Sfinţii, Drepţii şi Dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana

Adaugat la septembrie 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 22, 2026

Sfîntul şi dreptul Ioachim a fost din seminţia lui Iuda, trăgîndu-şi neamul din casa lui David împăratul în acest chip: din neamul lui Natan fiul lui David s-a născut Levi, iar Levi a născut pe Melhie şi pe Pamfir; Pamfir a născut pe Varpafir, iar Varpafir a născut pe Ioachim, tatăl Născătoarei de Dumnezeu. Acesta petrecea în Nazaretul Galileii, avînd soţie pe Ana din seminţia lui Levi, din neamul lui Aaron, fiica lui Mathan preotul care a preoţit în zilele Cleopatrei şi ale lui Casopar, împăraţii Perşilor, mai înainte de împărăţia lui Irod, fiul lui Antipater. Iar Mathan avea femeie pe Maria din seminţia lui Iuda din Betleem şi a născut cu dînsa trei fiice: pe Maria, pe Sovia şi pe Ana.

Deci, s-a măritat cea dintîi Maria, în Betleem, şi a născut pe Salomeea. S-a măritat şi Sovia, cea de-a doua, de asemenea în Betleem, şi a născut pe Elisaveta, maica lui Ioan Înainte Mergătorul. Iar a treia, Sfînta Ana, maica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, a fost precum am zis, soţia lui Ioachim în pămîntul Galileei, din cetatea Nazaret. Această însoţire de neam mare, Ioachim şi Ana, vieţuind după lege, drepţi au fost înaintea lui Dumnezeu; iar fiind îndestulaţi cu bogăţia cea materialnică, mai presus de toate aveau pe cea duhovnicească. Şi aşa, cu toate bunătăţile se înfrumuseţau ei, umblînd în toate poruncile Domnului fără de prihană. Iar la tot praznicul deosebeau din averile lor două părţi, din care o parte o dădeau lui Dumnezeu la bisericeştile trebuinţe, iar cealaltă parte la săraci. Şi atît au plăcut lui Dumnezeu, încît i-a învrednicit pe ei să fie născători Fecioarei celei fără de prihană, pe care mai înainte a ales-o Lui spre maică.

Din aceasta esta cunoscută viaţa lor cea sfîntă, plăcută lui Dumnezeu şi cinstită, că li s-a dat lor fiica cea mai sfîntă decît toţi sfinţii şi decît heruvimii mai cinstită, care mai mult decît toţi a plă-cut lui Dumnezeu. Că nu era în acea vreme pe pămînt, între oa-meni, mai bine primiţi lui Dumnezeu decît aceşti doi, Ioachim şi Ana, pentru viaţa lor cea neprihănită. Astfel că un dar ca acesta nu li s-ar fi dăruit lor dacă nu ar fi prisosit dreptatea şi sfinţenia lor mai mult decît a altora. Ci, precum singur Domnul avea să se în-trupeze din Preasfînta, Preacurata Maică, aşa se cădea ca şi Maica Domnului să se nască din părinţi sfinţi şi curaţi. Căci, precum şi împăraţii îşi fac porfirele lor, nu din postav simplu, ci din pînzeturi ţesute cu aur, aşa şi Împăratul ceresc a voit să aibă pe Maica Sa cea Preacurată, întru al cărei trup ca într-o porfiră împărătească avea să se îmbrace, nu din neînfrînate însoţiri, ca din nişte postav prost, ci din părinţi curaţi şi sfinţi, ca dintr-o ţesătură de aur. Maica Domnului de demult a fost preînchipuită prin sfîntul cort, despre care a poruncit Dumnezeu lui Moise să-l facă din postav mohorît, roşu şi din vison, întrucît cortul a simbolizat pe Fecioara Maria în care, sălăşluindu-se Dumnezeu, după cum este scris, avea să petreacă cu oamenii. „Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu dînşii” (Apoc. 21, 3).

Deci, materialul mohorît si roşu, precum şi visonul din care s-a alcătuit cortul închipuiau pe mama Maicii lui Dumnezeu, care din curăţie şi din înfrînare s-a născut.

Dumnezeiasca voinţă, mai întîi, a ţinut multă vreme însoţirea acestor sfinţi fără de fii, ca prin zămislirea şi naşterea unei fecioare ca aceasta să se arate şi puterea darului lui Dumnezeu, şi cinstea celei născute, şi vrednicia părinţilor ei. Pentru că a face să nască pîntecele cel neroditor şi sterp, aceasta este puterea darului dumnezeiesc, fiindcă aici nu firea, ci Dumnezeu Cel ce biruieşte firea dezleagă legăturile nerodirei. A se naşte din cei neroditori şi stră-ini, aceasta este cinstea celei născute, care a ieşit nu din părinţi care s-ar fi sîrguit la fapte trupeşti, ci din cei înfrînaţi, fiind ei la bătrîneţe; pentru că petrecuseră în însoţire, neavînd fii, cincizeci de ani. Se arată şi aici vrednicia părinţilor Maicii Domnului, că după lunga lor nerodire au născut pe bucuria a toată lumea. În acest lucru Sfinţii Ioachim şi Ana s-au asemănat Sfîntului Patriarh Avra-am şi soţiei lui, cinstitei Sara, care la bătrîneţe a născut pe Isaac, după făgăduinţă. Iar noi zicem că mai mult decît Avraam este aici, că pe cît este mai mare Fecioara Maria decît Isaac, pe atît mai mare este vrednicia lui Ioachim şi a Anei, decît a lui Avraam şi a Sarei. Dar la această vrednicie nu au ajuns pînă ce nu au rugat pe Dumnezeu în amărăciunea sufletului lor şi în mîhnirea inimii, cu mult post şi cu rugăciuni. Că înainte merge mîhnirea şi apoi vine bucuria. Şi înainte mergătoare a cinstei este necinstea şi povăţu-itoare spre cîştigarea celor bune este cererea, rugăciunea cu lacrimi către Dumnezeu.

Cînd se mîhneau ei mult şi se tînguiau pentru nerodirea lor, a adus Ioachim daruri Domnului Dumnezeu în biserica Ierusa-limului la un praznic mare, în care toţi fiii lui Israel aduceau daru-rile lor lui Dumnezeu. Iar Isahar, arhiereu fiind atunci, n-a voit să primească darurile lui Ioachim şi l-a defăimat cînd le-a adus, ocărîndu-l pentru nerodire: „Nu se cade a primi din mîinile tale daruri, că eşti fără de fii, neavînd dumnezeiasca binecuvîntare, pen-tru oarecare tăinuite păcate ale tale”. Asemenea şi un oarecare evreu, din seminţia lui Ruvim, aducînd darurile sale cu ceilalţi oa-meni, a ocărît pe Ioachim, zicîndu-i: „De ce apuci înaintea mea, aducînd darul lui Dumnezeu? Nu ştii că eşti nevrednic să aduci cu noi daruri, de vreme ce nu ai lăsat seminţie în Israel?”

Acestea auzindu-le Ioachim s-a mîhnit şi s-a dus de la biserica Domnului foarte întristat, ruşinat şi defăimat şi i s-a întors lui praznicul acela în plîngere şi bucuria praznicului aceluia în tînguire. Şi nu s-a întors atunci la casa lui, de mîhnirea cea mare, ci s-a dus în pustie, la păstorii turmelor sale, şi acolo a plîns pentru două lucruri: pentru nerodire şi pentru defăimare şi ocară. Apoi, adu-cîndu-şi aminte de Sfîntul Avraam strămoşul, căruia i-a dat Dumnezeu fii după ce îmbătrînise, a început a se ruga Domnului cu dinadinsul, ca şi el de aceeaşi binecuvîntare să se învrednicească, ca auzit şi miluit să fie, ca să se ridice ocara lui dintre oameni şi să se dea rod însoţirei lui la bătrîneţe, precum oarecînd lui Avraam, ca să poată a se numi tată de fii, iar nu ca un neroditor şi lepădat de Dumnezeu să rabde de la oameni ocară. Şi a adăugat la rugăciune post, patruzeci de zile, nevrînd să guste pîine. „Nu voi da – zicea – gurii mele hrană, nici mă voi întoarce la casa mea, ci lacrimile me-le să-mi fie mie hrană şi pustia aceasta casă, pînă ce va auzi şi mă va cerceta pe mine Domnul Dumnezeul lui Israel”.

Asemenea şi Ana, femeia lui, în casă şezînd şi înştiinţîndu-se că arhiereul nu a vrut să primească darurile lor, ocărîndu-i pentru nerodire, şi că bărbatul ei, de mîhnire, lăsînd-o pe ea, s-a dus în pustie, plîngea cu nemîngîiate lacrimi. „Acum – zicea – sînt mai ticăloasă decît toţi: de Dumnezeu lepădată, de oameni defăimată şi de bărbat lăsată. Deci de care lucru mai întîi voi plînge? Oare pentru văduvia mea sau pentru nerodire? Oare pentru sărăcia mea sau că nu m-am învrednicit a mă numi maică?” Şi se tînguia cu amar în toate zilele acelea. Iar o slujnică a ei, anume Iudit, o mîn-gîia pe ea, dar nimic n-a sporit, pentru că cine putea să o consoleze pe dînsa?!

Odată, tînguindu-se, a intrat în livada sa şi, şezînd sub un co-pac de dafin, a suspinat din adîncul inimii. Şi ridicîndu-şi cu lacrimi ochii săi spre cer, a văzut în copac un cuib de pasăre avînd pui mici. Şi de acolo, luînd pricină de mai mare durere a inimii, a înce-put a striga: „Vai, mie, celei lipsite! Că eu singură sînt mai păcă-toasă între fiicele lui Israel! Eu singură decît toate mai defăimată între femei. Toate îşi poartă rodul pîntecelui pe mîinile lor, toate de fiii lor se mîngîie, iar eu singură sînt străină de acea mîngîiere. Vai, mie! Că toate în biserica lui Dumnezeu se primesc cu darurile şi au cinste pentru a lor naştere de fii, iar eu singură de la biserica Dumnezeului meu sînt lepădată. Vai, mie! Cine mai este ca mine? Nici cu păsările cerului nu m-am asemănat, nici fiarelor pămîntului, pentru că acelea sînt roditoare înaintea ta, Doamne Dumnezeule, iar eu neroditoare mă aflu. Nici pămîntului nu m-am asemănat, căci acela răsare şi-şi creşte seminţele sale şi, roduri aducînd, Te binecuvîntează pe Tine, Tatăl cel ceresc, iar eu sînt singură şi fără de fii pe pămînt. Vai mie, Doamne, Doamne! Eu, păcătoasa, singură am sărăcit de facerea de roade. Tu, Cela ce ai dat Sarei oa-recînd, la bătrîneţele cele prea adînci, fiu pe Isaac; Tu, Cela ce ai deschis pîntecele Anei, mama lui Samuil, proorocul tău, caută acum spre mine şi ascultă rugăciunile mele! Adonai Savaot! Ştii ocara nerodirii, deci singur să-mi dezlegi durerea inimei mele şi să deschizi jghiaburile pîntecelui şi pe cea neroditoare să o arăţi rodi-toare, ca pe cea născută în dar să o aducem Ţie, binecuvîntînd, cîntînd, şi cu un gînd slăvind milostivirea Ta”.

Unele ca acestea cu plîngere şi cu tînguire grăindu-le, iată în-gerul Domnului i s-a arătat ei, zicîndu-i: „Ano, Ano, s-a auzit rugă-ciunea ta şi suspinurile tale au străbătut norii, iar lacrimile tale au ajuns înaintea lui Dumnezeu şi, iată, vei zămisli şi vei naşte pe fiica cea prea binecuvîntată, pentru care se vor binecuvînta toate semin-ţiile pămîntului. Printr-însa se va da mîntuire la toată lumea şi se va chema numele ei Maria”.

Deci, auzind aceste cuvinte îngereşti, Ana s-a închinat lui Dumnezeu şi a zis: „Viu este Domnul Dumnezeu, că de voi naşte prunc, îl voi da pe el spre slujba Lui, ca să fie slujind şi lăudînd nu-mele Lui cel sfînt ziua şi noaptea, în toate zilele vieţii sale”. Apoi, umplîndu-se de negrăită bucurie, Sfînta Ana a alergat la Ierusalim cu sîrguinţă, ca acolo mulţumita şi rugăciunile sale să le dea lui Dumnezeu, pentru cercetarea Lui cea milostivă.

În acelaşi ceas, acelaşi înger s-a arătat lui Ioachim în pustie, zicîndu-i: „Ioachime, Ioachime, a auzit Dumnezeu rugăciunea ta şi a voit să-ţi dea ţie darul Său că, iată, femeia ta, Ana, va zămisli şi va naşte ţie o fiică, a cărei odrăslire pe pămînt la toată lumea va fi bucurie! Şi acesta să-ţi fie ţie semnul adevăratei mele bune vestiri: să mergi în Ierusalim la biserica Domnului şi acolo vei afla, la porţile cele de aur, pe soţia ta Ana, căreia aceeaşi bucurie i s-a vestit”. Deci, se mira Ioachim de această bună vestire îngerească şi preamărea, mulţumind lui Dumnezeu cu inima şi cu gura de o milostivire ca aceasta a Lui. Apoi a alergat degrabă, bucurîndu-se şi veselindu-se, la biserica Domnului şi, precum i-a zis îngerul, a aflat pe Ana la porţile cele de aur rugîndu-se lui Dumnezeu, căreia i-a spus de buna vestire îngerească. Asemenea şi ea i-a spus lui că a văzut şi a auzit de la înger spunîndu-i pentru zămislire. Deci, proslăviră pe Dumnezeu Cel ce a făcut cu dînşii o milă ca aceea, Căruia, închinîndu-I-se în sfînta biserică, s-au întors la casa lor. Şi a zămislit Sfînta Ana în ziua a noua a lunii lui decembrie, iar în septembrie, la opt zile, a născut pe fiica cea preacurată şi bine-cuvîntată Fecioara Maria, pe începătoarea şi mijlocitoarea mîntuirii noastre, de a cărei naştere cerul şi pămîntul s-au bucurat.

Şi a adus Ioachim lui Dumnezeu daruri mari, jertfe şi arderi de tot şi s-a binecuvîntat de arhiereu, de preoţi, de leviţi şi de tot poporul că s-a învrednicit de binecuvîntarea lui Dumnezeu. Deci a făcut Ioachim ospăţ mare în casa sa şi toţi se veseleau, lăudînd pe Dumnezeu.

Apoi, crescînd Fecioara Maria, o păzeau părinţii ei ca lumina ochilor, ştiind din descoperire dumnezeiască că va să fie lumină a toată lumea şi înnoire a firii omeneşti. Deci o creşteau pe ea pre-cum se cădea aceleia care avea să fie mamă a Mîntuitorului nostru, nu numai iubind-o pe ea ca pe o fiică dorită de mulţi ani, ci şi cin-stind-o ca pe o stăpînă a lor, pentru că-şi aduceau aminte de înge-reştile cuvinte cele zise pentru ea şi înainte vedeau în duh cele ce erau să fie întru dînsa. Pentru că Fecioara, fiind plină de harul lui Dumnezeu, de acelaşi har şi pe părinţii săi în taină îi îmbogăţea, nu într-alt chip, ci precum soarele cu razele sale luminează stelele ce-rului, împărţindu-le lor lumina sa. Aşa Maria cea aleasă, ca un soare strălucea pe Ioachim şi pe Ana cu razele darului celui dat ei, încît erau plini de duhul lui Dumnezeu şi cu dinadinsul credeau împlinirea cuvintelor îngereşti.

