se ostenea în ceasurile libere de lucrurile bisericeşti, învăţîndu-i pe ei. Apoi le tîlcuia oarecare cărţi din Aşezămîntul cel Vechi, iar în vremea de vară, petrecînd în arhierescul său sat, ce se numea Demiani, între celelalte osteneli ale ^sale plăcute lui Dumnezeu, le arăta lor din Aşezămîntul cel Nou. în Sfîntul şi Marele Post şi în celelalte posturi, poruncea ucenicilor să postească. El singur îi mărturisea şi îi împărtăşea cu Sfintele Taine, apoi, deprinzîndu-i, îi rînduia pe la diferite locuri, dezrădăcinîndu-le neştiinţa. Iar pe citeţi şi pe purtătorii de sfeşnice rînduiţi pe la biserici îi îmbrăca în stihare, lucru care mai înainte n-a fost în Rostov, ca slujba lor să o facă în biserică cu toată cucernicia şi cu frică de Dumnezeu, precum poruncesc canoanele Sfinţilor Părinţi.

Sfîntul Dimitrie, petrecînd la scaunul său într-o dregătorie mare ca aceea, deşi era însărcinat cu multe lucruri, după chemarea sa, precum este rînduiala arhierească, dar pe el nimic n-a putut să-1 abată de la lucrul ce-1 începuse mai înainte. Căci el, după venirea sa în Rostov, în 2 ani, 11 luni şi 9 zile, ostenindu-se în timpul care-i rămînea de la terminarea lucrurilor bisericii şi ale eparhiei, a sfîrşit de scris Vieţile Sfinţilor după Mineie, adică a patra şi cea mai de pe urmă carte, care cuprinde lunile: iunie, iulie şi august. El a îndreptat-o precum se poate vedea din cartea ce se numeşte „Letopis”, de arhiereii Rostovului, care se află în Rostov, la biserica sobornicească, în bibliotecă. în acel Letopiseţ se scrie astfel: ^ „în anul de la întruparea dumnezeiescului Cuvînt, 1705, la 9 februarie, la pomenirea Sfîntului Nichifor, care se zice purtător de trebuinţă, la odovania praznicului întîmpinării Domnului, Sfîntul Simeon, primitorul de Dumnezeu, zicînd rugăciunea sa cea mai de pe urmă: Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpîne…, în ziua patimilor Domnului, Vineri, în care Hristos a zis: Săvîrşitu-s-a… înaintea Sîmbetei pomenirii adormiţilor şi înaintea Duminicii înfricoşatei judecăţi, s-a scris cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile tuturor sfinţilor, luna lui august. Amin”.

După sfîrşire, neîntîrziind, a trimis acea carte la Kiev, la lavra Pecerska, care s-a şi sfîrşit de tipărit în acelaşi an 1705, în vremea aceluiaşi arhimandrit Ioasaf. Astfel cărţile „Vieţii Sfinţilor” de peste tot anul, care se încep de la întîia zi a lunii Septembrie şi se sfîrşesc în cea de pe urmă zi a lunii August, cu multe osteneli şi cu neadormită purtare de grijă a Sfîntului Dimitrie, în mai mult decît în 20 de ani, s-au adunat şi s-au sfîrşit de scris în cetatea Rostovului, întru slava lui Dumnezeu Celui slăvit întru sfinţi şi a Maicii lui Dumnezeu, în cinstea tuturor plăcuţilor lui Dumnezeu celor scrişi în cartea vieţii şi spre folosul a tot credinciosului neam creştinesc, iar de tipărit s-au sfîrşit în Kiev, în sfînta lavră Pecerska.

Netrecînd multă vreme după aceasta,. s-a făcut înştiinţare acestui vrednic păstor, că prin diferite locuri încredinţate păstoriei lui de către Dumnezeu, intră mulţi învăţători mincinoşi, din dumbrăvile şi pustiile Vrinski. Aceia ieşind ca lupii, cu cuvintele lor cele mincinoase şi cu şoptiri tăinuite amăgind oile lui Hristos, risipeau turma lui Dumnezeu. Deci, mulţi crezînd învăţăturile lor cele înşelătoare, se clătinau în sfînta şi creştineasca credinţă, a Sfintei Biserici a Răsăritului; iar alţii, prin aceeaşi otravă a rascolnicilor, adică a lui Capiton, fiind otrăviţi, grăiesc cele potrivnice Sfintei Biserici şi, răzvrătind sufletele cele fără de răutate, s-au îmbolnăvit cu duhul. Rîvnind el pentru dreapta credinţă ca şi Ilie şi ca un bun păstor, dorea ca pe cei ce se clătinau din dreapta credinţă să-i întărească, iar pe cei rătăciţi să-i întoarcă din calea lor cea pierzătoare. Pentru aceea a alcătuit o carte pentru credinţa lipovenească din pustiul Vrinski, adică despre învăţătura şi faptele lor.

In acea carte el arăta că credinţa lor este nedreaptă, învăţătura lor este vătămătoare de suflet, iar faptele lor, neplăcute lui Dumnezeu. Acea carte s-a sfîrşit de scris în anul 1709 şi s-a tipărit mai întîi întru împărăteasca cetate Moscova, în anul 1745.

Sfîntul Dimitrie, îndeletnicindu-se întru aceste osteneli foarte mult folositoare Sfintei Biserici şi rînduind bine toate cele spre mîntuirea tuturor celor din păstoria sa, se întindea şi spre cele mai mari, întru nădejdea dării de plată ce va să fie. El avea de gînd să mai alcătuiască o carte care se numeşte Letopis şi în care să se spună cu oarecare cuviinţă faptele de la începutul lumii, pînă la Naşterea lui Hristos, pentru a sa ştire şi pentru ca să aibă de citit în chilie, dar mai ales pentru a fi ca învăţături folositoare, după cum se poate vedea din cărticica „epistolar”, adică scriitoare de scrisori. De vreme ce acest iubitor de osteneală ştia din destul, cum că nu numai în Rusia Mică (Ucraina), ci şi în Rusia Mare, rar se găseau biblii slavoneşti, ci numai careva din cei bogaţi abia ajungea să le cumpere pe ele cu mare preţ, iar cei săraci neavîndu-le, se lipseau de folosul ce puteau să-1 aibă din citire. Mulţi din duhovniceasca rînduială nu ştiau rînduiala faptelor din Biblie, pentru aceea dorea ca unora ca acelora să le dea spre ştiinţă pe scurt, cîte o cărticică mică din istoria Bibliei, ca să poată fiecare să o cumpere pe un preţ mic, şi să ştie cu înlesnire cu ce fel de rînduială merg toate cele din Biblie.

