Sfinţii Mucenici Manuil, Savel şi Ismail

Adaugat la June 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

Sfinţii Mucenici Manuil, Savel şi Ismail au fost fraţi de o mamă. Patria lor a fost Persia; părinţii lor nu erau de o credinţă, căci tatăl lor ţinea de păgînătatea persienească, iar maica lor de credinţa creştinească. Aceasta, hrănindu-şi pe fiii săi cu laptele său ca o adevărată maică şi, adăpîndu-i pe ei din tinereţe cu credinţa creştinească, i-a crescut în frica lui Dumnezeu. Fericitul Evzoic, preotul, i-a creştinat prin baia Sfîntului Botez şi i-a învăţat dumnezeieştile cărţi. După aceea, au venit la creşterea învăţăturii, au fost număraţi în rînduiala ostăşească şi slujeau cu trupul împăratului Persiei, iar cu duhul slujeau Împăratului ceresc, Domnului nostru Iisus Hristos, păzind sfintele Lui porunci şi plăcînd Lui cu toate lucrurile cele bune.

Deci, au fost trimişi de împăratul lor la Iulian Paravatul, împăratul grecesc, pentru întărirea păcii. Împăratul Iulian i-a primit întîi cu cinste şi le-a arătat lor multa sa milă, dîndu-se ca un prieten iubit către ei. Apoi, înştiinţîndu-se că sînt creştini, s-a umplut de mînie şi, împotriva obiceiurilor şi legilor celor de obşte tuturor popoarelor, pe aceşti trimişi la dînsul de către împăratul Persiei, muncindu-i pentru credinţa lor cea întru Hristos, i-a pierdut. Muncirea lor a fost astfel: Împăratul cel fărădelege a voit să meargă în Bitinia la un loc oarecare, ce se numea Orghia Trigon, unde avea să săvîrşească un praznic necurat şi diavolesc. Deci, a mers cu corabia din Constantinopol la Calcedon şi, ajungînd la locul cel zis, a început cu toată mulţimea poporului elinesc, care se adunase acolo, a săvîrşi acea necurată prăznuire, închinîndu-se idolilor, aducîndu-le jertfe fără de număr şi făcînd ospeţe mari cu dănţuiri, cu timpane şi cu tot felul de instrumente muzicale, săvîrşind multe lucruri urîte şi fărădelegi în cinstea pierzătorilor zei. Iar robii lui Hristos, Manuil, Savel şi Ismail, care erau acolo cu împăratul, nevoind nici măcar să privească la acea prăznuire urîtă de Dumnezeu, s-au depărtat deosebi.

Deci, stînd ei la o parte, plîngeau şi se tînguiau pentru înşelarea şi rătăcirea unui atît de mare popor şi se rugau lui Hristos Dumnezeu, ca să-i poată păzi pe ei de împărtăşirea necurăţiei închinătorilor de idoli; asemenea se rugau şi pentru cei rătăciţi, ca să-i aducă şi pe ei Dumnezeu la cunoştinţa adevărului. “Nu lăsa, Doamne - ziceau ei -, să petreacă poporul acesta întru atîta adînc de răutăţi şi nu lăsa zidirea Ta cea căzută să piară întru aşa nebunie, căci se par a fi mai nesocotitori decît pietrele şi lemnele care se cinstesc de dînşii. Pentru că acelea, fiind făpturi neînsufleţite, nimic nu ştiu din cele ce li se fac lor; iar aceştia, cinstindu-se de Tine cu suflet înţelegător, cu chipul şi asemănarea Ta, nu ştiu şi nici nu înţeleg ce fac şi pe cine cinstesc în locul lui Dumnezeu, ci umblă întru întuneric, rătăcesc şi merg la veşnica pierzare”.

Astfel stînd şi plîngînd sfinţii la acel loc deosebit, împăratul a privit spre cei ce jertfeau şi se ospătau cu dînsul; iar pe trimişii cei din Persia, nevăzîndu-i lîngă el, a poruncit să-i caute şi să-i aducă acolo, ca să se veselească împreună cu dînsul.

Unul din sfetnicii împărăteşti, aflîndu-i pe ei stînd deosebit, îi chema la ospăţul împărătesc; pentru că socoteau că şi aceia sînt de aceeaşi necurăţie a închinării de idoli. Iar robii lui Hristos i-au zis într-un glas, sfetnicului împărătesc care îi chema pe dînşii: “Depărtează-te de la noi, pentru că nu ne vom lepăda de credinţa, în care sîntem crescuţi din tinereţe; iar pe Dumnezeul nostru nu-L vom lăsa nici ne vom închina diavolilor, care sînt între voi. Aceasta să nu ne fie nouă, nici să ne lipim de acea rătăcire arătată, fiindcă nu sîntem atît de nebuni şi nesocotitori, ca, defăimînd pe Dumnezeu Cel viu, Ziditorul nostru, să slujim zidirii celei neînsufleţite. Noi nu pentru aceea am suferit atîta osteneală de drum şi am venit aici, ca să ne lepădăm de credinţa noastră; ci să întărim pacea între împărăţia persană şi grecească. Acestea să le ştie împăratul tău şi cei de un gînd cu el, că nu ne va întoarce pe noi de la cinstirea cea adevărată a lui Dumnezeu şi la a sa necurăţie nu ne va trage, măcar de ne-ar da pe noi focului şi chiar de ar lua de la noi sufletele noastre”.

Deci, ducîndu-se sfetnicul, a spus împăratului cuvintele sfinţilor. Atunci împăratul îndată s-a umplut de mînie asupra lor; însă n-a voit să-i muncească pe dînşii într-acea zi, ca să nu-şi facă împiedicare necuratei sale prăznuiri, ci, amînînd pînă a doua zi, a poruncit ca pe robii lui Hristos să-i arunce în temniţă. Aceia, mergînd spre temniţă, cîntau zicînd: “Veşnic să ne bucurăm Domnului, să strigăm lui Dumnezeu Mîntuitorul nostru, să întîmpinăm faţa Lui întru mărturisire şi în psalmi să-I strigăm”. Şi iarăşi: “Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Iar noi, poporul Lui şi lucrul mîinilor Lui, Îl vom chema totdeauna!”

A doua zi, muncitorul şezînd la judecată, a pus de faţă pe cei trimişi din Persia şi a început a zice către dînşii: “O, bunilor bărbaţi, împăratul vostru v-a trimis la noi ca pe credincioşii săi şi ai noştri iubiţi, ca să aşezaţi pacea cea dorită între amîndouă împărăţiile. Însă aceasta nu se poate aşeza în alt mod, decît numai prin unirea cea de dragoste şi prin prietenia unuia cu celălalt. Ce fel de unire şi prietenie de dragoste arătaţi spre noi, de vreme ce n-aţi voit ieri ca, împreună cu noi, să săvîrşiţi prăznuirea şi să vă îndulciţi de veselia făcută în cinstea zeilor, pe care îi cinstiţi şi voi, perşii; căci perşii cinstesc asemenea cu noi: soarele, luna, stelele şi puterea cea prea luminoasă a focului şi pe ceilalţi zei. Deci, pentru ce voi v-aţi lepădat a-i cinsti pe aceia împreună cu noi şi n-aţi voit să fiţi cu noi la soborniceasca noastră cinstire de zei, ca astfel aşezămintele cele cu noi să fie mai puternice şi mai tari? Dacă voi sînteţi nebăgători de seamă şi defăimători ai zeilor noştri şi nu de un gînd cu noi, apoi aţi venit la noi nu spre întărirea păcii, ci spre stricarea ei, spre ridicarea vrăjmăşiei şi a războiului”.

Sfinţii au răspuns: “O, împărate, am venit pentru aşezămintele de pace, trimişi de împăratul nostru ca să nu treacă ostaşii voştri hotarele noastre, nici ostaşii noştri pe ale voastre şi să nu pustiască părţile unul altuia. Pentru aceasta sîntem trimişi, iar nu pentru zei. Căci pe fiecare, pe care Dumnezeu voieşte şi precum voieşte, Îl cinsteşte; pentru aceasta nu se ridică războaie între împăraţi, ci pentru cetăţi şi pentru ţări şi pentru hotarele lor se fac certurile, vrajbele şi războaiele. Iar tu, lăsînd pe acelea care sînt ale împăcării, pentru care sîntem trimişi la tine, încep altele pentru care nu sîntem trimişi; pentru că nu vorbeşti cu noi despre întregimea stăpînirii tale, nici pentru petrecerea cea paşnică a împărăţiei noastre cea de un hotar cu voi, ci întrebi despre zei şi despre credinţă. Dacă tu ai voit aceasta, apoi să ştii că noi, deşi sîntem perşi cu neamul, însă cu credinţa sîntem crescuţi de maica noastră creştini, în dreapta credinţă, şi întăriţi de duhovnicescul nostru părinte în credinţa cea adevărată. Chiar şi în patria noastră erau mulţi de felul acesta, care au voit să ne întoarcă de la Hristos Dumnezeul nostru, la închinarea de idoli; dar n-au sporit nimic; căci, cu darul Stăpînului nostru, am rămas nemişcaţi şi nebiruiţi în mărturisirea noastră şi nădăjduim şi acum în ajutorul Domnului. Deci şi aici nimeni nu va putea să ne întoarcă de la credinţa cea sfîntă şi să ne silească la slujba cea diavolească, care cu adevărat este plină de deşertăciune, de înşelăciune, de rătăcire şi de minciună”.

Muncitorul, umplîndu-se de mînie, a zis către dînşii: “Cum, voi, fiind proşti şi neştiutori şi limba grecească neştiind-o, îndrăzniţi cu atîta neruşinare a ocărî cu cuvintele voastre cele rele credinţa pe care noi o ţinem, fiind preaînţelepţi, cum şi toată înţelepciunea cărţii pe care am trecut-o cu desăvîşire? Ştim şi scripturile voastre creştineşti, pentru că şi în cărţile voastre creştineşti am învăţat odată şi am cunoscut într-însele toate cele scrise. Dar, neaflînd nimic adevărat, îndată le-am lepădat, ca nu cumva, din neluare aminte, să cad în rătăcire în unele scrieri dintr-însele. Cine din acei care au credinţă în cărţile voastre şi se întăresc în ele, au arătat vreodată a fi bun şi desăvîrşit în ceea ce a făcut, spre a fi preaslăvit şi vrednic de pomenire? De aceea vă sfătuiesc ca, lăsînd credinţa cea copilărească şi de nici o socoteală, să vă alegeţi credinţa cea bună, în care au petrecut preaînţelepţii filosofi cei de demult. Iar de nu veţi voi a asculta sfatul meu cel de folos, veţi asculta, chiar nevrînd, de muncile pe care le veţi primi îndată!”

Sfinţii au răspuns: “Ne-am învăţat de la Domnul nostru să nu ne temem de cei ce ucid trupul nostru, nici să ne preocupăm ce vom răspunde, celor ce ne întreabă pe noi; pentru că Însuşi Sfîntul Duh ne va întări în pătimire şi ne va da cuvînt şi îndrăznire în răspunsuri. Însă te întrebăm pe tine: Ce fel de nebunie spui că este în noi, tu care te socoteşti a fi mai înţelept decît toţi? Care este mai nebun din noi? Cel care a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, Ziditorul a toate, şi-L cinsteşte cu dreaptă credinţă? Sau cel care, lăsînd pe Dumnezeul cel viu, se închină făpturii celei fără de suflet, pietrelor şi lemnelor şi tuturor celor asemenea cu ele? Cu adevărat acela este nebun, care, în loc de Dumnezeu, are lucrul cel neînsufleţit; iar înţelept este cel ce slujeşte Dumnezeului Celui viu.

Pentru că acesta este cel dîntîi lucru al cunoaşterii omeneşti, ca să cunoască cineva pe Dumnezeu, Făcătorul său, pe Dătătorul darurilor, să creadă în El şi să-I slujească cu osîrdie. Iar a nu-L cunoaşte pe Cel ce este Ziditor şi Făcător de bine al său şi a sluji diavolului, vrăjmaşului cel pierzător de suflete, aceasta este nebunia cea mai desăvîrşită. Apoi, filosofii voştri cei vechi, care au petrecut în acea rătăcire pierzătoare, li se părea numai că sînt înţelepţi, dar în fapt erau foarte nebuni, după cuvîntul Sfîntului Apostol, socotindu-se că sînt înţelepţi, au înnebunit şi s-a întunecat inima lor, iar tu eşti asemenea lor, dacă nu încă şi mai rău; pentru că aceia, necunoscînd credinţa cea dreaptă, au petrecut în rătăcire; iar tu, prin Sfîntul Botez fiind luminat şi crescut în creştinătate, te-ai lepădat de Hristos Dumnezeu, şi numit elin de toţi cei ce ştiu pe adevăratul Dumnezeu, în loc de creştin, şi în loc de dreptcredincios, păgîn fără de Dumnezeu!”