Apoi, cînd era de trei ani, prin dumnezeiască poruncă au dus-o pe ea cu slavă în biserica Domnului, petrecînd-o cu făclii, şi au dat-o pe ea lui Dumnezeu ca dar precum se făgăduiseră. Iar după ducerea ei, trecînd cîţiva ani, Sfîntul Ioachim a trecut din aceste de aici, avînd vîrsta de optzeci de ani, iar Sfînta Ana, fiind văduvă, a lăsat Nazaretul şi a mers la Ierusalim şi acolo petrecea aproape de fiica sa cea prea sfîntă, rugîndu-se în biserica lui Dumnezeu. Petrecînd în Ierusalim doi ani, s-a odihnit în Domnul, avînd şaptezeci şi nouă de ani.

Deci, o, cît de binecuvîntaţi sînteţi, sfinţilor părinţi Ioachim şi Ana, pentru cea prea binecuvîntată fiică a voastră! Încă îndoit sîn-teţi binecuvîntaţi pentru Domnul nostru Iisus Hristos, în Care s-au binecuvîntat toate neamurile şi toate seminţiile pămîntului. Cu drept cuvînt v-au numit pe voi Sfînta Biserică părinţi ai lui Dumnezeu. Pentru că pe Cel ce S-a născut din fiica voastră cea prea sfîntă, Dumnezeu Îl cunoaştem, Căruia acum, în cea cerească îna-inte stare aproape fiind, rugaţi-vă ca şi noi să nu fim depărtaţi de bucuria voastră care petrece în veci. Amin.

Unii zic cum că Mathan, tatăl Sfintei Ana şi moşul după ma-mă al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, ar fi născut pe Iacov, tatăl lui Iosif teslarul. Dar aceasta este o greşeală, care mi se pare a fi ieşit de acolo că la evanghelistul Matei, în cap. I, se pomeneşte Mathan, tatăl lui Iacov, aşa: Eleazar a născut pe Mathan, iar Ma-than a născut pe Iacov, iar Iacov a născut pe Iosif, bărbatul Mariei. Oarecare socotind că acelaşi Mathan este tatăl lui Iacov şi tatăl ce-lor trei fiice – Maria, Sovia şi Ana, au scris că nu Mathan au născut pe Iacov şi pe cele trei fiice; ci altul este acesta şi altul acela. Pentru că acesta a fost din seminţia lui Levi, din fiii lui Aaron, preot, iar altul cel de la Evanghelie. Acela era din seminţia lui Iu-da, din casa lui David împăratul, al douăzeci şi treilea de la neamul lui David şi al lui Solomon, pe care Sfîntul Epifanie, în cuvîntul la naşterea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi Sfîntul Ioan Da-maschin în cartea 4, cea pentru credinţă, în cap. 15, scriu aşa: „Din seminţia lui Solomon, fiul lui David, s-a născut Mathan. Acesta a născut pe Iacov, tatăl lui Iosif, şi a murit, şi a luat Melhi pe femeia lui, pe mama lui Iacov, din seminţia lui Natan, fiul lui David, fiul lui Levi, fratele lui Pamfir, care a fost tată lui Varpafir şi moş lui Ioachim, iar strămoş era Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Şi a născut Melhi, din mama lui Iacov pe Ili, şi era Iacov din sămînţa lui Solomon, iar Ili era din sămînţa lui Natan. Deci, şi-a luat femeie şi a murit fără de fii. Iar după dînsul Iacov, care era fratele lui de o mamă, dar nu de un tată, i-a luat pe femeia lui, deoarece legea poruncea: De va muri cineva neavînd fii, să ia fratele lui pe femeia lui şi să ridice sămînţă fratelui său. Deci, după acea lege, a luat Iacov pe femeia fratelui său şi a născut pe Iosif teslarul, logodnicul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu; şi era Iosif fiul amîndorura; al lui Iacov după fire, iar al lui Ili după lege. Pentru aceasta, Sfîntul evanghelist Luca, scriind de neamul lui Hristos, a pus lui Iosif pe Ili tată, grăind pentru Hristos: Fiind precum se părea, fiu al lui Iosif, al lui Ili, al lui Mathan. Pe Ili îl pune în locul lui Iacov. Iar cum că Mathan, preotul, cel ce a născut trei fiice, nu acela era pe care Evanghelistul în neamul lui Hristos îl pomeneşte, din aceasta se arată cu dinadinsul. Sfîntul Evanghelist Luca scrie pentru Zaharia, tatăl Înainte Mergătorului Ioan, aşa: A fost în zilele lui Irod, împăratul Iudeii, un preot, anume Zaharia, şi femeia lui din fiicele lui Aaron, numele ei Elisaveta. Iar pe Elisaveta a născut-o Sovia, fiica lui Mathan preotul şi era Mathan moş Elisavetei după mamă. Deci, de ar fi fost Mathan unul şi acelaşi cel din cartea neamului lui Hristos, apoi n-ar fi zis evanghelistul, „femeia lui din fiicele lui Aaron”, ci cu adevărat ar fi zis, femeia lui din fiicele lui David, de vreme ce Mathan cel din cartea naşterii era pus nu din casa lui Aaron, ci din a lui David, din sămînţa lui Solomon. Dar de vreme ce acest Mathan preotul, altul era de cel din cartea naşterii, nu din David, ci din Aaron trăgîndu-şi seminţia sa, pentru aceea evanghelistul Luca, de nepoata lui, de Sfînta Elisaveta, femeia lui Zaharia a scris: „Femeia lui era din fiicele lui Aaron!”

De aici se dovedeşte că altul este Mathan cel din cartea naş-terii, care a născut pe Iacov tatăl lui Iosif, şi altul este Mathan acesta preotul Domnului, care a născut cele trei fiice: pe Maria, pe Sovia şi pe Ana, maica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Aceasta se înştiinţează şi de Sfîntul Mucenic Ipolit, pe care Nichi-for Calist în cartea 2, cap. 3, îl aduce mărturie. Acela, scriind de neamul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, pomeneşte pe Ma-than preotul, moşul după mamă al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, că a născut trei fiice. Iar nu pomeneşte că acel preot ar fi născut pe Iacov, tatăl lui Iosif, ci numai fiicele, iar fiu nici unul. Şi încă să mai ştim şi aceasta, că seminţia lui Iuda şi casa lui David nu erau preoţi, ci numai seminţia lui Levi şi casa lui Aaron.

Arătat este deci că altul era tatăl lui Iacov, şi altul, tatăl celor trei fiice.

Nu fără trebuinţă mi se pare să ştim şi aceasta că în aşezămîntul cel vechi a poruncit Dumnezeu să nu-şi ia lor femei din altă seminţie, nici femeile să nu se mărite în altă seminţie, ci fiecare în moştenirea sa să se însoare. Drept aceea aici se va mira cineva, de ce Mathan preotul şi-a luat femeie din altă seminţie, din seminţia Iudei? Asemenea şi Sfîntul Ioachim, fiind din casa lui David, a luat pe Sfînta Ana din fiicele lui Aaron. Oare n-a greşit, călcînd porunca Domnului? N-a greşit! Că deşi altor seminţii ale lui Israel le-a fost poruncit ca fiecare în al său neam să se însoare şi să se mărite, însă, precum Sfîntul Epifanie mărturiseşte, nu era oprită seminţia Iudei ca să se unească cu a lui Levi; casa cea împărătească să fie rudenie cu casa cea preoţească, la care lucru începător a fost cel mai dintîi arhiereu Aaron, care a luat pe Elisaveta, fiica lui Aminadav, sora lui Naason, care atunci era domn în Iudeea. Asemenea şi Iodae, arhiereul cel ce a luat pe Iosavet, fiica lui Ioram, împăratul Iudeii, sora lui Ohozie.

Aceasta s-a făcut cu rînduiala lui Dumnezeu, ca Preacurata Fecioară să fie fiică şi împărătească şi arhierească, fiindcă avea să nască pe Hristos, împăratul şi arhiereul.

Sfîntul Mucenic Severian

Adaugat la septembrie 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 22, 2026

Împărăţind Liciniu, rău credinciosul împărat, cînd sfinţii patruzeci de mucenici au fost prinşi de Agricola, dregătorul Sevastiei, şi aruncaţi în temniţă, atunci era acolo un bărbat anume Severian, de neam boieresc, crezînd în Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Acesta, adeseori cercetînd în temniţă pe sfinţii mucenici, îi întărea pe dînşii spre nevoinţa mucenicească cea pentru Hristos. Iar ei, de dragostea cea spre Dumnezeu atît s-au aprins ca de foc, încît nici iezerul Sevastiei n-a putut să stingă văpaia cea dumnezeiască dintr-înşii. Aşa au stat, cu un suflet mărturisind numele lui Iisus Hristos înaintea prigonitorului şi pînă la moarte s-au nevoit pentru dînsul. Iar după ce au pătimit şi şi-au luat cununile muceniceşti acei patruzeci de răbdători de chinuri, atunci a sosit şi vremea sfîntului Severian ca să iasă la aceeaşi nevoinţă şi luptă, la care pe alţii, cu cuvintele, îi îndemna. Pentru că apropiindu-se clevetitorii de dregătorul îi ziseră: „Cinstea marilor noştri zei se micşorează în cetatea aceasta de către Severian care nu numai singur nu-i cinsteşte pe ei şi nu li se închină, dar şi pe mulţi alţii îi sfătuieşte ca să ocărască şi să defăimeze pe zeii noştri. Şi crezînd singur în cel răstignit, îi învăţa şi pe ceilalţi la aceeaşi credinţă, şi, iată, nu puţin popor a tras în urma sa. Deci, de nu-l vei pierde pe acesta, apoi, toată cetatea se va întoarce după dînsul şi se vor mînia zeii pe cetate şi o vor lăsa pe ea. Apoi şi împăratul, cînd va auzi despre aceasta, nu ne va cruţa pe noi”.

Atunci Lisie, care înlocuia în dregătorie pe Agricola, auzind acestea, a trimis pe slujitori ca să-l prindă pe Severian şi să-l aducă la el. Iar ostaşul lui Hristos, neaşteptînd pînă ce vor veni trimişii ca să-l prindă pe el, apucînd înainte de venirea lor, a mers singur şi, stînd înaintea dregătorului, a început cu limbă slobodă a grăi către dînsul zicîndu-i cu îndrăzneală: „Dar au nu-ţi ajunge ţie pierzarea ta, o, boierule, ci şi sufletele noastre voieşti să le pierzi şi ca pe o dobîndă să le dai dracilor tăi? Ci să ştii că ai nimerit aici peste băr-baţi tari, iar nu peste nerăbdători şi fricoşi. Pentru că mie, precum grăieşte Pavel învăţătorul meu, viaţă îmi este Hristos, şi moartea un cîştig” (Fil. 1,21).

Deci Lisie, auzind aceste cuvinte îndrăzneţe ale sfîntului, a tăcut puţin, apoi, uitîndu-se la cei ce erau de faţă şi cu mîna ară-tînd spre Severian, a zis cu mînie: „Luaţi-l pe el şi cu vîne de bou crude să-l bateţi, ca să înveţe a grăi cu blîndeţe înaintea stăpînirii!”

Iar bătut fiind sfîntul, se veselea că s-a învrednicit a lua rane pentru Hristos şi cuvintele psalmistului avîndu-le ca pe o răcorire, în durerile bătăilor sale, cînta: „Pe spatele mele au lucrat păcătoşii; îndelungat-au fărădelegea lor”. Iar prigonitorul, văzînd că osteniseră slujitorii, iar pe mucenic mai luminat la faţă şi mai îmbărbătat îl vedea, a poruncit ca să înceteze a-l mai bate. Apoi a zis către dîn-sul: „Iată, poţi să cunoşti din bătăile ce le-ai suferit, că nici o mîn-gîiere, nici o fericire îţi aduce ţie Hristosul tău”. Iar mucenicul i-a răspuns: „De n-ar fi ochii tăi sufleteşti întunecaţi cu întunericul ne-dumnezeirii, ţi-aş arăta ţie cît de multe bunătăţi îmi mijlocesc mie, de la Hristosul meu, pătimirile mele. Iar acum ce să mai fac, aprinzînd celui orb lumina sau cîntare cîntînd surdului? De n-ai fi fost orb şi surd, o, judecătorule, ai fi cunoscut darul lui Hristos şi puterea care mă întăreşte pe mine”.

Acestea şi mai multe altele grăind sfîntul, spre mai mare mînie s-a pornit prigonitorul şi, spînzurînd pe mucenic de un lemn, a poruncit ca să-i strujească trupul cu unghii de fier. Iar el, într-acea cumplită durere aflîndu-se, se ruga zicînd: „Iisuse Hristoase, Cel ce ai fost răstignit pe cruce şi ai surpat mîndria vrăjmaşului şi pînă acum eşti lăudat pentru toate lucrurile tale minunate, vino ca să-mi ajuţi mie şi sfărîmă braţul chinuitorului, iar mădulările mele cele rupte adună-le, şi-mi dă mie ca bine să trec nevoinţa muce-niciei”.

Deci, se schimbau slujitorii cei ce chinuiau pe sfîntul şi chinuindu-l mult, l-au dezlegat de pe lemn şi l-au dus în temniţă după porunca prigonitorului. Iar sfîntul mucenic, mergînd la temniţă, prea dulce ritor s-a arătat; ca şi cum nu simţea durerile, se lăuda cu rănile cele suferite pentru Hristos şi, mergînd prin mijlocul cetăţii, către mulţimea poporului ce privea la dînsul, cu faţă luminoasă şi cu glas dulce, arătîndu-şi rănile sale, grăia: „Priviţi-mă, oamenilor, şi în ce fel de bună norocire sînt acum, înţelegeţi. Vouă, socotesc, vi se pare că sînt mai ticălos şi mai mişel decît toţi că nu numai de dregătoria mea cea vremelnică şi de bogăţie m-am lipsit, ci şi de singură sănătatea mea. Dar eu sînt cu mult mai fericit decît voi toţi, pentru că ranele mele acestea pentru Hristos Iisus, Domnul meu, îmi sînt mai dulci decît toate dulceţile cele pămînteşti. Curgerea aceasta a sîngelui şi ruşinea mai cinstită-mi este mie decît porfira cea împărătească. Chinul aceasta mai primit îmi este mie decît toate desfătările voastre pe care voi le iubiţi; iar dregătoria mea cea dintîi şi bogăţia ce era, au nu este deşertăciune, praf şi înşelăciune a lumii acesteia pe care eu ca o tină de la picioarele mele o scutur, suindu-mă la cea mai mare vrednicie mucenicească şi luînd bogăţia cea neîmpuţinată?