Deci el a început fără întîrziere a lucra la alcătuirea ei şi a aduna din dumnezeiasca Scriptură, din diferite hronografuri şi de la scriitorii din istorii greceşti, slavoneşti latineşti, leşeşti, evreieşti şi din altele, istoriile ce se cuprind în Biblie, şi le-a pus pe scurt în loc de teme; iar din acelea, ca din nişte felurite curgeri de izvoare, a scos învăţături foarte folositoare de suflet. Acea carte, Sfîntul Dimitrie, deşi foarte mult o dorea, după cum se arata în epistolar, pentru alte lucruri ce erau înainte întru îndreptarea bisericescului jug ce stătea deasupra lui, n-a putut s-o săvîrşească fiind cuprins de bolile cele dese, ci a scris numai faptele pînă la numărul anilor 4600. Gîndul acestui bărbat iubitor de osteneală era aşa, ca după săvîrşirea acestui „Letopis”, de ar fi rînduit Domnul cu dînsul spre bine şi viaţa lui i-ar fi lungit-o, voia să se apuce de Psaltire şi, în scurt timp, prin tîlcuiri, să o explice; dar la lucrul acesta ce îl avea în gînd, moartea i-a făcut împiedicare.

Deci, mai înainte de a veni în Rostov, cînd petrecea în Rusia mică, a alcătuit două cărţi. Cea dintîi se cheamă Alfavita duhovnicească, care cuprinde oarecare sfătuiri duhovniceşti, care se încep după literele alfabetului. într-acea carte se pun spre îndemnare mai multe învăţături folositoare, ca tot omul să împlinească mai cu osîrdie poruncile Domnului şi să se silească la curăţirea patimilor. Această carte a despărţit-o în trei părţi, din dragoste către Dumnezeu, şi a fost tipărită în Kiev în lavra Pecerska, după cîţiva ani de la moartea Sfîntului Dimitrie.

A doua carte a alcătuit-o întru lauda Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, şi se numeşte Lîna rourată. în ea se povesteşte despre minunile care ies de la chipul ei cel făcător de minuni, care se află în Ilinski, mănăstire a Cernigovului, cu vorbiri şi cu învăţături insuflate de Dumnezeu. Această carte, pe cînd trăia Sfîntul Dimitrie, a fost tipărită în Cernigov în anul 1656.

Afară de acestea se află şi multe alte cărţi folositoare de suflet. Prima se numeşte Apologia, spre potolirea mîhnirii omului, care este în nevoie, în prigonire şi în necaz. într-însa se cuprinde vorbirea şi sfătuirea care mîngîie pe cel scîrbit. Asemenea şi această cărticică s-a tipărit în Cernigov în anul 1700, iar după moartea lui s-a tipărit a doua oară în Moghilev, în anul 1715. Apoi s-a mai tipărit pe scurt, ca un catehism cu întrebări şi răspunsuri, foarte folositor pentru ^credinţă, „O mulţumitoare cugetare pentru patimile lui Hristos”, „închinăciunea rănilor Domnului nostru Iisus Hristos”, „Plîngere la îngroparea lui Hristos”, „închinare Sfintei Treimi”, „închinarea Domnului nostru Iisus Hristos”, „închinare către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu”, „Socotire pentru împărtăşirea dumnezeieştilor Taine”, „închinăciune la preacuratele lui Hristos Taine”, „Rugăciune de mărturisire în toate zilele”, „Mărturisirea păcatelor cuprinzătoare”, „Rugăciune sau, pe scurt, pomenire de patimile lui Hristos”, „Doctorie duhovnicească la tulburarea gîndurilor, cu multe pilde, adunate pe scurt din diferite cărţi părinteşti” şi „Duhovniceasca deprindere a omului cel dinlăuntru, care se învaţă în singurătate în cămara inimii şi se roagă în taină”.

El a alcătuit de asemenea două letopiseţe. Cel dintîi pentru poporul slavon şi cel de-al doilea pentru zidirea bisericilor şi pentru punerea arhiereilor în Rusia. Apoi a mai alcătuit încă cîteva cîntări duhovniceşti şi alte faceri de stihuri, multe la număr. Dintre aceste scurte alcătuiri, „Apologia” şi „Letopiseţele” le-a alcătuit pe cînd sfinţia sa era în Rusia Mică; iar despre celelalte nu se ştie cînd le-a scris.

Se cade însă a zice ceva şi despre cuvintele de învăţătură ale acestui frumos grăitor şi propovăduitor, care trebuie să fie foarte multe la număr, de s-ar fi putut toate acestea a se cerceta şi a se aduna împreună. Căci, mai întîi, precum s-a arătat mai sus, acest bărbat a fost multă vreme propovăduitor al cuvîntului lui Dumnezeu în Cernigov, pe vremea preasfinţitului arhiepiscop Lazăr Barano-vici. După ducerea din Cernigov, cîtăva vreme s-a aflat în cetatea Vilna; apoi, mergînd în Sluţka şi vieţuind mai mult de un an în mănăstirea de acolo, a Schimbării la Faţă, se îndeletnicea la semănarea cuvîntului Domnului.

