Sfinţii Mucenici Manuil, Savel şi Ismail

Adaugat la iunie 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 30, 2025

Sfinţii Mucenici Manuil, Savel şi Ismail au fost fraţi de o mamă. Patria lor a fost Persia; părinţii lor nu erau de o credinţă, căci tatăl lor ţinea de păgînătatea persienească, iar maica lor de credinţa creştinească. Aceasta, hrănindu-şi pe fiii săi cu laptele său ca o adevărată maică şi, adăpîndu-i pe ei din tinereţe cu credinţa creştinească, i-a crescut în frica lui Dumnezeu. Fericitul Evzoic, preotul, i-a creştinat prin baia Sfîntului Botez şi i-a învăţat dumnezeieştile cărţi. După aceea, au venit la creşterea învăţăturii, au fost număraţi în rînduiala ostăşească şi slujeau cu trupul împăratului Persiei, iar cu duhul slujeau Împăratului ceresc, Domnului nostru Iisus Hristos, păzind sfintele Lui porunci şi plăcînd Lui cu toate lucrurile cele bune.

Deci, au fost trimişi de împăratul lor la Iulian Paravatul, împăratul grecesc, pentru întărirea păcii. Împăratul Iulian i-a primit întîi cu cinste şi le-a arătat lor multa sa milă, dîndu-se ca un prieten iubit către ei. Apoi, înştiinţîndu-se că sînt creştini, s-a umplut de mînie şi, împotriva obiceiurilor şi legilor celor de obşte tuturor popoarelor, pe aceşti trimişi la dînsul de către împăratul Persiei, muncindu-i pentru credinţa lor cea întru Hristos, i-a pierdut. Muncirea lor a fost astfel: Împăratul cel fărădelege a voit să meargă în Bitinia la un loc oarecare, ce se numea Orghia Trigon, unde avea să săvîrşească un praznic necurat şi diavolesc. Deci, a mers cu corabia din Constantinopol la Calcedon şi, ajungînd la locul cel zis, a început cu toată mulţimea poporului elinesc, care se adunase acolo, a săvîrşi acea necurată prăznuire, închinîndu-se idolilor, aducîndu-le jertfe fără de număr şi făcînd ospeţe mari cu dănţuiri, cu timpane şi cu tot felul de instrumente muzicale, săvîrşind multe lucruri urîte şi fărădelegi în cinstea pierzătorilor zei. Iar robii lui Hristos, Manuil, Savel şi Ismail, care erau acolo cu împăratul, nevoind nici măcar să privească la acea prăznuire urîtă de Dumnezeu, s-au depărtat deosebi.

Deci, stînd ei la o parte, plîngeau şi se tînguiau pentru înşelarea şi rătăcirea unui atît de mare popor şi se rugau lui Hristos Dumnezeu, ca să-i poată păzi pe ei de împărtăşirea necurăţiei închinătorilor de idoli; asemenea se rugau şi pentru cei rătăciţi, ca să-i aducă şi pe ei Dumnezeu la cunoştinţa adevărului. „Nu lăsa, Doamne – ziceau ei -, să petreacă poporul acesta întru atîta adînc de răutăţi şi nu lăsa zidirea Ta cea căzută să piară întru aşa nebunie, căci se par a fi mai nesocotitori decît pietrele şi lemnele care se cinstesc de dînşii. Pentru că acelea, fiind făpturi neînsufleţite, nimic nu ştiu din cele ce li se fac lor; iar aceştia, cinstindu-se de Tine cu suflet înţelegător, cu chipul şi asemănarea Ta, nu ştiu şi nici nu înţeleg ce fac şi pe cine cinstesc în locul lui Dumnezeu, ci umblă întru întuneric, rătăcesc şi merg la veşnica pierzare”.

Astfel stînd şi plîngînd sfinţii la acel loc deosebit, împăratul a privit spre cei ce jertfeau şi se ospătau cu dînsul; iar pe trimişii cei din Persia, nevăzîndu-i lîngă el, a poruncit să-i caute şi să-i aducă acolo, ca să se veselească împreună cu dînsul.

Unul din sfetnicii împărăteşti, aflîndu-i pe ei stînd deosebit, îi chema la ospăţul împărătesc; pentru că socoteau că şi aceia sînt de aceeaşi necurăţie a închinării de idoli. Iar robii lui Hristos i-au zis într-un glas, sfetnicului împărătesc care îi chema pe dînşii: „Depărtează-te de la noi, pentru că nu ne vom lepăda de credinţa, în care sîntem crescuţi din tinereţe; iar pe Dumnezeul nostru nu-L vom lăsa nici ne vom închina diavolilor, care sînt între voi. Aceasta să nu ne fie nouă, nici să ne lipim de acea rătăcire arătată, fiindcă nu sîntem atît de nebuni şi nesocotitori, ca, defăimînd pe Dumnezeu Cel viu, Ziditorul nostru, să slujim zidirii celei neînsufleţite. Noi nu pentru aceea am suferit atîta osteneală de drum şi am venit aici, ca să ne lepădăm de credinţa noastră; ci să întărim pacea între împărăţia persană şi grecească. Acestea să le ştie împăratul tău şi cei de un gînd cu el, că nu ne va întoarce pe noi de la cinstirea cea adevărată a lui Dumnezeu şi la a sa necurăţie nu ne va trage, măcar de ne-ar da pe noi focului şi chiar de ar lua de la noi sufletele noastre”.

Deci, ducîndu-se sfetnicul, a spus împăratului cuvintele sfinţilor. Atunci împăratul îndată s-a umplut de mînie asupra lor; însă n-a voit să-i muncească pe dînşii într-acea zi, ca să nu-şi facă împiedicare necuratei sale prăznuiri, ci, amînînd pînă a doua zi, a poruncit ca pe robii lui Hristos să-i arunce în temniţă. Aceia, mergînd spre temniţă, cîntau zicînd: „Veşnic să ne bucurăm Domnului, să strigăm lui Dumnezeu Mîntuitorul nostru, să întîmpinăm faţa Lui întru mărturisire şi în psalmi să-I strigăm”. Şi iarăşi: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Iar noi, poporul Lui şi lucrul mîinilor Lui, Îl vom chema totdeauna!”

A doua zi, muncitorul şezînd la judecată, a pus de faţă pe cei trimişi din Persia şi a început a zice către dînşii: „O, bunilor bărbaţi, împăratul vostru v-a trimis la noi ca pe credincioşii săi şi ai noştri iubiţi, ca să aşezaţi pacea cea dorită între amîndouă împărăţiile. Însă aceasta nu se poate aşeza în alt mod, decît numai prin unirea cea de dragoste şi prin prietenia unuia cu celălalt. Ce fel de unire şi prietenie de dragoste arătaţi spre noi, de vreme ce n-aţi voit ieri ca, împreună cu noi, să săvîrşiţi prăznuirea şi să vă îndulciţi de veselia făcută în cinstea zeilor, pe care îi cinstiţi şi voi, perşii; căci perşii cinstesc asemenea cu noi: soarele, luna, stelele şi puterea cea prea luminoasă a focului şi pe ceilalţi zei. Deci, pentru ce voi v-aţi lepădat a-i cinsti pe aceia împreună cu noi şi n-aţi voit să fiţi cu noi la soborniceasca noastră cinstire de zei, ca astfel aşezămintele cele cu noi să fie mai puternice şi mai tari? Dacă voi sînteţi nebăgători de seamă şi defăimători ai zeilor noştri şi nu de un gînd cu noi, apoi aţi venit la noi nu spre întărirea păcii, ci spre stricarea ei, spre ridicarea vrăjmăşiei şi a războiului”.

Sfinţii au răspuns: „O, împărate, am venit pentru aşezămintele de pace, trimişi de împăratul nostru ca să nu treacă ostaşii voştri hotarele noastre, nici ostaşii noştri pe ale voastre şi să nu pustiască părţile unul altuia. Pentru aceasta sîntem trimişi, iar nu pentru zei. Căci pe fiecare, pe care Dumnezeu voieşte şi precum voieşte, Îl cinsteşte; pentru aceasta nu se ridică războaie între împăraţi, ci pentru cetăţi şi pentru ţări şi pentru hotarele lor se fac certurile, vrajbele şi războaiele. Iar tu, lăsînd pe acelea care sînt ale împăcării, pentru care sîntem trimişi la tine, încep altele pentru care nu sîntem trimişi; pentru că nu vorbeşti cu noi despre întregimea stăpînirii tale, nici pentru petrecerea cea paşnică a împărăţiei noastre cea de un hotar cu voi, ci întrebi despre zei şi despre credinţă. Dacă tu ai voit aceasta, apoi să ştii că noi, deşi sîntem perşi cu neamul, însă cu credinţa sîntem crescuţi de maica noastră creştini, în dreapta credinţă, şi întăriţi de duhovnicescul nostru părinte în credinţa cea adevărată. Chiar şi în patria noastră erau mulţi de felul acesta, care au voit să ne întoarcă de la Hristos Dumnezeul nostru, la închinarea de idoli; dar n-au sporit nimic; căci, cu darul Stăpînului nostru, am rămas nemişcaţi şi nebiruiţi în mărturisirea noastră şi nădăjduim şi acum în ajutorul Domnului. Deci şi aici nimeni nu va putea să ne întoarcă de la credinţa cea sfîntă şi să ne silească la slujba cea diavolească, care cu adevărat este plină de deşertăciune, de înşelăciune, de rătăcire şi de minciună”.

Muncitorul, umplîndu-se de mînie, a zis către dînşii: „Cum, voi, fiind proşti şi neştiutori şi limba grecească neştiind-o, îndrăzniţi cu atîta neruşinare a ocărî cu cuvintele voastre cele rele credinţa pe care noi o ţinem, fiind preaînţelepţi, cum şi toată înţelepciunea cărţii pe care am trecut-o cu desăvîşire? Ştim şi scripturile voastre creştineşti, pentru că şi în cărţile voastre creştineşti am învăţat odată şi am cunoscut într-însele toate cele scrise. Dar, neaflînd nimic adevărat, îndată le-am lepădat, ca nu cumva, din neluare aminte, să cad în rătăcire în unele scrieri dintr-însele. Cine din acei care au credinţă în cărţile voastre şi se întăresc în ele, au arătat vreodată a fi bun şi desăvîrşit în ceea ce a făcut, spre a fi preaslăvit şi vrednic de pomenire? De aceea vă sfătuiesc ca, lăsînd credinţa cea copilărească şi de nici o socoteală, să vă alegeţi credinţa cea bună, în care au petrecut preaînţelepţii filosofi cei de demult. Iar de nu veţi voi a asculta sfatul meu cel de folos, veţi asculta, chiar nevrînd, de muncile pe care le veţi primi îndată!”