De nişte cuvinte ca acestea ale sfinţilor mucenici, împăratul întărîtîndu-se foarte tare şi umplîndu-se de nemăsurată mînie, a poruncit, ca îndată să-i muncească cumplit. Deci, mai întîi i-au dezbrăcat şi i-au întins la pămînt şi i-au bătut cu curele, fără de cruţare pe spate şi pe pîntece. Apoi, i-au spînzurat de un lemn la muncire, pironindu-le mîinile şi picioarele şi cu unghii de fier au strujit trupul lor; iar ei, răbdînd cu vitejie muncile cele grele, şi-au ridicat ochii spre cer şi se rugau lui Dumnezeu, zicînd: “O, Stăpîne, Care Însuţi ai fost pironit pe lemn de necredincioşii jidovi şi n-ai spălat într-alt chip păcatele lumii, decît numai prin pătimirea răstignirii şi a morţii, caută şi spre noi cei ce sîntem spînzuraţi pe lemn şi ne dezbrăcăm cu sila prin această cumplită strujire de grosimea trupului; dar de vreme ce firea noastră este neputincioasă, dă-ne nouă ajutor de sus, şi uşurare de dureri, că spre Tine nădăjduind, am îndrăznit a intra în nevoinţa aceasta. Cît de cumplite şi amare sînt aceste munci, Tu singur ştii, Doamne! Vezi, cît ne sînt de dulci acestea, pentru dragostea Ta, o, preadulce Iisuse!”

Sfinţii, rugîndu-se astfel, îndată le-a stat lor de faţă îngerul Domnului, pe care numai singuri sfinţii mucenici îl vedeau, iar întunecaţii ochi ai păgînilor n-au fost vrednici de vederea lui. Acela, mîngîind pe cei ce pătimeau, atîta uşurare le-a dat în munci, încît nu mai simţeau durerea cîtuşi de puţin; şi astfel răbdau ca în nişte trupuri străine.

După aceasta, muncitorul, poruncind să-i ia pe ei de la muncire, le-a zis în batjocură: “Vedeţi cum vă cruţ pe voi, nemuncindu-vă mai greu; pentru că nădăjduiesc, că pedepsindu-vă cu aceste mici bătăi, vă veţi uni la un gînd cu noi!” Dar sfinţii mucenici, nesuferind cuvintele lui, i-au răspuns cu mai multă îndrăzneală: “Să nu socoteşti, nici să nădăjduieşti, o, vrăjmaş al lui Dumnezeu, că vei putea schimba statornicia noastră în credinţa lui Hristos! Deci, dacă voieşti, mai mult fă-ne nouă, căci sîntem gata a răbda toate; pentru că rănile, focul, sabia sau orice alt chin mai cumplit, noi le socotim că ne sînt mai dulci şi sîntem gata a răbda acestea pentru Iisus Hristos, Cel mult iubit de noi!”

Iulian, împăratul cel fărădelege, văzînd pe Sfîntul Manuil, fratele cel mai mare între mucenici, grăind mai mult şi mai cu îndrăzneală decît amîndoi fraţii, a poruncit ca deosebit să-l ducă pe el; iar lui Savel şi lui Ismail a început a-i vorbi cu vicleşug, grăind către dînşii: “Din aceiaşi părinţi sînteţi născuţi, dar nu semănaţi unul cu altul. Manuil, fratele vostru cel mai mare, nici nu este vrednic a se numi frate cu voi, deoarece este nesupus, mîndru, certăreţ şi fără de ruşine, neavînd înţelegere dreaptă; ci petrece întru nebunia sa neschimbat, încît şi pe voi vă tîrăşte după el, nelăsîndu-vă să vă alegeţi cele bune. Voi, precum vă văd, sînteţi cu obicei bun, blînzi, nesfadnici şi binecunoscători; deci, ascultaţi acum sfatul meu: Lăsaţi pe fratele vostru într-a lui deşartă socotinţă, ca să piară în împotrivirea cea fără de minte, iar voi apropiaţi-vă la cinstirea zeilor noştri, că mult bine veţi cîştiga de la dînşii; şi astfel veţi lua de la noi daruri şi cinstiri mari!” Dar sfinţii, nevrînd nici să asculte cuvintele lui cele viclene, cu mare glas au început a-l ocărî pe el, pentru meşteşugul lui şi a defăima nebunia lui. Atunci el, pornindu-se cu mare mînie, a poruncit să-i ia pe dînşii la muncire şi cu lumînări aprinse să le ardă coastele. Iar ei, răbdînd cu vitejie, slăveau pe Dumnezeu, iar pe muncitor îl batjocoreau.

Asemenea şi pe Sfîntul Manuil aducîndu-l, pe de o parte cu îmbunări, iar pe de alta cu îngroziri, îl sileau spre închinarea idolilor. Însă, dacă l-au văzut pe el nemişcat întru mărturisirea lui Hristos ca un stîlp, a început iarăşi a-l munci, ca şi pe fraţii lui. După aceea, în capul fiecărui mucenic a bătut un piron de fier şi le-a înfipt trestii ascuţite sub unghii, la mîini şi la picioare; apoi, în sfîrşit, i-a condamnat pe ei la moarte prin tăiere cu sabia; iar după tăiere, a poruncit să se ardă trupurile lor.

Deci, scoţînd pe sfinţii mucenici la locul cel de moarte, care se numea Constantin, înainte de vărsarea sîngelui lor, au făcut către Dumnezeu rugăciunea cea mai de pe urmă, zicînd: “Dumnezeule, Cel mai înainte de veci, fără început, Cel ce dintru nefiinţă, întru fiinţă pe toate le-ai adus, iar în anii cei mai de pe urmă, pentru mîntuirea noastră, pe Tine micşorîndu-Te, în chip de rob cu oamenii ai petrecut şi ai răbdat Crucea, ca pe noi din legăturile păcatelor să ne eliberezi şi Împărăţiei Tale să ne faci moştenitori; primeşte în pace pe robii Tăi şi ne numără pe noi în ceata celor ce din veac Ţi-au plăcut Ţie. Deci, pentru numele Tău cel sfînt, primim această tăiere de sabie şi ieşirea de voie din viaţa aceasta. Încă şi pe mulţimea poporului cel ce ne-a înconjurat şi care este robită de înşelăciunea vrăjmaşului, întoarce-o la Tine. O, milostive Stăpîne, dă-le lor lumina minţii şi înţelegere dreaptă, ca astfel, cunoscîndu-Te pe Tine, Unul adevăratul Dumnezeul, Ţie unuia să-Ţi slujească şi mîntuire să cîştige!” Astfel rugîndu-se sfinţii mucenici, s-a auzit un glas de sus, grăind către dînşii: “Veniţi de luaţi cununa slavei, că bine aţi săvîrşit nevoinţa voastră”. Iar după aceasta, s-au tăiat cinstitele capete ale sfinţilor mucenici în 17 zile ale lunii iunie.

Cînd necuraţii slujitori, voiau să săvîrşească cealaltă poruncă a spurcatului lor împărat, adică să ardă trupurile mucenicilor, îndată, după porunca lui Dumnezeu, s-a cutremurat pămîntul şi locul pe care stătea, s-a desfăcut şi a primit muceniceştile lor trupuri, acoperindu-le pe ele; ca nu mai mult să se atingă de dînsele muncitoarele şi spurcatele mîini, nici puterea focului să le prefacă pe ele în cenuşă. Slujitorii, văzînd aceasta, au fugit de frică. Atunci mulţi din cei ce erau acolo, văzînd o minune ca aceea, au crezut în Hristos şi, lepădînd păgîneasca rătăcire, s-au făcut creştini. Timp de două zile, credincioşii aceia au stat nedespărţiţi în acel loc, rugîndu-se ziua şi noaptea. Dar, cînd pămîntul a dat afară trupurile sfinţilor, acelea lăsau din ele negrăită bună mirosire; iar credincioşii, umplîndu-se de bucurie mare, i-au primit pe ei cu dragoste şi i-au îngropat cu cinste la un loc însemnat, izvorînd din mormintele sfinţilor mucenici tămăduiri de toate neputinţele.

După aceasta, Iulian, păgînul împărat, a pierit degrabă cu sunet, pentru că, după uciderea trimişilor din Persia, adică Sfinţii Mucenici Manuil, Savel şi Ismail, au pornit cu toată puterea lor în Persia; iar diavolii, înşelîndu-i pe ei cu fermecătoriile proorocilor mincinoşi, i-au făgăduit lui biruinţă asupra perşilor. Însă împăratul Persiei, auzind de uciderea trimişilor săi, s-a umplut de mare mîhnire, şi înştiinţîndu-se că Iulian, călcătorul de lege, şi-a strîns puterea sa, şi a venit în hotarele pămîntului său, a tăbărît asupra mîndrului vrăjmaş ce venea asupra lui. După ce din amîndouă părţile ostaşii s-au lovit şi s-a făcut mare vărsare de sînge, perşii s-au împuternicit şi au biruit cetele greceşti şi au sfărîmat puterea lui Iulian.

Încă şi urgia lui Dumnezeu, a ajuns pe acel depărtat de Dumnezeu; căci fiind ucis de o mînă nevăzută, cu greu şi-a lepădat ticălosul său suflet, fiind de rîs şi de batjocură perşilor, asupra cărora mergea cu mîndrie şi cu nădejde deşartă, ca unul ce avea puterea diavolilor, în care credea şi nădăjduia spre ei. Deci, creştinii, scăpînd de cumplita gonire şi muncire, slăveau pe Hristos, Dumnezeul şi Izbăvitorul lor, Căruia şi de la noi I se cuvine cinste şi slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfinţii Mucenici Manuil, Savel şi Ismail

Adaugat la June 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

Sfinţii Mucenici Manuil, Savel şi Ismail au fost fraţi de o mamă. Patria lor a fost Persia; părinţii lor nu erau de o credinţă, căci tatăl lor ţinea de păgînătatea persienească, iar maica lor de credinţa creştinească. Aceasta, hrănindu-şi pe fiii săi cu laptele său ca o adevărată maică şi, adăpîndu-i pe ei din tinereţe cu credinţa creştinească, i-a crescut în frica lui Dumnezeu. Fericitul Evzoic, preotul, i-a creştinat prin baia Sfîntului Botez şi i-a învăţat dumnezeieştile cărţi. După aceea, au venit la creşterea învăţăturii, au fost număraţi în rînduiala ostăşească şi slujeau cu trupul împăratului Persiei, iar cu duhul slujeau Împăratului ceresc, Domnului nostru Iisus Hristos, păzind sfintele Lui porunci şi plăcînd Lui cu toate lucrurile cele bune.

Deci, au fost trimişi de împăratul lor la Iulian Paravatul, împăratul grecesc, pentru întărirea păcii. Împăratul Iulian i-a primit întîi cu cinste şi le-a arătat lor multa sa milă, dîndu-se ca un prieten iubit către ei. Apoi, înştiinţîndu-se că sînt creştini, s-a umplut de mînie şi, împotriva obiceiurilor şi legilor celor de obşte tuturor popoarelor, pe aceşti trimişi la dînsul de către împăratul Persiei, muncindu-i pentru credinţa lor cea întru Hristos, i-a pierdut. Muncirea lor a fost astfel: Împăratul cel fărădelege a voit să meargă în Bitinia la un loc oarecare, ce se numea Orghia Trigon, unde avea să săvîrşească un praznic necurat şi diavolesc. Deci, a mers cu corabia din Constantinopol la Calcedon şi, ajungînd la locul cel zis, a început cu toată mulţimea poporului elinesc, care se adunase acolo, a săvîrşi acea necurată prăznuire, închinîndu-se idolilor, aducîndu-le jertfe fără de număr şi făcînd ospeţe mari cu dănţuiri, cu timpane şi cu tot felul de instrumente muzicale, săvîrşind multe lucruri urîte şi fărădelegi în cinstea pierzătorilor zei. Iar robii lui Hristos, Manuil, Savel şi Ismail, care erau acolo cu împăratul, nevoind nici măcar să privească la acea prăznuire urîtă de Dumnezeu, s-au depărtat deosebi.

Deci, stînd ei la o parte, plîngeau şi se tînguiau pentru înşelarea şi rătăcirea unui atît de mare popor şi se rugau lui Hristos Dumnezeu, ca să-i poată păzi pe ei de împărtăşirea necurăţiei închinătorilor de idoli; asemenea se rugau şi pentru cei rătăciţi, ca să-i aducă şi pe ei Dumnezeu la cunoştinţa adevărului. “Nu lăsa, Doamne - ziceau ei -, să petreacă poporul acesta întru atîta adînc de răutăţi şi nu lăsa zidirea Ta cea căzută să piară întru aşa nebunie, căci se par a fi mai nesocotitori decît pietrele şi lemnele care se cinstesc de dînşii. Pentru că acelea, fiind făpturi neînsufleţite, nimic nu ştiu din cele ce li se fac lor; iar aceştia, cinstindu-se de Tine cu suflet înţelegător, cu chipul şi asemănarea Ta, nu ştiu şi nici nu înţeleg ce fac şi pe cine cinstesc în locul lui Dumnezeu, ci umblă întru întuneric, rătăcesc şi merg la veşnica pierzare”.