Pentru că numai a mă numi eu mucenic al lui Hristos mai slăvit îmi este decît împărăteştile titluri, şi a mi se răpi bogăţiile mele pentru Hristos, mai de mult preţ şi mai bogat lucru îmi este decît vistieriile tuturor împăraţilor celor pămînteşti. Dar unde mai socoteşti sănătatea mea cea trupească, tăria alcătuirilor, frumuseţea feţii, ce era mai înainte? Au nu-i o durere, o slăbănogire şi ceva de care nu-şi poate cineva face idee că mădularele mele, acestea cînd nu erau rănite pentru Hristos şi sîngiurile nu se vărsaseră, mi-erau mie ca nişte legături şi temniţe sufletului meu şi nu ca nişte mădulare ale mele? Iar acum îmi sînt mie mădulare cînd pentru Hristos se taie. Acum trupul meu este sănătos şi tare cînd pentru Hristos se bate, frumuseţea mea este cu mine, cînd mă vedeţi pe mine neavînd chip omenesc, ci cu totul sînt ca o rană, precum şi Domnul meu Iisus Hristos, de la picioare pînă la cap a fost rănit. Şi cu atît mai mult mă bucur în pătimirile mele, cu cît împlinesc în trupul meu ceea ce a lipsit pătimirii lui Hristos. Voi cei ce vedeţi rănile mele, să vă gîndiţi la răsplătirile care vin pentru dînsele. Nu este cu putinţă nici a ajunge cu mintea, nici a spune cu cuvintele bunătăţile acelea pe care Împăratul cel fără de moarte le dă şi a-cum celor ce pătimesc pentru dînsul, şi la ceruri le păstrează pe ele în veci. Şi numai a pătimi pentru dînsul este dulce, dar a muri pen-tru dînsul este şi mai dulce. O, prietenilor, de este aici cineva de ai noştri, de se află cineva din cei credincioşi, robi ai lui Hristos, în mijlocul acestui popor necredincios, văzîndu-mă pe mine aşa răb-dînd pentru Domnul, întăriţi-vă inimile voastre, îmbărbătaţi-vă şi să nu fiţi fricoşi, ca nu cumva să vă rupă pe voi de la prea dulcele Iisus, Domnul nostru, nici un chin! Să nu vă înfricoşeze pe voi sa-bia cea spre voi ascuţită, cuptorul cel înfocat sau furia fiarelor. Să nu vă amăgească pe voi îmbunarea chinuitorului, făgăduinţa daruri-lor sau a boierilor. Pe acestea toate să le călcaţi cu picioarele voas-tre, ca pe nişte gunoaie, ca să împărăţiţi cu Hristos”.

Acestea grăindu-le el, în urmă era lume multă ascultînd cu-vintele lui cele folositoare, pînă ce a fost dus la temniţă şi aruncat fiind într-însa, ca într-o cămară luminoasă dănţuia, sărutînd locul acela pe care sfinţii patruzeci de mucenici pentru Hristos au şezut, cei cu care vorbea mergînd mai înainte adeseori. Iar închis fiind în temniţă, a petrecut într-însa cinci zile şi iar a fost scos la judecată; iar Lisie, ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, se arăta a-i fi milă de sfîntul şi cu vicleşug a început a grăi către dînsul: „Ştiu toţi zeii, Severiane, că mi-e jale de tine şi foarte mă minunez că tu, om bun fiind şi frumos la chip şi cinstit, de bună voie te lipseşti de lumina aceasta dulce. Laud tăria ta şi bărbăţia dacă ai fi folosit-o pe aceasta împotriva vrăjmaşilor; dar a te lupta cu fierul, cu focul, cu fiarele şi cu pietrele şi a-ţi pierde puterea ta, este lucru fără de minte cu adevărat că, iată, virtutea ta este sfărîmată şi trupul zdrobit”. Acestea le zicea nelegiuitul, vrînd ca în vicleşug să amăgească pe ade-văratul plăcut al lui Hristos, însă el cu bărbăţie i-a răspuns: „Nu-ţi fie milă de trupul meu cel rănit de bătăi, ci, de voieşti, mai mari munci încă să-i adaogi. Nu numai să-l baţi şi să-l strujeşti, ci şi cu pietre striveşte-l şi cu foc arde-l, şi orice voieşti şi poţi, fă; dar să ştii, că nu mă vei întoarce pe mine de la Dumnezeu. Şi, mai întîi, tu te vei osteni, muncindu-mă pe mine, decît eu răbdînd pentru Hristosul meu”.

Iar prigonitorul, lepădînd vicleşugul, s-a plecat iar la obişnuita sa mînie şi a poruncit ca să bată pe sfîntul cu pietre peste gură, zi-cîndu-i: „Nu purta pe Hristos pe limba ta, nici supăra urechile bo-ierului cu pomenirea numelui aceluia”. Iar sfîntul, cu gura sfărîmată de bătaia pietrelor, a răspuns: „Ticălosule, cela ce cîndva în sufletul tău ai făcut locaş al diavolilor, nici cu auzul nu poţi suferi numele lui Hristos!”.

Apoi, iar a poruncit prigonitorul ca să-l spînzure pe el, şi cu unghii de fier să-i strujească trupul. Deci, cumplit strujit fiind sfîn-tul, a grăit: „Singura rană care o socotesc că este grea, este aceea de a mă desparte de Hristos; iar acestea toate îmi sînt mie mai mult dulceaţă decît durere, pentru că despărţindu-mă pe mine de la cele pămînteşti, mă împreun cu Hristos”. Iar boierul a zis către dîn-sul: „Severian, jertfeşte zeilor şi te voi scăpa de munci”. Iar el nu i-a răspuns nici un cuvînt, ci încetişor în sineşi grăia: „Nu sînt vrednice pătimirile lumii de acum de slava ce va să se arate”. Iar dre-gătorul socotind-o lui aceea că este ocară, că, adică, nu-i răspundea lui, alt chin a scornit asupra lui. Luîndu-l pe el de pe lemn, l-a dus la zidul cetăţii şi legîndu-i o piatră grea pe grumaji, iar alta de picioare, şi pe dînsul încingîndu-l cu funia de pe zid, a poruncit să-l spînzure pe el. Şi aşa spînzurat fiind sfîntul şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile purtătorului de nevoinţă Hristos, Domnul său. Iar sfîntul lui trup, oarecare din credincioşi luîndu-l noaptea, l-au dus la moşia sa. Iar cînd s-au apropiat de satul în care era casa Sfîntului Severian, cu psalmi şi cu cîntări ducîndu-l cu cinste, atunci a ieşit întru întîmpinarea lui tot poporul, bătrînii şi tinerii cu sîrgu-inţă, unii pe alţii întrecînd, care mai de care să ia binecuvîntare de la mult pătimitorul lui trup. Rămăsese în casă numai femeia unei slugi a lui, plîngînd deasupra trupului bărbatului său, pentru că unul din robii sfîntului mucenic murise atunci şi zăcea neîngropat. Deci, se tînguia pentru dînsul femeia lui, zicînd către cel mort de parcă ar fi fost viu: „Iată stăpînul nostru se apropie de casă şi toţi au ieşit în întîmpinarea lui, numai tu nu ieşi şi eu din pricina ta; scoală-te deci şi mergi să întîmpini pe stăpînul tău!” Iar acestea grăindu-le ea cu plîngere, îndată s-a sculat mortul ca din somn şi a mers înaintea moaştelor sfîntului mucenic Severian şi, întîm-pinîndu-l, a căzut la sfintele lui moaşte, cu bucurie sărutînd pe stăpînul său. Deci, tot poporul, văzînd pe mortul înviat prin venirea mucenicului, s-a mirat şi a proslăvit pe Dumnezeu şi cu mai multă osîrdie s-a lipit de sfîntul.

Apoi, era între dînşii nedumerire pentru îngroparea trupului sfîntului, neştiind unde să-l pună pe el. Pentru că unii ziceau că acolo, iar alţii aiurea este cuviincios loc de îngroparea lui. Deci, era pe moaştele sfîntului o cunună de flori frumos împletită şi, iată, fără de veste a zburat un vultur şi apucînd cununa aceea zbură încet şi nu departe a şezut. Iar poporul mergea după el şi apropiindu-se de vultur, el iar zbură mai departe cu cununa aceea, iar ei îl urmau şi aşa i-au adus pe ei pînă la pustia din apropiere şi a şezut pe un munte înalt la un loc foarte frumos şi acolo punînd acea cunună, a zburat de la ochii lor. Iar lumea, găsind cununa pe mun-te, cunoscu că acolo vrea Dumnezeu ca să pună trupul sfîntului mucenic. Şi, luîndu-l pe el cu cinstea cea cuviincioasă, l-au îngropat pe muntele acela, unde la mormîntul lui mulţi bolnavi s-au tămăduit.

Iar cel care, înviind, a ieşit în întîmpinarea sfîntului, a trăit după învierea sa cincisprezece ani, şezînd lîngă mormîntul stăpînului său, şi după aceea, cu pace s-a sfîrşit.

Deci pentru toate acestea se cuvine să dăm slavă lui Dumnezeu unuia în Treime: Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Nichita ascunsul

Adaugat la septembrie 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 22, 2026

Plăcutul lui Dumnezeu cel ascuns, fericitul Nichita, care se numea Hartularie, s-a născut în Constantinopol, din părinţi de neam bun şi trecînd prin lume şi în taină slujind lui Dumnezeu, I-a plăcut Lui atîta, încît şi uşile bisericii i se deschideau singure cînd venea el în mijlocul nopţii la rugăciune şi sfeşnic aprins nu de mîini omeneşti îi lumina lui. Despre el se cuvine a şti următoarele:

Un preot dreptcredincios, cu un diacon cucernic, cîştigaseră dragostea cea după Dumnezeu unul către altul, iar după cîtva vreme, prin drăceasca bîntuială, dragostea s-a schimbat în vrajbă. Şi numele diaconului era Sozont, iar preotului nu i se ştie numele.

Deci, multă vreme petrecînd ei în vrajbă, s-a întîmplat de a murit preotul în mînia aceea. Atunci, diaconul a început a se tulbura cu gîndul şi a fi mustrat de conştiinţă că nu-şi dezlegase mînia prin iertare. Deci, s-a dus să caute un părinte duhovnicesc căruia să poată a-i descoperi neliniştea sa; şi străbătea locurile cele pustii, căutînd doctor pentru rana inimii sale şi, aflînd pe un stareţ sporit în fapte bune, mare şi sfînt, aceluia i-a mărturisit păcatul mîniei şi al vrajbei pe care l-a avut cu preotul şi i-a cerut iertare. Iar stareţul i-a grăit lui: „Tot cel ce cu credinţă cere, primeşte, şi celui ce bate i se deschide”. Şi bine faci, frate, grijindu-te de grabnica dezlegare a acelui mare păcat. Să-ţi ajute ţie Domnul! Însă nu stă în puterea mea, o, fiule! ca să te împac pe tine cu cel mort. Drept aceea, întoarce-te la Constantinopol de unde ai venit şi la biserica cea mare a Sfintei Sofii mergînd, noaptea să stai lîngă frumoasele uşi cele mari şi pe care îl vei vedea mai întîi venind la uşi, să te închini lui şi să-i spui de noi, dînd lui această scrisoare pecetluită. Şi-ţi va fi dînsul ocîrmuitor în păcatul tău.

Iar diaconul, împlinind această poruncă a părintelui său celui duhovnicesc, a mers în cetate şi noaptea, tîrziu, a ajuns la uşile bisericii Sfintei Sofia şi a stat aşteptînd venirea feţei celei neştiute. Şi, iată, a văzut pe un bărbat apropiindu-se şi acela era fericitul Nichita, despre care ne este nouă cuvîntul – iar diaconul, închinîndu-i-se aceluia şi sărutîndu-l pe el, i-a dat scrisoarea stareţului şi i-a spus lui mîhnirea sa, iar bărbatul acela ascultînd cele spuse de diacon şi citind scrisoarea de la stareţ, zicînd, se tînguia: „Cine sînt eu, mai micul, ca să îndrăznesc a face lucrul cel ce covîrşeşte puterea mea? Însă, cu rugăciunile celui ce te-a trimis pe tine, nădăjduind, mă voi nevoi pe cît îmi va ajuta Dumnezeu, la lucrul ce mi se porunceşte mie”. Aceasta zicînd, a stat înaintea uşii şi, mîinile spre cer ridicîndu-şi, se ruga în şoaptă.

Apoi, plecîndu-şi genunchii şi lipindu-şi capul de pămînt, făcea rugăciunea încet şi, după puţin sculîndu-se, a zis: „Deschide lor, Doamne, uşa milostivirii tale”. Şi, îndată, uşa cea dintîi singură s-a deschis, iar el, luînd pe diacon, au intrat în tindă şi, de uşile bisericii apropiindu-se, a zis diaconului: „Aici să stai nemişcat”. Iar el singur a făcut închinăciune pe pragul bisericii şi s-a deschis uşa şi a intrat înăuntru. Şi, cînd sta în mijlocul bisericii rugîndu-se, un sfeşnic luminos prins (atîrnat) de bolta bisericii, ce se afla deasupra capului bărbatului acestuia, s-a pogorît şi a luminat toată biserica. Apoi, a mers la jertfelnic, dar şi acolo uşile singure i s-au deschis; plecîndu-şi capul şi rugîndu-se în tăcere, a ieşit la diacon, iar uşile toate s-au închis numai la vedere. Aceasta văzînd-o diaconul s-a înspăimîntat şi nu îndrăznea să se apropie de bărbatul acela, pentru că o frică mare îl cuprinsese pe el şi faţa aceluia o vedea ca o faţă de înger preaslăvită de rugăciune.

Şi gîndea în sine diaconul: „Nu cumva înger, iar nu om este acesta ce văd?” Chiar şi aceasta nu s-a tăinuit de bărbatul acela, pentru că a zis către diacon: „De ce cu cugetul te tulburi pentru mine, omule? Să crezi că şi eu sînt om, zidit din ţărînă, născut din sînge şi carne, crescut în casă luminoasă şi în această cetate, dar darul lui Dumnezeu lucrează şi în cei neputincioşi. Ci, să mergem pe calea care ne este nouă înainte”. Şi au mers la locul unde se făcea tîrgul, iar diaconul mergea după el. Apoi, ajungînd acolo la biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu rugăciune s-au deschis uşile bisericii şi în biserică fiind şi rugîndu-se au ieşit, şi uşile singure s-au închis. Iar diaconul privind la aceea, nefăcînd nimic altceva, fără numai încetinel zicea cu spaimă în sineşi: „Doamne miluieşte”. După aceea, merseră la biserica Vlahernei; şi adeveri mai în urmă diaconul că atît de iute era mergerea lor pe la biserici, precum ar fi zburat o pasăre. Sosind ei la uşile bisericii Vlaherniei, cînd bărbatul acela a făcut rugăciune cu lacrimi, îndată, ca şi la celelalte biserici, s-au deschis uşile de la sine; şi punînd pe diacon în uşi şi poruncindu-i ca să privească cu dinadinsul înăuntru, singur a intrat în biserică şi, plecîndu-şi genunchii, se ruga cu osîrdie. Iar diaconul, stînd în uşă şi privind, a văzut lumină înăuntrul bisericii, scăldînd-o cu totul în strălucirea ei. Şi un diacon luminos, ieşind din altar, cădelniţa atunci toată biserica, iar după puţin timp, a văzut o ceată de preoţi îmbrăcaţi cu haine albe, ieşind din altar în mijlocul bisericii. Apoi, a văzut altă ceată de preoţi îmbrăcaţi în veşminte mohorîte şi toţi adunîndu-se împreună în mijlocul bisericii cîntau cîntări foarte frumoase şi alese, din care nici una n-a putut diaconul să înveţe, decît numai „Aliluia”.