Sfinţii au răspuns: „Ne-am învăţat de la Domnul nostru să nu ne temem de cei ce ucid trupul nostru, nici să ne preocupăm ce vom răspunde, celor ce ne întreabă pe noi; pentru că Însuşi Sfîntul Duh ne va întări în pătimire şi ne va da cuvînt şi îndrăznire în răspunsuri. Însă te întrebăm pe tine: Ce fel de nebunie spui că este în noi, tu care te socoteşti a fi mai înţelept decît toţi? Care este mai nebun din noi? Cel care a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, Ziditorul a toate, şi-L cinsteşte cu dreaptă credinţă? Sau cel care, lăsînd pe Dumnezeul cel viu, se închină făpturii celei fără de suflet, pietrelor şi lemnelor şi tuturor celor asemenea cu ele? Cu adevărat acela este nebun, care, în loc de Dumnezeu, are lucrul cel neînsufleţit; iar înţelept este cel ce slujeşte Dumnezeului Celui viu.

Pentru că acesta este cel dîntîi lucru al cunoaşterii omeneşti, ca să cunoască cineva pe Dumnezeu, Făcătorul său, pe Dătătorul darurilor, să creadă în El şi să-I slujească cu osîrdie. Iar a nu-L cunoaşte pe Cel ce este Ziditor şi Făcător de bine al său şi a sluji diavolului, vrăjmaşului cel pierzător de suflete, aceasta este nebunia cea mai desăvîrşită. Apoi, filosofii voştri cei vechi, care au petrecut în acea rătăcire pierzătoare, li se părea numai că sînt înţelepţi, dar în fapt erau foarte nebuni, după cuvîntul Sfîntului Apostol, socotindu-se că sînt înţelepţi, au înnebunit şi s-a întunecat inima lor, iar tu eşti asemenea lor, dacă nu încă şi mai rău; pentru că aceia, necunoscînd credinţa cea dreaptă, au petrecut în rătăcire; iar tu, prin Sfîntul Botez fiind luminat şi crescut în creştinătate, te-ai lepădat de Hristos Dumnezeu, şi numit elin de toţi cei ce ştiu pe adevăratul Dumnezeu, în loc de creştin, şi în loc de dreptcredincios, păgîn fără de Dumnezeu!”

De nişte cuvinte ca acestea ale sfinţilor mucenici, împăratul întărîtîndu-se foarte tare şi umplîndu-se de nemăsurată mînie, a poruncit, ca îndată să-i muncească cumplit. Deci, mai întîi i-au dezbrăcat şi i-au întins la pămînt şi i-au bătut cu curele, fără de cruţare pe spate şi pe pîntece. Apoi, i-au spînzurat de un lemn la muncire, pironindu-le mîinile şi picioarele şi cu unghii de fier au strujit trupul lor; iar ei, răbdînd cu vitejie muncile cele grele, şi-au ridicat ochii spre cer şi se rugau lui Dumnezeu, zicînd: „O, Stăpîne, Care Însuţi ai fost pironit pe lemn de necredincioşii jidovi şi n-ai spălat într-alt chip păcatele lumii, decît numai prin pătimirea răstignirii şi a morţii, caută şi spre noi cei ce sîntem spînzuraţi pe lemn şi ne dezbrăcăm cu sila prin această cumplită strujire de grosimea trupului; dar de vreme ce firea noastră este neputincioasă, dă-ne nouă ajutor de sus, şi uşurare de dureri, că spre Tine nădăjduind, am îndrăznit a intra în nevoinţa aceasta. Cît de cumplite şi amare sînt aceste munci, Tu singur ştii, Doamne! Vezi, cît ne sînt de dulci acestea, pentru dragostea Ta, o, preadulce Iisuse!”

Sfinţii, rugîndu-se astfel, îndată le-a stat lor de faţă îngerul Domnului, pe care numai singuri sfinţii mucenici îl vedeau, iar întunecaţii ochi ai păgînilor n-au fost vrednici de vederea lui. Acela, mîngîind pe cei ce pătimeau, atîta uşurare le-a dat în munci, încît nu mai simţeau durerea cîtuşi de puţin; şi astfel răbdau ca în nişte trupuri străine.

După aceasta, muncitorul, poruncind să-i ia pe ei de la muncire, le-a zis în batjocură: „Vedeţi cum vă cruţ pe voi, nemuncindu-vă mai greu; pentru că nădăjduiesc, că pedepsindu-vă cu aceste mici bătăi, vă veţi uni la un gînd cu noi!” Dar sfinţii mucenici, nesuferind cuvintele lui, i-au răspuns cu mai multă îndrăzneală: „Să nu socoteşti, nici să nădăjduieşti, o, vrăjmaş al lui Dumnezeu, că vei putea schimba statornicia noastră în credinţa lui Hristos! Deci, dacă voieşti, mai mult fă-ne nouă, căci sîntem gata a răbda toate; pentru că rănile, focul, sabia sau orice alt chin mai cumplit, noi le socotim că ne sînt mai dulci şi sîntem gata a răbda acestea pentru Iisus Hristos, Cel mult iubit de noi!”

Iulian, împăratul cel fărădelege, văzînd pe Sfîntul Manuil, fratele cel mai mare între mucenici, grăind mai mult şi mai cu îndrăzneală decît amîndoi fraţii, a poruncit ca deosebit să-l ducă pe el; iar lui Savel şi lui Ismail a început a-i vorbi cu vicleşug, grăind către dînşii: „Din aceiaşi părinţi sînteţi născuţi, dar nu semănaţi unul cu altul. Manuil, fratele vostru cel mai mare, nici nu este vrednic a se numi frate cu voi, deoarece este nesupus, mîndru, certăreţ şi fără de ruşine, neavînd înţelegere dreaptă; ci petrece întru nebunia sa neschimbat, încît şi pe voi vă tîrăşte după el, nelăsîndu-vă să vă alegeţi cele bune. Voi, precum vă văd, sînteţi cu obicei bun, blînzi, nesfadnici şi binecunoscători; deci, ascultaţi acum sfatul meu: Lăsaţi pe fratele vostru într-a lui deşartă socotinţă, ca să piară în împotrivirea cea fără de minte, iar voi apropiaţi-vă la cinstirea zeilor noştri, că mult bine veţi cîştiga de la dînşii; şi astfel veţi lua de la noi daruri şi cinstiri mari!” Dar sfinţii, nevrînd nici să asculte cuvintele lui cele viclene, cu mare glas au început a-l ocărî pe el, pentru meşteşugul lui şi a defăima nebunia lui. Atunci el, pornindu-se cu mare mînie, a poruncit să-i ia pe dînşii la muncire şi cu lumînări aprinse să le ardă coastele. Iar ei, răbdînd cu vitejie, slăveau pe Dumnezeu, iar pe muncitor îl batjocoreau.

Asemenea şi pe Sfîntul Manuil aducîndu-l, pe de o parte cu îmbunări, iar pe de alta cu îngroziri, îl sileau spre închinarea idolilor. Însă, dacă l-au văzut pe el nemişcat întru mărturisirea lui Hristos ca un stîlp, a început iarăşi a-l munci, ca şi pe fraţii lui. După aceea, în capul fiecărui mucenic a bătut un piron de fier şi le-a înfipt trestii ascuţite sub unghii, la mîini şi la picioare; apoi, în sfîrşit, i-a condamnat pe ei la moarte prin tăiere cu sabia; iar după tăiere, a poruncit să se ardă trupurile lor.

Deci, scoţînd pe sfinţii mucenici la locul cel de moarte, care se numea Constantin, înainte de vărsarea sîngelui lor, au făcut către Dumnezeu rugăciunea cea mai de pe urmă, zicînd: „Dumnezeule, Cel mai înainte de veci, fără început, Cel ce dintru nefiinţă, întru fiinţă pe toate le-ai adus, iar în anii cei mai de pe urmă, pentru mîntuirea noastră, pe Tine micşorîndu-Te, în chip de rob cu oamenii ai petrecut şi ai răbdat Crucea, ca pe noi din legăturile păcatelor să ne eliberezi şi Împărăţiei Tale să ne faci moştenitori; primeşte în pace pe robii Tăi şi ne numără pe noi în ceata celor ce din veac Ţi-au plăcut Ţie. Deci, pentru numele Tău cel sfînt, primim această tăiere de sabie şi ieşirea de voie din viaţa aceasta. Încă şi pe mulţimea poporului cel ce ne-a înconjurat şi care este robită de înşelăciunea vrăjmaşului, întoarce-o la Tine. O, milostive Stăpîne, dă-le lor lumina minţii şi înţelegere dreaptă, ca astfel, cunoscîndu-Te pe Tine, Unul adevăratul Dumnezeul, Ţie unuia să-Ţi slujească şi mîntuire să cîştige!” Astfel rugîndu-se sfinţii mucenici, s-a auzit un glas de sus, grăind către dînşii: „Veniţi de luaţi cununa slavei, că bine aţi săvîrşit nevoinţa voastră”. Iar după aceasta, s-au tăiat cinstitele capete ale sfinţilor mucenici în 17 zile ale lunii iunie.