Astfel stînd şi plîngînd sfinţii la acel loc deosebit, împăratul a privit spre cei ce jertfeau şi se ospătau cu dînsul; iar pe trimişii cei din Persia, nevăzîndu-i lîngă el, a poruncit să-i caute şi să-i aducă acolo, ca să se veselească împreună cu dînsul.

Unul din sfetnicii împărăteşti, aflîndu-i pe ei stînd deosebit, îi chema la ospăţul împărătesc; pentru că socoteau că şi aceia sînt de aceeaşi necurăţie a închinării de idoli. Iar robii lui Hristos i-au zis într-un glas, sfetnicului împărătesc care îi chema pe dînşii: “Depărtează-te de la noi, pentru că nu ne vom lepăda de credinţa, în care sîntem crescuţi din tinereţe; iar pe Dumnezeul nostru nu-L vom lăsa nici ne vom închina diavolilor, care sînt între voi. Aceasta să nu ne fie nouă, nici să ne lipim de acea rătăcire arătată, fiindcă nu sîntem atît de nebuni şi nesocotitori, ca, defăimînd pe Dumnezeu Cel viu, Ziditorul nostru, să slujim zidirii celei neînsufleţite. Noi nu pentru aceea am suferit atîta osteneală de drum şi am venit aici, ca să ne lepădăm de credinţa noastră; ci să întărim pacea între împărăţia persană şi grecească. Acestea să le ştie împăratul tău şi cei de un gînd cu el, că nu ne va întoarce pe noi de la cinstirea cea adevărată a lui Dumnezeu şi la a sa necurăţie nu ne va trage, măcar de ne-ar da pe noi focului şi chiar de ar lua de la noi sufletele noastre”.

Deci, ducîndu-se sfetnicul, a spus împăratului cuvintele sfinţilor. Atunci împăratul îndată s-a umplut de mînie asupra lor; însă n-a voit să-i muncească pe dînşii într-acea zi, ca să nu-şi facă împiedicare necuratei sale prăznuiri, ci, amînînd pînă a doua zi, a poruncit ca pe robii lui Hristos să-i arunce în temniţă. Aceia, mergînd spre temniţă, cîntau zicînd: “Veşnic să ne bucurăm Domnului, să strigăm lui Dumnezeu Mîntuitorul nostru, să întîmpinăm faţa Lui întru mărturisire şi în psalmi să-I strigăm”. Şi iarăşi: “Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Iar noi, poporul Lui şi lucrul mîinilor Lui, Îl vom chema totdeauna!”

A doua zi, muncitorul şezînd la judecată, a pus de faţă pe cei trimişi din Persia şi a început a zice către dînşii: “O, bunilor bărbaţi, împăratul vostru v-a trimis la noi ca pe credincioşii săi şi ai noştri iubiţi, ca să aşezaţi pacea cea dorită între amîndouă împărăţiile. Însă aceasta nu se poate aşeza în alt mod, decît numai prin unirea cea de dragoste şi prin prietenia unuia cu celălalt. Ce fel de unire şi prietenie de dragoste arătaţi spre noi, de vreme ce n-aţi voit ieri ca, împreună cu noi, să săvîrşiţi prăznuirea şi să vă îndulciţi de veselia făcută în cinstea zeilor, pe care îi cinstiţi şi voi, perşii; căci perşii cinstesc asemenea cu noi: soarele, luna, stelele şi puterea cea prea luminoasă a focului şi pe ceilalţi zei. Deci, pentru ce voi v-aţi lepădat a-i cinsti pe aceia împreună cu noi şi n-aţi voit să fiţi cu noi la soborniceasca noastră cinstire de zei, ca astfel aşezămintele cele cu noi să fie mai puternice şi mai tari? Dacă voi sînteţi nebăgători de seamă şi defăimători ai zeilor noştri şi nu de un gînd cu noi, apoi aţi venit la noi nu spre întărirea păcii, ci spre stricarea ei, spre ridicarea vrăjmăşiei şi a războiului”.

Sfinţii au răspuns: “O, împărate, am venit pentru aşezămintele de pace, trimişi de împăratul nostru ca să nu treacă ostaşii voştri hotarele noastre, nici ostaşii noştri pe ale voastre şi să nu pustiască părţile unul altuia. Pentru aceasta sîntem trimişi, iar nu pentru zei. Căci pe fiecare, pe care Dumnezeu voieşte şi precum voieşte, Îl cinsteşte; pentru aceasta nu se ridică războaie între împăraţi, ci pentru cetăţi şi pentru ţări şi pentru hotarele lor se fac certurile, vrajbele şi războaiele. Iar tu, lăsînd pe acelea care sînt ale împăcării, pentru care sîntem trimişi la tine, încep altele pentru care nu sîntem trimişi; pentru că nu vorbeşti cu noi despre întregimea stăpînirii tale, nici pentru petrecerea cea paşnică a împărăţiei noastre cea de un hotar cu voi, ci întrebi despre zei şi despre credinţă. Dacă tu ai voit aceasta, apoi să ştii că noi, deşi sîntem perşi cu neamul, însă cu credinţa sîntem crescuţi de maica noastră creştini, în dreapta credinţă, şi întăriţi de duhovnicescul nostru părinte în credinţa cea adevărată. Chiar şi în patria noastră erau mulţi de felul acesta, care au voit să ne întoarcă de la Hristos Dumnezeul nostru, la închinarea de idoli; dar n-au sporit nimic; căci, cu darul Stăpînului nostru, am rămas nemişcaţi şi nebiruiţi în mărturisirea noastră şi nădăjduim şi acum în ajutorul Domnului. Deci şi aici nimeni nu va putea să ne întoarcă de la credinţa cea sfîntă şi să ne silească la slujba cea diavolească, care cu adevărat este plină de deşertăciune, de înşelăciune, de rătăcire şi de minciună”.

Muncitorul, umplîndu-se de mînie, a zis către dînşii: “Cum, voi, fiind proşti şi neştiutori şi limba grecească neştiind-o, îndrăzniţi cu atîta neruşinare a ocărî cu cuvintele voastre cele rele credinţa pe care noi o ţinem, fiind preaînţelepţi, cum şi toată înţelepciunea cărţii pe care am trecut-o cu desăvîşire? Ştim şi scripturile voastre creştineşti, pentru că şi în cărţile voastre creştineşti am învăţat odată şi am cunoscut într-însele toate cele scrise. Dar, neaflînd nimic adevărat, îndată le-am lepădat, ca nu cumva, din neluare aminte, să cad în rătăcire în unele scrieri dintr-însele. Cine din acei care au credinţă în cărţile voastre şi se întăresc în ele, au arătat vreodată a fi bun şi desăvîrşit în ceea ce a făcut, spre a fi preaslăvit şi vrednic de pomenire? De aceea vă sfătuiesc ca, lăsînd credinţa cea copilărească şi de nici o socoteală, să vă alegeţi credinţa cea bună, în care au petrecut preaînţelepţii filosofi cei de demult. Iar de nu veţi voi a asculta sfatul meu cel de folos, veţi asculta, chiar nevrînd, de muncile pe care le veţi primi îndată!”

Sfinţii au răspuns: “Ne-am învăţat de la Domnul nostru să nu ne temem de cei ce ucid trupul nostru, nici să ne preocupăm ce vom răspunde, celor ce ne întreabă pe noi; pentru că Însuşi Sfîntul Duh ne va întări în pătimire şi ne va da cuvînt şi îndrăznire în răspunsuri. Însă te întrebăm pe tine: Ce fel de nebunie spui că este în noi, tu care te socoteşti a fi mai înţelept decît toţi? Care este mai nebun din noi? Cel care a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, Ziditorul a toate, şi-L cinsteşte cu dreaptă credinţă? Sau cel care, lăsînd pe Dumnezeul cel viu, se închină făpturii celei fără de suflet, pietrelor şi lemnelor şi tuturor celor asemenea cu ele? Cu adevărat acela este nebun, care, în loc de Dumnezeu, are lucrul cel neînsufleţit; iar înţelept este cel ce slujeşte Dumnezeului Celui viu.

Pentru că acesta este cel dîntîi lucru al cunoaşterii omeneşti, ca să cunoască cineva pe Dumnezeu, Făcătorul său, pe Dătătorul darurilor, să creadă în El şi să-I slujească cu osîrdie. Iar a nu-L cunoaşte pe Cel ce este Ziditor şi Făcător de bine al său şi a sluji diavolului, vrăjmaşului cel pierzător de suflete, aceasta este nebunia cea mai desăvîrşită. Apoi, filosofii voştri cei vechi, care au petrecut în acea rătăcire pierzătoare, li se părea numai că sînt înţelepţi, dar în fapt erau foarte nebuni, după cuvîntul Sfîntului Apostol, socotindu-se că sînt înţelepţi, au înnebunit şi s-a întunecat inima lor, iar tu eşti asemenea lor, dacă nu încă şi mai rău; pentru că aceia, necunoscînd credinţa cea dreaptă, au petrecut în rătăcire; iar tu, prin Sfîntul Botez fiind luminat şi crescut în creştinătate, te-ai lepădat de Hristos Dumnezeu, şi numit elin de toţi cei ce ştiu pe adevăratul Dumnezeu, în loc de creştin, şi în loc de dreptcredincios, păgîn fără de Dumnezeu!”

De nişte cuvinte ca acestea ale sfinţilor mucenici, împăratul întărîtîndu-se foarte tare şi umplîndu-se de nemăsurată mînie, a poruncit, ca îndată să-i muncească cumplit. Deci, mai întîi i-au dezbrăcat şi i-au întins la pămînt şi i-au bătut cu curele, fără de cruţare pe spate şi pe pîntece. Apoi, i-au spînzurat de un lemn la muncire, pironindu-le mîinile şi picioarele şi cu unghii de fier au strujit trupul lor; iar ei, răbdînd cu vitejie muncile cele grele, şi-au ridicat ochii spre cer şi se rugau lui Dumnezeu, zicînd: “O, Stăpîne, Care Însuţi ai fost pironit pe lemn de necredincioşii jidovi şi n-ai spălat într-alt chip păcatele lumii, decît numai prin pătimirea răstignirii şi a morţii, caută şi spre noi cei ce sîntem spînzuraţi pe lemn şi ne dezbrăcăm cu sila prin această cumplită strujire de grosimea trupului; dar de vreme ce firea noastră este neputincioasă, dă-ne nouă ajutor de sus, şi uşurare de dureri, că spre Tine nădăjduind, am îndrăznit a intra în nevoinţa aceasta. Cît de cumplite şi amare sînt aceste munci, Tu singur ştii, Doamne! Vezi, cît ne sînt de dulci acestea, pentru dragostea Ta, o, preadulce Iisuse!”

Sfinţii, rugîndu-se astfel, îndată le-a stat lor de faţă îngerul Domnului, pe care numai singuri sfinţii mucenici îl vedeau, iar întunecaţii ochi ai păgînilor n-au fost vrednici de vederea lui. Acela, mîngîind pe cei ce pătimeau, atîta uşurare le-a dat în munci, încît nu mai simţeau durerea cîtuşi de puţin; şi astfel răbdau ca în nişte trupuri străine.

După aceasta, muncitorul, poruncind să-i ia pe ei de la muncire, le-a zis în batjocură: “Vedeţi cum vă cruţ pe voi, nemuncindu-vă mai greu; pentru că nădăjduiesc, că pedepsindu-vă cu aceste mici bătăi, vă veţi uni la un gînd cu noi!” Dar sfinţii mucenici, nesuferind cuvintele lui, i-au răspuns cu mai multă îndrăzneală: “Să nu socoteşti, nici să nădăjduieşti, o, vrăjmaş al lui Dumnezeu, că vei putea schimba statornicia noastră în credinţa lui Hristos! Deci, dacă voieşti, mai mult fă-ne nouă, căci sîntem gata a răbda toate; pentru că rănile, focul, sabia sau orice alt chin mai cumplit, noi le socotim că ne sînt mai dulci şi sîntem gata a răbda acestea pentru Iisus Hristos, Cel mult iubit de noi!”