Intorcîndu-se în Rusia Mică, în cetatea Baturin, el a întrebuinţat cea mai mare parte a datoriei sale în propovăduirea cuvîntului, pînă la hotărîrea sa la egumenie. Fiind egumen şi arhimandrit în diferite mănăstiri, măcar că avea grijă de toate cele mănăstireşti, totuşi a continuat să adune şi să îndrepteze Vieţile Sfinţilor. Acest egumen neobosit de osteneli, în toată vremea nu înceta, cît de puţin, a alcătui învăţături şi a propovădui cuvîntul lui Dumnezeu. Dar, spre cea mai mare părere de rău, nu se ştie cine este alcătuitorul tuturor acelor învăţături. Căci, deşi se află în Rostov, în biblioteca bisericii, cuvinte învăţătoare şi alte oarecare alcătuiri ale acestui bărbat iubitor de osteneală, o carte mare, scrisă cu slovă de tipar, însă într-aceea se află învăţături propovăduite de el pe vremea petrecerii lui în Rusia Mare. Deci, unele din acelea, după cum arată acel epistolar, lipsesc, iar de cele ce le-a spus în Rusia Mică, sunt într-acea carte numai cinci.

Drept aceea, Sfîntul Dimitrie, ocîrmuind bine păstoria cea încredinţată lui de Dumnezeu, deşi totdeauna după chemarea sa era tras de multe împiedicări, dar în toate zilele alerga la biserică la slujba lui Dumnezeu. în zilele Duminicilor şi ale praznicelor, slujirea Sfintei Liturghii mai niciodată nu o lăsa să o săvîrşească alţii, afară de neputinţă sau de mare nevoie. Cînd se întîmpla praznic cu priveghere, atunci la acea ieşire cu crucile, măcar că se mergea departe, el însuşi mergea cea mai mare parte din cale şi săvîrşea Sfînta Liturghie. Apoi îndemna poporul la facerea faptelor bune.

Adeseori se ducea în cetatea Iaroslavului şi, petrecînd acolo, slujea în biserica sobornicească şi în alte biserici ale acelei cetăţi, unde i se întîmpla, şi propovăduia cuvîntul lui Dumnezeu, învăţînd astfel pe oameni sfînta credinţă creştinească. El îi sfătuia să nu se amăgească cu mincinoasele învăţături ale celor ce nu înţeleg drept, ca să nu rupă din turma lui Hristos, ci să stea cu tărie şi să ţină la maica noastră, Sfînta Biserică a Răsăritului. Deci înţeleptul păstor era păzitorul turmei lui Hristos, de vrăjmaşii care se luptau contra lor şi de lupii cei răpitori care veneau îmbrăcaţi în piei de oi.

In vara anul 1705, acest păstor zăbovind în cetatea Iaro-slavului două luni – iunie şi iulie -, pentru îndreptarea unor lucruri bisericeşti, i s-a întîmplat un lucru ca aceasta, precum mărturiseşte însuşi Sfîntul Dimitrie despre aceasta în cartea „Rozisc”: „într-o zi de Duminică, ieşind eu din biserica sobornicească, după Sfînta Liturghie, şi mergînd spre curte, doi oameni cu barbă, dar nu bătrîni, apropiindu-se de mine, strigau, zicînd: „Stăpîne sfinte, cum ne sfătuieşti? Ne porunceşti nouă să ne radem bărbile sau nu? Să ştii însă că noi suntem gata să ne punem capetele pentru bărbile noastre! Mai bine este nouă să ni se taie capetele, decît să ni se radă bărbile!” Căci venise poruncă de la stăpînire ca oamenii să-şi radă bărbile. Atunci eu m-am mirat de acea neaşteptată întrebare şi, neputînd să le răspund îndată ceva din Scriptură, i-am întrebat pe ei: „Ce creşte pe urmă? Capul cel tăiat sau barba cea rasă?” Atunci ei, îndoindu-se şi tăcînd puţin, au zis: „Barba creşte iar, dar capul nu!” Apoi le-am zis: „Deci, mai de folos vă este vouă să nu vă cruţaţi barba, care, de s-ar rade şi de zeci de ori, iar va creşte, decît să vă pierdeţi capul, care, odată tăiat, nu mai creşte niciodată, decît numai la învierea cea de obşte a morţilor!”

Zicîndu-le acestea, am mers la chilia mea; deci, mă petrecură mulţi cetăţeni cinstiţi, intrînd cu mine în chilie. Şi a fost între noi cu de-amănuntul multă vorbă despre raderea şi neraderea bărbii. Eu am cunoscut că mulţi care şi-au ras bărbile, după poruncă, se îndoiau de mîntuirea lor, ca şi cum ar fi pierdut chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Deci eu i-am sfătuit pe ei să nu se îndoiască, zicîndu-le că nu în barbă şi în faţa omenească cea văzută se alcătuieşte chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ci în sufletul cel nevăzut. Dar încă şi pentru aceasta nimeni să nu se îndoiască de mîntuirea sa, de vreme ce nu îşi rade barba după voia sa, ci poruncii celor ce sunt în stăpîniri se cuvine a se supune şi în lucrurile care nu se împotrivesc lui Dumnezeu şi care nici nu ne vatămă mîntuirea. De aceea, cei ce socotesc raderea bărbii un mare şi neiertat păcat, iar nu creşterea lor în mare sfinţenie, să-şi lepede acea îndoire şi nimeni din cei cu barbă să nu nădăjduiască că prin barba sa va cîştiga mîntuirea!”

Deci Sfîntul Dimitrie a adăugat multă înţelepciune în cartea ce s-a zis „Rozisc”, între altele şi despre raderea bărbii, spre sfătuirea celor neîntăriţi şi în întărirea celor ce pentru puţin se clatină mult.

In toată vremea petrecerii la scaunul său, acest blînd păstor priveghea turma sa fără de asprime. El îşi păzea vrednicia rînduielii sale fără de trufie şi spre toţi cei mari şi mici arăta dragoste nefăţarnică; de aceea era iubit ca un tată de toţi credincioşii, fii ai Sfintei Biserici. El era cinstit şi slăvit, nu numai de cei supuşi sub rînduiala sa, ci şi de alte multe feţe de neam bun. Era iubit nu mai puţin şi de însuşi prea binecuvîntatul împărat şi de toată împărăteasca familie, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită.