Cînd necuraţii slujitori, voiau să săvîrşească cealaltă poruncă a spurcatului lor împărat, adică să ardă trupurile mucenicilor, îndată, după porunca lui Dumnezeu, s-a cutremurat pămîntul şi locul pe care stătea, s-a desfăcut şi a primit muceniceştile lor trupuri, acoperindu-le pe ele; ca nu mai mult să se atingă de dînsele muncitoarele şi spurcatele mîini, nici puterea focului să le prefacă pe ele în cenuşă. Slujitorii, văzînd aceasta, au fugit de frică. Atunci mulţi din cei ce erau acolo, văzînd o minune ca aceea, au crezut în Hristos şi, lepădînd păgîneasca rătăcire, s-au făcut creştini. Timp de două zile, credincioşii aceia au stat nedespărţiţi în acel loc, rugîndu-se ziua şi noaptea. Dar, cînd pămîntul a dat afară trupurile sfinţilor, acelea lăsau din ele negrăită bună mirosire; iar credincioşii, umplîndu-se de bucurie mare, i-au primit pe ei cu dragoste şi i-au îngropat cu cinste la un loc însemnat, izvorînd din mormintele sfinţilor mucenici tămăduiri de toate neputinţele.

După aceasta, Iulian, păgînul împărat, a pierit degrabă cu sunet, pentru că, după uciderea trimişilor din Persia, adică Sfinţii Mucenici Manuil, Savel şi Ismail, au pornit cu toată puterea lor în Persia; iar diavolii, înşelîndu-i pe ei cu fermecătoriile proorocilor mincinoşi, i-au făgăduit lui biruinţă asupra perşilor. Însă împăratul Persiei, auzind de uciderea trimişilor săi, s-a umplut de mare mîhnire, şi înştiinţîndu-se că Iulian, călcătorul de lege, şi-a strîns puterea sa, şi a venit în hotarele pămîntului său, a tăbărît asupra mîndrului vrăjmaş ce venea asupra lui. După ce din amîndouă părţile ostaşii s-au lovit şi s-a făcut mare vărsare de sînge, perşii s-au împuternicit şi au biruit cetele greceşti şi au sfărîmat puterea lui Iulian.

Încă şi urgia lui Dumnezeu, a ajuns pe acel depărtat de Dumnezeu; căci fiind ucis de o mînă nevăzută, cu greu şi-a lepădat ticălosul său suflet, fiind de rîs şi de batjocură perşilor, asupra cărora mergea cu mîndrie şi cu nădejde deşartă, ca unul ce avea puterea diavolilor, în care credea şi nădăjduia spre ei. Deci, creştinii, scăpînd de cumplita gonire şi muncire, slăveau pe Hristos, Dumnezeul şi Izbăvitorul lor, Căruia şi de la noi I se cuvine cinste şi slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Deputaţii antiortodocşi cer anularea sărbătorii naţionale „Naşterea Domnului Iisus Hristos”

Adaugat la iunie 29, 2007 de Victor
Categoria: Stiri

Ziua de vineri „“ ziua răstignirii lui Iisus Hristos „“ devine deja pentru mai mulţi deputaţi ai parlamentului moldovenesc o zi de jubilare antihristică. După cum în ziua de vineri, 11 mai a.c., 77 de deputaţi din parlament au votat legea antiortodoxă „Cu privire la culte”, tot aşa şi azi, vineri, 29 iunie 2007, binecunoscuţii deputaţi antiortodocşi Vlad Cubreacov şi Dumitru Diacov au ieşit cu iniţiativa de a suprima din calendarul sărbătorilor naţionale sărbătoarea ortodocşilor „Naşterea Domnului Iisus Hristos”.
Continuare…

Remediul slavei deşarte

Adaugat la iunie 29, 2007 de Victor
Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti

– Greu lucru este sa scapi de gandul slavei desarte, caci tocmai ceea ce faci spre surparea lui ti se face inceput al altei slave desarte. Demonii nu se opun oricarui gand drept al nostru, ci unora li se impotrivesc insesi rautatile/viciile noastre in masura in care au ajuns o calitate a noastra.

Evagrie revine aici la „subtilitatea” demonului slavei desarte (cf. supra cap. 13), caci ea este intr-adevar remarcabila: „Sunt uimit de iscusinta demonilor cand ii vad cum se folosesc de orice. Panza aspra le serveste drept slava desarta, la fel si haina de matase; si cuvantul si tacerea; si saturarea si foamea; si retragerea si intalnirea cu oamenii. Pe drept cuvant a numit unul din frati slava desarta un spin care inteapa oriunde” (Ep 51, 3).
Continuare…

Sfîntul Sfinţit Tihon, Episcopul Amatundei

Adaugat la iunie 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 29, 2025

Sfîntul Tihon se trăgea din oraşul Amatunda, cetate în insula Cipru, din părinţi binecredincioşi şi iubitori de Hristos. El a învăţat din tinereţe a cunoaşte pe Hristos Dumnezeu şi sfintele Lui Scripturi. El s-a numărat în clerul Bisericii şi s-a rînduit ca să citească poporului dumnezeieştile cuvinte în biserică. Apoi, pentru curăţia vieţii lui, a fost hirotonisit diacon de Sfîntul Memnon, episcop al aceleiaşi cetăţi Amatunda. Episcopul Memnon, ducîndu-se către Domnul, prin alegere, a fost ridicat la scaunul episcopal Sfîntul Tihon şi a fost sfinţit arhiereu de marele Epifanie, arhiepiscopul Ciprului.

În acea vreme era încă în insula Cipru, mulţime de popor necredincios, care se ţinea de rătăcirea închinării la idoli. Deci, multă osteneală a suferit Tihon, arhiereul lui Hristos, întorcînd la credinţă pe oamenii care piereau în păgînătatea elinească, aducîndu-i de la înşelăciunea idolească la Hristos Dumnezeu. Domnul i-a ajutat în ostenelile lui, căci, scoţînd turma cea cuvîntătoare din dinţii lupilor răpitori şi drăceşti, a adus-o în ograda Bisericii celei soborniceşti şi din capre a făcut oi ale lui Hristos. El a sfărîmat toţi idolii care erau împrejurul Amatundei şi drăceştile locuinţe, iar capiştile lor le-a stricat.

Vieţuind mulţi ani, a îndreptat bine Biserica cea încredinţată lui, fiind numit făcător de minuni, căci multe minuni a făcut în viaţa lui, asemenea şi după moarte. Dar viaţa lui întreagă şi istoria minunilor lui nu s-au putut afla; căci din cauza învechirii vremii şi a războaielor agarenilor, precum multe sfinte biserici au fost pustiite, tot astfel au pierit şi cărţile bisericeşti. Însă din multele minuni ale lui, două au venit la ştirea noastră.

Iată prima minune: Pe cînd era încă tînăr în casa sa, petrecînd lîngă părinţi, l-a pus tatăl său să vîndă pîine; pentru că aceea era meseria tatălui său, ca din vînzarea pîinii să-şi hrănească familia. Deci fericitul tînăr dădea pîinea la săraci fără plată. Tatăl lui, înştiinţîndu-se de aceasta, a început a se supăra asupra lui şi a-l ocărî. Iar tînărul, fiind insuflat de Dumnezeu, îi zicea: „O, tată, pentru ce te mîhneşti, ca şi cum ai suferi vreo pagubă? Pîinile le-am dat împrumut lui Dumnezeu şi am zapisul Lui cel nemincinos, Care zice în sfintele cărţi: Cel ce dă lui Dumnezeu, va primi însutit! Iar de nu crezi cele grăite, să mergem la hambar şi vei vedea acolo, cum Dumnezeu dă datoria Sa, celor ce I-au dat Lui cu împrumut”. Aceasta zicînd-o, a mers cu tatăl său la hambar, şi, cînd a deschis uşa, a aflat cămara care era deşartă, plină de grîu curat. Tatăl său s-a mirat cu spaimă şi, căzînd, s-a închinat lui Dumnezeu, dîndu-I mulţumire. Dintr-acea vreme nu mai oprea pe fiul său să împartă pîini la săraci cît va voi.

A doua minune este aceasta: Lucrătorii, tăind viţele cele uscate dintr-o vie, le aruncau afară; iar Sfîntul Tihon, adunînd acele viţe uscate, le sădea în via sa şi se ruga lui Dumnezeu să-i dea la via lui patru daruri: Cel dintîi, ca viţele cele uscate, sădite să primească umezeală şi putere vie, ca ele să se înrădăcineze, să nască şi să crească. Al doilea, ca acea vie a lui să fie îndestulată cu rodurile sale. Al treilea, ca strugurii să fie dulci la gust şi sănătoşi. Al patrulea, ca strugurii din via lui să se coacă mai degrabă decît în toate viile.

Astfel rugîndu-se, a doua zi, mergînd la acele viţe uscate pe care le sădise, le-a găsit pe toate răsărite şi înverzite. Începînd a creşte, într-acelaşi an mai presus de obicei şi de firea sa, a adus mare îndestulare de struguri, încît în celelalte vii strugurii erau verzi, iar în via Sfîntul Tihon strugurii se copseseră mai degrabă decît la toţi şi erau foarte dulci la gust şi foarte folositori sănătăţii omeneşti. Acea vie a fost lucrată mulţi ani nu numai cît a trăit Sfîntul Tihon, ci şi după moartea lui, aducînd rod cu îndestulare. Deci, în tot anul, mai înainte de vremea cea obişnuită a coacerii tuturor viilor, în 16 zile ale lunii iunie, la pomenirea Sfîntului Tihon, se aduceau la biserica sfîntului struguri copţi din acea vie, iar cu vinul cel stors dintr-înşii, se săvîrşea jertfa cea fără de sînge la Sfînta Liturghie.

Din aceste două minuni se poate vedea destul de bine că Sfîntul Tihon a fost făcător de minuni şi bineplăcut lui Dumnezeu. Se adevereşte încă la slujba lui şi aceasta, că vremea sfîrşitului său a văzut-o mai înainte şi a spus aceasta multor prieteni ai săi. Pentru sfinţenia acestui făcător de minuni, să fie slăvit Dumnezeul nostru acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfinţii Mucenici Tigrie preotul şi Eutropie citeţul

Adaugat la iunie 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 29, 2025

Sfinţii Tigrie şi Eutropie au fost din clerul Sfîntului Ioan Gură de Aur, pentru care au şi pătimit; pentru că au pus asupra lor pricina nedreaptă, pentru arderea ce s-a făcut în Constantinopol. Iată acea pricină: În ziua în care s-a izgonit la surghiun, marele luminător al Bisericii, Sfîntul Ioan Gură de Aur, s-a aprins un foc în biserica cea sobornicească ca un soare la apus, nu din vreo pricină omenească, ci din urgia lui Dumnezeu; şi răspîndindu-se prin toată biserica, a ieşit prin ferestrele cele mai de sus şi a ajuns la acoperişul bisericii.