Iulian, împăratul cel fărădelege, văzînd pe Sfîntul Manuil, fratele cel mai mare între mucenici, grăind mai mult şi mai cu îndrăzneală decît amîndoi fraţii, a poruncit ca deosebit să-l ducă pe el; iar lui Savel şi lui Ismail a început a-i vorbi cu vicleşug, grăind către dînşii: “Din aceiaşi părinţi sînteţi născuţi, dar nu semănaţi unul cu altul. Manuil, fratele vostru cel mai mare, nici nu este vrednic a se numi frate cu voi, deoarece este nesupus, mîndru, certăreţ şi fără de ruşine, neavînd înţelegere dreaptă; ci petrece întru nebunia sa neschimbat, încît şi pe voi vă tîrăşte după el, nelăsîndu-vă să vă alegeţi cele bune. Voi, precum vă văd, sînteţi cu obicei bun, blînzi, nesfadnici şi binecunoscători; deci, ascultaţi acum sfatul meu: Lăsaţi pe fratele vostru într-a lui deşartă socotinţă, ca să piară în împotrivirea cea fără de minte, iar voi apropiaţi-vă la cinstirea zeilor noştri, că mult bine veţi cîştiga de la dînşii; şi astfel veţi lua de la noi daruri şi cinstiri mari!” Dar sfinţii, nevrînd nici să asculte cuvintele lui cele viclene, cu mare glas au început a-l ocărî pe el, pentru meşteşugul lui şi a defăima nebunia lui. Atunci el, pornindu-se cu mare mînie, a poruncit să-i ia pe dînşii la muncire şi cu lumînări aprinse să le ardă coastele. Iar ei, răbdînd cu vitejie, slăveau pe Dumnezeu, iar pe muncitor îl batjocoreau.

Asemenea şi pe Sfîntul Manuil aducîndu-l, pe de o parte cu îmbunări, iar pe de alta cu îngroziri, îl sileau spre închinarea idolilor. Însă, dacă l-au văzut pe el nemişcat întru mărturisirea lui Hristos ca un stîlp, a început iarăşi a-l munci, ca şi pe fraţii lui. După aceea, în capul fiecărui mucenic a bătut un piron de fier şi le-a înfipt trestii ascuţite sub unghii, la mîini şi la picioare; apoi, în sfîrşit, i-a condamnat pe ei la moarte prin tăiere cu sabia; iar după tăiere, a poruncit să se ardă trupurile lor.

Deci, scoţînd pe sfinţii mucenici la locul cel de moarte, care se numea Constantin, înainte de vărsarea sîngelui lor, au făcut către Dumnezeu rugăciunea cea mai de pe urmă, zicînd: “Dumnezeule, Cel mai înainte de veci, fără început, Cel ce dintru nefiinţă, întru fiinţă pe toate le-ai adus, iar în anii cei mai de pe urmă, pentru mîntuirea noastră, pe Tine micşorîndu-Te, în chip de rob cu oamenii ai petrecut şi ai răbdat Crucea, ca pe noi din legăturile păcatelor să ne eliberezi şi Împărăţiei Tale să ne faci moştenitori; primeşte în pace pe robii Tăi şi ne numără pe noi în ceata celor ce din veac Ţi-au plăcut Ţie. Deci, pentru numele Tău cel sfînt, primim această tăiere de sabie şi ieşirea de voie din viaţa aceasta. Încă şi pe mulţimea poporului cel ce ne-a înconjurat şi care este robită de înşelăciunea vrăjmaşului, întoarce-o la Tine. O, milostive Stăpîne, dă-le lor lumina minţii şi înţelegere dreaptă, ca astfel, cunoscîndu-Te pe Tine, Unul adevăratul Dumnezeul, Ţie unuia să-Ţi slujească şi mîntuire să cîştige!” Astfel rugîndu-se sfinţii mucenici, s-a auzit un glas de sus, grăind către dînşii: “Veniţi de luaţi cununa slavei, că bine aţi săvîrşit nevoinţa voastră”. Iar după aceasta, s-au tăiat cinstitele capete ale sfinţilor mucenici în 17 zile ale lunii iunie.

Cînd necuraţii slujitori, voiau să săvîrşească cealaltă poruncă a spurcatului lor împărat, adică să ardă trupurile mucenicilor, îndată, după porunca lui Dumnezeu, s-a cutremurat pămîntul şi locul pe care stătea, s-a desfăcut şi a primit muceniceştile lor trupuri, acoperindu-le pe ele; ca nu mai mult să se atingă de dînsele muncitoarele şi spurcatele mîini, nici puterea focului să le prefacă pe ele în cenuşă. Slujitorii, văzînd aceasta, au fugit de frică. Atunci mulţi din cei ce erau acolo, văzînd o minune ca aceea, au crezut în Hristos şi, lepădînd păgîneasca rătăcire, s-au făcut creştini. Timp de două zile, credincioşii aceia au stat nedespărţiţi în acel loc, rugîndu-se ziua şi noaptea. Dar, cînd pămîntul a dat afară trupurile sfinţilor, acelea lăsau din ele negrăită bună mirosire; iar credincioşii, umplîndu-se de bucurie mare, i-au primit pe ei cu dragoste şi i-au îngropat cu cinste la un loc însemnat, izvorînd din mormintele sfinţilor mucenici tămăduiri de toate neputinţele.

După aceasta, Iulian, păgînul împărat, a pierit degrabă cu sunet, pentru că, după uciderea trimişilor din Persia, adică Sfinţii Mucenici Manuil, Savel şi Ismail, au pornit cu toată puterea lor în Persia; iar diavolii, înşelîndu-i pe ei cu fermecătoriile proorocilor mincinoşi, i-au făgăduit lui biruinţă asupra perşilor. Însă împăratul Persiei, auzind de uciderea trimişilor săi, s-a umplut de mare mîhnire, şi înştiinţîndu-se că Iulian, călcătorul de lege, şi-a strîns puterea sa, şi a venit în hotarele pămîntului său, a tăbărît asupra mîndrului vrăjmaş ce venea asupra lui. După ce din amîndouă părţile ostaşii s-au lovit şi s-a făcut mare vărsare de sînge, perşii s-au împuternicit şi au biruit cetele greceşti şi au sfărîmat puterea lui Iulian.

Încă şi urgia lui Dumnezeu, a ajuns pe acel depărtat de Dumnezeu; căci fiind ucis de o mînă nevăzută, cu greu şi-a lepădat ticălosul său suflet, fiind de rîs şi de batjocură perşilor, asupra cărora mergea cu mîndrie şi cu nădejde deşartă, ca unul ce avea puterea diavolilor, în care credea şi nădăjduia spre ei. Deci, creştinii, scăpînd de cumplita gonire şi muncire, slăveau pe Hristos, Dumnezeul şi Izbăvitorul lor, Căruia şi de la noi I se cuvine cinste şi slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfinţii Mucenici Manuil, Savel şi Ismail

Adaugat la June 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

Sfinţii Mucenici Manuil, Savel şi Ismail au fost fraţi de o mamă. Patria lor a fost Persia; părinţii lor nu erau de o credinţă, căci tatăl lor ţinea de păgînătatea persienească, iar maica lor de credinţa creştinească. Aceasta, hrănindu-şi pe fiii săi cu laptele său ca o adevărată maică şi, adăpîndu-i pe ei din tinereţe cu credinţa creştinească, i-a crescut în frica lui Dumnezeu. Fericitul Evzoic, preotul, i-a creştinat prin baia Sfîntului Botez şi i-a învăţat dumnezeieştile cărţi. După aceea, au venit la creşterea învăţăturii, au fost număraţi în rînduiala ostăşească şi slujeau cu trupul împăratului Persiei, iar cu duhul slujeau Împăratului ceresc, Domnului nostru Iisus Hristos, păzind sfintele Lui porunci şi plăcînd Lui cu toate lucrurile cele bune.

Deci, au fost trimişi de împăratul lor la Iulian Paravatul, împăratul grecesc, pentru întărirea păcii. Împăratul Iulian i-a primit întîi cu cinste şi le-a arătat lor multa sa milă, dîndu-se ca un prieten iubit către ei. Apoi, înştiinţîndu-se că sînt creştini, s-a umplut de mînie şi, împotriva obiceiurilor şi legilor celor de obşte tuturor popoarelor, pe aceşti trimişi la dînsul de către împăratul Persiei, muncindu-i pentru credinţa lor cea întru Hristos, i-a pierdut. Muncirea lor a fost astfel: Împăratul cel fărădelege a voit să meargă în Bitinia la un loc oarecare, ce se numea Orghia Trigon, unde avea să săvîrşească un praznic necurat şi diavolesc. Deci, a mers cu corabia din Constantinopol la Calcedon şi, ajungînd la locul cel zis, a început cu toată mulţimea poporului elinesc, care se adunase acolo, a săvîrşi acea necurată prăznuire, închinîndu-se idolilor, aducîndu-le jertfe fără de număr şi făcînd ospeţe mari cu dănţuiri, cu timpane şi cu tot felul de instrumente muzicale, săvîrşind multe lucruri urîte şi fărădelegi în cinstea pierzătorilor zei. Iar robii lui Hristos, Manuil, Savel şi Ismail, care erau acolo cu împăratul, nevoind nici măcar să privească la acea prăznuire urîtă de Dumnezeu, s-au depărtat deosebi.

Deci, stînd ei la o parte, plîngeau şi se tînguiau pentru înşelarea şi rătăcirea unui atît de mare popor şi se rugau lui Hristos Dumnezeu, ca să-i poată păzi pe ei de împărtăşirea necurăţiei închinătorilor de idoli; asemenea se rugau şi pentru cei rătăciţi, ca să-i aducă şi pe ei Dumnezeu la cunoştinţa adevărului. “Nu lăsa, Doamne - ziceau ei -, să petreacă poporul acesta întru atîta adînc de răutăţi şi nu lăsa zidirea Ta cea căzută să piară întru aşa nebunie, căci se par a fi mai nesocotitori decît pietrele şi lemnele care se cinstesc de dînşii. Pentru că acelea, fiind făpturi neînsufleţite, nimic nu ştiu din cele ce li se fac lor; iar aceştia, cinstindu-se de Tine cu suflet înţelegător, cu chipul şi asemănarea Ta, nu ştiu şi nici nu înţeleg ce fac şi pe cine cinstesc în locul lui Dumnezeu, ci umblă întru întuneric, rătăcesc şi merg la veşnica pierzare”.

Astfel stînd şi plîngînd sfinţii la acel loc deosebit, împăratul a privit spre cei ce jertfeau şi se ospătau cu dînsul; iar pe trimişii cei din Persia, nevăzîndu-i lîngă el, a poruncit să-i caute şi să-i aducă acolo, ca să se veselească împreună cu dînsul.

Unul din sfetnicii împărăteşti, aflîndu-i pe ei stînd deosebit, îi chema la ospăţul împărătesc; pentru că socoteau că şi aceia sînt de aceeaşi necurăţie a închinării de idoli. Iar robii lui Hristos i-au zis într-un glas, sfetnicului împărătesc care îi chema pe dînşii: “Depărtează-te de la noi, pentru că nu ne vom lepăda de credinţa, în care sîntem crescuţi din tinereţe; iar pe Dumnezeul nostru nu-L vom lăsa nici ne vom închina diavolilor, care sînt între voi. Aceasta să nu ne fie nouă, nici să ne lipim de acea rătăcire arătată, fiindcă nu sîntem atît de nebuni şi nesocotitori, ca, defăimînd pe Dumnezeu Cel viu, Ziditorul nostru, să slujim zidirii celei neînsufleţite. Noi nu pentru aceea am suferit atîta osteneală de drum şi am venit aici, ca să ne lepădăm de credinţa noastră; ci să întărim pacea între împărăţia persană şi grecească. Acestea să le ştie împăratul tău şi cei de un gînd cu el, că nu ne va întoarce pe noi de la cinstirea cea adevărată a lui Dumnezeu şi la a sa necurăţie nu ne va trage, măcar de ne-ar da pe noi focului şi chiar de ar lua de la noi sufletele noastre”.

Deci, ducîndu-se sfetnicul, a spus împăratului cuvintele sfinţilor. Atunci împăratul îndată s-a umplut de mînie asupra lor; însă n-a voit să-i muncească pe dînşii într-acea zi, ca să nu-şi facă împiedicare necuratei sale prăznuiri, ci, amînînd pînă a doua zi, a poruncit ca pe robii lui Hristos să-i arunce în temniţă. Aceia, mergînd spre temniţă, cîntau zicînd: “Veşnic să ne bucurăm Domnului, să strigăm lui Dumnezeu Mîntuitorul nostru, să întîmpinăm faţa Lui întru mărturisire şi în psalmi să-I strigăm”. Şi iarăşi: “Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Iar noi, poporul Lui şi lucrul mîinilor Lui, Îl vom chema totdeauna!”

A doua zi, muncitorul şezînd la judecată, a pus de faţă pe cei trimişi din Persia şi a început a zice către dînşii: “O, bunilor bărbaţi, împăratul vostru v-a trimis la noi ca pe credincioşii săi şi ai noştri iubiţi, ca să aşezaţi pacea cea dorită între amîndouă împărăţiile. Însă aceasta nu se poate aşeza în alt mod, decît numai prin unirea cea de dragoste şi prin prietenia unuia cu celălalt. Ce fel de unire şi prietenie de dragoste arătaţi spre noi, de vreme ce n-aţi voit ieri ca, împreună cu noi, să săvîrşiţi prăznuirea şi să vă îndulciţi de veselia făcută în cinstea zeilor, pe care îi cinstiţi şi voi, perşii; căci perşii cinstesc asemenea cu noi: soarele, luna, stelele şi puterea cea prea luminoasă a focului şi pe ceilalţi zei. Deci, pentru ce voi v-aţi lepădat a-i cinsti pe aceia împreună cu noi şi n-aţi voit să fiţi cu noi la soborniceasca noastră cinstire de zei, ca astfel aşezămintele cele cu noi să fie mai puternice şi mai tari? Dacă voi sînteţi nebăgători de seamă şi defăimători ai zeilor noştri şi nu de un gînd cu noi, apoi aţi venit la noi nu spre întărirea păcii, ci spre stricarea ei, spre ridicarea vrăjmăşiei şi a războiului”.