Adeseori era chemat la Moscova, unde, fiind de faţă însuşi împăratul şi alte feţe ale familiei împărăteşti, săvîrşea dumneze-ieştile Taine şi propovăduia cuvîntul lui Dumnezeu. Acest lucru se poate vedea din scrierea de mai sus. Adeseori veneau la dînsul în Rostov multe feţe împărăteşti pentru binecuvîntare, precum văduva dreptcredinciosului împărat Ioan Alexievici, împărăteasa Paraschiva Teodorovna, cu fiii săi şi fiicele dreptcredinciosului împărat Alexie Mihailovici; binecredincioasele cnejine Măria, Teodosia şi Natalia Alexievna, care l-au dăruit pe el cu rase şi cu alte diferite lucruri. Din toate aceste daruri pregătindu-şi înainte arhiereştile veşminte spre ceasul morţii, a poruncit slujitorilor de lîngă sine, ca la moartea sa să-1 pună într-acele veşminte pregătite de el mai înainte, lucru care s-a şi făcut după porunca lui. Acele veşminte se află şi acum pe dînsul.

Sfîntul Dimitrie avea un obicei ca acesta: Cînd ar fi simţit cîndva în sine vreo boală şi ar fi început a slăbi, atunci trimitea la şcoală şi poruncea tuturor elevilor, ca, spre aducerea aminte de cele cinci răni ale lui Hristos, care au fost în curatele Lui mîini, picioare şi în coasta cea împunsă pînă la inimă, să citească de cîte cinci ori rugăciunea Tatăl nostru… Atunci îi era mai uşor. Deci, cercetîndu-şi şcoala, sfătuia pe ucenicii săi să-şi petreacă viaţa lor întru înfrînare, cu minte întreagă şi curăţie, ca, chemînd în ajutorul lor pe Dumnezeu, Povăţuitorul înţelepciunii şi dătătorul de ştiinţă, să adauge sîrguinţă la învăţătură cu toată puterea. între altele, adeseori zicea către dînşii şi acestea: „De mă voi învrednici a cîştiga milă de la Domnul, atunci îl voi ruga pe El, ca şi voi asemenea să cîştigaţi milă de la dînsul, că scris este: Unde voi fi Eu, acolo va fi şi sluga mea”.

Pe slujitorii săi şi pe ceilalţi care se aflau lîngă dînsul, îi învăţa ca, atunci cînd vor bate ceasurile, la fiecare lovitură, să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci şi să zică încet rugăciunea: „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te…”. Iar dacă cineva din casnicii lui slujitori s-ar fi întîmplat să-i fie numele şi venea la dînsul cu plocon, îl binecuvînta pe el cu icoane; iar de i se întîmpla să nu aibă icoane, atunci îl miluia cu bani, după socotinţă. Adeseori pe cei supuşi îi învăţa să se nevoiască la post şi să fugă de îmbuibare şi beţie, arătîndu-se singur pe dînsul pildă la aceea. El în toate zilele, afară de praznice, petrecea în înfrînare, mîncînd puţin, numai pentru trebuinţa trupească; iar în Sfîntul şi Marele Post al Sfintelor Paşti, în Săptămîna întîi, obişnuia a mînca numai o dată pe zi. Asemenea şi în Săptămîna Patimilor, numai în Joia Mare mînca o dată, iar celelalte zile le petrecea în rugăciuni şi post.

Acest bărbat temător de Dumnezeu, preaisteţ la înţelegere, în mare luminare, iscusit în limba slavonească, latinească, grecească evreiască şi leşească, deci avînd mare aplecare spre învăţătură, a iubit pe oamenii cei îmbunătăţiţi şi cinstiţi. Spre cei mai de sus a fost cinstitor, plecat, iubitor şi primitor; iar spre cei supuşi, milostiv. Spre cei nenorociţi, milosîrd; spre cei săraci, binefăcător; către cei nevoiaşi, foarte îndurat. Scumpetea în inima lui n-a locuit, iubirea de cîştig de nici un fel n-a avut loc în inima lui, iar iubirea de argint cu totul era gonită de la dînsul; pentru că din vremea aceea de cînd a primit pe dînsul călugărescul chip şi a făgăduit lui Dumnezeu sărăcia de bună voie pînă la moartea sa, nu numai că nu se îngrijea deloc la cîştigarea de multă avere şi nu aduna – după cum singur mărturiseşte despre dînsul în scrisoarea sa -, aur şi argint, ci nici haine sau orice altfel de lucruri nu voia să aibă, afară numai de cele de nevoie şi afară de cărţile cele folositoare de suflet.

El păstra toate darurile care intrau în mîinile lui de la făcătorii de bine, de cînd a fost egumen şi arhimandrit. Asemenea în toată vremea petrecerii lui în arhierie, o parte din veniturile chiliei, le cheltuia pentru trebuinţele sale, altă parte pentru ale mănăstirii, iar alta o întrebuinţa la împodobirea sfintelor biserici; dar mai mult la nevoile celor săraci; căci de sărmani şi văduve, de scăpătaţi şi de cei neavuţi, purta atît de mare grijă, întocmai ca un tată de adevăraţii săi fii; şi cu atîta îndurare împărţea cele ce intrau în mîinile lui, încît în toată ziua abia lăsa ceva puţin la casa sa. Adeseori, chemînd la sine pe cei orbi, surzi, şchiopi şi pe cei neputincioşi în sărăcia cea mai de pe urmă, le punea mese, le dăruia haine şi alte lucruri asemenea cu acestea. El era, după Iov, ochiul orbilor şi piciorul şchiopilor.

După moartea lui nimeni să nu caute argint în cămările lui, sau orice altfel de avere. Şi, ca să nu-şi piardă vremea la acea zadarnică încercare a lui, nici pe cei ce au slujit în chilia lui despre aceea să nu-i întrebe.