Văpaia a înconjurat biserica, nu numai înăuntru, ci şi pe dinafară, încît au ars toate construcţiile cele de lemn ce erau aproape de piatră. Suflînd un vînt puternic, acea văpaie a fost dusă pe sus prin aer de la biserică, a trecut tîrgul şi s-a plecat la un pod deasupra palatului, în care se făceau sfaturile mai marilor, şi l-a ars desăvîrşit. Şi se vedea o minune înspăimîntătoare: Focul, ca un însufleţit, în chip de balaur, umblînd împrejur, mistuia casele cele depărtate, mai ales ale vrăjmaşilor Sfîntului Ioan.

Casele ce erau aproape de biserică, acelea au rămas întregi. Iar cămările care erau cu cinstitele vase, focul nu le-a atins, ca dintr-aceasta să se înştiinţeze toţi, că nu după întîmplare s-a făcut o ardere ca aceasta, ci din urgia lui Dumnezeu, pentru ca toţi să înţeleagă izgonirea cea nedreaptă a Sfîntului Ioan Gură de Aur. În trei ceasuri, multe zidiri frumoase şi de mulţi ani, podoabe nespuse şi bogăţii nenumărate s-au prefăcut în cenuşă; însă n-a pierit nici un suflet de om din pîrjolul cel înfricoşat, ci toţi ziceau: „Dumnezeu pedepseşte cetatea cu foc, pentru că fără de vină au izgonit pe Ioan Gură de Aur, plăcutul lui Dumnezeu”. Iar oamenii vrăj-maşi ai Sfîntului Ioan, de aici au găsit pricină contra susţinătorilor lui şi ziceau: „Cei ce sînt de un gînd cu Ioan au aprins biserica”.

Deci, îndată au ridicat prigoană cumplită asupra celor nevinovaţi robi ai lui Hristos Dumnezeu, episcopi, preoţi, clerici şi călugări, pe care, prinzîndu-i, pe unii îi munceau în Constantinopol, iar pe alţii, legîndu-i, i-au trimis în Calcedon şi îi chinuiau cu grele legături prin temniţe. Unii dintre cetăţeni erau rînduiţi să umble ca oamenii sălbatici prin cetate, să asculte vorbele din popor ce se grăiesc despre Ioan şi, de auzeau pe cineva grăind bine de Ioan şi jelind pentru izgonirea lui, îndată îl prindeau, îl duceau la închisoare şi-l sileau să blesteme pe bărbatul cel sfînt; iar pe cei ce nu voiau, îi băteau cumplit, şi de la alţii jefuiau averile şi-i surghiuneau prin diferite locuri; pentru că, păstorul fiind bătut, se cădea şi oile să fie risipite.

Într-acea vreme, era eparh al cetăţii un anume Optat, cu credinţa elin, ţinînd de păgînătatea închinării de idoli; iar cu obiceiul aspru şi nemilostiv. Acela, fiind vrăjmaş al creştinătăţii, se bucura în sine văzînd tulburarea aceea care se făcea între creştini, unul contra celuilalt, năvălind deodată cu răutate. Primejdiile şi strîmtorările care erau între creştini, acelea îi erau lui bucurie şi veselie, că el ajuta pe acei care vrăjmăşuiau contra Sfîntului Ioan şi contra iubitorilor lui. Deci, a început a face cercetare pentru focul ce se pusese, de unde şi prin a cărui faptă s-a aprins. Şi, prinzînd pe mulţi, îi muncea cumplit, ca şi cum ei ar fi fost pricina focului, dar în fapt zavistuind contra creştinilor. Între alţii au prins şi pe cinstitul preot Tigrie, pe care, dezbrăcîndu-l şi dîndu-l la munci, l-au bătut cumplit, peste tot trupul cu curele ude. Acest Tigrie era de neam barbar. El, fiind robit din copilăria sa şi cumpărat de un stăpîn bogat, acela scopindu-l, slujea ca un rob în casa stăpînului său.

După mulţi ani, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cîştigînd libertatea, s-a lipit de slujitorii bisericeşti şi, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită, l-au cinstit cu rînduiala de preot. El era cu adevărat bărbat plin de toate bunătăţile şi de plăcerea lui Dumnezeu: blînd, smerit, milostiv, iubitor de străini, folositor celorlalţi cu cuvîntul şi cu lucrul.

Pe acesta, eparhul cel nemilostiv muncindu-l mult, l-a surghiunit în Mesopotamia unde s-a şi sfîrşit ca un pătimitor în strîmtorarea legăturilor. După aceasta, a prins şi pe Eutropie citeţul, fiindcă a fost pîrît ca un pricinuitor al focului. Sfîntul Eutropie era feciorelnic, din pîntecele maicii sale, tînăr cu anii şi cu nici un rău amestecat, cu mîinile ca un nevinovat şi curat la inimă. Pe acesta dîndu-l la muncire, întîi l-au bătut cu vine de bou, apoi, bătîndu-l cu beţe şi vergi groase, i-au sfărîmat oasele. După aceea, cu unghii de fier i-au strujit nu numai coastele, ci şi faţa, fruntea şi tot trupul lui pînă la oase. După aceasta, i-au ars cu lumînări părţile cele ascunse ale trupului său. În tot timpul acelor munci, îl întrebau de focul ce se aprinsese şi, după ce sfîntul mucenic nu s-a supus, a poruncit ca să-l ia de la muncire şi să-l arunce în temniţă.

În acea vreme, un episcop, cu numele Sisinie, dormind, i s-a făcut o vedenie ca aceasta: I se părea că este în biserica Sfîntului Întîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan şi a văzut pe un bărbat cinstit cu faţa în chip de înger, fiind strălucit ca unul din sfinţii cei mari. Acela stătea în faţa dumnezeiescului altar, ca şi cum se minuna şi se întrista, şi l-a auzit zicînd astfel: „Pe toată cetatea am înconjurat-o căutînd bărbaţi îmbunătăţiţi şi, dintr-atîta mulţime de oameni, pe nici unul nu am putut afla bărbat bun decît numai pe fericitul Eutropie”.

Sisinie episcopul, văzînd aceasta în vis şi deşteptîndu-se, a chemat îndată pe un preot ce era lîngă el şi i-a spus cele văzute şi auzite. Deci, i-a poruncit ca să meargă prin toată cetatea, căutînd şi întrebînd cine este Eutropie. Preotul, ducîndu-se şi căutînd pe Eutropie, i s-a spus că, nu demult, muncindu-l pe el şi dîndu-l la judecată în privelişte ca pe un făcător de rele, l-au aruncat în temniţă. Deci, acel preot, alergînd şi aflînd pe mucenic în temniţă, a căzut la dînsul cu lacrimi şi a vorbit cu dînsul, şi l-a rugat pe el ca pe un mare plăcut al lui Dumnezeu şi răbdător de chinuri al lui Hristos să se roage Domnului pentru dînsul. Deci, preotul, întorcîndu-se la episcopul său, i-a spus cine este Eutropie şi unde se află. Sfîntul Eutropie, zăcînd în temniţă foarte bolnav de muncile cele cumplite ce pătimise, au început a putrezi rănile trupului său şi suferea dureri cumplite.

După o vreme, scoţîndu-l iarăşi la muncire şi spînzurîndu-l la muncă, şi-a dat sufletul său în mîinile Domnului, lăsîndu-şi celor ce-l munciseră pe el, trupul său mort şi plin de răni. Muncitorul, înştiinţîndu-se că el este mort, a poruncit să-l arunce afară spre îngropare, pentru mîncarea dobitoacelor. Acel trup pătimitor a stat pînă noaptea, cînd, pe o vreme întunecată cu vifor şi vărsare de ploaie, au venit nişte cucernici preoţi în taină, au luat trupul mucenicului şi, în aceeaşi noapte, l-au îngropat la un loc cinstit. În timpul îngropării, au auzit în văzduh glasuri de cîntări îngereşti preadulci şi negrăite. Prin acestea, s-a adeverit sfinţenia fericitului Eutropie şi astfel au început a-l cinsti pe acela ca pe un mare mucenic al lui Hristos.

Iar noi, acestor doi sfinţi mucenici, Tigrie preotul şi Eutropie citeţul, cinstindu-le pomenirea cu dreaptă credinţă şi nădăjduindu-ne spre sfintele lor rugăciuni, slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeul nostru în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfîntului Moise de la Optina.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Tihon din Kaluga (Medin).

Sfîntul Prooroc Amos

Adaugat la iunie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 28, 2025

Sfîntul Prooroc Amos s-a născut în cetatea Tecui, care era aşezată în pămîntul Iudeei, nu departe de Betleem. El era de neam prost şi sărac petrecîndu-şi vremea cu păstoria turmelor de dobitoace. Domnul, Care nu priveşte spre cei bogaţi şi slăviţi, ci spre cei smeriţi şi săraci, l-a chemat pe el de la turmele oilor, la proorocie, ca şi pe Moise şi pe David, şi i-a poruncit să meargă din pămîntul Iudeei în pămîntul lui Israel, ca acolo cu cuvintele cele prooroceşti să îndemne popoarele la pocăinţă, de vreme ce se abătuseră la închinarea de idoli. Astfel, în zilele lui Ieroboam, împăratul lui Israel, care a împărăţit în Ierusalim după moartea împăratului Solomon, împărăţia lui Israel s-a despărţit de stăpînirea împăratului Iudeei şi a făcut altă împărăţie peste zece seminţii ale lui Israel. Dintr-acea zi, popoarele israelite au căzut de la dreapta cinstire a lui Dumnezeu şi se închinau idolilor.