Deci, bărbatul acela, sculîndu-se de la rugăciunea sa, a zis către diacon: „Frate, să intri înăuntrul bisericii fără de temere şi, spre ceata cea de-a stînga privind, ia aminte la preoţii cei ce stau, doar vei cunoaşte pe preotul acela cu care ai avut vrajbă”. Iar diaconul, intrînd cu cutremur şi apropiindu-se de omul lui Dumnezeu, privea spre ceata cea din stînga şi n-a aflat pe preotul cel căutat. Apoi, bărbatul cel în chip de înger a poruncit diaconului să ia seama la ceata preoţilor din dreapta şi, cercetînd diaconul, a văzut pe preotul acela cu care avea vrajbă şi l-a arătat pe dînsul cu degetul omului lui Dumnezeu. Iar el a zis diaconului: „Mergi de spune preotului pe care l-ai cunoscut: Nichita Hartularie stă afară şi te cheamă pe tine să vii la dînsul”. Iar diaconul, mergînd după porunca lui, a luat pe preot de mîna dreaptă şi l-a dus la omul lui Dumnezeu care ieşise afară din biserică. Iar el, căutînd spre dînsul cu ochi blînzi, i-a zis cu glas lin: „Cucernice preot! Să vorbeşti cu fratele tău, diaconul, şi să dezlegaţi vrajba pe care aţi avut-o între voi”. Şi îndată preotul şi diaconul unul la altul şi-au plecat genunchii şi, cu deplină sărutare, îşi dezlegară vrajba. Deci, preotul dînd iertare, a intrat în biserică şi a stat în ceata sa. Iar omul lui Dumnezeu Nichita, pe pragul bisericii a făcut închinăciune şi îndată uşile bisericii s-au închis. Şi luînd pe diacon, s-au dus înapoi de unde veniseră. Apoi, mergînd o parte de cale, a zis către diacon: „Frate Sozont, mîntuieşte-ţi sufletul tău şi îl adaugă pe el spre al meu folos. Iar părintelui celui ce te-a trimis pe tine să-i spui: Curăţia sfintelor tale rugăciuni şi îndrăznirea cea către Dumnezeu poate şi pe morţi a-i învia”. Şi, acestea zicînd, s-a dus de la ochii diaconului. Iar diaconul, închinîndu-se la locul acela unde au stat picioarele minunatului bărbat, a mers la stareţ, înspăimîntat, dar bucuros, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit, prin acel uimitor şi minunat chip, a se împăca cu pristăvitul preot, cu rugăciunile acelui rob ascuns al lui Dumnezeu, Nichita Hartularie, care, vieţuind în mijlocul poporului şi al gîlcevilor, atît de mult a plăcut lui Dumnezeu.

Apoi, se mai face pomenirea sfinţilor mucenici Hariton şi Strator. Acesta din urmă, legat fiind la doi copaci de cedru, l-au rupt în două pentru Hristos.

Mai pomenim şi pe al treilea sfînt Sinod de două sute de Părinţi care s-au adunat în Efes, şi au surpat pe rău credinciosul Nestorie la anul 431.

În această zi, se mai face şi pomenirea cuviosului părintelui nostru Teofan pusnicul şi mărturisitorul, care a urmat lui Hristos de la o vîrstă tînără. El a suferit bătăi de la împăraţii Caros, Carin şi Numerian, pentru mărturisirea numelui lui Iisus Hristos şi, fiind mîntuit, s-a pristăvit în pustnicie.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Iosif, egumenul de Voloţk.

Tot în această zi, aflarea şi mutarea moaştelor Sfantului Ierarh Teodosie, Arhiepiscopul Cernigovului.

Cuvînt la Naşterea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu

Adaugat la septembrie 21, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 21, 2026

Domnul, Cel ce locuieşte în cer, vrînd să Se arate pe pămînt şi să vieţuiască cu oamenii, mai întîi a pregătit loc de sălăşluirea slavei Sale, pe Preacurata Maica Sa. Pentru că este obicei la împăraţi ca mai înainte să-şi pregătească, în cetatea în care vor să meargă, palatul de petrecere. Şi, precum palatele împăraţilor pămînteşti se zidesc de prea înţelepţii lucrători din materiale mai scumpe, la loc mai înalt, mai frumoase şi mai desfătate decît alte locuinţe omeneşti, a trebuit a se zidi aşa şi palatul cerescului împărat al slavei.

În Legea veche, cînd a vrut Dumnezeu să petreacă în Ierusa-lim, Solomon I-a zidit Lui casă, cu prea înţeleptul lucrător Hiraam, care era meşter renumit şi plin de înţelepciune şi de ştiinţă, ca să săvîrşească tot lucrul. Deci, a zidit-o din materii prime prea scumpe, din pietre alese, din lemne binemirositoare de cedru şi chiparos, care se aduceau din Liban, şi din aur curat, la un loc prea înalt, pe muntele Morea. Era prea frumoasă, căci a săpat heruvimi pe pereţi, şi nenumărate feluri de pomi şi de flori. Deci, avea şi lărgime casa aceea, ca să nu încapă cu înghesuială în ea mulţimea poporului lui Israel. Şi a venit întru ea slava Domnului în foc şi în nor. Dar nu era de ajuns casa aceea spre a cuprinde întru sine pe Dumnezeul cel neîncăput. Solomon i-a zidit Lui altă casă, dar Cel Prea Înalt nu locuieşte în biserici făcute de mîini omeneşti. „Ce casă îmi veţi zidi mie, zice Domnul, sau care este locul odihnei mele?” Deci, a binevoit, la începutul darului celui nou, a I se zidi casă, nefăcută de mînă, pe Preacurata, Prea Binecuvîntata Fecioara Maria. Şi de care lucrători s-a zidit casa aceea? Cu adevărat de cei prea înţelepţi, adică de însăşi înţelepciunea lui Dumnezeu, după cum zice Scriptura: „Înţelepciunea şi-a zidit ei însăşi casă”. Pentru aceasta toate cele ce se fac cu înţelepciunea lui Dumnezeu sînt fă-cute bune şi desăvîrşite. Iar de vreme ce palatul cel însufleţit l-a zidit înţelepciunea lui Dumnezeu Cuvîntul, spunem deci că I s-a zidit lui Dumnezeu desăvîrşită casă; Prea Luminatului Împărat I s-a zidit prea luminat palat; Prea Curatului Mire I s-a pregătit cea prea curată şi neîntinată cămară; neprihănitului Mieluşel I s-a zidit cea fără de prihană sălăşluire, la care lucru Însuşi este martor credincios în cer, zicînd către dînsa: „Toată eşti bună, cea de aproape a Mea, şi prihană nu este în tine”. Iar Sfîntul Damaschin zice: „Toată eşti cămara Duhului, toată cetatea lui Dumnezeu şi noian de daruri, toată frumoasă, toată aproape de Dumnezeu”.

Dar din ce fel de material s-a zidit palatul acesta? Din cele cu adevărat prea scumpe; căci ca dintr-o piatră scumpă s-a născut din neamul cel împărătesc, din David, care a biruit pe Goliat prin piatra aceea ce mai înainte închipuia pe Hristos, piatra cea nepusă în praştie. Şi ca din nişte lemne binemirositoare de cedru şi de chiparos, s-a născut Fecioara Născătoare de Dumnezeu din neamul arhieresc, cel ce aducea lui Dumnezeu jertfe binemirositoare. Tatăl ei, sfîntul şi dreptul Ioachim, era fiul lui Varpafir cel ce-şi trăgea obîrşia sa din Natan, fiul lui David, iar mama ei, sfînta şi dreapta Ana, era fiica lui Natan preotul din neamul lui Aaron. Şi era Preacurata Fecioara după tată din neam împărătesc, iar după mamă din neam arhieresc.

O, Doamne, din cîte prea scumpe materii şi din ce prea cinstite neamuri s-a pregătit palatul cel însufleţit al Împăratului slavei! Şi precum în casa lui Solomon zidurile cele de piatră şi de lemn aveau mai multă cinste decît aurul cel curat cu care erau aurite; tot aşa în naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu neamurile bune, cel împărătesc şi arhieresc, s-au cinstit mai mult cu curăţia deplină a sfinţilor ei părinţi, care este mai scumpă decît tot aurul şi argintul şi mai cinstită decît pietrele cele de mult preţ. Tot lucrul pămîntesc nu este vrednic de cinstea ei, pentru că Preasfînta Fecioară s-a născut din curăţia părinţilor, care este mai presus decît tot neamul bun. Acest lucru îl mărturiseşte Sfîntul Ioan Damaschin, vorbind aşa către sfinţii şi drepţii dumnezeieşti părinţi: „O, fericită însoţire, Ioachime şi Ano! din rodul pîntecelui vostru cu adevărat fără de prihană v-aţi cunoscut!” După cuvîntul Domnului: (r)Din rodurile lor îi veţi cunoaşte pe dînşiiÅ». Aţi rînduit viaţa voastră precum a fost plăcut lui Dumnezeu. Pentru că vieţuind în curăţie şi cuvioşie aţi răsărit vistieria fecioriei, pe Fecioara aceea ce a fost mai înainte de naştere fecioară, cu mintea, cu sufletul şi după naştere fecioară şi totdeauna fecioară, cu mintea, cu sufletul şi trupul de-a pururea feciorind.

Deci, se cădea ca fecioria cea născută pe sine din curăţie să se aducă trupeşte pe sine însăşi luminii celei uneia născute. O, doime a cinstitelor turturele cuvîntătoare, Ioachime şi Ano! Voi, păzind fireasca lege cu curăţie, v-aţi învrednicit celor mai presus de fire daruri dumnezeieşti, pentru că pe Fecioara, dumnezeiasca Maică, voi vieţuind cu dreaptă credinţă şi cu cuvioşie, în omenească fire aţi născut, aţi odrăslit pe cea mai înaltă decît îngerii, pe fiica aceea ce şi pe îngeri acum stăpîneşte. O, prea frumoasă şi prea dulce fiică! O, crinule, cel ce ai crescut în mijlocul spinilor, fiind din rădăcină împărătească cea de bun neam! Prin tine împărăţia cu preoţia s-au îmbogăţit!”

Cu aceste cuvinte, Sfîntul Ioan Damaschin arată din ce fel de părinţi s-a născut dumnezeiasca Maică, din cît de scumpe materii s-a pregătit palatul Împăratului ceresc. În ce fel de loc s-a dospit acest aluat însufleţit? Cu adevărat în cel preaînalt, pentru că Biserica dă o mărturie ca aceasta despre dînsa: „Cu adevărat eşti Fecioară curată mai presus decît toate”. Însă nu cu înălţimea locu-lui, ci cu a bunătăţilor şi cu a darurilor dumnezeieşti, pentru că lo-cul unde s-a născut prea Binecuvîntata Fecioară era o cetate mică în pămîntul Galileei, care se numeşte Nazaret (Despre casa lui Ioachim şi Anei, după multă cercetare, n-am putut să aflăm, lămurit, unde a fost. Am găsit scris în unele locuri că a fost în Ierusalim, iar în aceste cărţi scrie că în Nazaret, şi nedumerirea a rămas tot nedumerire), sub Capernaum, cetatea cea mare, aflîndu-se neslăvită şi necinstită şi locuitorii ei defăimaţi. Mai apoi şi pentru Hristos s-a zis: „Din Nazaret oare poate să iasă ceva bun?” Iar Domnul, „Cel ce petrece întru cele înalte şi spre cei smeriţi priveşte”, a binevoit să se nască Preacurata Maica Sa, nu în Capernaumul cel ce prin mîndrie pînă la cer se înălţase, ci în smeritul Nazaret, arătînd că tot ce este între oameni înalt este urîciune înaintea lui Dumnezeu, iar ceea ce este trecut de dînşii cu vederea şi defăimat, aceea la Dînsul este înalt şi cinstit. La aceasta se mai poate adăuga că din singur numele de Nazaret să se arate înălţimea bunătăţilor Preacuratei Fecioare. Precum prin naşterea Sa în Betleem, care se tîlcuieşte „casa pîinei”, a închipuit cu taină că El este pîinea cea coborîtă din cer spre însufleţirea şi întărirea lumii, aşa şi în naşterea Preacuratei Maicii Sale în Naza-ret, arată cele înalte pentru că Nazaretul se tîlcuieşte „înflorit, sfin-ţit şi deosebit de cele pămînteşti, încununat şi păzit”.

Toate acestea se arată luminos întru Preacurata Fecioară, pentru că ea este floarea ce a răsărit din pomul cel uscat, din pîntecele cel neroditor şi sterp şi a înnoit firea noastră cea uscată; floarea cea neveştejită, care înfloreşte pururea prin feciorie, floarea cea cu bun miros care a născut mirosul cel frumos, pe singur Împăratul; floarea care a adus rod pe Hristos Domnul, ceea ce singură a răsărit mărul cel cu bun miros; este sfinţită cu darul Sfîntului Duh, cel ce a venit spre dînsa şi a umbrit-o. Şi este mai sfîntă decît toţi sfinţii, pentru că a născut pe Cuvîntul, cel mai sfînt decît toţi sfinţii. Ea este deosebită de păcătoşii pămînteşti, căci nici un păcat în toată viaţa sa n-a cunoscut.

Toţi cu David grăiesc: „Fărădelegea mea eu o cunosc şi pă-catul meu înaintea mea este pururea”. Numai singură aceea gră-ieşte: „Fără de nelegiuire am alergat şi v-am îndreptat”, pentru că ea este îndreptarea oamenilor, nu numai nefăcînd păcatul, ci şi pe păcătoşi abătîndu-i de la lucrurile cele rele, aşa cum zice Biserica spre dînsa: „Bucură-te, ceea ce curăţeşti lucrurile cele spurcate”. Ea este încununată cu slavă şi cu cinste. Încununată cu slavă, că din împărăteasca rădăcină a răsărit, încununată cu cinste, că din arhiereasca seminţie a crescut. Încununată cu slavă, că din cei curaţi şi drepţi născători a odrăslit; încununată cu cinste, ca cea cinstită prin bunavestire şi slujire a arhanghelului; încununată cu slavă ca o maică a lui Dumnezeu. Că ce este oare mai slăvit decît a naşte pe Dumnezeu? Încununată cu cinste, ca cea pururea fecioară; căci ce este mai cinstită decît aceasta, ca şi după naştere a fi fecioară? Încununată cu slavă cea mai slăvită decît serafimii, care ca un serafim a iubit pe Dumnezeu; încununată cu cinste, cea mai cinstită decît heruvimii, ca ceea ce pe heruvimi cu înţelepciunea şi cu cunoştinţa cea dumnezeiască i-a covîrşit. „Iar slavă, cinste şi pace se cuvine tot omului care face binele”, zice apostolul. Şi cine din pă-mînteni s-a aflat lucrător de bunătăţi mai bun decît Preacurata Fe-cioară? Toate poruncile Domnului le-a păzit, toată voia Lui a făcut-o, toate cuvintele Lui le-a luat în minte, toate graiurile Lui le-a ascuns în inima sa, toate lucrurile cele de milostivire le-a arătat celor de aproape. Deci, cu vrednicie s-a încoronat ca o lucrătoare a tuturor faptelor bune. Este încă şi păzită, că vistieria curăţiei sale fecioreşti o păzea cu străşnicie, încît nici îngerului nu voia să o încredinţeze, pentru că, văzînd pe înger, s-a tulburat de cuvîntul lui şi gîndea în ce chip va fi acea închinare?

Toate acestea Nazaretul, prin numirea sa, le-a arătat a fi în Preacurata Fecioară şi cine nu va zice că palatul acesta înalt al lui Hristos, cu bunătăţile şi dumnezeieştile daruri nu este foarte înăl-ţat? Înaltă este, că din cer s-a dăruit, deşi pe pămînt din pămînteni s-a născut. Din cer, că precum zic unii din gînditorii de Dumnezeu, arhanghelul Gavriil, cel ce a binevestit lui Zaharia naşterea lui Ioan, acelaşi a binevestit lui Ioachim şi Anei zămislirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, acela a adus din cer şi numele ei cel prea binecuvîntat zicînd către maica cea neroditoare: „Ano, Ano, vei naşte pe fiica cea prea binecuvîntată şi se va chema numele ei Maria”.