Sfinţii au răspuns: “O, împărate, am venit pentru aşezămintele de pace, trimişi de împăratul nostru ca să nu treacă ostaşii voştri hotarele noastre, nici ostaşii noştri pe ale voastre şi să nu pustiască părţile unul altuia. Pentru aceasta sîntem trimişi, iar nu pentru zei. Căci pe fiecare, pe care Dumnezeu voieşte şi precum voieşte, Îl cinsteşte; pentru aceasta nu se ridică războaie între împăraţi, ci pentru cetăţi şi pentru ţări şi pentru hotarele lor se fac certurile, vrajbele şi războaiele. Iar tu, lăsînd pe acelea care sînt ale împăcării, pentru care sîntem trimişi la tine, încep altele pentru care nu sîntem trimişi; pentru că nu vorbeşti cu noi despre întregimea stăpînirii tale, nici pentru petrecerea cea paşnică a împărăţiei noastre cea de un hotar cu voi, ci întrebi despre zei şi despre credinţă. Dacă tu ai voit aceasta, apoi să ştii că noi, deşi sîntem perşi cu neamul, însă cu credinţa sîntem crescuţi de maica noastră creştini, în dreapta credinţă, şi întăriţi de duhovnicescul nostru părinte în credinţa cea adevărată. Chiar şi în patria noastră erau mulţi de felul acesta, care au voit să ne întoarcă de la Hristos Dumnezeul nostru, la închinarea de idoli; dar n-au sporit nimic; căci, cu darul Stăpînului nostru, am rămas nemişcaţi şi nebiruiţi în mărturisirea noastră şi nădăjduim şi acum în ajutorul Domnului. Deci şi aici nimeni nu va putea să ne întoarcă de la credinţa cea sfîntă şi să ne silească la slujba cea diavolească, care cu adevărat este plină de deşertăciune, de înşelăciune, de rătăcire şi de minciună”.

Muncitorul, umplîndu-se de mînie, a zis către dînşii: “Cum, voi, fiind proşti şi neştiutori şi limba grecească neştiind-o, îndrăzniţi cu atîta neruşinare a ocărî cu cuvintele voastre cele rele credinţa pe care noi o ţinem, fiind preaînţelepţi, cum şi toată înţelepciunea cărţii pe care am trecut-o cu desăvîşire? Ştim şi scripturile voastre creştineşti, pentru că şi în cărţile voastre creştineşti am învăţat odată şi am cunoscut într-însele toate cele scrise. Dar, neaflînd nimic adevărat, îndată le-am lepădat, ca nu cumva, din neluare aminte, să cad în rătăcire în unele scrieri dintr-însele. Cine din acei care au credinţă în cărţile voastre şi se întăresc în ele, au arătat vreodată a fi bun şi desăvîrşit în ceea ce a făcut, spre a fi preaslăvit şi vrednic de pomenire? De aceea vă sfătuiesc ca, lăsînd credinţa cea copilărească şi de nici o socoteală, să vă alegeţi credinţa cea bună, în care au petrecut preaînţelepţii filosofi cei de demult. Iar de nu veţi voi a asculta sfatul meu cel de folos, veţi asculta, chiar nevrînd, de muncile pe care le veţi primi îndată!”

Sfinţii au răspuns: “Ne-am învăţat de la Domnul nostru să nu ne temem de cei ce ucid trupul nostru, nici să ne preocupăm ce vom răspunde, celor ce ne întreabă pe noi; pentru că Însuşi Sfîntul Duh ne va întări în pătimire şi ne va da cuvînt şi îndrăznire în răspunsuri. Însă te întrebăm pe tine: Ce fel de nebunie spui că este în noi, tu care te socoteşti a fi mai înţelept decît toţi? Care este mai nebun din noi? Cel care a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, Ziditorul a toate, şi-L cinsteşte cu dreaptă credinţă? Sau cel care, lăsînd pe Dumnezeul cel viu, se închină făpturii celei fără de suflet, pietrelor şi lemnelor şi tuturor celor asemenea cu ele? Cu adevărat acela este nebun, care, în loc de Dumnezeu, are lucrul cel neînsufleţit; iar înţelept este cel ce slujeşte Dumnezeului Celui viu.

Pentru că acesta este cel dîntîi lucru al cunoaşterii omeneşti, ca să cunoască cineva pe Dumnezeu, Făcătorul său, pe Dătătorul darurilor, să creadă în El şi să-I slujească cu osîrdie. Iar a nu-L cunoaşte pe Cel ce este Ziditor şi Făcător de bine al său şi a sluji diavolului, vrăjmaşului cel pierzător de suflete, aceasta este nebunia cea mai desăvîrşită. Apoi, filosofii voştri cei vechi, care au petrecut în acea rătăcire pierzătoare, li se părea numai că sînt înţelepţi, dar în fapt erau foarte nebuni, după cuvîntul Sfîntului Apostol, socotindu-se că sînt înţelepţi, au înnebunit şi s-a întunecat inima lor, iar tu eşti asemenea lor, dacă nu încă şi mai rău; pentru că aceia, necunoscînd credinţa cea dreaptă, au petrecut în rătăcire; iar tu, prin Sfîntul Botez fiind luminat şi crescut în creştinătate, te-ai lepădat de Hristos Dumnezeu, şi numit elin de toţi cei ce ştiu pe adevăratul Dumnezeu, în loc de creştin, şi în loc de dreptcredincios, păgîn fără de Dumnezeu!”

De nişte cuvinte ca acestea ale sfinţilor mucenici, împăratul întărîtîndu-se foarte tare şi umplîndu-se de nemăsurată mînie, a poruncit, ca îndată să-i muncească cumplit. Deci, mai întîi i-au dezbrăcat şi i-au întins la pămînt şi i-au bătut cu curele, fără de cruţare pe spate şi pe pîntece. Apoi, i-au spînzurat de un lemn la muncire, pironindu-le mîinile şi picioarele şi cu unghii de fier au strujit trupul lor; iar ei, răbdînd cu vitejie muncile cele grele, şi-au ridicat ochii spre cer şi se rugau lui Dumnezeu, zicînd: “O, Stăpîne, Care Însuţi ai fost pironit pe lemn de necredincioşii jidovi şi n-ai spălat într-alt chip păcatele lumii, decît numai prin pătimirea răstignirii şi a morţii, caută şi spre noi cei ce sîntem spînzuraţi pe lemn şi ne dezbrăcăm cu sila prin această cumplită strujire de grosimea trupului; dar de vreme ce firea noastră este neputincioasă, dă-ne nouă ajutor de sus, şi uşurare de dureri, că spre Tine nădăjduind, am îndrăznit a intra în nevoinţa aceasta. Cît de cumplite şi amare sînt aceste munci, Tu singur ştii, Doamne! Vezi, cît ne sînt de dulci acestea, pentru dragostea Ta, o, preadulce Iisuse!”

Sfinţii, rugîndu-se astfel, îndată le-a stat lor de faţă îngerul Domnului, pe care numai singuri sfinţii mucenici îl vedeau, iar întunecaţii ochi ai păgînilor n-au fost vrednici de vederea lui. Acela, mîngîind pe cei ce pătimeau, atîta uşurare le-a dat în munci, încît nu mai simţeau durerea cîtuşi de puţin; şi astfel răbdau ca în nişte trupuri străine.

După aceasta, muncitorul, poruncind să-i ia pe ei de la muncire, le-a zis în batjocură: “Vedeţi cum vă cruţ pe voi, nemuncindu-vă mai greu; pentru că nădăjduiesc, că pedepsindu-vă cu aceste mici bătăi, vă veţi uni la un gînd cu noi!” Dar sfinţii mucenici, nesuferind cuvintele lui, i-au răspuns cu mai multă îndrăzneală: “Să nu socoteşti, nici să nădăjduieşti, o, vrăjmaş al lui Dumnezeu, că vei putea schimba statornicia noastră în credinţa lui Hristos! Deci, dacă voieşti, mai mult fă-ne nouă, căci sîntem gata a răbda toate; pentru că rănile, focul, sabia sau orice alt chin mai cumplit, noi le socotim că ne sînt mai dulci şi sîntem gata a răbda acestea pentru Iisus Hristos, Cel mult iubit de noi!”

Iulian, împăratul cel fărădelege, văzînd pe Sfîntul Manuil, fratele cel mai mare între mucenici, grăind mai mult şi mai cu îndrăzneală decît amîndoi fraţii, a poruncit ca deosebit să-l ducă pe el; iar lui Savel şi lui Ismail a început a-i vorbi cu vicleşug, grăind către dînşii: “Din aceiaşi părinţi sînteţi născuţi, dar nu semănaţi unul cu altul. Manuil, fratele vostru cel mai mare, nici nu este vrednic a se numi frate cu voi, deoarece este nesupus, mîndru, certăreţ şi fără de ruşine, neavînd înţelegere dreaptă; ci petrece întru nebunia sa neschimbat, încît şi pe voi vă tîrăşte după el, nelăsîndu-vă să vă alegeţi cele bune. Voi, precum vă văd, sînteţi cu obicei bun, blînzi, nesfadnici şi binecunoscători; deci, ascultaţi acum sfatul meu: Lăsaţi pe fratele vostru într-a lui deşartă socotinţă, ca să piară în împotrivirea cea fără de minte, iar voi apropiaţi-vă la cinstirea zeilor noştri, că mult bine veţi cîştiga de la dînşii; şi astfel veţi lua de la noi daruri şi cinstiri mari!” Dar sfinţii, nevrînd nici să asculte cuvintele lui cele viclene, cu mare glas au început a-l ocărî pe el, pentru meşteşugul lui şi a defăima nebunia lui. Atunci el, pornindu-se cu mare mînie, a poruncit să-i ia pe dînşii la muncire şi cu lumînări aprinse să le ardă coastele. Iar ei, răbdînd cu vitejie, slăveau pe Dumnezeu, iar pe muncitor îl batjocoreau.

Asemenea şi pe Sfîntul Manuil aducîndu-l, pe de o parte cu îmbunări, iar pe de alta cu îngroziri, îl sileau spre închinarea idolilor. Însă, dacă l-au văzut pe el nemişcat întru mărturisirea lui Hristos ca un stîlp, a început iarăşi a-l munci, ca şi pe fraţii lui. După aceea, în capul fiecărui mucenic a bătut un piron de fier şi le-a înfipt trestii ascuţite sub unghii, la mîini şi la picioare; apoi, în sfîrşit, i-a condamnat pe ei la moarte prin tăiere cu sabia; iar după tăiere, a poruncit să se ardă trupurile lor.

Deci, scoţînd pe sfinţii mucenici la locul cel de moarte, care se numea Constantin, înainte de vărsarea sîngelui lor, au făcut către Dumnezeu rugăciunea cea mai de pe urmă, zicînd: “Dumnezeule, Cel mai înainte de veci, fără început, Cel ce dintru nefiinţă, întru fiinţă pe toate le-ai adus, iar în anii cei mai de pe urmă, pentru mîntuirea noastră, pe Tine micşorîndu-Te, în chip de rob cu oamenii ai petrecut şi ai răbdat Crucea, ca pe noi din legăturile păcatelor să ne eliberezi şi Împărăţiei Tale să ne faci moştenitori; primeşte în pace pe robii Tăi şi ne numără pe noi în ceata celor ce din veac Ţi-au plăcut Ţie. Deci, pentru numele Tău cel sfînt, primim această tăiere de sabie şi ieşirea de voie din viaţa aceasta. Încă şi pe mulţimea poporului cel ce ne-a înconjurat şi care este robită de înşelăciunea vrăjmaşului, întoarce-o la Tine. O, milostive Stăpîne, dă-le lor lumina minţii şi înţelegere dreaptă, ca astfel, cunoscîndu-Te pe Tine, Unul adevăratul Dumnezeul, Ţie unuia să-Ţi slujească şi mîntuire să cîştige!” Astfel rugîndu-se sfinţii mucenici, s-a auzit un glas de sus, grăind către dînşii: “Veniţi de luaţi cununa slavei, că bine aţi săvîrşit nevoinţa voastră”. Iar după aceasta, s-au tăiat cinstitele capete ale sfinţilor mucenici în 17 zile ale lunii iunie.