Deci, acel împărat, vrînd ca sub stăpînirea sa să întărească pe israeliteni, se temea ca nu cumva, mergînd în Ierusalim la praznice spre închinăciune, supuşii săi să se lipească iarăşi de biserica Ierusalimului, să se rupă de el şi să-l ucidă. De aceea, a făcut două junci cioplite în aur, pentru că ştia obiceiul poporului său, că era lesne de plecat la închinarea de idoli, ca şi strămoşii lui, cînd au trecut Marea Roşie din pustia Egiptului şi au turnat un viţel de aur din salbele cele de aur. Deci, pe acele două junci turnîndu-le Ieroboam, una a pus-o în Dan, iar cealaltă în Betel, cetăţi ale stăpînirii sale, poruncind tuturor israelitenilor ca, ducîndu-se la Ierusalim să se închine cu jertfe juncilor de aur, să le prăznuiască pe acelea cu dănţuire pentru că acel ticălos împărat zicea către popoare: „Iată zeii tăi, Israele, cei care te-au scos din Egipt”. Astfel Ieroboam a îndărătnicit pe Israel.

Deci, din acea vreme, deşi Dumnezeu trimitea pe sfinţii Săi prooroci la israeliteni, ca să le arate rătăcirea lor şi să-i povăţuiască la calea cea dreaptă, puţini dintre ei se îndreptau şi se întorceau la adevăratul Dumnezeu. Unii însă se închinau şi Dumnezeului celui adevărat şi idolilor, adică juncilor de aur. Deci, între alţi prooroci, Dumnezeu a trimis la ei şi pe acest rob al Său, pe Sfîntul Prooroc Amos, cu înfricoşate îngroziri. Acest prooroc al lui Dumnezeu era simplu şi neiscusit la vorbă, dar nu şi la înţelegere; pentru că acelaşi Duh Sfînt, care lucra în toţi proorocii, lucra şi într-însul şi grăia prin gura lui. Vremea şi începutul proorocirii lui a fost pe vremea împăratului Iudeei, Ozia, cel din Ierusalim, şi în vremea împăratului Ieroboam al lui Israel, cel din Samaria – nu acel împărat, care rupîndu-se de la Scriptura Iudeei, a făcut juncile de aur, ci alt Ieroboam, mai în urmă cu anii, care, de asemenea ca şi cel dintîi Ieroboam, a fost închinător de idoli şi slujitor al juncilor de aur.

Deci, Proorocul Amos a început a prooroci în vremea acelor împăraţi, cu doi ani mai înainte de cutremurul cel înfricoşat ce era să fie în Palestina. Cutremurul cel mare, după adeverirea scriitorilor celor vechi, a fost astfel: Ozia, împăratul Iudeei, care s-a numit şi Azarie, mîndrindu-se, a îndrăznit a tămîia cu cădelniţa în Sfînta Sfintelor, după rînduiala preoţească. Preoţii oprindu-l, îl îngrozeau cu moarte şi îndată, chiar în ceasul acela, s-a cutremurat pămîntul cu cutremur mare în Ierusalim şi în toată Palestina şi au căzut nu numai ziduri multe, ci şi unii munţi s-au pornit din locurile lor. Templul s-a despicat din vîrf şi din acea deschizătură a venit raza soarelui în faţa împăratului şi s-a umplut fruntea lui de lepră, care s-a întins pe tot corpul. Astfel, Domnul n-a suferit întinăciunea făcută altarului Său şi necinstea adusă preoţilor Lui.

Sfîntul Amos a proorocit, îngrozindu-i cu cele mai înfricoşate pedepse ale lui Dumnezeu, ce erau să vină nu numai asupra lui Israel, ci şi asupra părţilor celor dimprejur. Asupra Siriei, a Filisteniei, asupra Tirului şi a Idumeii, asupra amonitenilor şi asupra moabitenilor, precum se scrie pe larg în cartea lui. Dar a proorocit mai ales asupra israelitenilor, că după cunoaşterea lui Dumnezeu, se depărtaseră de la El; pentru că Dumnezeu nu se mînie şi nu se răzbună atît de păcatele păgînilor, care nu-L ştiu pe El, pe cît de păcatele poporului care L-a cunoscut pe El şi s-a îndulcit de facerile Lui de bine. Căci ce fel de faceri de bine n-a făcut Dumnezeu neamului celui nemulţumitor al lui Israel? L-a eliberat din robia Egiptului, l-a trecut prin mare ca pe uscat, l-a hrănit cu mană în pustie, i-a izvorît apă din piatră şi l-a dus în pămîntul făgăduinţei, unde curge lapte şi miere. Însă ei, făcînd prăznuiri idolilor de aur turnaţi în chip de junci, strigau cu dănţuire: „Iată zeii tăi, Israele”.

Nişte praznice ca acestea urîte de Dumnezeu, se săvîrşeau mai ales în cetatea Betel, la un munte înalt, unde era o juncă de aur. Deci, acolo mai ales mergînd Sfîntul Amos, striga poporului cu glas mare rugîndu-l, îndemnîndu-l şi înfricoşîndu-l cu pedepsele cele cumplite, care din mînia lui Dumnezeu vin asupra lor, să înceteze de la o prăznuire ca aceea; dar foarte puţini îl ascultau. Atunci era în Betel un slujitor al acelei junci, cu numele Amasia. Acel slujitor, văzînd pe proorocul lui Dumnezeu hulind pe idolul lor – junca cea de aur -, că scuipă jertfele lor şi depărtează poporul de la spurcata lor prăznuire, spunîndu-le încă şi îngrozirile şi pedepsele cele viitoare asupra celor ce nu se pocăiau, îl pîra pe Amos lui Ieroboam, împăratul poporului lui Israel, zicînd: „Amos face întărîtări contra ta în mijlocul casei lui Israel. Pămîntul nu poate să sufere toate cuvintele lui; pentru că tulbură şi ridică poporul contra ta şi încă prooroceşte rău de tine, zicînd: „Ieroboam de sabie se va sfîrşi, iar poporul lui Israel va fi robit şi dus din pămîntul său”.

Astfel pîra slujitorul Amasie pe proorocul Amos, vrînd să pornească pe împărat spre mînie contra lui; dar împăratul nimic nu lua în seamă la cuvintele aceluia, nici nu voia să facă rău proorocului lui Dumnezeu, pe care îl cinstea; deşi el era închinător de idoli. Văzînd slujitorul că nu poate să pornească pe împărat contra proorocului lui Dumnezeu, a început a-l goni pe el, muncindu-l; pentru că de multe ori, prinzîndu-l, îl bătea cumplit şi-l gonea din Betel, îngrozindu-l să nu vină la praznicul lor, nici să întoarcă pe popor de la jertfele şi de la ospăţurile lor. Însă sfîntul prooroc nu lua în seamă îngrozirile şi bătăile ce-i veneau de la dînsul, ci mai mult îi spunea şi proorocea cuvintele cele învăţătoare şi îndemnătoare către popor. Dar pentru aceasta era prins de acel slujitor şi muncit cu bătăi.

Altă dată vicleanul acela a zis cu rugăminte către Amos: „Proorocule, du-te de aici şi mergi în patria ta, în pămîntul Iudeei. Acolo să vieţuieşti şi să prooroceşti, iar în Betel să nu te mai în-torci, deoarece este sfinţire a împăratului şi casa împărăţiei lui. Proorocul Amos a răspuns, zicînd: „Eu n-am fost prooroc nici nu sînt fiu de prooroc, ci am fost păstor al dobitoacelor; fiind sărac, mă hrăneam cu poame din pustie pînă m-a luat Domnul de la oi şi mi-a zis: Mergi şi prooroceşte la poporul meu Israel. Iar tu îmi zici să nu proorocesc în Israel, nici să supăr casa lui Iacov? Pentru aceasta, Domnul zice despre tine: Cînd vor veni asirienii în pămîntul lui Israel şi-l vor robi, atunci vor pustii cetăţile lui şi le vor strica; iar cetatea aceasta o vor lua. Atunci vor răpi pe femeia ta, ostaşii asirienilor cei fără de ruşine şi înaintea ochilor tăi, cu desfrînare o vor batjocori. Deoarece şi tu ai făcut pe Israel să rătăcească înaintea ochilor lui Dumnezeu cei atotvăzători şi ai învăţat popoarele acestea să facă lucruri necurate, în întinata capişte a juncei celei de aur, iar fiii şi fiicele tale de sabie vor cădea. Tu în pămînt necurat te vei sfîrşi, iar poporul lui Israel se va duce în robie din pămîntul său”.

Nişte cuvinte prooroceşti ca acestea pornindu-l pe acel slujitor spre mînie, l-a bătut pe Sfîntul Amos fără cruţare; iar la sfîrşit, un fiu al lui, anume Ozia, fiind plin de mînie şi iuţime, l-a lovit pe el foarte tare peste sprîncene, lovindu-l de moarte. Însă n-a murit îndată, ci a fost dus la pămîntul său din patria sa, în cetatea Tecui, mai mult mort, unde după cîteva zile din rănile cele dureroase şi-a dat sufletul său şi a fost îngropat cu părinţii săi. Iar ce fel au fost proorociile lui, să se citească cartea proorociei lui. Noi însă, pe Dumnezeul Cel ce l-a înţelepţit pe el, Îl slăvim, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Notă – Să se ştie că altul a fost Amos, tatăl lui Isaia, şi altul proorocul acesta. Amos, tatăl lui Isaia, a fost din seminţia împăraţilor Iudeei, care s-a născut şi a petrecut în Ierusalim. Însă acest prooroc a fost de neam de jos şi nu din Ierusalim, ci din cetatea Tecui, locuinţa păstorilor. Pentru că acolo păşunile erau bune, şi mulţi ierusalimeni bogaţi îşi ţineau dobitoacele lor. Amos, tatăl lui Isaia, nu era din numărul proorocilor şi nici nu s-a trimis undeva de Dumnezeu. El a murit de moarte ca toţi oamenii, iar nu de moarte mucenicească.

Sfîntul Amos, pentru darul lui cel proorocesc, a fost numărat cu proorocii, a fost trimis în Israel şi a murit muceniceşte, măcar că alţii scriu altfel despre aceasta; însă nu este fără de greşeală istoria lor.