Drept aceea fără îndoială poate să se numească cetate sfîntă, Ierusalim nou, pogorît din cer de la Dumnezeu şi locaş al lui Dumnezeu între oameni. Înalt este lăcaşul lui Dumnezeu, că mai presus de serafimi s-a înălţat, născînd pe Împăratul Hristos. „O, înălţime, cu anevoie de suit de gîndurile omeneşti!”

Dar ce fel de frumuseţe are Fecioara Maria, palatul cel dumnezeiesc al lui Hristos, să ascultăm pe acelaşi Ioan Damaschin, care zice aşa: „S-a adus lui Dumnezeu, Împăratul tuturor, îmbrăcată cu bună podoabă a faptelor bune, ca şi cu o haină de aur şi înfru-museţată cu darul Duhului Sfînt, a cărei slavă este înăuntru. Că precum la toată femeia, bărbatul este slava ei cea din afară, aşa sla-va Născătoarei de Dumnezeu este înăuntru, adică rodul pîntecelui ei”. Şi iar zice acelaşi: „Fecioară de Dumnezeu dăruită, biserică sfîntă a lui Dumnezeu, pe care acel începător de lume, Solomon, a zidit-o, şi în dînsa a pietruit, nu cu aur împodobită, nici cu pietre neînsufleţite, ci, în loc de aur, strălucind cu Duhul, iar în loc de pietre scumpe, avîndu-l pe Hristos mărgăritarul cel de mult preţ”. O podoabă ca aceasta este înfrumuseţarea palatului acestuia, mult mai frumoasă decît ceea ce a fost în biserica lui Solomon, în care se vedeau închipuite asemănări de heruvimi, de pomi şi de flori. Dar şi în această însufleţită biserică, în Preacurata Fecioară, se văd arătate chipuri de heruvimi, căci viţa sa cea de heruvim nu numai s-a asemănat heruvimilor, dar i-a şi întrecut.

Dacă Biserica a obişnuit a-i numi heruvimi pe alţi sfinţi, cîntînd: „Ce vă vom numi pe voi, sfinţilor? Heruvimi, că întru voi s-a odihnit Hristos”, cu atît cu cît mai ales Fecioara Născătoarea de Dumnezeu este heruvim, în care s-a odihnit trupeşte Hristos şi pe mîinile ei cele preacurate a şezut Dumnezeu ca pe un scaun: „scaun de heruvimi, fecioara”. A închipuit în sine şi asemănările pomilor celor bine roditori, făcîndu-se, duhovniceşte, măslin roditor în casa lui Dumnezeu şi finic înfloritor. Pentru aceasta acum se numeşte mlădiţa de viaţă purtătoare, Biserica cîntînd aşa: „Din cea neroditoare rădăcină, mlădiţă de viaţă purtătoare ne-a odrăslit nouă pe Maica Sa, Dumnezeul minunilor”. Deci, acestea toate se grăiesc pentru frumuseţele ei cele duhovniceşti. Dar, pe lîngă acestea, şi de cele trupeşti nu era lipsită, după cum adeveresc mulţi dascăli bisericeşti, că în toată partea cea de sub soare n-a fost şi nu va fi fecioară aşa de frumoasă, precum a fost Fecioara Născătoare de Dumnezeu, pe care, Sfîntul Dionisie Areopagitul, văzînd-o, voia să o numească Dumnezeu, de nu ar fi ştiut pe Dumnezeu cel născut dintr-însa. Pentru că dumnezeiescul dar de care era plină strălucea din prealuminată faţa ei. Un palat ca acesta înainte şi-a gătit Lui pe pămînt, Împăratul cel ceresc frumos cu sufletul şi cu trupul, ca o mireasă împodobită bărbatului său. Dar încă şi desfătat: „Pîntecele ei mai desfătat decît cerurile l-au lucrat”. Şi au încăput întru dînsa Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu.

Cea desfătată sălăşluire a Cuvîntului, Preacurata Fecioară, nu numai lui Dumnezeu Cuvîntul, ca unui împărat este desfătată, ci şi nouă, robilor celor ce alergăm către Dumnezeu, Cel ce S-a sălăşluit într-însa. Pe Dumnezeu L-a încăput în pîntece, iar pe noi ne înca-pe în a sa milostivire. Vasul cel ales, Sfîntul Apostol Pavel, pornindu-se spre milostivire, zicea către iubiţii săi: „Inima noastră s-a lărgit, aveţi loc destul întru noi”. Dar, la care din sfinţi poate să se găsească milostivirea aşa de desfătată spre încăpere tuturor, pre-cum, după Dumnezeu, a Mariei? Că încape aicea atît cel curat, după cum şi păcătosului iarăşi nu-i este strîmt aici. Acolo cel pocăit are locul său şi disperatul asemenea cu cel nepocăit. Ca şi în co-rabia lui Noe neoprită, nu numai celor curate, ci şi vietăţilor celor necurate se află scăpare.

Întru a ei milostivire toţi cei scîrbiţi, năpăstuiţi, flămînzi, învi-foraţi şi bolnavi află loc de ajuns, pentru că nu ştie să fie nemi-lostivă cea al cărei pîntece ne-a născut nouă pe prea Bunul Dumnezeu. Mulţi străjeri înarmaţi păzesc palatele împăraţilor pă-mînteşti şi nu dau voie tuturor ce voiesc să intre într-însele, ci îi opresc şi îi întreabă de unde şi la ce vin. Iar palatul lui Hristos cel însufleţit, deşi este înconjurat de heruvimi şi de serafimi şi de nenumărate cete ale îngerilor şi ale tuturor sfinţilor, la uşa milostivirii îndurărilor ei nimenea nu opreşte pe cela ce va să intre. Nu-i o-presc străjerii, nu-i gonesc ostaşii, nici la ce vin nu-i întreabă, ci fără de apărare intră cu rugăciunea, şi primeşte dar spre cererea cea de folos.

Drept aceea să alergăm la milostivirea celei ce s-a născut din pîntece neroditor, dîndu-i ei o închinăciune ca aceasta: „Bucură-te, palatul cel cu totul fără de prihană al Împăratului tuturor! Bucură-te, sălăşluirea lui Dumnezeu, Cuvîntului, căreia, şi ţie, fiicei părintelui, Maicii Fiului, miresei Sfîntului Duh, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh de la noi cei din ţărînă, să fie cinste şi slavă în veci”. Amin.

Sfinţii mucenici Evod şi Onisifor, dintre cei şaptezeci de apostoli

Adaugat la septembrie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 20, 2026

Sfîntul Evod a fost unul din cei şaptezeci de apostoli, făcîndu-se întîi episcop în Antiohia cea mare, după Sfîntul Apostol Petru. Era mare propoveduitor al Cuvîntului lui Dumnezeu; Sfîntul Ignatie purtătorul de Dumnezeu îl pomeneşte în scrisoarea sa cea către antiohieni, zicînd: „Aduceţi-vă aminte de fericitul Evod, părintele vostru, care v-a fost pus vouă păstor întîi de apostol; deci, ca să nu se ruşineze de voi părintele, fiţi adevăraţi fii, iar nu din preacurvie”.

Acest Sfînt Evod a scris pentru Prea Curata Fecioară că a născut pe Mîntuitorul lumii în anul al cincisprezecelea al vieţii sale: „De la trei ani, zice, a fost dusă în Biserica Domnului, unde a trăit unsprezece ani, apoi, sosind al doisprezecelea an, de mîinile preoţilor a fost dată lui Iosif spre pază, vieţuind la el patru ani, a primit Bunavestire cea de bucurie de la înger şi a născut pe Hristos, lumina lumii, petrecînd cincisprezece ani ai vieţii sale”. Şi alte multe scrieri de folos a lăsat Sfîntul Evod, dar vremurile cele cumplite în care a fost prigonită biserica n-au îngăduit ca veacul nostru cel de pe urmă să le vadă. A scris o carte care avea titlul: Luminător. Vechiul scriitor Nichifor Calist enumeră acest titlu în istoria sa. Se scrie despre dînsul în martirologiul latin că şi-a vărsat sîngele pentru Hristos şi luînd cununa muceniciei s-a sfîrşit. Unii povestesc că sfîntul a pătimit atunci cînd Vespasian a fost în Antiohia. În acea vreme s-a făcut tulburare în cetate din pricina unui iudeu, Antioh, care, lăsîndu-şi legea sa, a jertfit la idoli. Mulţi din iudei au fost ucişi, pentru că nu s-au închinat la idoli, şi tot atunci mai mulţi iudei au primit credinţa creştină şi îl aveau pe Evod arhiereu. Deci, odată cu dînşii, şi Sfîntul Evod a fost ucis ca un păstor şi mai mare începător al lor.

Iar Sfîntul Onisifor, asemenea era din cei şaptezeci de apostoli, pe care Pavel îl pomeneşte în scrisoarea cea către Timotei, zicînd: „Să dea Domnul milă casei lui Onisifor, că de multe ori m-a odihnit pe mine, şi de lanţul meu nu s-a ruşinat, ci venind în Ro-ma, mai cu osîrdie m-a căutat şi m-a aflat. Să-i dea lui Domnul ca să afle milă de la El în ziua aceea. Şi la cîte în Efes mi-a slujit mie, tu mai bine ştii”. Acesta a fost episcop în Kolofonia şi în Kirini şi pînă la sînge a pătimit pentru credinţă. Mărturiseşte pentru dînsul minologhionul că, după multe bătăi, fiind tîrît de cai sălbatici, şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu şi în ceata mărturisitorilor împreună cu Evod, se sălăşluieşte în lăcaşurile cereşti.

Viaţa celui între Sfinţi Părintele nostru Ioan, Arhiepiscopul Novgorodului

Adaugat la septembrie 20, 2007 de Victor
Categoria: Articole, Vietile Sfintilor

Noul făcător de minuni al Rusiei, sfîntul Ioan, s-a născut în marele oraş Novgorod, din părinţi binecredincioşi; tatăl său se numea Nicolae, iar maica sa, Christina. Avea şi frate după trup, anume Gavriil, cu care era crescut în bună învăţătură şi deprins în frica lui Dumnezeu. Din tinereţe s-a îndreptat pe sine la fapta bună. Iar la vîrsta potrivită, a fost hirotonit preot la biserica Sfîntului sfinţit Mucenic Vlasie. Şi slujea Domnului cu toată osîrdia, umblînd fără prihană în toate poruncile lui. Iubind însă viaţa cea liniştită şi fără de tulburare, a avut dorinţă a se îmbrăca în chipul călugăresc. Pentru aceea a gîndit să zidească şi o mînăstire nouă din averea ce rămăsese de la părinţi. Sfătuindu-se cu fratele său Gavriil, mai întîi a zidit o biserică de lemn, întru numele Prea Curatei Maicei lui Dumnezeu, întru pomenirea cinstitei Buneivestiri, şi a întemeiat mînăstire şi a rînduit toate cele trebuincioase ei. Apoi s-a sîrguit ca să zidească biserica de piatră.

Deci, începîndu-se acel lucru bun, şi zidindu-se bine biserica cea de piatră, au ajuns la ferestre; şi le-a lipsit argintul pentru săvîrşirea bisericii. De aceea fericitul Ioan şi Gavriil, fratele lui, erau în mare mîhnire. Dar avînd mare credinţă şi osîrdie către Prea Curata Născătoare de Dumnezeu, întru mîhnirea lor au năzuit cu lacrimi spre dînsa ca spre cea grabnică ajutătoare şi scîrbiţilor mîngîietoare, rugîndu-se şi zicînd: Continuare…

Sfîntul Mucenic Sozont

Adaugat la septembrie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 20, 2026

Maximian, ighemonul Ciliciei, cînd a intrat în cetatea Pompeiopol, făcîndu-se praznic idolului de aur, a adus multe jertfe. Era acolo un tînăr cu neam din Licaonia, anume Sozont, creştin cu credinţă, cu deprinderi bune, plin de lucruri bune, pentru că învăţa ziua şi noaptea legea Domnului. Acesta, păscînd oile cele ne-cuvîntătoare, pe cele cuvîntătoare le povăţuia la păşunea cea bună; pentru că unde era el cu oile, acolo se adunau la dînsul şi ceilalţi păstori, copii şi bărbaţi, şi îi învăţa pe ei să cunoască pe unul Dumnezeu. Aşa, pe mulţi a adus la Sfîntul Botez, pentru că darul Domnului nostru Iisus Hristos era întru dînsul.

Odată, păscînd oile pe lîngă un izvor unde se afla un stejar mare, a adormit cu somn dulce şi a avut o vedenie dumnezeiască, care îl chema pe el la nevoinţa mucenicească, şi i s-a mai spus că acel loc are să fie multora de folos, pentru că se va sfinţi cu darul cel ce se coboară de sus şi mulţi vor afla mîntuire printr-însul şi vor preamări Sfînta Treime. Deci, sculîndu-se din somn bunul păstor, a încredinţat altora oile şi a lăsat în locul acela arcul său şi trei săgeţi spre pomenirea sa, iar el singur a intrat în cetatea Pompeiopol şi a văzut păgînătatea ce se înmulţea şi sfînta credinţă scăzînd, şi l-a durut inima de aceasta. Intrînd în capiştea idolească, unde se găsea un idol de aur, a luat de la dînsul o mînă şi, sfărîmînd-o, a împărţit-o la săraci. Apoi fiind mare tulburare în cetate pentru mîna cea de aur care se luase de la idol, mulţi erau cercetaţi şi chinuiţi. Dar Sfîntul Sozont, nevrînd ca altcineva să pătimească pentru vina lui, a mers singur la ighemonul Maximian şi s-a dat pe faţă. „Eu sînt – zise el – cel ce am luat mîna idolului vostru, pe care am zdrobit-o, iar aurul l-am dat celor ce aveau trebuinţă”.

Fiind cercetat pentru ce a îndrăznit a face un lucru ca acela şi a aduce necinstire idolului lor, a răspuns : „Am făcut aceasta ca să vă încredinţaţi de puterea cea slabă a idolului vostru. Cînd am luat mîna de pe dînsul, el nu s-a împotrivit. Să fi zis ceva!? Nici că l-a durut şi nici nu a suspinat. Şi cum putea să se împotrivească fiind mut şi fără de suflet ? Că de ar fi fost Dumnezeu adevărat şi viu, mi s-ar fi împotrivit şi nu s-ar fi lăsat să-i fac rău. Iar eu, cunoscîndu-l pe el că este idol, iar nu Dumnezeu, i-am sfărîmat mîna; ba încă era să-l zdrobesc cu totul, ca să nu vă mai închinaţi lucrului cel făcut de mîini omeneşti care, deşi are ochi, urechi, mîini şi picioare, nici nu vede, nici n-aude, nici nu grăieşte, nici nu pipăie, nici nu umblă şi nici nu poate să-şi ajute lui ceva, cînd l-ar bate cineva sau l-ar preface în bucăţi”.