Cînd necuraţii slujitori, voiau să săvîrşească cealaltă poruncă a spurcatului lor împărat, adică să ardă trupurile mucenicilor, îndată, după porunca lui Dumnezeu, s-a cutremurat pămîntul şi locul pe care stătea, s-a desfăcut şi a primit muceniceştile lor trupuri, acoperindu-le pe ele; ca nu mai mult să se atingă de dînsele muncitoarele şi spurcatele mîini, nici puterea focului să le prefacă pe ele în cenuşă. Slujitorii, văzînd aceasta, au fugit de frică. Atunci mulţi din cei ce erau acolo, văzînd o minune ca aceea, au crezut în Hristos şi, lepădînd păgîneasca rătăcire, s-au făcut creştini. Timp de două zile, credincioşii aceia au stat nedespărţiţi în acel loc, rugîndu-se ziua şi noaptea. Dar, cînd pămîntul a dat afară trupurile sfinţilor, acelea lăsau din ele negrăită bună mirosire; iar credincioşii, umplîndu-se de bucurie mare, i-au primit pe ei cu dragoste şi i-au îngropat cu cinste la un loc însemnat, izvorînd din mormintele sfinţilor mucenici tămăduiri de toate neputinţele.

După aceasta, Iulian, păgînul împărat, a pierit degrabă cu sunet, pentru că, după uciderea trimişilor din Persia, adică Sfinţii Mucenici Manuil, Savel şi Ismail, au pornit cu toată puterea lor în Persia; iar diavolii, înşelîndu-i pe ei cu fermecătoriile proorocilor mincinoşi, i-au făgăduit lui biruinţă asupra perşilor. Însă împăratul Persiei, auzind de uciderea trimişilor săi, s-a umplut de mare mîhnire, şi înştiinţîndu-se că Iulian, călcătorul de lege, şi-a strîns puterea sa, şi a venit în hotarele pămîntului său, a tăbărît asupra mîndrului vrăjmaş ce venea asupra lui. După ce din amîndouă părţile ostaşii s-au lovit şi s-a făcut mare vărsare de sînge, perşii s-au împuternicit şi au biruit cetele greceşti şi au sfărîmat puterea lui Iulian.

Încă şi urgia lui Dumnezeu, a ajuns pe acel depărtat de Dumnezeu; căci fiind ucis de o mînă nevăzută, cu greu şi-a lepădat ticălosul său suflet, fiind de rîs şi de batjocură perşilor, asupra cărora mergea cu mîndrie şi cu nădejde deşartă, ca unul ce avea puterea diavolilor, în care credea şi nădăjduia spre ei. Deci, creştinii, scăpînd de cumplita gonire şi muncire, slăveau pe Hristos, Dumnezeul şi Izbăvitorul lor, Căruia şi de la noi I se cuvine cinste şi slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Deputaţii antiortodocşi cer anularea sărbătorii naţionale „Naşterea Domnului Iisus Hristos”

Adaugat la June 29, 2007 de Victor
Categoria: Stiri

Ziua de vineri – ziua răstignirii lui Iisus Hristos – devine deja pentru mai mulţi deputaţi ai parlamentului moldovenesc o zi de jubilare antihristică. După cum în ziua de vineri, 11 mai a.c., 77 de deputaţi din parlament au votat legea antiortodoxă „Cu privire la culte”, tot aşa şi azi, vineri, 29 iunie 2007, binecunoscuţii deputaţi antiortodocşi Vlad Cubreacov şi Dumitru Diacov au ieşit cu iniţiativa de a suprima din calendarul sărbătorilor naţionale sărbătoarea ortodocşilor „Naşterea Domnului Iisus Hristos”.
Continuare…

Remediul slavei deşarte

Adaugat la June 29, 2007 de Victor
Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti

- Greu lucru este sa scapi de gandul slavei desarte, caci tocmai ceea ce faci spre surparea lui ti se face inceput al altei slave desarte. Demonii nu se opun oricarui gand drept al nostru, ci unora li se impotrivesc insesi rautatile/viciile noastre in masura in care au ajuns o calitate a noastra.

Evagrie revine aici la “subtilitatea” demonului slavei desarte (cf. supra cap. 13), caci ea este intr-adevar remarcabila: “Sunt uimit de iscusinta demonilor cand ii vad cum se folosesc de orice. Panza aspra le serveste drept slava desarta, la fel si haina de matase; si cuvantul si tacerea; si saturarea si foamea; si retragerea si intalnirea cu oamenii. Pe drept cuvant a numit unul din frati slava desarta un spin care inteapa oriunde” (Ep 51, 3).
Continuare…

Sfîntul Sfinţit Tihon, Episcopul Amatundei

Adaugat la June 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

Sfîntul Tihon se trăgea din oraşul Amatunda, cetate în insula Cipru, din părinţi binecredincioşi şi iubitori de Hristos. El a învăţat din tinereţe a cunoaşte pe Hristos Dumnezeu şi sfintele Lui Scripturi. El s-a numărat în clerul Bisericii şi s-a rînduit ca să citească poporului dumnezeieştile cuvinte în biserică. Apoi, pentru curăţia vieţii lui, a fost hirotonisit diacon de Sfîntul Memnon, episcop al aceleiaşi cetăţi Amatunda. Episcopul Memnon, ducîndu-se către Domnul, prin alegere, a fost ridicat la scaunul episcopal Sfîntul Tihon şi a fost sfinţit arhiereu de marele Epifanie, arhiepiscopul Ciprului.

În acea vreme era încă în insula Cipru, mulţime de popor necredincios, care se ţinea de rătăcirea închinării la idoli. Deci, multă osteneală a suferit Tihon, arhiereul lui Hristos, întorcînd la credinţă pe oamenii care piereau în păgînătatea elinească, aducîndu-i de la înşelăciunea idolească la Hristos Dumnezeu. Domnul i-a ajutat în ostenelile lui, căci, scoţînd turma cea cuvîntătoare din dinţii lupilor răpitori şi drăceşti, a adus-o în ograda Bisericii celei soborniceşti şi din capre a făcut oi ale lui Hristos. El a sfărîmat toţi idolii care erau împrejurul Amatundei şi drăceştile locuinţe, iar capiştile lor le-a stricat.

Vieţuind mulţi ani, a îndreptat bine Biserica cea încredinţată lui, fiind numit făcător de minuni, căci multe minuni a făcut în viaţa lui, asemenea şi după moarte. Dar viaţa lui întreagă şi istoria minunilor lui nu s-au putut afla; căci din cauza învechirii vremii şi a războaielor agarenilor, precum multe sfinte biserici au fost pustiite, tot astfel au pierit şi cărţile bisericeşti. Însă din multele minuni ale lui, două au venit la ştirea noastră.

Iată prima minune: Pe cînd era încă tînăr în casa sa, petrecînd lîngă părinţi, l-a pus tatăl său să vîndă pîine; pentru că aceea era meseria tatălui său, ca din vînzarea pîinii să-şi hrănească familia. Deci fericitul tînăr dădea pîinea la săraci fără plată. Tatăl lui, înştiinţîndu-se de aceasta, a început a se supăra asupra lui şi a-l ocărî. Iar tînărul, fiind insuflat de Dumnezeu, îi zicea: “O, tată, pentru ce te mîhneşti, ca şi cum ai suferi vreo pagubă? Pîinile le-am dat împrumut lui Dumnezeu şi am zapisul Lui cel nemincinos, Care zice în sfintele cărţi: Cel ce dă lui Dumnezeu, va primi însutit! Iar de nu crezi cele grăite, să mergem la hambar şi vei vedea acolo, cum Dumnezeu dă datoria Sa, celor ce I-au dat Lui cu împrumut”. Aceasta zicînd-o, a mers cu tatăl său la hambar, şi, cînd a deschis uşa, a aflat cămara care era deşartă, plină de grîu curat. Tatăl său s-a mirat cu spaimă şi, căzînd, s-a închinat lui Dumnezeu, dîndu-I mulţumire. Dintr-acea vreme nu mai oprea pe fiul său să împartă pîini la săraci cît va voi.

A doua minune este aceasta: Lucrătorii, tăind viţele cele uscate dintr-o vie, le aruncau afară; iar Sfîntul Tihon, adunînd acele viţe uscate, le sădea în via sa şi se ruga lui Dumnezeu să-i dea la via lui patru daruri: Cel dintîi, ca viţele cele uscate, sădite să primească umezeală şi putere vie, ca ele să se înrădăcineze, să nască şi să crească. Al doilea, ca acea vie a lui să fie îndestulată cu rodurile sale. Al treilea, ca strugurii să fie dulci la gust şi sănătoşi. Al patrulea, ca strugurii din via lui să se coacă mai degrabă decît în toate viile.

Astfel rugîndu-se, a doua zi, mergînd la acele viţe uscate pe care le sădise, le-a găsit pe toate răsărite şi înverzite. Începînd a creşte, într-acelaşi an mai presus de obicei şi de firea sa, a adus mare îndestulare de struguri, încît în celelalte vii strugurii erau verzi, iar în via Sfîntul Tihon strugurii se copseseră mai degrabă decît la toţi şi erau foarte dulci la gust şi foarte folositori sănătăţii omeneşti. Acea vie a fost lucrată mulţi ani nu numai cît a trăit Sfîntul Tihon, ci şi după moartea lui, aducînd rod cu îndestulare. Deci, în tot anul, mai înainte de vremea cea obişnuită a coacerii tuturor viilor, în 16 zile ale lunii iunie, la pomenirea Sfîntului Tihon, se aduceau la biserica sfîntului struguri copţi din acea vie, iar cu vinul cel stors dintr-înşii, se săvîrşea jertfa cea fără de sînge la Sfînta Liturghie.

Din aceste două minuni se poate vedea destul de bine că Sfîntul Tihon a fost făcător de minuni şi bineplăcut lui Dumnezeu. Se adevereşte încă la slujba lui şi aceasta, că vremea sfîrşitului său a văzut-o mai înainte şi a spus aceasta multor prieteni ai săi. Pentru sfinţenia acestui făcător de minuni, să fie slăvit Dumnezeul nostru acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Sfinţit Tihon, Episcopul Amatundei

Adaugat la June 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

Sfîntul Tihon se trăgea din oraşul Amatunda, cetate în insula Cipru, din părinţi binecredincioşi şi iubitori de Hristos. El a învăţat din tinereţe a cunoaşte pe Hristos Dumnezeu şi sfintele Lui Scripturi. El s-a numărat în clerul Bisericii şi s-a rînduit ca să citească poporului dumnezeieştile cuvinte în biserică. Apoi, pentru curăţia vieţii lui, a fost hirotonisit diacon de Sfîntul Memnon, episcop al aceleiaşi cetăţi Amatunda. Episcopul Memnon, ducîndu-se către Domnul, prin alegere, a fost ridicat la scaunul episcopal Sfîntul Tihon şi a fost sfinţit arhiereu de marele Epifanie, arhiepiscopul Ciprului.

În acea vreme era încă în insula Cipru, mulţime de popor necredincios, care se ţinea de rătăcirea închinării la idoli. Deci, multă osteneală a suferit Tihon, arhiereul lui Hristos, întorcînd la credinţă pe oamenii care piereau în păgînătatea elinească, aducîndu-i de la înşelăciunea idolească la Hristos Dumnezeu. Domnul i-a ajutat în ostenelile lui, căci, scoţînd turma cea cuvîntătoare din dinţii lupilor răpitori şi drăceşti, a adus-o în ograda Bisericii celei soborniceşti şi din capre a făcut oi ale lui Hristos. El a sfărîmat toţi idolii care erau împrejurul Amatundei şi drăceştile locuinţe, iar capiştile lor le-a stricat.

Vieţuind mulţi ani, a îndreptat bine Biserica cea încredinţată lui, fiind numit făcător de minuni, căci multe minuni a făcut în viaţa lui, asemenea şi după moarte. Dar viaţa lui întreagă şi istoria minunilor lui nu s-au putut afla; căci din cauza învechirii vremii şi a războaielor agarenilor, precum multe sfinte biserici au fost pustiite, tot astfel au pierit şi cărţile bisericeşti. Însă din multele minuni ale lui, două au venit la ştirea noastră.

Iată prima minune: Pe cînd era încă tînăr în casa sa, petrecînd lîngă părinţi, l-a pus tatăl său să vîndă pîine; pentru că aceea era meseria tatălui său, ca din vînzarea pîinii să-şi hrănească familia. Deci fericitul tînăr dădea pîinea la săraci fără plată. Tatăl lui, înştiinţîndu-se de aceasta, a început a se supăra asupra lui şi a-l ocărî. Iar tînărul, fiind insuflat de Dumnezeu, îi zicea: “O, tată, pentru ce te mîhneşti, ca şi cum ai suferi vreo pagubă? Pîinile le-am dat împrumut lui Dumnezeu şi am zapisul Lui cel nemincinos, Care zice în sfintele cărţi: Cel ce dă lui Dumnezeu, va primi însutit! Iar de nu crezi cele grăite, să mergem la hambar şi vei vedea acolo, cum Dumnezeu dă datoria Sa, celor ce I-au dat Lui cu împrumut”. Aceasta zicînd-o, a mers cu tatăl său la hambar, şi, cînd a deschis uşa, a aflat cămara care era deşartă, plină de grîu curat. Tatăl său s-a mirat cu spaimă şi, căzînd, s-a închinat lui Dumnezeu, dîndu-I mulţumire. Dintr-acea vreme nu mai oprea pe fiul său să împartă pîini la săraci cît va voi.