Sfîntul Iona, Mitropolitul Moscovei şi a toată Rusia, noul făcător de minuni

Adaugat la iunie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 28, 2025

Acest Sfînt Iona era de neam din cetatea Galicia, care este aproape de hotarele Cazanului. S-a născut din tată dreptcredincios, cu numele Teodor, iar la doisprezece ani ai vîrstei sale s-a îmbrăcat în chipul monahicesc într-una din mînăstirile ţinutului Galiciei şi de acolo a venit la Moscova, în mînăstirea lui Simeon, ostenindu-se în slujbele mînăstirii ani destui.

În acel timp era în Moscova Fotie, mitropolitul Kievului şi a toată Rusia. Acela, venind o dată în mînăstirea lui Simeon şi făcînd rugăciuni în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, apoi dînd binecuvîntare arhimandritului şi fraţilor, a voit să vadă pe cei ce se osteneau în slujbele mînăstireşti şi să-i binecuvinteze.

Deci, a mers în pustie şi a văzut pe fericitul Iona adormit de multă osteneală, iar mîna dreaptă o avea strînsă ca şi cum binecuvînta pe cineva. Dar n-a poruncit să-l deştepte din somn, ci l-a binecuvîntat, proorocind despre dînsul către cei ce erau cu el, că monahul acesta va fi mare arhiereu în părţile Rusiei şi pe mulţi va povăţui la calea mîntuirii.

Această proorocie a arhiereului lui Dumnezeu s-a împlinit după aceea. Pentru că, după cîţiva ani, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, cu alegerea sfinţitului sobor şi cu sfatul voievodului celui singur stăpînitor, fericitul Iona a fost pus episcop al cetăţilor Riazanului şi Muromului şi acolo, botezînd pe mulţi necredincioşi, i-a întors la Dumnezeu.

Ducîndu-se către Domnul fericitul Fotie mitropolitul, în anul al şaselea după moartea lui, marele voievod Vasile Vasilievici a chemat pe arhiepiscopii şi episcopii pămîntului Rusiei şi pe tot sfinţitul sobor şi le-a poruncit să aleagă un bărbat vrednic la marele scaun al Mitropoliei Rusiei. Atunci, cu buna învoire a tuturor, a fost ales fericitul Iona, episcopul Riazanului, pentru că îl ştiau toţi că este bărbat îmbunătăţit şi sfînt. Şi s-a dus cu scrisoarea marelui voievod la Constantinopol, la împăratul Ioan Paleologul (1425-1448) şi la preasfinţitul Iosif patriarhul, ca să ia putere la mitropolie. Dar, mai înainte de venirea lui la Constantinopol, Isidor cel cu rea socotinţă, bulgar de neam, apucînd înainte, a luat sfinţire la Mitropolia Rusiei şi acum era trimis din Constantinopol în Rusia.

Apoi, după eliberarea lui Isidor, Sfîntul Iona a sosit la Constantinopol şi a dat împăratului şi patriarhului scrisorile marelui cneaz. Iar lor, citindu-le, le-a părut foarte rău că se grăbiseră a pune pe Isidor şi că acum îl trimiseseră. Deci au zis: „Ce să facem, dacă n-ai apucat să vii tu întîi la noi, că am pus pe altul la acea mitropolie? Nu putem să facem altfel, pentru că acum Isidor este mitropolit în Rusia; deci să te întorci la episcopia ta şi să aştepţi ce va rîndui Dumnezeu cu Isidor, adică, cînd el se va sfîrşi prin moarte sau cînd se va schimba într-alt fel prin vreo întîmplare, atunci vei fi gata mitropolit al Kievului şi a toată Rusia, cu binecuvîntare de la scaunul patriarhiei Constantinopolului”. Şi aşa lăsară pe Sfîntul Iona într-ale sale.

Iar Isidor s-a dus mai întîi în Kiev, apoi în Moscova, în vreme de primăvară şi peste an, în vremea secerişului petrecînd la Moscova. Apoi, în aceeaşi toamnă s-a dus în părţile Apusului, la sinodul din Florenţa (1439), pentru întărirea dreptei credinţe. Acolo zăbovind vreo trei ani, s-a întors la Kiev, fiind în dezbinare cu Sfînta Biserică a Răsăritului, şi n-a fost primit la scaun. Atunci Isidor s-a dus în Moscova, voind şă-şi dea pe faţă învăţătura sa rătăcită. Iar marele cneaz Vasile Vasilievici, înţelegînd rătăcirea lui, a chemat pentru cercetarea acelui lucru pe toţi arhiereii şi toată rînduiala duhovnicească a Mitropoliei Rusiei.

Adunîndu-se ei şi căutînd în Sfintele Canoane, au cunoscut că Isidor a adus învăţături străine şi potrivnice dreptei credinţe şi n-au voit să-l aibă mitropolit. Atunci marele cneaz i-a poruncit să petreacă într-o mînăstire, pînă ce va trimite să cerceteze în Constantinopol la preasfinţitul patriarh. Dar Isidor, văzîndu-şi vădită rătăcirea sa, s-a umplut de ruşine şi, neştiind ce are să se întîmple, a fugit în taină şi s-a dus în Constantinopol, la patriarhul Grigorie, cel numit Mamas.

Dar şi acolo nefiind primit, s-a dus la Roma şi, după aceea, nu se ştie unde s-a ascuns. Iar la Mitropolia Rusiei s-a ales iarăşi Sfîntul Iona şi, cu binecuvîntarea preasfinţitului Grigorie Mamas, patriarhul Constantinopolului, şi cu arhiereii săi, l-au sfinţit în biserica din Moscova. Deci el a fost cel dintîi mitropolit care a luat sfinţirea de la arhiereii săi din Rusia, după binecuvîntarea dată de preasfinţitul şi apostolescul scaun al Constantinopolului.

Şezînd Sfîntul Iona pe acel mare scaun de păstorie a toată Rusia, a început a se nevoi îndoit, a adăuga osteneli peste osteneli şi avea mare purtare de grijă ca pretutindeni să îndrepteze dreapta credinţă. Pentru aceasta întindea învăţătura insuflată de Dumnezeu fără lenevire, trimiţînd scrisori şi, ca un adevărat păstor, întărind dreapta credinţă, precum se găseşte mai pe larg în scrisorile lui; căci avea mare sîrguinţă să păzească nevătămată turma încredinţată lui de Dumnezeu. Şi îi dăruise Dumnezeu şi darul facerii de minuni, ca să tămăduiască neputinţele oamenilor şi să spună mai înainte cele ce aveau să se întîmple. Pe fiica marelui cneaz, care se numea Ana, fiind aproape de moarte, prin rugăciune a făcut-o îndată sănătoasă.

Dar un om oarecare, fiind cuprins de necredinţă, din zavistie diavolească zicea despre sfîntul că nu prin rugăciunea lui s-a făcut bine marea doamnă, ci, precum după fire a venit boala într-însa, tot aşa s-a şi dus. Atunci fericitul a chemat pe omul acela, l-a învăţat să nu hulească darul Sfîntului Duh şi i-a zis: „Fiule, să nu te îndoieşti întru nimic, căci cele ce nu se pot la oameni, la Dumnezeu se pot; că pentru credinţa părinţilor ei care împărăţesc cu dreapta credinţă, Dumnezeu a dăruit viaţă fecioarei mai presus de nădejde”. Dar el n-a ascultat, ci mai mult a început a grăi cuvinte de hulă.

Atunci sfîntul i-a zis: „Să ţi se lege vicleana ta limbă, să ţi se astupe gura cea hulitoare şi să mori tu în locul acelei fecioare care era să moară”. Şi îndată hulitorul a căzut la pămînt fără glas, neputînd a grăi nimic, decît numai privea cu ochii, şi după puţină vreme şi-a dat sufletul, pentru că a îndrăznit a huli darul Sfîntului Duh care era în acel mare arhiereu.

La acest mare părinte era un monah, anume Pimen, chelar la pivniţă, care avea poruncă să îngrijească pe săracii cei neputincioşi care veneau la dînsul. Venind la el o văduvă săracă, a cerut să bea puţin vin pentru neputinţa sa. Iar el i-a răspuns cu mînie: „Du-te, femeie, că n-a venit încă vremea băuturii!” Şi a plecat acea femeie mîhnită. Înştiinţîndu-se de aceea arhiereul lui Dumnezeu, a chemat pe Pimen şi i-a zis: „Nu ştiu, frate, pe ce fel de văduvă plăcută lui Dumnezeu ai mîhnit, dar pentru aceasta Dumnezeu a trimis asupra ta durerea morţii. Deci, du-te de te pocăieşte degrabă de păcate, că ţi-a venit vremea ducerii tale”. Apoi a poruncit duhovnicului său să-l tundă în schimă şi, în aceeaşi zi în care a fost tuns în schimă, a murit Pimen, după cuvîntul arhiereului lui Dumnezeu.

Odată Sfîntul Iona a dat unuia din slujitorii săi nişte argint, poruncindu-i să dea milostenie la săraci, dar el a împărţit o parte, iar altă parte a oprit-o pentru el. Şi a venit la sfîntul o văduvă săracă, zicînd: „Sfinte al lui Dumnezeu, mie nu mi-a dat nimic sluga ta, din cele poruncite de tine”. Arhiereul chemînd pe slugă, i-a zis: „Pentru ce ai mîhnit pe această văduvă, nedîndu-i nimic?” El a răspuns: „I-am dat de multe ori, dar ea cere iarăşi fără de ruşine”. Dar văduva adeverea, zicînd: „Nimic n-am luat de la tine”. Iar sluga i-a zis ei cu mînie: „Du-te de aici, că minţi”. Atunci sfîntul i-a zis lui: „Să nu fie aşa, deoarece văduva aceasta spune adevărul, iar tu furi şi minţi; drept aceea, văduva să fie vie, iar tu să mori!” Şi într-acel ceas, a cuprins boala frigurilor pe sluga aceea şi a murit.