Cu doi ani şi şapte luni înaintea morţii lui, a scris o scrisoare duhovnicească sau „diată”, şi a arătat-o sfinţitului Ştefan, mitropolitul Riazanului, punînd acolo un aşezămînt ca acesta: „Dacă preasfinţitul mitropolit Ştefan va muri mai înainte, atunci la îngroparea lui să fie mitropolitul Dimitrie; iar dacă Dimitrie al Rostovului se va sfîrşi mai înainte, atunci să-1 dea pe el îngropării preasfinţitul Ştefan al Riazanului. Aşa s-a şi făcut, că nu altcineva, ci singur preasfinţitul Ştefan 1-a îngropat pe el. Aceşti doi mitropoliţi au trăit între dînşii ca fraţii. Sfîntul Dimitrie, în toată vremea petrecerii sale în Rostov şi mai ales cînd alcătuia cartea Letopis, în care se istorisesc faptele de la începutul lumii pînă la Naşterea lui Hristos, de multe ori trimitea scrisori preasfinţitului Ştefan, spre a cerceta alcătuirile, şi cerea sfat de la dînsul spre dezlegarea îndoielilor lui.

Cu cîteva zile mai înainte de sfîrşitul Sfîntului Dimitrie, binecuvîntata împărăteasă, Paraschiva Teodorovna, avea de gînd ca din împărăteasca cetate Moscova să se ducă în cetatea Iaroslavului, ca să se închine la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numea Tolska. Dar, din pricina furtunilor care s-au întîmplat atunci şi din greutate, abia a ajuns la Rostov. Astfel îi era cu osteneală a călători pînă la Iaroslav. De aceea a poruncit să aducă în Rostov icoana făcătoare de minuni din Mănăstirea Tolska. Deci, cînd acest sfînt arhiereu a fost înştiinţat despre grabnica venire în Rostov a dreptcredincioasei împărătese, împreună cu binecredincioasele ei fiice şi despre aducerea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, celei făcătoare de minuni din Tolska, atunci a poruncit să cheme la dînsul pe ieromonahul Filaret, cămăraşul casei sale arhiereşti, pe care, între celelalte porunci ce îi dăduse, 1-a înştiinţat mai dinainte de grabnica sa ducere către Dumnezeu. El i-a arătat aşa:

„Iată, vin în Rostov doi oaspeţi: împărăteasa cerului şi împărăteasa pămîntească, iar eu nu mă învrednicesc a le vedea pe ele aici; deci, se cuvine ţie, cămăraşule, ca să fii gata pentru primirea lor”.

Inainte de sfîrşit, cu trei zile pînă la moartea sa, a început a slăbi foarte mult şi a tuşi. în ziua numelui său, adică la 26 octombrie, la pomenirea Sfîntului Mucenic Dimitrie Izvorîtorul de mir, a săvîrşit singur Sfînta Liturghie, fiind acum foarte bolnav, încît şi faţa i se schimbase. Din acea zi n-a putut să mai spună cuvinte de învăţătură, ci, şezînd lîngă uşile împărăteşti ale bisericii, a ascultat cîntăreţul care a citit acea învăţătură, pregătită mai înainte de dînsul.

La masa prînzului într-acea zi a şezut cu oaspeţii, după obiceiul de mai înainte, măcar că era neputincios şi cu nemărginită nevoie; iar în 27 octombrie a venit ştirea că arhimandritul Varlaam va veni de la cetatea Bereaslav, din Mănăstirea Zaleaska a Cuviosului Daniil Stîlpnicul, ca să vadă pe Sfîntul Dimitrie. El a fost primit de Sfîntul Dimitrie cu dragoste şi s-a ostenit după cum se cuvine. Deci, vorbind ei singuri, monahia Varsanufia Eftimia, din neamul kazanilor, fiind mai înainte hrănitoarea ţarului Alexie Petrovici, a trimis în Rostov la acest păstor, aproape de casa arhierească, ca să binevoiască preasfinţia sa să o cerceteze pe ea în acea zi. Ea, în toată vremea petrecerii sale în Rostov, avea multă cucernicie pentru îmbunătăţită viaţă a Sfîntului Dimitrie şi adeseori avea trebuinţă de poveţele lui spre folosul sufletului său.

Sfîntul, fiind chemat la acea monahie, s-a lepădat cu neputinţă, căci era foarte slab. Mergînd acela acasă a spus stăpînei sale că sfinţia sa nu poate veni din pricina bolii. Atunci acea monahie a trimis a doua oară să-1 poftească, măcar pentru o scurtă vreme să binevoiască a veni. Dar Sfîntul Dimitrie se lepăda şi la a doua poftire, punînd înainte boala. Arhimandritul Varlaam, cel zis mai înainte, a început a-1 sfătui să meargă, crezînd că prin acea umblare să cîştige puţină uşurare din boală. Atunci, ascultînd pe arhimandrit, a poruncit să-1 ducă la dînsa, după cîntarea bisericii.

Deci, mergînd el. împreună cu acel arhimandrit, pe cale au vorbit puţin şi iarăşi s-au întors pe înserate; dar abia a putut ajunge la chilia sa. Pomenitul arhimandrit, fiind în casele ce se numesc Cristovoi, a poruncit cămăraşului său, ieromonahului Filaret, să-1 primească şi să-1 ospăteze. Intrînd singur în chilie a început a tuşi şi, umblînd multă vreme prin casă, se sprijinea de slujitori.

După aceea a poruncit să cheme cîntăreţi la dînsul în chilie, pentru cîntarea unor cuvinte duhovniceşti, alcătuite de el: „Iubite Iisuse al meu, nădejdea mea o pun în Dumnezeu. Tu eşti Dumnezeul meu şi bucuria mea, Iisuse”. în vremea cîntării acelora, Sfîntul Dimitrie asculta stînd lîngă sobă şi încălzindu-se. După sfîrşitul acelor cîntări, a voit ca pe toţi cîntăreţii să-i lase a pleca spre casele lor; însă a oprit pe unul mai iubit dintre ei să-1 aibă ajutor în osteneli.