A doua minune este aceasta: Lucrătorii, tăind viţele cele uscate dintr-o vie, le aruncau afară; iar Sfîntul Tihon, adunînd acele viţe uscate, le sădea în via sa şi se ruga lui Dumnezeu să-i dea la via lui patru daruri: Cel dintîi, ca viţele cele uscate, sădite să primească umezeală şi putere vie, ca ele să se înrădăcineze, să nască şi să crească. Al doilea, ca acea vie a lui să fie îndestulată cu rodurile sale. Al treilea, ca strugurii să fie dulci la gust şi sănătoşi. Al patrulea, ca strugurii din via lui să se coacă mai degrabă decît în toate viile.

Astfel rugîndu-se, a doua zi, mergînd la acele viţe uscate pe care le sădise, le-a găsit pe toate răsărite şi înverzite. Începînd a creşte, într-acelaşi an mai presus de obicei şi de firea sa, a adus mare îndestulare de struguri, încît în celelalte vii strugurii erau verzi, iar în via Sfîntul Tihon strugurii se copseseră mai degrabă decît la toţi şi erau foarte dulci la gust şi foarte folositori sănătăţii omeneşti. Acea vie a fost lucrată mulţi ani nu numai cît a trăit Sfîntul Tihon, ci şi după moartea lui, aducînd rod cu îndestulare. Deci, în tot anul, mai înainte de vremea cea obişnuită a coacerii tuturor viilor, în 16 zile ale lunii iunie, la pomenirea Sfîntului Tihon, se aduceau la biserica sfîntului struguri copţi din acea vie, iar cu vinul cel stors dintr-înşii, se săvîrşea jertfa cea fără de sînge la Sfînta Liturghie.

Din aceste două minuni se poate vedea destul de bine că Sfîntul Tihon a fost făcător de minuni şi bineplăcut lui Dumnezeu. Se adevereşte încă la slujba lui şi aceasta, că vremea sfîrşitului său a văzut-o mai înainte şi a spus aceasta multor prieteni ai săi. Pentru sfinţenia acestui făcător de minuni, să fie slăvit Dumnezeul nostru acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Sfinţit Tihon, Episcopul Amatundei

Adaugat la June 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

Sfîntul Tihon se trăgea din oraşul Amatunda, cetate în insula Cipru, din părinţi binecredincioşi şi iubitori de Hristos. El a învăţat din tinereţe a cunoaşte pe Hristos Dumnezeu şi sfintele Lui Scripturi. El s-a numărat în clerul Bisericii şi s-a rînduit ca să citească poporului dumnezeieştile cuvinte în biserică. Apoi, pentru curăţia vieţii lui, a fost hirotonisit diacon de Sfîntul Memnon, episcop al aceleiaşi cetăţi Amatunda. Episcopul Memnon, ducîndu-se către Domnul, prin alegere, a fost ridicat la scaunul episcopal Sfîntul Tihon şi a fost sfinţit arhiereu de marele Epifanie, arhiepiscopul Ciprului.

În acea vreme era încă în insula Cipru, mulţime de popor necredincios, care se ţinea de rătăcirea închinării la idoli. Deci, multă osteneală a suferit Tihon, arhiereul lui Hristos, întorcînd la credinţă pe oamenii care piereau în păgînătatea elinească, aducîndu-i de la înşelăciunea idolească la Hristos Dumnezeu. Domnul i-a ajutat în ostenelile lui, căci, scoţînd turma cea cuvîntătoare din dinţii lupilor răpitori şi drăceşti, a adus-o în ograda Bisericii celei soborniceşti şi din capre a făcut oi ale lui Hristos. El a sfărîmat toţi idolii care erau împrejurul Amatundei şi drăceştile locuinţe, iar capiştile lor le-a stricat.

Vieţuind mulţi ani, a îndreptat bine Biserica cea încredinţată lui, fiind numit făcător de minuni, căci multe minuni a făcut în viaţa lui, asemenea şi după moarte. Dar viaţa lui întreagă şi istoria minunilor lui nu s-au putut afla; căci din cauza învechirii vremii şi a războaielor agarenilor, precum multe sfinte biserici au fost pustiite, tot astfel au pierit şi cărţile bisericeşti. Însă din multele minuni ale lui, două au venit la ştirea noastră.

Iată prima minune: Pe cînd era încă tînăr în casa sa, petrecînd lîngă părinţi, l-a pus tatăl său să vîndă pîine; pentru că aceea era meseria tatălui său, ca din vînzarea pîinii să-şi hrănească familia. Deci fericitul tînăr dădea pîinea la săraci fără plată. Tatăl lui, înştiinţîndu-se de aceasta, a început a se supăra asupra lui şi a-l ocărî. Iar tînărul, fiind insuflat de Dumnezeu, îi zicea: “O, tată, pentru ce te mîhneşti, ca şi cum ai suferi vreo pagubă? Pîinile le-am dat împrumut lui Dumnezeu şi am zapisul Lui cel nemincinos, Care zice în sfintele cărţi: Cel ce dă lui Dumnezeu, va primi însutit! Iar de nu crezi cele grăite, să mergem la hambar şi vei vedea acolo, cum Dumnezeu dă datoria Sa, celor ce I-au dat Lui cu împrumut”. Aceasta zicînd-o, a mers cu tatăl său la hambar, şi, cînd a deschis uşa, a aflat cămara care era deşartă, plină de grîu curat. Tatăl său s-a mirat cu spaimă şi, căzînd, s-a închinat lui Dumnezeu, dîndu-I mulţumire. Dintr-acea vreme nu mai oprea pe fiul său să împartă pîini la săraci cît va voi.

A doua minune este aceasta: Lucrătorii, tăind viţele cele uscate dintr-o vie, le aruncau afară; iar Sfîntul Tihon, adunînd acele viţe uscate, le sădea în via sa şi se ruga lui Dumnezeu să-i dea la via lui patru daruri: Cel dintîi, ca viţele cele uscate, sădite să primească umezeală şi putere vie, ca ele să se înrădăcineze, să nască şi să crească. Al doilea, ca acea vie a lui să fie îndestulată cu rodurile sale. Al treilea, ca strugurii să fie dulci la gust şi sănătoşi. Al patrulea, ca strugurii din via lui să se coacă mai degrabă decît în toate viile.

Astfel rugîndu-se, a doua zi, mergînd la acele viţe uscate pe care le sădise, le-a găsit pe toate răsărite şi înverzite. Începînd a creşte, într-acelaşi an mai presus de obicei şi de firea sa, a adus mare îndestulare de struguri, încît în celelalte vii strugurii erau verzi, iar în via Sfîntul Tihon strugurii se copseseră mai degrabă decît la toţi şi erau foarte dulci la gust şi foarte folositori sănătăţii omeneşti. Acea vie a fost lucrată mulţi ani nu numai cît a trăit Sfîntul Tihon, ci şi după moartea lui, aducînd rod cu îndestulare. Deci, în tot anul, mai înainte de vremea cea obişnuită a coacerii tuturor viilor, în 16 zile ale lunii iunie, la pomenirea Sfîntului Tihon, se aduceau la biserica sfîntului struguri copţi din acea vie, iar cu vinul cel stors dintr-înşii, se săvîrşea jertfa cea fără de sînge la Sfînta Liturghie.

Din aceste două minuni se poate vedea destul de bine că Sfîntul Tihon a fost făcător de minuni şi bineplăcut lui Dumnezeu. Se adevereşte încă la slujba lui şi aceasta, că vremea sfîrşitului său a văzut-o mai înainte şi a spus aceasta multor prieteni ai săi. Pentru sfinţenia acestui făcător de minuni, să fie slăvit Dumnezeul nostru acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfinţii Mucenici Tigrie preotul şi Eutropie citeţul

Adaugat la June 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

Sfinţii Tigrie şi Eutropie au fost din clerul Sfîntului Ioan Gură de Aur, pentru care au şi pătimit; pentru că au pus asupra lor pricina nedreaptă, pentru arderea ce s-a făcut în Constantinopol. Iată acea pricină: În ziua în care s-a izgonit la surghiun, marele luminător al Bisericii, Sfîntul Ioan Gură de Aur, s-a aprins un foc în biserica cea sobornicească ca un soare la apus, nu din vreo pricină omenească, ci din urgia lui Dumnezeu; şi răspîndindu-se prin toată biserica, a ieşit prin ferestrele cele mai de sus şi a ajuns la acoperişul bisericii.

Văpaia a înconjurat biserica, nu numai înăuntru, ci şi pe dinafară, încît au ars toate construcţiile cele de lemn ce erau aproape de piatră. Suflînd un vînt puternic, acea văpaie a fost dusă pe sus prin aer de la biserică, a trecut tîrgul şi s-a plecat la un pod deasupra palatului, în care se făceau sfaturile mai marilor, şi l-a ars desăvîrşit. Şi se vedea o minune înspăimîntătoare: Focul, ca un însufleţit, în chip de balaur, umblînd împrejur, mistuia casele cele depărtate, mai ales ale vrăjmaşilor Sfîntului Ioan.

Casele ce erau aproape de biserică, acelea au rămas întregi. Iar cămările care erau cu cinstitele vase, focul nu le-a atins, ca dintr-aceasta să se înştiinţeze toţi, că nu după întîmplare s-a făcut o ardere ca aceasta, ci din urgia lui Dumnezeu, pentru ca toţi să înţeleagă izgonirea cea nedreaptă a Sfîntului Ioan Gură de Aur. În trei ceasuri, multe zidiri frumoase şi de mulţi ani, podoabe nespuse şi bogăţii nenumărate s-au prefăcut în cenuşă; însă n-a pierit nici un suflet de om din pîrjolul cel înfricoşat, ci toţi ziceau: “Dumnezeu pedepseşte cetatea cu foc, pentru că fără de vină au izgonit pe Ioan Gură de Aur, plăcutul lui Dumnezeu”. Iar oamenii vrăj-maşi ai Sfîntului Ioan, de aici au găsit pricină contra susţinătorilor lui şi ziceau: “Cei ce sînt de un gînd cu Ioan au aprins biserica”.

Deci, îndată au ridicat prigoană cumplită asupra celor nevinovaţi robi ai lui Hristos Dumnezeu, episcopi, preoţi, clerici şi călugări, pe care, prinzîndu-i, pe unii îi munceau în Constantinopol, iar pe alţii, legîndu-i, i-au trimis în Calcedon şi îi chinuiau cu grele legături prin temniţe. Unii dintre cetăţeni erau rînduiţi să umble ca oamenii sălbatici prin cetate, să asculte vorbele din popor ce se grăiesc despre Ioan şi, de auzeau pe cineva grăind bine de Ioan şi jelind pentru izgonirea lui, îndată îl prindeau, îl duceau la închisoare şi-l sileau să blesteme pe bărbatul cel sfînt; iar pe cei ce nu voiau, îi băteau cumplit, şi de la alţii jefuiau averile şi-i surghiuneau prin diferite locuri; pentru că, păstorul fiind bătut, se cădea şi oile să fie risipite.

Într-acea vreme, era eparh al cetăţii un anume Optat, cu credinţa elin, ţinînd de păgînătatea închinării de idoli; iar cu obiceiul aspru şi nemilostiv. Acela, fiind vrăjmaş al creştinătăţii, se bucura în sine văzînd tulburarea aceea care se făcea între creştini, unul contra celuilalt, năvălind deodată cu răutate. Primejdiile şi strîmtorările care erau între creştini, acelea îi erau lui bucurie şi veselie, că el ajuta pe acei care vrăjmăşuiau contra Sfîntului Ioan şi contra iubitorilor lui. Deci, a început a face cercetare pentru focul ce se pusese, de unde şi prin a cărui faptă s-a aprins. Şi, prinzînd pe mulţi, îi muncea cumplit, ca şi cum ei ar fi fost pricina focului, dar în fapt zavistuind contra creştinilor. Între alţii au prins şi pe cinstitul preot Tigrie, pe care, dezbrăcîndu-l şi dîndu-l la munci, l-au bătut cumplit, peste tot trupul cu curele ude. Acest Tigrie era de neam barbar. El, fiind robit din copilăria sa şi cumpărat de un stăpîn bogat, acela scopindu-l, slujea ca un rob în casa stăpînului său.

După mulţi ani, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cîştigînd libertatea, s-a lipit de slujitorii bisericeşti şi, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită, l-au cinstit cu rînduiala de preot. El era cu adevărat bărbat plin de toate bunătăţile şi de plăcerea lui Dumnezeu: blînd, smerit, milostiv, iubitor de străini, folositor celorlalţi cu cuvîntul şi cu lucrul.