Un boier anume Vasile, care se numea Cutuz, avînd necredinţă către sfîntul, nu venea la el şi binecuvîntare de la dînsul nu-i trebuia. Deci a năvălit asupra lui o durere de dinţi foarte grozavă şi pătimea cumplit, neputînd să se tămăduiască deloc. Dar odată, arhiereul lui Dumnezeu Iona slujind dumnezeiasca Liturghie în soborniceasca biserică, s-a întîmplat că atunci era în biserică şi boierul acela care pătimea de durerea dinţilor. Şi, după săvîrşirea Sfintei Liturghii, Sfîntul Iona, chemînd la sine pe acel boier Vasile, l-a binecuvîntat şi i-a dat prescură şi, învăţîndu-l din dumnezeieştile Scripturi, îndată l-a lovit cu mîna peste obraz, încît mulţi din biserică au auzit sunetul lovirii. Iar Vasile strigînd tare, a zis: „O, vai mie, căci şi cei mai de pe urmă dinţi mi-a sfărîmat”. Şi îndată s-a simţit că este sănătos, nemaiavînd durere de dinţi şi s-a dus acasă bucurîndu-se şi lăudînd pe Dumnezeu, cum şi pe plăcutul Lui cel mare, pe arhiereul Iona.

În anul 6959 (1451 d.Hr.), prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre, a fost năvălirea celor fără de Dumnezeu agareni asupra pămîntului Rusiei. Căci un fecior de împărat al saracinilor a venit fără de veste în Moscova cu mulţi tătari, a ars satele şi se apropia de cetate din toate părţile puterea agarenilor. Iar fericitul mitropolit Iona cu tot clerul, luînd cinstitele cruci şi sfintele icoane, înconjura zidurile cetăţii cu cîntare de rugăciune, vărsînd multe lacrimi din ochi în rugăciunea către Dumnezeu pentru cetate şi pentru popor.

Deci, căutînd spre un monah anume Antonie, care era stareţ la mînăstirea Ciudova, bărbat cucernic, pe care îl cunoştea sfîntul şi ştia viaţa lui cea îmbunătăţită, i-a zis: „Fiule şi frate Antonie, roagă pe milostivul Dumnezeu şi pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu pentru izbăvirea cetăţii şi a toată credincioasa creştinătate de agarenii cei fără de Dumnezeu”. Şi i-a zis Antonie: „Preamare arhiereule, mulţumim lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui, ajutătoarea noastră cea tare şi grabnică, căci a auzit rugăciunile tale şi a rugat pe Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca să fie mîntuită cetatea aceasta şi toată credincioasa creştinătate pentru tine. Iar aceşti agareni cu nevăzută putere vor fi degrabă biruiţi şi izgoniţi, numai eu singur să fiu rănit de ei şi să mor, căci judecăţile lui Dumnezeu aşa au poruncit”.

Aceasta zicînd Antonie, iată deodată a zburat o săgeată de la tătari şi a rănit pe acel stareţ Antonie, care, bolind puţin, a murit şi a fost îngropat cu cinste de preasfinţitul mitropolit şi de tot soborul. După aceasta, venind praznicul Veşmîntului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ce se prăznuieşte în două ale lunii iulie, s-au tulburat păgînii deodată cu frică şi cu cutremur. Apoi au fugit de la cetate, fiind izgoniţi de puterea lui Dumnezeu cea nevăzută. Iar sfîntul mitropolit a poruncit ca degrabă să zidească în curtea sa o biserică, numită „Punerea Veşmîntului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”, întru pomenirea izbăvirii de agareni, cu rugăciunile Maicii lui Dumnezeu, căci într-acea zi s-a eliberat cetatea de împresurarea barbarilor.

Apoi, după mulţi ani, preasfinţitul Părintele nostru Iona, ajungînd la adînci bătrîneţe, s-a apropiat de cinstitul său sfîrşit şi s-a făcut pentru aceea o descoperire de la Dumnezeu în acest fel: Străjerul soborniceştii biserici, care se numea Maxim, umblînd într-o noapte împrejurul bisericii, după obiceiul străjii sale, a văzut biserica deschisă, arzînd lumînări înăuntru şi preoţi cîntînd. Apoi, înfricoşîndu-se, a alergat şi a spus despre aceea preotului Iacob, eclesiarhul bisericii. Acela, alergînd cu sîrguinţă, a găsit biserica încuiată, precum fusese, dar lumina tot strălucea înăuntru.

Deschizînd uşa, a intrat, dar n-a găsit pe nimeni, decît a văzut lumînările arzînd şi i s-a făcut spaimă. Însă a auzit un glas din altar, zicînd către dînsul: „Iacobe, du-te şi spune robului Meu, Iona Mitropolitul, că cere de la Mine boală trupului său pentru sufleteasca mîntuire şi Eu i-am auzit rugăciunea. Deci îi voi trimite o rană la picior şi din acea durere va muri, de aceea să-şi îndrepteze bine păstoria cea încredinţată lui, deoarece are să se ducă fără de zăbavă”.

Auzind Iacob acel glas, s-a umplut de spaimă şi, fiind în nepricepere, nu a spus la nimeni vedenia lui, nici chiar arhiereului, căruia era dator să-i spună. Iar dimineaţa, sfîntul păstor Iona l-a chemat la sine şi i-a zis: „Iacobe, unde ai fost în noaptea aceasta, ce ai văzut şi ce ai auzit şi pentru ce nu mi-ai mărturisit cele ce ţi s-au descoperit despre mine?” Iar Iacob, tremurînd, a căzut la picioarele arhiereului, grăind: „Iartă-mă, stăpîne, eu n-am cutezat să-ţi spun ce ţi-a descoperit darul lui Dumnezeu”. Iar Sfîntul Iona i-a zis: „Dumnezeu să te ierte, fiule, însă îţi vestesc că Dumnezeu îţi va lua de la tine pe soţia ta. Deci du-te degrabă şi rînduieşte cele pentru sufletul ei, ca în curată pocăinţă să se sfîrşească”. Iar femeia preotului era atunci sănătoasă, cînd a fost chemat la Mitropolie, dar, întorcîndu-se acasă, a găsit-o bolnavă foarte rău, iar după trei zile s-a şi sfîrşit creştineşte, împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, precum se cade unui bun creştin.

După aceasta şi marele arhiereu Iona, vieţuind puţină vreme, plin fiind de zile şi de fapte bune, săvîrşind cele sfinte în frica lui Dumnezeu şi de darul Sfîntului Duh umplîndu-se foarte, a ajuns la fericitul său sfîrşit. Pentru că a căzut în boală şi, la picioare avînd o rană, a slăbit cu trupul, dar nu şi cu duhul, căci în boală fiind, de biserică nu se despărţea. Iar cînd era să-şi dea sfîntul său suflet în mîinile Domnului, pace şi binecuvîntare a dat marelui cneaz Vasile şi seminţiei lui, cum şi tuturor popoarelor. Apoi, rugăciunea fiind în gura lui, s-a dezlegat din trup şi s-a dus către Domnul, în anul 6969 (1461 d. Hr.), în 31 zile ale lunii martie, păscînd Biserica lui Dumnezeu 12 ani şi şase luni; iar cinstitul lui trup a fost pus în soborniceasca biserică a Preasfintei Maicii lui Dumnezeu.

După moartea Sfîntului Iona, la cîţiva ani a murit şi marele cneaz Vasile Vasilievici, iar după el a venit fiul său, marele cneaz Ioan Vasilievici, stăpînitor al pămîntului Rusiei. Acela, cu bunăvoirea lui Dumnezeu şi cu binecuvîntarea preasfinţitului mitropolit Gherontie, a voit ca, risipind vechea şi soborniceasca biserică, să zidească alta nouă mai mare, precum este acum. Drept aceea, luînd cinstitele moaşte ale Sfîntului Petru mitropolitul, făcătorul de minuni, le-a mutat în altă biserică o vreme oarecare.

Iar după risipirea bisericii celei vechi, cînd au început a săpa şanţurile pentru temelia bisericii celei mari, au aflat moaştele celorlalţi mitropoliţi: Teognost, Ciprian, Fotie şi ale acestui Sfînt Iona, făcătorul de minuni. Deci, săvîrşindu-se soborniceştile panahide, în vremea aflării acelor cinstite moaşte, a adus pe un copil de şapte ani, care era slăbănog din pîntecele maicii sale, anume Simeon, fiu al presbiterului Petru, care slujise în biserica Sfîntului Ioan Scărarul, numită „cea de sub clopote”.

Pe acel copil slăbănog, presbiterul soborniceştii biserici, Alexie, cu mîinile ridicîndu-l, l-a pus în racla Sfîntului Iona, la picioare, şi-l ţinea acolo, poruncindu-i să se roage. Iar copilul, sprijinindu-se de preotul acela, se ruga şi a strigat cu mare glas, zicînd de trei ori: „Vine ploaie!” Atunci era vreme senină şi nici un nor nu se vedea sus. Şi îndată copilul acela s-a făcut sănătos şi de atunci singur s-a dus acasă. Deci toţi minunîndu-se de aceasta, au preamărit pe Dumnezeu şi pe Sfîntul Iona, plăcutul Lui. Săvîrşindu-se biserica cea mare sobornicească a Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în anul 6987 (1479 d. Hr.), şi fiind sfinţită precum se cade, s-au mutat într-însa cinstitele moaşte ale Sfîntului Petru, făcătorul de minuni, apoi ale lui Teognost, Ciprian, Fotie şi ale acestui plăcut al lui Hristos, Iona. Dar, de vreme ce moaştele lui erau întregi şi necuprinse de stricăciuni, pentru aceea le-au pus deasupra pămîntului, în raclă, precum sînt văzute şi acum, la care mulţi venind cu rugăciune, se învrednicesc darului celui cerut.