Rămînînd acela, a început a-i spune din viaţa sa, cum o petrecea în tinereţe şi în vîrsta cea desăvîrşită cum se ruga Domnului Dumnezeu, Preasfintei Lui Maici, şi tuturor plăcuţilor lui Dumnezeu. Iar după aceasta a zis: „Şi voi, fiilor, să vă rugaţi asemenea!” Apoi la sfîrşit a zis: „Acum îţi este şi ţie vremea să mergi la casa ta!” Acel cîntăreţ, luînd binecuvîntare, a ieşit; iar Sfîntul Dimitrie 1-a petrecut singur din chilia sa şi i s-a închinat pînă la pămînt, mulţumindu-i că s-a ostenit mult lîngă dînsul la scrierea diferitelor alcătuiri.

Văzînd cîntăreţul smerenia aceea, neobişnuita petrecere de la păstorul său şi închinăciunea cea atît de jos, s-a cutremurat. Apoi i-a zis cu cucernicie: „Stăpîne sfinte, oare te închini mie astfel, celui mai de pe urmă rob?” Iar el iarăşi a grăit: „îţi mulţumesc, fiule!” Şi s-a întors în chilie, iar cîntăreţul s-a dus la casa sa plîngînd. Deci Sfîntul Dimitrie, întorcîndu-se în chilia sa, a poruncit slujitorilor ca fiecare să meargă la locul lui, iar el, închizîndu-se în chilie, ca şi cum ar fi voit puţin să se odihnească, a petrecut rugîndu-se pînă la moartea sa. A doua zi de dimineaţă, slujitorii, intrînd în acea chilie, l-au văzut că se sfîrşise aşa cum se ruga. Cîntăreţul, fiind în casa sa, a auzit a doua zi de dimineaţă că la soborniceasca biserică a bătut de trei ori în clopotul cel mare, spre semnul morţii arhiereului, şi îndată a alergat în chilia lui. Astfel a aflat pe păstorul şi părintele său că îşi dăduse sufletul lui Dumnezeu.

După îmbrăcarea lui în toate veşmintele arhiereşti, pe care el, precum s-a spus mai înainte, le gătise înaintea sfîrşitului său, au pus în raclă sfîntul lui trup, iar sub cap, în loc de pernă, şi sub tot trupul, au pus, după porunca sa, diferite cărţi alcătuite şi scrise cu cerneală de mîna lui. în aceeaşi zi a fost pus în biserica preabunului Mîntuitor, care este aproape de chilia arhierească.

Făcîndu-se ştire în toată cetatea Rostovului de moartea acestui bun păstor şi iubitor de fii, s-a adunat mult popor la cinstitul lui trup, făcînd plîngere; căci i-a lăsat pe ei păstorul şi învăţătorul cel bun, ajutorul celor ce sunt în nevoi şi în necazuri, folositorul văduvelor şi al orfanilor, hrănitorul săracilor şi al scăpătaţilor, povăţuitorul rînduielii preoţeşti şi călugăreşti.

In ziua aceea şi dreptcredincioasa împărăteasă Paraschiva Teodorovna cu fiicele sale Ecaterina, Parascheva şi Ana, au sosit în Rostov după sfîrşitul prînzului şi nu l-au aflat între cei vii pe Sfîntul Dimitrie. Ele au plîns mult că nu s-au învrednicit a lua binecuvîntarea lui arhierească; deci au poruncit ca deasupra trupului să slujească rînduiala înmormîntării în sobor. După aceea au binevoit a merge întru întîmpinarea icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, din Tolska; dar, din pricina drumului şi a furtunilor de toamnă, n-au mai călătorit mai departe spre Iaroslav, ci au rămas pînă a doua zi în Mănăstirea Botezul Domnului.

inştiinţîndu-se ea a doua zi că icoana Născătoarei de Dumnezeu este aproape de cetatea Rostovului, a poruncit ca toţi preoţii şi slujitorii bisericeşti, cei ce veniseră în acea mănăstire în ziua pomenirii Cuviosului Avramie arhimandritul, făcătorul de minuni, al Mănăstirii Boevleniei a Rostovului din soborniceasca biserică, să meargă cu litie din acea mănăstire la Mănăstirea Petrovska, mănăstire care se află tot în calea Rostovului spre Iaroslav, întru întîmpinarea icoanei celei făcătoare de minuni. Deci toate trei fiice împărăteşti, au urmat litia pe jos. întîmpinînd ele acea icoană, au dus-o în Mănăstirea Boevleniei, singure ţinînd-o cu mîinile lor; iar împărăteasa a aşteptat în porţile acelei mănăstiri.

Aducînd acea icoană spre poartă, ea a ieşit singură spre întîmpinare şi, făcînd obişnuita rugăciune, a sărutat-o cu cucernicie şi a poruncit să p ducă în biserică. Acea icoană a stat acolo pînă la sfîrşitul Sfinfci Liturghii, iar după Sfînta Liturghie au făcut paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. După aceea au dus icoana făcătoare de minuni tot cu aceeaşi litie în soborniceasca biserică a Rostovului şi de acolo în Mănăstirea Boevleniei, în ziua de 30 octombrie.

După voinţa împărătesei, trupul Sfîntului Dimitrie, din acea biserică a Mîntuitorului, s-a mutat cu cuviincioasă ceremonie în soborniceasca biserică, şi după porunca ei s-a făcut panihidă a doua oară pentru dînsul.