Auzind aceasta, ighemonul a poruncit ca să-l lungească pe el fără milă. Deci, mai întîi, l-au spînzurat şi cu drugi de fier peste coaste l-au strujit; apoi încălţîndu-l cu încălţăminte de fier care avea piroane ascuţite pe dinăuntru, l-au pornit prin cetate, iar sfîntul preumblîndu-se astfel, slăvea pe Hristos Dumnezeu. După aceasta, iarăşi îl spînzurară pe lemn şi cu toiege de fier foarte tare îl bătură, cît nu numai trupul, ci şi oasele i-au sfărîmat. În acele munci sfîntul şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu. Apoi, văzîndu-l pe el prigonitorii că murise, l-au luat de pe lemn, după porunca ighemonului şi au făcut foc mare ca să-i ardă trupul pentru a nu fi cinstit de credincioşi. Şi cînd aruncară în foc trupul lui, cel mult pătimitor, deodată se făcură fulgere şi tunete groaznice şi a căzut ploaie mare cu grindină, încît îndată focul s-a stins. Iar poporul ce se afla acolo s-a răspîndit de frică şi a rămas trupul sfîntului întreg. Şi, venind noaptea, credincioşii vroiau să ia sfintele lui moaşte, dar nu puteau fiind întuneric mare. Şi mîhnindu-se ei foarte tare de aceasta, iată în miezul nopţii, o lumină din cer a strălucit peste moaşte pe care, luîndu-le credincioşii, le-au îngropat cu cinste. Iar de la mormîntul lui multe minuni se făceau şi nu numai de la mormînt, ci şi de la izvorul cel de sub stejar, unde sfîntul, dormind, a avut vedenia aceea. Asemenea felurite tămăduiri se dau bolnavilor, cu darul lui Hristos şi cu rugăciunile sfîntului pătimitor. Pentru aceea, mai pe urmă s-a zidit acolo o biserică în numele lui, spre lauda întru dînsa a unuia în Treime adevăratului Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în Veci. Amin.

Sfîntul Ioan, Arhiepiscopul Novgorodului

Adaugat la septembrie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 20, 2026

Noul făcător de minuni al Rusiei, sfîntul Ioan, s-a născut în marele oraş Novgorod, din părinţi binecredincioşi; tatăl său se numea Nicolae, iar maica sa, Christina. Avea şi frate după trup, anume Gavriil, cu care era crescut în bună învăţătură şi deprins în frica lui Dumnezeu. Din tinereţe s-a îndreptat pe sine la fapta bună. Iar la vîrsta potrivită, a fost hirotonit preot la biserica Sfîntului sfinţit Mucenic Vlasie. Şi slujea Domnului cu toată osîrdia, umblînd fără prihană în toate poruncile lui. Iubind însă viaţa cea liniştită şi fără de tulburare, a avut dorinţă a se îmbrăca în chipul călugăresc. Pentru aceea a gîndit să zidească şi o mînăstire nouă din averea ce rămăsese de la părinţi. Sfătuindu-se cu fratele său Gavriil, mai întîi a zidit o biserică de lemn, întru numele Prea Curatei Maicei lui Dumnezeu, întru pomenirea cinstitei Buneivestiri, şi a întemeiat mînăstire şi a rînduit toate cele trebuincioase ei. Apoi s-a sîrguit ca să zidească biserica de piatră.

Deci, începîndu-se acel lucru bun, şi zidindu-se bine biserica cea de piatră, au ajuns la ferestre; şi le-a lipsit argintul pentru săvîrşirea bisericii. De aceea fericitul Ioan şi Gavriil, fratele lui, erau în mare mîhnire. Dar avînd mare credinţă şi osîrdie către Prea Curata Născătoare de Dumnezeu, întru mîhnirea lor au năzuit cu lacrimi spre dînsa ca spre cea grabnică ajutătoare şi scîrbiţilor mîngîietoare, rugîndu-se şi zicînd: „Tu, Stăpînă, ştii credinţa noastră şi dragostea pe care o avem către Fiul Tău şi Dumnezeul nostru şi spre tine, Doamna noastră, cu toată osîrdia şi credinţa spre zidirea prea cinstitului tău hram ne-am pornit şi spre ajutorul tău ne-am pus nădejdea noastră, Maica lui Dumnezeu. Deci, ajută-ne nouă ca să săvîrşim biserica ta, trimite ajutorul tău, Stăpînă, şi nu ne ruşina pe noi robii tăi, că, iată, am început a zidi şi nu putem a o sfîrşi fără de ajutorul tău”. Aşa rugîndu-se şi tînguindu-se ei, li s-a arătat noaptea în vis Preacurata Maica lui Dumnezeu, cereasca împără-teasă, zicîndu-le lor: „De ce v-aţi tînguit atîta pentru zidirea biseri-cii mele, iubiţii mei robi ai lui Dumnezeu? Nu voi trece cu vederea rugăciunea, credinţa şi dragostea voastră, ci degrabă vă voi trimite vouă cele spre săvîrşire; ba vă va şi prisosi; şi altă trebuinţă nu este, fără numai sîrguiţi-vă la lucru şi nu vă împuţinaţi în credinţă”. Această vedenie o văzură amîndoi fraţii şi, deşteptîndu-se, s-au umplut cu mare bucurie. Iar după cîntarea Utreniei au spus unul altuia cele ce văzuseră, şi s-au întărit cu nădejde. Şi într-aceeaşi zi, de dimineaţă, după rînduiala lui Dumnezeu, ieşind afară din mînăs-tire, au văzut un cal foarte minunat stînd înaintea porţii, cu frîu aurit, înfrînat, şi şeaua de pe dînsul ferecată cu aur, iar călăreţ pe el nu era. Şi sta calul blînd şi nemişcat. Mirîndu-se de frumuseţea şi mărimea calului, aşteptară mult: oare nu va veni de undeva călăreţul calului acestuia? Şi pentru că nu a venit nimeni, calul stînd la un loc, nemişcat, se apropiară de dînsul şi văzură doi săcu-şori plini pe amîndouă părţile şelei atîrnaţi. Cunoscînd deci că de la Dumnezeu li s-a trimis lor aceasta, au luat de pe cal săcuşorii aceia şi îndată calul s-a făcut nevăzut din faţa ochilor lor. Apoi, dezlegînd săcuşorii, au aflat unul plin cu aur iar altul cu argint şi, mirîndu-se de o asemenea purtare de grijă dumnezeiască şi a Preacuratei Maicei lui Dumnezeu, mare mulţumită au înălţat şi degrabă au săvîrşit biserica, cu toată buna podoabă înfrumuseţînd-o. Ase-menea au cumpărat mînăstirii şi mulţime de moşii, iar rămăşiţa au-rului şi a argintului au dat-o egumenului şi fraţilor. Şi ei se îmbrăcară în călugărescul chip acolo şi s-au numit Ioan-Ilie şi Gavriil-Grigorie şi petreceau în mănăstirea aceea cu plăcere dumnezeiască în post şi în rugăciune şi întru toate nevoinţele şi ostenelile călugăreşti.

Murind preasfinţitul arhiepiscop al Novgorodului, Arcadie, l-au luat pe fericitul Ilie din mînăstirea sa şi l-au ridicat la scaunul arhiepiscopiei cu sila, căci el se lepăda, socotindu-se nevrednic de o rînduială ca aceasta; dar Dumnezeu l-a făcut pe el vrednic. Deci, voievodul, toţi mai marii duhovniceşti şi mirenii, tot poporul cetăţii aceleia, cu un glas, l-au ales pe el, căci era iubit de Dumnezeu şi de oameni şi prin rugăminte l-au făcut pe el să primească scaunul arhiepiscopiei. Atunci s-a supus şi a fost aşezat arhiepiscop al Novgorodului de prea sfinţitul Ion, mitropolitul Kievului şi a toata Ru-sia. Şi păstorea bine turma oilor lui Hristos, vieţuind întru cuvioşie şi dreptate.

În acea vreme, Roman, voievodul Suzdalului, şi alţii din ace-laşi pămînt al Rusiei, demnitari mulţi, şaptezeci şi doi la număr, se sculaseră asupra marelui oraş Novgorod, vrînd să-i risipească pe el şi pe oamenii săi, cei de un neam şi de o credinţă, să-i prade şi să-i dea morţii. Pentru aceea au mers la cetate cu marea mulţime a oş-tilor lor şi, împresurînd-o, au strîmtorat-o cu sila trei zile. Iar cetă-ţenii, văzînd puterea cea mare a protivnicilor şi slăbind de război, erau în necaz şi în nepricepere mare, neaşteptînd ajutor de nicăieri, numai de la Dumnezeu cereau milă, şi nădăjduiau spre rugăciunile sfinţitului lor păstor. Iar bunul păstor, văzînd pe lupii cei ce năvăliseră şi căutau să-i rănească turma, a stătut la strajă, privind cu ochi nedormit spre Dumnezeu şi cu rugăciunile sale îngrădind cetatea şi cu ziduri. Iar în noaptea a treia stînd el, după obicei, la rugăciune înaintea icoanei Domnului Iisus Hristos, şi cu lacrimi, strigînd către Stăpîn pentru izbăvirea cetăţii, a auzit un glas zicînd către dînsul: „Să mergi în biserica Domnului nostru Iisus Hristos, cea de pe uliţa lui Ilie, şi acolo, luînd chipul Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, să-l înalţi pe zidul cetăţii împotriva vrăjma-şilor şi îndată vei vedea mîntuirea cetăţii”. Iar el, care a auzit un glas ca acesta, s-a umplut de negrăită bucurie şi a petrecut fără de somn toată noaptea aceea.

A doua zi a chemat deci tot soborul şi le-a spus lor de glasul ce se făcuse către dînsul; iar poporul, auzind aceea, a proslăvit pe Dumnezeu şi pe Preacurata Maica lui Dumnezeu şi primind oarecare putere a îndrăznit. Apoi, arhiepiscopul a trimis pe arhidiaconul său dimpreună cu clerul, poruncindu-i să aducă la sobor acea cin-stită icoană, iar el, împreună cu sfinţitul sobor, intrînd în biserica cea mare a înţelepciunii lui Dumnezeu, au început a săvîrşi cîntări de rugăciune. Ajungînd, deci, trimişii la biserica Mîntuitorului, unde se afla icoana făcătoare de minuni a Prea Sfintei de Dumnezeu Născătoare şi, închinîndu-se precum se cădea, cînd au vrut să o ia, n-au putut nici să o mişte din loc; şi, pe cît au încercat mai mult, pe atît nicidecum n-au putut. Şi, întorcîndu-se, au spus sfîntului. Apoi el, adunînd tot soborul, a mers cu sîrguinţă şi, intrînd în biserică, a căzut înaintea icoanei Stăpînei noastre, rugîndu-se şi zicînd: „O, prea milostivă Doamnă, Fecioară de Dumnezeu Născătoare, tu eşti nădejdea, scăparea şi apărarea cetăţii noastre, zidul, acoperămîntul şi limanul tuturor creştinilor. Drept aceea şi noi păcătoşii, spre tine nădăjduim. Roagă-te, Doamnă, Fiului tău şi Dumnezeului nostru pentru cetatea noastră şi nu ne da în mîna vrăjmaşilor noştri pentru păcatele noastre, ci ascultă plîngerea şi suspinarea robilor tăi şi scapă-ne. Precum oarecînd pe niniviteni Fiul tău i-a cruţat, pentru pocăinţă, aşişderea şi aici arată-ţi, Stă-pînă, mila ta”. Astfel rugîndu-se sfîntul, a început a cînta paraclisul; şi cînd clericii cîntau condacul după a şasea peasnă: „Ceea ce eşti folositoare creştinilor, neînfruntată”, îndată cinstita icoană a Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu s-a mişcat singură. Iar poporul văzînd acea minune, toţi ca un singur glas strigau: „Doamne miluieşte!” Apoi, prea sfinţitul arhiepiscop, luînd în mîini acea cinstită icoană, a sărutat-o cu dragoste şi, mergînd cu poporul, săvîrşind cîntări şi rugăciuni a înălţat-o pe zidul cetăţii şi a pus-o împotriva luptătorilor. Şi, fiindcă la al şaselea ceas începuseră protivnicii a se năpădi mai tare la cetate şi îndreptară săgeţi asupra ei ca ploaia de multe, îndată cinstita icoană a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu schimbîndu-şi faţa sa dinspre protivnici, a întors-o spre cetate. Această mişcare era semn sigur de prea marea milostivire a Stăpînei noastre, pe care a arătat-o popoarelor celor ce se primejduiau de către împresurători. Privind arhiepisco-pul spre sfînta icoană a văzut lacrimi curgînd din ochii ei ca un izvor al raiului şi luînd felonul său, adună într-însul pe cele ce picau din icoană şi grăi: „O, minune prea slăvită! Cum din lemn uscat pică lacrimi! Iată, Împărăteasă, ne arăţi nouă semn adevărat, că te rogi Fiului tău şi Dumnezeului nostru, cu lacrimi, pentru scă-parea cetăţii”. Poporul, văzînd că plîngea icoana Preasfintei Născă-toare de Dumnezeu, a strigat către Dumnezeu cu lacrimi şi cu suspinuri. Şi deodată a coborît frică asupra protivnicilor, i-a aco-perit întunericul, iar mînia lui Dumnezeu i-a tulburat şi începură unul pe altul să se ucidă. Iar cetăţenii, văzînd o tulburare ca aceea a lor, au deschis porţile cetăţii şi, ieşind înarmaţi, s-au repezit asupra vrăjmaşilor, pe unii tăindu-i, iar pe alţii de vii robindu-i şi aşa au biruit toate taberile vrăjmaşilor, cu ajutorul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu.

Din acea vreme arhiereul lui Dumnezeu, Ilie, a aşezat praznic luminos: să se prăznuiască acel prea minunat semn al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu în marea cetate Novgorod, şi a numit ziua aceea pe de-o parte zi de izbăvire, iar pe de alta, zi de pedepsire; de izbăvire, deoarece cu rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu a trimis Dumnezeu izbăvire cetăţenilor, iar zi de pedepsire pentru aceia care, sculîndu-se asupra celor de un neam şi de o credinţă, făceau război între fraţi. Şi aşa, din vremea aceea marele Novgorod era în pace şi în linişte adîncă prin ocîrmuirea bunului păstor.

Fericitul, şezînd pe scaunul său ani îndestulaţi spre înălţarea laudei lui Dumnezeu, a zidit şapte biserici vestite. Cea dintîi biserică, pe care mai întîi de călugăria sa a zidit-o, era cu hramul Bunavestire a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. A doua, pe care în vremea arhieriei sale a zidit-o, avea hramul Botezul Domnului. A treia, în numele Sfîntului Prooroc Ilie. A patra era afie-rosită în numele cuviosului Theodor, egumenul Studitului. A cincea, a Sfinţilor Anania, Azaria, Misail şi a Sfîntului Daniil pro-orocul. A şasea avea hramul Sfîntului drept Lazăr, celui a patra zi înviat. A şasea era închinată Sfîntului ierarh, făcătorului de minuni Nicolae. Şi era sfîntul foarte milostiv către toţi, avînd, pe cîtă mare blîndeţe, pe atîta dragoste nefăţarnică. Era ca un soare în biserica lui Hristos, luminînd prin lucruri bune, gonind întunericul faptei rele şi sfărîmînd capul diavolului, domnul întunericului, care vrăjmăşeşte totdeauna şi pizmuieşte mîntuirea omenească.