Pe acesta, eparhul cel nemilostiv muncindu-l mult, l-a surghiunit în Mesopotamia unde s-a şi sfîrşit ca un pătimitor în strîmtorarea legăturilor. După aceasta, a prins şi pe Eutropie citeţul, fiindcă a fost pîrît ca un pricinuitor al focului. Sfîntul Eutropie era feciorelnic, din pîntecele maicii sale, tînăr cu anii şi cu nici un rău amestecat, cu mîinile ca un nevinovat şi curat la inimă. Pe acesta dîndu-l la muncire, întîi l-au bătut cu vine de bou, apoi, bătîndu-l cu beţe şi vergi groase, i-au sfărîmat oasele. După aceea, cu unghii de fier i-au strujit nu numai coastele, ci şi faţa, fruntea şi tot trupul lui pînă la oase. După aceasta, i-au ars cu lumînări părţile cele ascunse ale trupului său. În tot timpul acelor munci, îl întrebau de focul ce se aprinsese şi, după ce sfîntul mucenic nu s-a supus, a poruncit ca să-l ia de la muncire şi să-l arunce în temniţă.

În acea vreme, un episcop, cu numele Sisinie, dormind, i s-a făcut o vedenie ca aceasta: I se părea că este în biserica Sfîntului Întîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan şi a văzut pe un bărbat cinstit cu faţa în chip de înger, fiind strălucit ca unul din sfinţii cei mari. Acela stătea în faţa dumnezeiescului altar, ca şi cum se minuna şi se întrista, şi l-a auzit zicînd astfel: “Pe toată cetatea am înconjurat-o căutînd bărbaţi îmbunătăţiţi şi, dintr-atîta mulţime de oameni, pe nici unul nu am putut afla bărbat bun decît numai pe fericitul Eutropie”.

Sisinie episcopul, văzînd aceasta în vis şi deşteptîndu-se, a chemat îndată pe un preot ce era lîngă el şi i-a spus cele văzute şi auzite. Deci, i-a poruncit ca să meargă prin toată cetatea, căutînd şi întrebînd cine este Eutropie. Preotul, ducîndu-se şi căutînd pe Eutropie, i s-a spus că, nu demult, muncindu-l pe el şi dîndu-l la judecată în privelişte ca pe un făcător de rele, l-au aruncat în temniţă. Deci, acel preot, alergînd şi aflînd pe mucenic în temniţă, a căzut la dînsul cu lacrimi şi a vorbit cu dînsul, şi l-a rugat pe el ca pe un mare plăcut al lui Dumnezeu şi răbdător de chinuri al lui Hristos să se roage Domnului pentru dînsul. Deci, preotul, întorcîndu-se la episcopul său, i-a spus cine este Eutropie şi unde se află. Sfîntul Eutropie, zăcînd în temniţă foarte bolnav de muncile cele cumplite ce pătimise, au început a putrezi rănile trupului său şi suferea dureri cumplite.

După o vreme, scoţîndu-l iarăşi la muncire şi spînzurîndu-l la muncă, şi-a dat sufletul său în mîinile Domnului, lăsîndu-şi celor ce-l munciseră pe el, trupul său mort şi plin de răni. Muncitorul, înştiinţîndu-se că el este mort, a poruncit să-l arunce afară spre îngropare, pentru mîncarea dobitoacelor. Acel trup pătimitor a stat pînă noaptea, cînd, pe o vreme întunecată cu vifor şi vărsare de ploaie, au venit nişte cucernici preoţi în taină, au luat trupul mucenicului şi, în aceeaşi noapte, l-au îngropat la un loc cinstit. În timpul îngropării, au auzit în văzduh glasuri de cîntări îngereşti preadulci şi negrăite. Prin acestea, s-a adeverit sfinţenia fericitului Eutropie şi astfel au început a-l cinsti pe acela ca pe un mare mucenic al lui Hristos.

Iar noi, acestor doi sfinţi mucenici, Tigrie preotul şi Eutropie citeţul, cinstindu-le pomenirea cu dreaptă credinţă şi nădăjduindu-ne spre sfintele lor rugăciuni, slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeul nostru în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Moise de la Optina.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Tihon din Kaluga (Medin).

Sfinţii Mucenici Tigrie preotul şi Eutropie citeţul

Adaugat la June 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

Sfinţii Tigrie şi Eutropie au fost din clerul Sfîntului Ioan Gură de Aur, pentru care au şi pătimit; pentru că au pus asupra lor pricina nedreaptă, pentru arderea ce s-a făcut în Constantinopol. Iată acea pricină: În ziua în care s-a izgonit la surghiun, marele luminător al Bisericii, Sfîntul Ioan Gură de Aur, s-a aprins un foc în biserica cea sobornicească ca un soare la apus, nu din vreo pricină omenească, ci din urgia lui Dumnezeu; şi răspîndindu-se prin toată biserica, a ieşit prin ferestrele cele mai de sus şi a ajuns la acoperişul bisericii.

Văpaia a înconjurat biserica, nu numai înăuntru, ci şi pe dinafară, încît au ars toate construcţiile cele de lemn ce erau aproape de piatră. Suflînd un vînt puternic, acea văpaie a fost dusă pe sus prin aer de la biserică, a trecut tîrgul şi s-a plecat la un pod deasupra palatului, în care se făceau sfaturile mai marilor, şi l-a ars desăvîrşit. Şi se vedea o minune înspăimîntătoare: Focul, ca un însufleţit, în chip de balaur, umblînd împrejur, mistuia casele cele depărtate, mai ales ale vrăjmaşilor Sfîntului Ioan.

Casele ce erau aproape de biserică, acelea au rămas întregi. Iar cămările care erau cu cinstitele vase, focul nu le-a atins, ca dintr-aceasta să se înştiinţeze toţi, că nu după întîmplare s-a făcut o ardere ca aceasta, ci din urgia lui Dumnezeu, pentru ca toţi să înţeleagă izgonirea cea nedreaptă a Sfîntului Ioan Gură de Aur. În trei ceasuri, multe zidiri frumoase şi de mulţi ani, podoabe nespuse şi bogăţii nenumărate s-au prefăcut în cenuşă; însă n-a pierit nici un suflet de om din pîrjolul cel înfricoşat, ci toţi ziceau: “Dumnezeu pedepseşte cetatea cu foc, pentru că fără de vină au izgonit pe Ioan Gură de Aur, plăcutul lui Dumnezeu”. Iar oamenii vrăj-maşi ai Sfîntului Ioan, de aici au găsit pricină contra susţinătorilor lui şi ziceau: “Cei ce sînt de un gînd cu Ioan au aprins biserica”.

Deci, îndată au ridicat prigoană cumplită asupra celor nevinovaţi robi ai lui Hristos Dumnezeu, episcopi, preoţi, clerici şi călugări, pe care, prinzîndu-i, pe unii îi munceau în Constantinopol, iar pe alţii, legîndu-i, i-au trimis în Calcedon şi îi chinuiau cu grele legături prin temniţe. Unii dintre cetăţeni erau rînduiţi să umble ca oamenii sălbatici prin cetate, să asculte vorbele din popor ce se grăiesc despre Ioan şi, de auzeau pe cineva grăind bine de Ioan şi jelind pentru izgonirea lui, îndată îl prindeau, îl duceau la închisoare şi-l sileau să blesteme pe bărbatul cel sfînt; iar pe cei ce nu voiau, îi băteau cumplit, şi de la alţii jefuiau averile şi-i surghiuneau prin diferite locuri; pentru că, păstorul fiind bătut, se cădea şi oile să fie risipite.

Într-acea vreme, era eparh al cetăţii un anume Optat, cu credinţa elin, ţinînd de păgînătatea închinării de idoli; iar cu obiceiul aspru şi nemilostiv. Acela, fiind vrăjmaş al creştinătăţii, se bucura în sine văzînd tulburarea aceea care se făcea între creştini, unul contra celuilalt, năvălind deodată cu răutate. Primejdiile şi strîmtorările care erau între creştini, acelea îi erau lui bucurie şi veselie, că el ajuta pe acei care vrăjmăşuiau contra Sfîntului Ioan şi contra iubitorilor lui. Deci, a început a face cercetare pentru focul ce se pusese, de unde şi prin a cărui faptă s-a aprins. Şi, prinzînd pe mulţi, îi muncea cumplit, ca şi cum ei ar fi fost pricina focului, dar în fapt zavistuind contra creştinilor. Între alţii au prins şi pe cinstitul preot Tigrie, pe care, dezbrăcîndu-l şi dîndu-l la munci, l-au bătut cumplit, peste tot trupul cu curele ude. Acest Tigrie era de neam barbar. El, fiind robit din copilăria sa şi cumpărat de un stăpîn bogat, acela scopindu-l, slujea ca un rob în casa stăpînului său.

După mulţi ani, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cîştigînd libertatea, s-a lipit de slujitorii bisericeşti şi, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită, l-au cinstit cu rînduiala de preot. El era cu adevărat bărbat plin de toate bunătăţile şi de plăcerea lui Dumnezeu: blînd, smerit, milostiv, iubitor de străini, folositor celorlalţi cu cuvîntul şi cu lucrul.

Pe acesta, eparhul cel nemilostiv muncindu-l mult, l-a surghiunit în Mesopotamia unde s-a şi sfîrşit ca un pătimitor în strîmtorarea legăturilor. După aceasta, a prins şi pe Eutropie citeţul, fiindcă a fost pîrît ca un pricinuitor al focului. Sfîntul Eutropie era feciorelnic, din pîntecele maicii sale, tînăr cu anii şi cu nici un rău amestecat, cu mîinile ca un nevinovat şi curat la inimă. Pe acesta dîndu-l la muncire, întîi l-au bătut cu vine de bou, apoi, bătîndu-l cu beţe şi vergi groase, i-au sfărîmat oasele. După aceea, cu unghii de fier i-au strujit nu numai coastele, ci şi faţa, fruntea şi tot trupul lui pînă la oase. După aceasta, i-au ars cu lumînări părţile cele ascunse ale trupului său. În tot timpul acelor munci, îl întrebau de focul ce se aprinsese şi, după ce sfîntul mucenic nu s-a supus, a poruncit ca să-l ia de la muncire şi să-l arunce în temniţă.

În acea vreme, un episcop, cu numele Sisinie, dormind, i s-a făcut o vedenie ca aceasta: I se părea că este în biserica Sfîntului Întîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan şi a văzut pe un bărbat cinstit cu faţa în chip de înger, fiind strălucit ca unul din sfinţii cei mari. Acela stătea în faţa dumnezeiescului altar, ca şi cum se minuna şi se întrista, şi l-a auzit zicînd astfel: “Pe toată cetatea am înconjurat-o căutînd bărbaţi îmbunătăţiţi şi, dintr-atîta mulţime de oameni, pe nici unul nu am putut afla bărbat bun decît numai pe fericitul Eutropie”.

Sisinie episcopul, văzînd aceasta în vis şi deşteptîndu-se, a chemat îndată pe un preot ce era lîngă el şi i-a spus cele văzute şi auzite. Deci, i-a poruncit ca să meargă prin toată cetatea, căutînd şi întrebînd cine este Eutropie. Preotul, ducîndu-se şi căutînd pe Eutropie, i s-a spus că, nu demult, muncindu-l pe el şi dîndu-l la judecată în privelişte ca pe un făcător de rele, l-au aruncat în temniţă. Deci, acel preot, alergînd şi aflînd pe mucenic în temniţă, a căzut la dînsul cu lacrimi şi a vorbit cu dînsul, şi l-a rugat pe el ca pe un mare plăcut al lui Dumnezeu şi răbdător de chinuri al lui Hristos să se roage Domnului pentru dînsul. Deci, preotul, întorcîndu-se la episcopul său, i-a spus cine este Eutropie şi unde se află. Sfîntul Eutropie, zăcînd în temniţă foarte bolnav de muncile cele cumplite ce pătimise, au început a putrezi rănile trupului său şi suferea dureri cumplite.

După o vreme, scoţîndu-l iarăşi la muncire şi spînzurîndu-l la muncă, şi-a dat sufletul său în mîinile Domnului, lăsîndu-şi celor ce-l munciseră pe el, trupul său mort şi plin de răni. Muncitorul, înştiinţîndu-se că el este mort, a poruncit să-l arunce afară spre îngropare, pentru mîncarea dobitoacelor. Acel trup pătimitor a stat pînă noaptea, cînd, pe o vreme întunecată cu vifor şi vărsare de ploaie, au venit nişte cucernici preoţi în taină, au luat trupul mucenicului şi, în aceeaşi noapte, l-au îngropat la un loc cinstit. În timpul îngropării, au auzit în văzduh glasuri de cîntări îngereşti preadulci şi negrăite. Prin acestea, s-a adeverit sfinţenia fericitului Eutropie şi astfel au început a-l cinsti pe acela ca pe un mare mucenic al lui Hristos.

Iar noi, acestor doi sfinţi mucenici, Tigrie preotul şi Eutropie citeţul, cinstindu-le pomenirea cu dreaptă credinţă şi nădăjduindu-ne spre sfintele lor rugăciuni, slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeul nostru în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Moise de la Optina.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Tihon din Kaluga (Medin).