După aceasta, îndată credincioasa împărăteasă cu fiicele sale şi cu ceilalţi care erau cu dînsa au voit a lua calea de întoarcere de la Rostov la împărăteasca cetate, Moscova. Cînd cele scrise de acest sfînt arhiereu s-au trimis din Rostov la Moscova în divanul mănăstiresc, atunci, după aşezămîntul lui cel scris, sau, mai bine-zis, după cererea lui, s-a rînduit ca după moarte să-i îngroape trupul în Mănăstirea Sfîntului Iacob, episcopul Rostovului, făcătorul de minuni, în unghiul bisericii, unde însemnase singur.

Deci s-a trimis poruncă de la divanul mănăstiresc în Rostov, prin care s-a poruncit ca, după acea duhovnicească dorinţă, să se sape groapa în acel unghi şi s-o zidească cu piatră, apoi să facă gropniţă de piatră şi să-1 dea îngropării. Dar acea poruncă nu s-a împlinit nu se ştie pentru ce, că nici groapă cu piatră n-au zidit, nici gropniţă de piatră n-au făcut; ci au făcut numai o casă de lemn, care a putrezit degrab, precum de aceasta se poate şti mai pe larg din cele ce s-au pus înaintea preasfînţitului şi îndreptătorului Sinod, pentru aflarea moaştelor acestui arhiereu.

Iar cînd preasfinţitul Ştefan, Mitropolitul Riazanului şi al Muromului, a venit în Rostov, pentru îngroparea Sfîntului Dimitrie, în luna noiembrie, intrînd drept în soborniceasca biserică, a plîns mult deasupra trupului acestui plăcut şi a poruncit cămăraşului Filaret ieromonahul ca să gătească în mănăstirea lui Iacob toate cele ce se cuvin spre îngropare. Atunci precum mai-marii mănăstirii Rostovului, aşa şi soborniceştii preoţi, şi mulţi din cetăţeni venind la preasfinţitul Ştefan, l-au poftit să binevoiască a da îngropării trupul acestui arhiereu în soborniceasca biserică a Rostovului, aproape de răposatul Ioasaf Mitropolitul. Acolo erau îngropaţi toţi cei ce fuseseră mai înainte arhierei ai Rostovului.

Preasfinţitul Ştefan n-a voit să facă acea cerere a lor, şi le-a răspuns celor ce ziceau: „De vreme ce încă de la suirea pe scaunul Rostovului, Preasfinţitul Dimitrie şi-a ales singur loc de îngropare în mănăstirea lui Iacob mergînd mai întîi, cum pot eu să schimb aceasta?” Astfel, în ziua aleasă spre îngropare, adunîndu-se în soborniceasca biserică duhovniceştii începători şi toţi preoţii şi slujitorii bisericeşti, Preasfinţitul Ştefan a săvîrşit Sfînta Liturghie. După sfîrşitul aceleia, el a săvîrşit slujba înmormîntării cu tot soborul, deasupra trupului Sfîntului Dimitrie, la care singur preasfinţia sa a grăit către popor cuvînt cuviincios despre această mare mîhnire.

Apoi după aşezămîntul acestui plăcut, acel trup sfînt al lui, cu rînduiala binecuviincioasă a soborului, cu lumînări şi cu cîntări de psalmi, mergînd înainte tot sfinţitul cler şi petrecîndu-1 mulţime de popor şi scoţînd amare suspinuri pentru păstorul şi învăţătorul lor, l-au dus în Mănăstirea Sfîntului Iacov şi l-au dat pămîntului în biserica Zămislirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în unghiul din partea dreaptă pe care îl însemnase el. După îngropare, preasfinţitul Ştefan a scris despre îngroparea Sfîntului Dimitrie, şi acea scrisoare s-a pus la sfîrşitul vieţii lui.

După moartea acestui bărbat iubitor de osteneală, au rămas multe cărţi tipărite şi scrise de mînă, în greceşte, latineşte, leşeşte şi slavoneşte. Toate acelea s-au luat în aceeaşi vreme din Rostov de preasfinţitul Ştefan şi s-au pus în biblioteca tipografiei din Moscova, a preasfinţitului îndreptător Sinod. Acest plăcut al lui Dumnezeu a murit în anul de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul 1709, în 28 octombrie, noaptea, într-o zi de vineri, îndată după ziua numelui său. Trupul lui s-a îngropat în luna noiembrie în 25, care a fost de asemenea zi de vineri. El a petrecut pe scaunul Rostovului şapte ani fără nouă luni. în călugărie a petrecut 41 de ani, 3 luni şi 18 zile; iar toţi anii vieţii lui au fost 80.

Acest sfînt, adunînd şi scriind vieţile şi nevoinţele cele cu frumoasă lumină ale sfinţilor lui Dumnezeu, celor ce în cartea cea veşnică s-au scris la ceruri, le-a dat întru slava Celui slăvit Dumnezeu, întru cinstea plăcuţilor Lui şi spre folosul dreptcre-dinciosului neam creştinesc. Singur, după trecerea din viaţa aceasta de puţină vreme, la cea veşnică, s-a scris şi el cu degetul lui Dumnezeu, împreună cu toţi sfinţii în cartea vieţii veşnice şi s-a învrednicit a fi încununat cu nestricăcioasa cunună.

Ca adevărat păstor şi neadormit păzitor al turmei celei încredinţate lui de la Dumnezeu, s-a învrednicit în ceata păstorilor cu ceilalţi arhierei ai Rostovului şi cu toţi ierarhii a fi numărat. Căci în anul 1751, luna septembrie în 21, cînd meşterii se apucaseră să repare pardoseala bisericii Zămislirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, au aflat sfintele lui moaşte întregi şi nestricate, după 42 de ani, 10 luni şi 24 zile de la moartea lui, iar de veşmintele lui arhiereşti foarte puţin se atinsese stricăciunea.

Din acele sfinte moaşte, ca dintr-un izvor oarecare, din vremea aceea şi pînă acum, izvorăsc multe faceri de minuni celor ce aleargă la ele cu credinţă. Prin ele se izgonesc diavolii din oameni, muţii grăiesc, orbii văd, şchiopii, slăbănogii şi cei cuprinşi de alte boli grele şi nevindecate, prin chemarea lui spre ajutorul lor şi prin rugăciunile ce se aduc lîngă acele sfinte moaşte, se vindecă cu darul lui Dumnezeu şi se slăveşte într-însul Dumnezeu, Cel în Treime Unul preamărit între sfinţii Săi.