Pentru că sfîntul avea putere mare peste duhurile cele necu-rate, aşa că le putea lega pe ele cu cuvîntul, credem că este de fo-los a arăta aici o povestire minunată: Stînd odată sfîntul, după obiceiul său, la rugăciune, în chilia sa, la miezul nopţii diavolul, vrînd să-l înfricoşeze pe sfînt prin năluciri, a mers şi a intrat în ligheanul cel ce sta în camera lui de culcat şi a început a tremura, tulburînd apa. Iar sfîntul, înţelegînd diavoleasca nălucire, s-a apropiat de vas şi l-a însemnat pe el cu semnul Crucii şi cu certare l-a legat în lighean pe diavol, aşa ca să nu mai iasă el de acolo multă vreme. Diavolul, fiind ars de puterea Crucii, a început să strige ca omul: „O, amar mie, că sînt ars şi nu pot să rabd! Degrabă mîntuieşte-mă, sfinte al lui Dumnezeu!” Iar sfîntul i-a zis: „Cine eşti tu şi cum ai intrat aici ?” Răspuns-a diavolul: „Eu sînt vicleanul diavol şi am venit aici ca să te tulbur, căci mi se părea că te vei înfricoşa ca om şi te vei lăsa de rugăciune, iar tu m-ai încuiat în vasul acesta, unde groaznic mă chinui. Vai mie ! că m-am amăgit şi am intrat aici ! Mîntuieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, şi de acum făgăduiesc că nu voi mai veni altă dată aici”. Strigînd diavolul mult aşa, i-a zis sfîntul: „Iată, pentru îndrăzneala ta neruşinată îţi poruncesc ca în noaptea aceasta să mă duci în Ierusalim, la biserica unde este mormîntul Domnului. Iar din Ierusalim, să mă aduci ia-răşi aici, în chilia mea, în noaptea aceasta, şi după aceea îţi voi da drumul”. Deci, diavolul s-a făgăduit să facă voia sfîntului, numai să fie mîntuit din vas. Apoi sfîntul, cercetîndu-l, l-a mîntuit zicîndu-i: „Să-mi fii ca un cal, gata, stînd înaintea chiliei mele, ca încălecînd pe tine, să-mi săvîrşesc dorinţa”. Iar diavolul a ieşit ca un întuneric din vas şi a stat, după porunca sfîntului, la uşa chiliei ca un cal.

Sfîntul ieşind deci din chilie, s-a înarmat pe sine cu crucea şi a încălecat pe drac şi s-a aflat într-acea noapte în sfînta cetate a Ierusalimului, lîngă biserica Sfintei Învieri, unde este mormîntul Domnului. Iar pe diavol l-a certat să nu se ducă de la locul acela, şi sta diavolul, neputînd nicidecum să se mişte din loc, pînă ce sfîntul a făcut închinăciune la mormîntul Domnului şi la cinstitul lemn al Sfintei Cruci. Mergînd la biserică şi-a plecat genunchile înaintea uşii şi s-a rugat şi îndată i s-au deschis uşile bisericii singure, de la sine, şi lumînările şi candelele la mormîntul Domnului s-au aprins. Iar Sfîntul, rugîndu-se lui Dumnezeu cu mulţumită, a vărsat lacrimi şi s-a închinat la mormîntul Domnului şi l-a sărutat. Asemenea şi la lemnul făcător de viaţă şi la toate sfintele icoane şi la locurile cele din biserică, şi, săvîrşindu-şi dorinţa, a ieşit şi iarăşi uşile bisericii s-au închis singure. Şi găsind pe diavol în acelaşi loc unde-i poruncise, stînd ca un cal, gata, a încălecat pe el, şi s-a aflat în noaptea aceea în marele Novgorod, în chilia sa.

Ducîndu-se diavolul la sfînt, l-a rugat ca să nu spună nimănui cele ce se petrecuseră cu dînsul, cum că, legat fiind prin certare i-a slujit ca un rob. „Iar de vei spune cuiva – zicea – că ai umblat călare pe mine, apoi nu voi înceta să-ţi fac supărare, pînă ce nu voi aduce asupra ta o ispită mare”. Acestea spunîndu-le diavolul, sfîntul a făcut semnul Crucii pe sine şi îndată diavolul s-a stins ca fumul şi a pierit de la dînsul.

Iar odată sfîntul, cu cinstiţii bărbaţi, cu egumeni, cu preoţii şi cu cetăţenii cei de Dumnezeu temători, îndeletnicindu-se în vorbă duhovnicească şi povestind din vieţile sfinţilor şi spunînd multe spre folos, i s-a întîmplat lui de a arătat şi acest lucru de care am povestit, spunînd că altcuiva i se întîmplase, zise: „Ştiu pe un om care într-o noapte din marele Novgorod a fost în Ierusalim şi, închinîndu-se la mormîntul Domnului şi la lemnul făcător de viaţă al Sfintei Cruci, s-a întors în marele Novgorod, mergînd călare pe diavol, pe care, prin certare, îl legase ca pe un robit”. Iar cei ce au-zeau se mirau de aceasta foarte tare, dar diavolul scrîşnea cu dinţii asupra sfîntului, zicîndu-i: „De vreme ce ai dat pe faţă taina aceasta, voi aduce asupra ta o asemenea ispită ca să fii osîndit de toţi cetăţenii ca un desfrînat”.

Din vremea aceea, prin voinţa lui Dumnezeu, a început dia-volul a aduce asupra sfîntului o astfel ispită: venind mulţi oameni pentru binecuvîntare la sfîntul, diavolul le arăta în chilia lui felurite năluciri – uneori încălţăminte femeiască, alteori mărgele, iar alteori alte găteli şi haine cu care femeile se împodobesc. Deci, oamenii ce veneau, văzîndu-le, se scandalizau şi gîndeau rău de sfîntul, părîndu-li-se că ţine femeie în chilia sa şi se tulburau şi, sfătuindu-se între dînşii, ziceau: „Este nedrept ca un arhiereu depravat ca acesta să fie pe scaunul apostolesc”. Şi, adunîndu-se oamenii la chilia sfîntului, diavolul s-a închipuit în fetişoară şi alerga înaintea lor ca şi cum ar fi fugit din chilia sfîntului, iar oamenii, văzînd-o, strigară şi începură a alerga vrînd să prindă pe fetişcana aceea; însă diavolul a scăpat după chilia sfîntului şi s-a făcut nevăzut.

Auzind sfîntul gălăgia poporului, a ieşit din chilie, şi a zis că-tre oameni: „Ce este fiilor? De ce este gîlceavă între voi ?” Iar ei, strigînd la el ca la un depravat, defăimîndu-l şi ocărîndu-l, l-au apucat şi începură a-l batjocori. Apoi, nepricepîndu-se ce să-i mai facă, ziseră între dînşii: „Să-l ducem la rîu şi să-l punem pe o plută, ca să-l ducă apa de la cetatea noastră în jos, pe rîu”. Şi ducînd pe sfîntul şi curatul arhiereu al lui Dumnezeu la podul cel mare, care este pe rîul Volhov, i-au dat drumul pe o plută; şi s-au împlinit cuvîntul vicleanului diavol, care i-a zis lăudîndu-se: „Vei aduce asupra ta o asemenea ispită ca să fii osîndit de toţi ca un depravat”. Şi se bucura vicleanul văzîndu-l pe sfînt batjocorit. Însă cu ajutorul darului lui Dumnezeu a biruit nevinovăţia dreptului, şi a ruşinat pe vrăjmaşi căci sfîntul fiind pus pe plută, pluta aceea plutea în susul rîului, împotriva apei, care este la podul cel mare nefiind dusă de nimeni, decît de puterea lui Dumnezeu. Şi plutea spre mînăstirea Sfîntului Gheorghe care se afla departe de cetate ca la trei stadii. Iar oamenii, văzînd minune ca aceasta, s-au înspăimîntat şi părăsind răutatea îşi rupeau hainele şi se tînguiau, zicînd: „Am greşit şi am făcut nedreptate. Oameni fiind, am judecat pe păstor”. Şi alergau pe mal, rugînd pe sfînt să le ierte păcatul şi să se întoarcă la scaunul său. „Iartă-ne nouă, părinte – ziceau – întru neştiinţă ţi-am greşit. Să nu pomeneşti răutatea noastră şi nu ne lăsa pe noi, fiii tăi”. Aşijderea şi tot clerul, întîmpinînd pe sfînt şi plecîndu-şi capetele la pămînt, cu lacrimi îl rugă să se întoarcă la scaunul său, iar el, ca un alt Ştefan, întîiul mucenic, se ruga lui Dumnezeu pentru cei ce l-au nedreptăţit, zicînd: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Şi s-a oprit la margine, aproape de mînăstire despre care am amintit înainte ca la o jumătate de stadie şi, sculîndu-se de pe plută, a ieşit la mal. Iar poporul căzînd cu plîngere la dînsul, îşi cerea iertare şi se bucura că a îmblînzit pe sfînt şi că a descoperit Domnul viaţa lui cea nevinovată şi curată. Iar el, fiind fără de răutate şi dîndu-le tuturor iertare, le-a spus cum, umblînd călare pe diavol, a fost în Ierusalim şi cum diavolul s-a lăudat asupra lui. Auzind aceasta, toţi au proslăvit pe Dumnezeu. Şi aşa s-a întors sfîntul la scaunul său cu mare cinste şi slavă şi învăţa pe oameni, zicîndu-le: Fiilor, cu cercetare să faceţi tot lucrul, ca să nu fiţi amăgiţi de diavol şi ca să nu aflaţi cîndva răutatea împletită cu bunătatea şi să fiţi vinovaţi în faţa judecăţii lui Dumnezeu.

După aceasta mai vieţuind puţin sfîntul şi cunoscîndu-şi ducerea sa la Dumnezeu şi-a lăsat omoforul, acum fiind la adînci bătrîneţe, şi s-a călugărit în marea schimă şi l-a numit în schimă cu numele lui cel dintîi, Ioan. Şi s-a mutat cu pace la Domnul; iar trupul lui îl puseseră în biserica cea mare, în călugărescul chip. După dînsul ridicară la scaun pe Grigorie, fratele lui, care păştea binecinstitoarea turmă, dînd Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Mucenic Evpsihie

Adaugat la septembrie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 20, 2026

Sf. Evpsihie s-a născut şi a crescut în Cesareea Capadociei, iar pe vremea împărăţiei lui Adrian a fost clevetit că nu cinsteşte pe idolii elineşti şi i se închină lui Hristos. Pentru aceasta mai marele Capadociei l-a prins şi, întinzîndu-l, l-a strujit pe coaste şi l-a aruncat în temniţă, unde zăcea abia mai trăind; rugîndu-se, i s-a arătat îngerul Domnului şi, prin atingerea sa, i-a tămăduit rănile, apoi l-a scos liber din temniţă. Această eliberare s-a făcut prin grija lui Dumnezeu, pentru ca multele bogăţii pe care le avea Evpsihie să nu cadă pe mîinile celor fără de Dumnezeu, ci să se cheltuiască bine la trebuinţa săracilor, care lucru s-a şi făcut; căci pre toate agoniselile adunate încă de la strămoşii lui le-a împărţit la săraci, iar cîteva le-a dăruit vrăjmaşilor săi, celor ce l-au clevetit pe el, cinstindu-i cu daruri ca pe nişte făcători de bine ai săi şi pricinuitori ai pătimirii sale. Apoi cînd stăpînea în Cesareea Saprikie boierul, iarăşi l-au prins pe Sfîntul Evpsihie şi spînzurîndu-l l-au strujit rău, după care a luat sfîrşit prin sabie. Deci se spune că în loc de sînge au curs lapte şi apă din rănile trupului său.

Cuviosul Macarie de la Optina

Adaugat la septembrie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 20, 2026

Cel ce avea să devină Sf. Macarie, s-a născut în anul 1788 în nobila familie Ivanov, fiind botezat cu numele Mihail în cinstea Sf. Mihail din Tver (prăznuit la 22 noiembrie). Părinţii săi aveau o proprietate în satul Shepyatino, districtul Dimitrov, provincia Orel. Mai aveau o proprietate şi în satul Zhelezniki, aceeaşi provincie, unde şi locuiau. Familia Ivanov s-a mutat la Moscova în 1794 pentru ca Elisabeta să poată fi tratată de tuberculoză.

Mama lui Mihail, pe care acesta a iubit-o foarte mult, a murit în 21 ianuarie 1797 şi a fost înmormîntată la Mănăstirea Sf. Andronic. Băiatul doar de nouă ani, a fost dus în satul Karachev să trăiască cu sora sa Daria şi soţul ei Simeon Peredelsky, care a primit o funcţie la Curtea Districtuală din Karachev. Mihail a învăţat la şcoala primară din parohie.

Prin 1801, Mihail şi cei doi fraţi ai lui s-au mutat în casa mătuşii Anna M. Verevkina, unde au crescut împreună cu singurul ei fiu. In 1802, cînd a împlinit 14 ani Mihail şi fratele său Alexis s-au angajat ca asistenţi contabili la Trezoreria Lgov. Cu toate că nu era un servici uşor, Mihail şi-a îndeplinit sarcinile cu precizie şi atenţie, atrăgînd atenţia autorităţilor provinciei.

În 1805 Mihail a fost numit şef al Departamentului Financiar al Trezoreriei din Kursk. În timpul liber îi plăcea să citească şi să cînte la vioară. Tatăl său s-a stins din viaţă în 17 martie 1806 după o boală grea şi a fost înmormîntat la biserica parohială din Turischev.

În octombrie 1810 Mihail a vizitat Sihăstria Ploschansk, aflată la 24 de mile de proprietatea familială din Schepyatino. De acolo le-a scris fraţilor săi că le lasă lor toată proprietatea pentru că are de gînd să rămînă la mănăstire. Singura condiţie pe care le-a pus-o a fost ca ei să doneze suma de 1000 de ruble pentru a ridica o biserică de piatră la Turischev, unde a fost înmormîntat tatăl lor.

Nici cei mai apropiaţi ai lui Mihail n-au ştiut dacă vizita sa la mănăstire a fost premeditată sau întîmplătoare. Părea înclinat spre viaţa monahicească dar probabil că nu s-a putut hotărî decît după ce a experimentat pe viu acest fel de a trăi în mănăstirea Ploschansk.

Mihail a intrat în Mănăstirea Maicii Domnului de la Ploscansk la vîrsta de 22 de ani. Era o mănăstire modestă, fără chilii prea mari, deloc îmbelşugată şi izolată de zonele populate. Poate chiar acest lucru l-a atras în primul rînd pe Mihail. Vieţuitorii erau 50 la număr, conduşi de Ieromonahul Ioanichie. La o lună de la intrare, Mihail a fost novice iar in 24 decembrie 1810 a fost tuns rasofor cu numele Melchisedec. Nu l-au deranjat lipsurile din mănăstire şi munca grea ci faptul că la mănăstire nu erau părinţi în vîrstă care să-i îndrume duhovniceşte.

Auzind de părinţii bătrîni sporiţi duhovniceşte care trăiau în pădurile din Bryansk şi în mănăstirile aparţinătoare diocezelor Orel şi Kursk, monahul Melchisedec şi-a dorit multă vreme să meargă să-i cunoască şi să înveţe din cuvîntul lor, dar nu a avut ocazia.

În 1814, în pelerinajul pe care l-a făcut la Kiev, pentru a se închina la moaştele diferiţilor sfinţi, la întoarcere a cunoscut nişte părinţi îmbunătăţiţi cu care a putut conversa.

Părintele Pavel, care se trăgea dintr-o familie de comercianţi din Rostov şi care a fost tuns la Muntele Athos, a devenit stareţul mănăstirii Ploschansk în 1815. Acesta a observat rîvna monahului pentru viaţa monahicească şi pentru îndeplinirea ascultărilor sale. În 7 martie 1815, stareţul Pavel l-a tuns monah cu numele de Macarie. La numai cîteva zile, în 12 martie Episcopul Dositeu al Orel şi Sevsk l-a hirotonit ierodiacon.

Schimonahul Atanasie (Zakharov), un discipol al Sf. Paisie Velichkovsky (prăznuit în 15 noiembrie) era în vizită la Ploschansk în 1815. El trăia la Mănăstirea Valea Albă şi la Mănăstirea Florischev din provincia Vladimir. În timpul şederii sale la Ploschansk, părintele Atanasie a căzut de pe o bancă şi şi-a dislocat o articulaţie la picior. În 1816 s-a dus la Mănăstirea Cholnsk unde şi-a revenit parţial dar nu a mai putut merge fără cîrjă. În 1817 s-a întors la Ploschansk şi monahul Macarie s-a mutat în chilia lui pentru a avea grijă de el.

Părintele Atanasie a influenţat în mare măsură dezvoltarea spirituală a monahului Macarie, care-l considera părintele şi învăţătorul său. Timp de 7 ani el a trăit la Mănăstirea Neamţ, unde a fost tuns de Sf. Paisie Velicikovski. Părintele Atanasie şi-a încheiat cursul vieţii în 17 octombrie 1825 murind în braţele monahului Macarie. Mai departe a trăit la Ploschansk timp de 10 ani, luînd ca exemplu viaţa trăită de mentorul său.

Monahul Atanasie avea copii după traducerile vieţilor sfinţilor făcute de Sf. Paisie, chiar el traducînd Viaţa Sf. Grigorie Sinaitul, Omiliile Catehetice ale Sf. Teodor Studitul, Omiliile Sf. Grigore Palama şi multe ale scrieri importante. Părintele Macarie nu numai că a citit, a copiat şi şi-a însuşit înţelepciunea din acele scrieri, dar le-a şi publicat pentru folosul altora.

Monahul Macarie a primit taina sfintei preoţii din mîna Episcopului Dositei al Orel şi Sevsk în 27 mai 1817. Cînd egumenul Pavel s-a retras la rezidenţa episcopală din Kaluga în 1818, l-a înlocuit Ieromonahul Serafim, un discipol al monahului Vasile (Kishkin), stareţul Mănăstirii Valea Albă. Monahul Serafim a condus foarte bine Mănăstirea Ploschansk, călăuzind monahii în viaţa duhovnicească.

Cu binecuvîntarea Monahului Serafim, Monahul Macarie a mers în pelerinaj la Kiev în anul 1819 împreună cu ierodiaconul Paladie. Acolo l-au cunoscut pe Arhimandritul Antonie, cel care avea să devină Arhiepiscopul Voronezh şi Zadonsk. La întoarcere, cei doi au vizitat Mănăstirea Glinsk, unde părintele Macarie l-a cunoscut ierodiaconul Samuel, care avea experienţă în rugăciunea minţii. Deoarece Monahul Atanasie nu i-a vorbit niciodată de această practică, Macarie a fost bucuros că a găsit pe cineva să-i spună mai multe din proprie experienţă despre acest tip de rugăciune.

În 1824, Părintele Macarie a mers la Rostov să se închine la moaştele Sf. Dimitrie (prăznuit în 21 septembrie şi 28 octombrie), tot atunci vizitînd şi Mănăstirea Optina cu noul schit pentru prima dată.

Într-un scurt interval de timp, doi dintre îndrumătorii duhovniceşti ai Părintelui Macarie s-au dus la Domnul: Părintele Atanasie în 1825 şi egumenul Serafim în 1826. Ieromonahul Marcellinus a fost ales stareţ al Mănăstirii Ploschansk, în plus faţă de îndatoririle pe care le avea ca asistent al Episcopului Gabriel. Timp de doi ani a rămas la Orel, în timp ce Mănăstirea Ploschansk era administrată de părintele Anatol, economul.

În 10 iunie 1826 Părintele Macarie a fost numit vicar al mănăstirii. În ianuarie 1827 a fost ales duhovnic al Mănăstirii Sf. Treime din Sevsk, începînd astfel drumul său duhovnicesc care a durat pînă la sfîrşitul vieţii sale. El nu a ales să fie duhovnic ci a acceptat ca ascultare faţă de episcop.

În 1828 Părintele Leonid (Nagolkin) a venit la Ploschansk de la Mănăstirea Sf. Alexandru de Svir, împreună cu alţi discipoli, întîmplare care a fost considerată de Părintele Macarie ca un răspuns la rugăciunile sale, deoarece Părintele Leonid era un om de mare înţelepciune duhovnicească. Acest sfînt părinte care a dus războaie cu mulţi vrăjmaşi văzuţi şi nevăzuţi, putea să dea sfaturi folositoare tuturor celor aflaţi în ispite. El a înţeles din propria sa experienţă că cei care doreau să-L urmeze le Domnul trebuiau să-şi pregătească sufletul pentru ispite (I. Sirah 2:1). Mai mult, părintele Leonid l-a primit pe părintele Macarie să-i fie discipol şi fiu duhovnicesc. După ce Părintele Leonid s-a mutat la Optina, în 1829, Părintele Macarie a ţinut legătura cu acesta prin lungi epistole.

Părintele Macarie s-a dus în vizită la Optina la părintele său duhovnicesc în 1831, în drumul său spre Petersburg, unde episcopul Nicodim al Orel îşi exercita funcţia pe care o avea în cadrul Sf. Sinod. Acesta l-a numit pe Părintele Macarie econom şi administrator, spre nefericirea celui din urmă. Părintele Macarie era îngrozit de agitaţia pe care o presupunea viaţa la oraş, tînjind după liniştea lăsată în urmă la mănăstire. Cu toate acestea nu a renunţat la funcţia sa, din ascultare faţă de episcop.

După aproape un an în Petersburg, Părintele Macarie s-a întors la Mănăstirea Ploschansk. Pe drumul de întoarcere, l-a vizitat din nou pe părintele Leonid la Optina, exprimîndu-şi în scris către Părintele Moise dorinţa sa de a rămîne la Schit în Optina, cît de curînd posibil. Dar mutarea mult dorită nu a avut loc decît în 14 ianuarie 1834.

După 23 de ani trăiţi la Ploschansk, Părintele Macarie a păstrat toată viaţa sa un loc special în inima sa pentru această mănăstire. În cele din urmă, în 5 februarie 1834 Părintele Macarie a ajuns la Optina.

La vîrsta de 46 de ani, Părintele Macarie s-a lăsat complet la voia Părintelui Leonid, arătînd ascultare şi smerenie totală. La început l-a ajutat pe părinte cu corespondenţa, dar cu timpul, responsabilităţile lui au crescut. În octombrie 1836 a fost numit duhovnic al mănăstirii. După ce părintele Antonie a fost desemnat stareţ al Mănăstirii Sf. Nicolae din Maloyaroslavets, Părintele Macarie l-a urmat ca egumen al schitului din 1 decembrie 1839. Această nouă poziţie a părintelui Macarie nu a schimbat cu nimic relaţia sa cu Părintele Leonid. Primul nu făcea nici o mişcare fără binecuvîntarea celui de-al doilea, punîndu-şi nădejdea în ajutorul şi puterea rugăciunilor sale.

Părintele Leonid a rămas la fel de smerit faţă de părintele său duhovnicesc pînă în clipa cînd acesta s-a stins din viaţă în 11 octombrie 1841. Chiar şi după mutarea acestuia de la schit la mănăstire, Părintele Macarie îl vizita zilnic, cerîndu-i sfatul în diverse probleme.

Pe timpul cît a fost bolnav, Părintele Leonid şi-a îndrumat fiii duhovniceşti la Părintele Macarie pentru călăuzire spirituală. Observînd la Părintele Macarie aceleaşi calităţi duhovniceşti, pe care le avea şi Părintele Leonid, cei care l-au consultat pentru problemele de zi cu zi l-au recomandat cu încredere şi altora, astfel încît numărul fiilor duhovniceşti ai părintelui creştea din an în an. Părintele a mai fost ales şi îndrumător al novicilor şi al celor ce urmau să fie tunşi în monahism.

Părintele Macarie era între oameni de dimineaţa pînă seara, rezolvînd pe lîngă asta şi problemele de corespondenţă destul de numeroase. Uneori părintele era extenuat de mulţimea de oameni şi de numărul scrisorilor pe care trebuia să le scrie, dar smerenia şi dragostea sa pentru oamenii răniţi fizic şi spiritual nu-i permitea să-şi scurteze absolut deloc timpul acordat acestora.

Părintelui Macarie i-a plăcut întotdeauna să citească din scrierile sfinţilor părinţi. La Ploschansk, el a copiat multe din traducerile Sf. Paisie Velicikovski, care erau în posesia schimonahului Atanasie. Cunoştinţele sale şi înţelepciunea duhovnicească s-au îmbunătăţit la Optina sub îndrumarea Părintelui Leonid, un discipol al părintelui Teodor de Svir, el însuşi discipol al Sf. Paisie. Părintele Antonie, stareţul schitului şi Părintele Moise, stareţul mănăstirii, au încurajat studiul cărţilor patristice, condiţiile pentru asta fiind foarte favorabile deoarece cele mai bune copii ale acestor scrieri se aflau la Optina.

În 1845, Ivan V. Kireyevsky, redactorul publicaţiei „Moscovitul”, l-a rugat pe Părintele Macarie să scrie o biografie a Sf. Paisie pentru revista sa. În 1846, părintele Macarie era în vizită la familia Kireyevsky pe proprietatea lor şi discuţia s-a îndreptat spre tema lipsei de cărţi duhovniceşti atît de necesare pentru urcuşul spiritual al creştinilor. Natalia Kireyevsky, fiică duhovnicească a părintelui din 1838, chiar avea în posesie cîteva manuscrise duhovniceşti pe care era dispusă să le doneze.

La începutul anului 1847 s-a publicat biografia Sf. Paisie Velicicovski, cu extrase din scrierile sale. De-a lungul timpului, 16 cărţi de literatură patristică s-au publicat sub coordonarea părintelui, printre care scrierile Sf. Nil de Sora, ale Sfinţilor Varsanufie şi Ioan, ale Sf. Simeon Noul Teolog şi ale Sf. Isaac Sirul.

În 1853 părintele s-a retras din funcţia de stareţ al schitului Sf. Ioan Botezătorul, fiind urmat de Părintele Pafnutie. Aceasta s-a întîmplat în 30 noiembrie, exact 14 ani de la numirea sa în funcţie.

În 1859, una din fiicele duhovniceşti ale Părintelui Macarie a căzut grav bolnavă, fiind pe moarte. Maria l-a rugat pe Părintele Macarie să se roage pentru ca Domnul să-i cruţe viaţa ca să-l mai poată vedea pe fiul ei. Părintele i-a răspuns că femeia îşi va reveni dar că amîndoi vor muri cam în acelaşi timp. Bătrîna le-a spus cunoscuţilor ei despre premoniţie atrăgîndu-le atenţia că moartea ei este în legătură strînsă cu moartea părintelui. Maria a murit în 23 august 1860, fiind de faţă Părinţii Macarie şi Leonid Kavelin.

În 26 august, Părintele s-a îmbolnăvit de o boală a aparatului urinar, fiind consultat şi tratat de un medic care se afla la Optina pe atunci. Părintele Macarie s-a simţit mai rău în acea seară şi l-au dus la medicul personal al unui bogătaş. Acel doctor nu era de găsit, deci Părintele Kavelin s-a dus la un alt doctor să-I ceară sfatul. Însă starea generală a părintelui Macarie nu s-a îmbunătăţit şi a fost miruit şi împărtăşit cu Sfintele Taine dătătoare de viaţă ale Mîntuitorului. În 2 septembrie el a primit două daruri care l-au bucurat foarte mult. Unul a fost o icoană din smalţ a Maicii Domnului de la Mitropolitul Filaret al Moscovei, pe care acesta a purtat-o pe piept, iar celălalt dar a fost o cruce care conţinea o bucată din Sfînta Cruce a Mîntuitorului.

Părintele s-a simţit mai slăbit în 4 septembrie şi a primit Sfintele Împărtăşanie după Vecernie. În timpul cît a fost bolnav, fraţii care l-au îndrăgit au citit zilnic pentru el pravila de rugăciune, la orele potrivite. De asemenea, părintele îi ruga să ăi citească pasaje din sfinţii părinţi.

În 5 septembrie părintele Macarie a fost mutat din dormitorul său mic într-un loc mai încăpător şi mai aerisit. În timpul nopţii, schimonahul Ilarion care avea 90 de ani a murit, trăgîndu-se clopotele bisericii de trei ori, după cum era obiceiul la mănăstire, cînd murea unul din fraţi. Majoritatea au crezut că bat clopotele pentru Părintele Macarie devenind foarte neliniştiţi pînă cînd s-a anunţat că nu părintele Macarie a murit ci Ilarion.

In 6 septembrie Părintele Macarie a suferit de dispnee şi i s-a dat Sfînta Împărtăşanie, ajungînd la el şi doi doctori să-l consulte dar nu s-a mai putut face nimic. Părintele s-a simţit mai rău în acea seară, primind pentru a doua oară Sf. Împărtăşanie pe la ora 8,00. Pe la miezul nopţii el a stat de vorbă cu duhovnicul său o jumătate de oră primind iertare şi dezlegare de păcate.

Părintele Macarie a cerut să i se citească rugăciunea celor pe moarte, pe care a ascultat-o stand pe un scaun. S-au mai citit Canonul şi Acatistul Maicii Domnului, precum şi Canonul Mîntuitorului la utrenie, timp în care durerile părintelui s-au mai uşurat.

În timpul nopţii Părintele Macarie a cerut de mai multe ori să fie mutat din pat pe scaun, fiind liniştit, împăcat şi mulţumind celor din jurul său pentru ajutorul primit. La orele 6,00 în dimineaţa următoare a primit Sfînta Împărtăşanie pentru ultima oară.

La ora 7,00 dimineaţa în 7 septembrie 1860, Părintele Macarie a plecat la Domnul, în timp ce se citea cel de-al nouălea imn al Canonului Ieşirii Sufletului din Trup. Cu doi ani înainte de moartea sa a fost tuns în secret în Marea Schimă, de aceea o schimă care a fost sfinţită la Mormîntul Mîntuitorului a fost pusă pe trupul său. S-au citit mai multe panahide pentru sufletul său în timpul zilei.

Părintele Macarie a fost înmormîntat în 10 septembrie într-un mormînt pregătit pentru el faţă în faţă cu altarul capelei sf. Nicolae din biserica mare. El a fost înmormîntat în partea dreaptă a mormîntului Părintelui Leonid, prietenul şi îndrumătorul său.

Patriarhul Moscovei a autorizat prăznuirea locală a Părinţilor din Optina în 13 iunie 1996. Dezgroparea moaştelor sfinţilor Leonid, Macarie, Ilarion, Ambrozie, Anatol I, Varsanufie şi Anatol al II-lea a început în 24iunie/7 iulie, 1998 şi s-a încheiat în următoarea zi.

Totuşi, datorită sărbătorilor hramului bisericii (Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, etc.) asociate cu datele dezvelirii moaştelor, Patriarhul Alexei al II-lea a fixat ziua de 27 iunie/10 iulie ca dată de comemorare a acestui eveniment. Sfintele moaşte ale părinţilor se află acum în noua biserică a Icoanei Vladimir a Maicii Domnului.

Sfinţii părinţi din Optina au fost propuşi de către Patriarhia din Moscova pentru prăznuirea universală în 7 august 2000.

Tot în aceasta zi s-a savîrsit adormirea Preacuviosului Luca, cel din eparhia licaonilor, ce a fost al treilea egumen al Manastirii Mîntuitorului, unde se cheama Pîrîul Adînc.