Deci să slăvim şi noi pe Bunul Dumnezeu, căci în sfatul Său cel preaînalt a hotărît să arate în pămîntul Rusiei în aceşti ani mai de pe urmă, pe acest mare luminător, care, cu minunile sale, străluceşte toate părţile Rusiei şi se arată cu adevărat grabnic ajutător celor ce-1 cheamă. Deci să alergăm cu neîndoită credinţă la sfintele şi tămăduitoarele lui moaşte, să-l chemăm ziua şi noaptea spre ajutorul nostru, ca, prin rugăciunile acestui scriitor al Vieţilor Sfinţilor, să petrecem şi noi de acum înainte zilele vieţii noastre întru sfinţenie. Şi astfel, trăind cu dumnezeiască plăcere în pocăinţă, să ne învrednicim a fi scrişi în cartea vieţii Mielului lui Dumnezeu, împreună cu toţi cei ce din veac i-au plăcut Lui, şi a-L lăuda pe Dînsul împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin.

Scrisoare duhovnicească a Sfîntului Dimitrie, Mitropolitul Rostovului,
noul făcător de minuni, pe care a scris-o mai înainte de moartea sa:

In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Amin.

Eu, Dimitrie, smeritul arhiereu, mitropolitul Rostovului şi al Iaroslavului, auzind glasul Dumnezeului meu, Care în Sfînta Evanghelie zice: Fiţi gata, că în ce ceas nu gîndiţi, Fiul Omului va veni. Pentru că nu ştiţi cînd va veni Domnul, seara sau la miezul nopţii, la cîntatul cocoşilor sau dimineaţa, ca nu venind fără de veste, să vă afle pe voi dormind, şi temîndu-mă, adeseori fiind cuprins de neputinţe, slăbind cu trupul din zi în zi şi aşteptînd în toată vremea acel neaşteptat ceas al morţii, ce s-a zis de Domnul, şi gătindu-mă după puterea mea spre ieşirea din această viaţă, am socotit căci cu această duhovnicească scrisoare a mea să dau fiecăruia de ştire ce ar voi să facă cu cele rămase după sfîrşitul meu. Adică să nu se ostenească în zadar, nici să cerceteze pe cei ce mi-au slujit pentru Dumnezeu, ca să ştie comoara şi bogăţia mea, pe care din tinereţile mele n-am adunat-o. Aceasta nu o zic mîndrindu-mă, ci le dau de ştire iscoditorilor averii mele, că de cînd am luat sfîntul chip călugăresc şi m-am tuns în Kiev în Mănăstirea Kiriloska, la 18 ani ai vîrstei mele, şi m-am făgăduit lui Dumnezeu ca să am sărăcia cea de bunăvoie, dintr-acea vreme, pînă la apropierea mea de mormînt, n-am cîştigat averi şi haine, afară de sfintele cărţi.

Eu n-am adunat aur şi argint, nici am voit să am haine de prisos, nici orice fel de lucruri, afară de cele de nevoie. Eu m-am sîrguit la necaştigarea şi sărăcia cea călugărească cu duhul şi cu lucrul, neîngrijindu-mă de mine, ci punîndu-mă spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care niciodată nu m-a lăsat. Darurile ce intrau în mîinile mele de la făcătorii mei de bine şi veniturile chiliei cele de la dregători, pe acelea le-am cheltuit la nevoile mele şi ale mănăstirii unde am fost egumen şi arhimandrit. Asemenea şi arhiereu fiind, n-am adunat veniturile chiliei – care nu erau multe -, ci pe unele le-am cheltuit la trebuinţele mele, iar pe altele la nevoile celor nevoiaşi, unde mi-a poruncit Dumnezeu.

Pentru aceea, să nu se ostenească nimeni, căutînd după moartea mea orice fel de avere în chilia mea; căci nici de îngropare nu las ceva, nici de pomenire. Aceasta o fac ca sărăcia călugărească mai mult la sfîrşit să se arate lui Dumnezeu; pentru că cred că mai cu primire îi va fi Lui, de n-ar rămîne după mine nici un ban, decît s-ar împărţi averea cea mult rămasă după mine.

De n-ar voi nimeni, ca pe mine cel atît de sărac să mă dea obişnuitei îngropări, apoi mă rog acelora care îşi aduc aminte de moartea lor, să-mi ia păcătosul meu trup şi să-1 ducă la o biserică săracă şi acolo între alte trupuri să-1 îngroape pe el.

Iar dacă voinţa stăpînilor ar porunci, ca murind să mă îngroape după obicei, apoi mă rog iubitorilor de Hristos îngropători să mă îngroape în Mănăstirea Sfîntului Iacov, episcopul Rostovului, în unghiul bisericii, unde mi-am ales locul.

Asemenea, cel ce va voi să-mi pomenească păcătosul meu suflet, fără de bani, întru rugăciunile sale pentru Dumnezeu, unul ca acela să fie pomenit întru împărăţia cerurilor. Iar cel ce va avea trebuinţă de plată pentru pomenire, apoi mă rog să nu mă pomenească pe mine săracul, cel ce nimic n-am lăsat de pomenire; ci Dumnezeu să fie milostiv tuturor şi mie, păcătosului, în veci. Amin.

Aceasta este diata. Aceasta este duhovniceasca mea scrisoare, într-acest chip las înştiinţare despre averea mea. Dacă cineva necrezînd înştiinţarea aceasta, ar începe cu iscodire a căuta după mine, aur şi argint, apoi oricît de mult s-ar osteni, nimic nu va afla, şi-1 va judeca pe el Dumnezeu.

S-a scris aceasta în păzită de Dumnezeu cetate a Rostovului, în casa arhierească, în anul 1707, aprilie, în 4 zile.