Un om, anume Ioan, fiind mut şi neputînd să grăiască nicidecum, a venit la racla sfîntului şi s-a apropiat de cinstitele lui moaşte, sărutîndu-i sfînta mînă. Dar nu se ştie ce negrăită şi dumnezeiască purtare de grijă s-a arătat omului acela, căci a întins sfîntul mîna sa şi l-a apucat de limbă, încît a început omul acela a striga. Iar preoţii şi poporul care erau acolo în biserică au alergat la glasul acela şi nu se pricepeau pentru ce strigă mutul. Apoi a văzut omul acela cum sfîntul i-a lăsat limba din mîinile sale. Şi, încetînd răcnirea, Ioan a început limpede a grăi şi a propovădui înaintea tuturor dezlegarea limbii ce i s-a făcut lui prin minune.

Atunci pe toţi cei ce erau acolo i-a cuprins frica şi spaima de acea preaslăvită minune şi, împreună cu Ioan cel vindecat, preamăreau pe Dumnezeu şi pe Sfîntul Iona, marele făcător de minuni.

Şi alte multe minuni se fac şi acum la sfintele lui moaşte, dînd tămăduiri tuturor celor ce cu credinţă aleargă la dînsul, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh slăvit, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Mucenic Dula

Adaugat la iunie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 28, 2025

Pe vremea cînd oamenii se închinau idolilor, iar fermecătoria şi rătăcirea închinării de idoli se întărea, era ca ighemon în Cilicia, Maxim. Acestui ighemon a fost pîrît, robul lui Hristos, Dula, fiind om din aceeaşi eparhie a Ciliciei, drept şi temător de Dumnezeu, care cu mărturia a tot poporul se încredinţa, că are viaţa îmbunătăţită şi că păzeşte adevărul întru totul. Ighemonul, aflînd de dînsul că este mărturisitor al credinţei lui Hristos, l-a aruncat în temniţă; iar notarii spuneau înaintea ighemonului astfel: „O, ighemoane, mai marii cetăţii, străbătînd, precum ai poruncit, partea aceasta pînă la cetăţile Zefirei, au prins pe un următor al credinţei creştineşti pe care l-am adus de faţă înaintea dreptei şi prealuminatei tale judecăţi”. Ighemonul a răspuns: „Cînd voi veni să cercetez acele cetăţi, atunci pe toţi legaţii care sînt prin temniţe voi porunci să-i aducă după mine, şi-i voi munci la locuri însemnate”.

După un timp oarecare s-a dus el la cetatea din ţara Zefiriei, care se numea Pretoriada şi, şezînd la judecată, a poruncit ca mai înainte să-i aducă de faţă pe fericitul Dula. Robul lui Hristos mergînd la încercare, se ruga Domnului astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, izvor al milei, Tu ai zis prin gura lui David: Lărgeşte-ţi gura ta şi o voi umple! Tu şi în Sfînta Evanghelie ai grăit: Nu vă îngrijiţi cum şi ce veţi răspunde! Tu, care deschizi gura mea, trimite şi acum pe sfîntul Tău înger să-mi dea cuvînt, ca, mergînd la necuratul Maxim, să-i arăt păgînătatea lui, şi cîte va fi să pătimesc, să nu mă înfricoşez muncirilor lui, avîndu-Te pe Tine înaintea ochilor mei şi să-mi dau cu osîrdie ighemonului trupul meu spre muncire. Pentru că, de nu-mi voi da trupul meu astfel ca să fie ars cu foc, atunci de ce fel de bunătăţi voi putea să mă învrednicesc? Ce cunună voi primi, ce fel de răni îţi voi arăta Ţie, Domnul meu, pe care Tu de le-ai fi văzut, ai fi arătat spre mine mila ta şi mi-ai fi dat iertare de păcate”. Grăind el acestea, ostaşii l-au dezbrăcat de haina cea de deasupra şi l-au dus legat înaintea ighemonului.

Maxim ighemonul a zis către dînsul: „Să-mi spui pe scurt cum te numeşti?” Sfîntul Dula a răspuns: „Eu sînt rob al lui Hristos”. La acestea, Maxim a zis către fericitul: „Spune-mi numele tău adevărat, că ceea ce spui tu de numele cel creştinesc, nimic nu poate să-ţi folosească ţie”. Fericitul a răspuns: „Au nu ţi-am spus cu adevărat numele meu? Eu mă numesc creştin, iar numele cu care oamenii mă cheamă este Dula; deci numindu-mă astfel, cu adevărat sînt rob al lui Hristos!” Ighemonul a zis: „Frica judecăţii şi a muncirii încă nu ai încercat-o, de aceea grăieşti către noi cu îndrăzneală; deci spune-ne nouă din ce ţară eşti, din ce loc şi din ce neam”.

Sfîntul a răspuns: „Eu sînt născut în eparhia Siciliei, în cetatea pretoriană Zefiria. Sînt de neam slăvit, iar din copilărie sînt creştin”. Atunci, ighemonul a zis: „Dacă din neam slăvit te-ai născut, atunci la nebiruiţii împăraţi să te supui. Deci, mergînd la capişte, jertfeşte zeilor ca să fii cinstit de noi, iar de la marii împăraţi să primeşti mare şi luminată cinste”. Sfîntul a răspuns: „Cinstirile tale şi stăpînirile de la împăraţi nu le primesc. Acelea să fie cu toţi aceia care nu cunosc pe adevăratul Dumnezeu; iar pe acelea să le întoarcă de la mine Dumnezeul meu, ca într-alt lucru să sporesc, adică în credinţa Domnului nostru Iisus Hristos”. Acestea auzindu-le ighemonul de la fericitul, a poruncit să-l întindă la pămînt şi să-l bată, zicînd slujitorilor: „Sfătuiţi-l să înceteze de a se înnebuni”. Iar sfîntul, fiind bătut cu toiege, grăia: „Mulţumesc Ţie, Hristoase, că m-ai învrednicit să rabd acestea pentru mărturisirea numelui Tău cel sfînt”. Auzind Maxim pe mucenic grăind astfel, îl defăima pe el, zicîndu-i: „Ce-ţi va ajuta ţie acum Hristos, cînd cu totul eşti rănit? Oare încă nu socoteşti tu aceasta, omule nebun?”

Răspuns-a mucenicul: „Nu grăieşte învăţătorul credinţei noastre, Sfîntul Apostol Pavel: Nimeni nu se încununează de nu se luptă după lege?” Atunci ighemonul a zis: „Dacă eşti muncit, te învredniceşti de vreo cunună?” Răspuns-a sfîntul: „Eu mă nevoiesc acum împotriva tatălui tău, diavolul; şi de voi birui războiul satanei, adică pe tine, sluga diavolului, voi primi în ceruri cunună!”

Muncitorul a zis: „De ce eşti aşa de nebun şi crezi în omul cel pironit pe Cruce?” Sfîntul Dula a răspuns: „Oare este mai bine a crede în idolii cei de piatră şi de lemn, care sînt lucruri făcute de mîini omeneşti? Sau în Omul Cel îndumnezeit, Cel viu, Care este adevăratul Dumnezeu şi Care S-a răstignit de voie pentru noi?” La acestea, Maxim a zis: „O, nelegiuitule, oare lucru de mîini omeneşti socoteşti că este Apolon, marele zeu?” La aceasta, sfîntul a răspuns: „Cu dreptate ai numit pe Apolon cu un nume ca acesta, care se tîlcuieşte „pierzător”; căci inima ta, lipind-o de dînsul, ţi-ai pierdut sufletul tău; şi nu numai al tău, ci şi pe al acelora pe care îi sfătuieşti să i se închine lui. Însă să ştii aceasta, că singur adevăratul Dumnezeu, Cel ce este în ceruri, va cere din mîinile tale sufletele lor, pe care, silindu-le spre închinarea de idoli, le-ai pierdut. Căci îţi voi spune ţie în ce fel a fost necuratul Apolon: El a fost precum eşti şi tu acum, neînfrînat; care, cuprinzîndu-se de dragostea unei femei ce se chema Dafni, i-a dat ei mult aur, dar făgăduinţa de la dînsa nu a cîştigat-o. Deci te întreb pe tine să-mi spui ce fel de zeu este acela, care, rănindu-se de trupeasca dragoste, n-a putut să-şi cîştige dragostea acelei femei, pe care foarte mult o iubea? Apoi cum nădăjduieşti tu ceva de la dînsul? Cu adevărat acestea sînt vrednice de rîs, iar mai mult, sînt vrednice de plîns; pentru că, acea femeie desfrînată, urîtă şi plină de toată necurăţia, întru nimic îl socotea pe Apolon al tău, şi în faţa aceluia scuipa. Aceluia te închini tu ca unui Dumnezeu? Vezi cît de vrednice de plîns sînt necuratele voastre lucruri?”

Maxim ighemonul, auzind acestea, a zis către slujitorii cei ce-l băteau: „Întorce-ţi-l pe cealaltă parte şi pe pîntece să-l bateţi”. Iar Atanasie, cel mai mare peste tabăra oştirilor, a zis sfîntului: „Ascultă cuvîntul ighemonului, oare nu vezi că cele dinlăuntru ale tale se varsă?” Sfîntul mucenic a răspuns: „Tu, cel ce eşti sfetnic şi slugă a diavolului, pe tine şi pe ighemonul tău să te sfătuieşti aşa! Iar eu am pe sfetnicul meu, pe Domnul nostru Iisus Hristos”.

Atunci muncitorul a poruncit să aducă un grătar de fier şi a zis către muncitor: „Înfierbîntaţi acest grătar şi să puneţi pe acest ocărîtor al zeilor noştri peste dînsul”. Fericitul a zis: „Apolon al tău îţi mulţumeşte ţie în gheenă că îi înmulţeşti lui focul cel nestins şi îţi va da un dar ca acesta, ca, împreună cu dînsul, în întunericul cel mai dinafară să te arunci; atunci eu voi rîde de tine, necuratule făcător de bine al lui Apolon!” Deci, muncind trupul fericitului, dar nu arzîndu-l desăvîrşit, n-a sporit cu nimic; pentru că nu l-a plecat nici cu sfatul cel înşelător, nici cu minune n-a putut să silească pe robul lui Dumnezeu, ca să-şi lase credinţa cea întru Hristos. Atunci, ighemonul a poruncit ostaşilor ca pe cel atît de ars să-l păzească în temniţa cea mai dinăuntru şi nici o grijă să nu aibă pentru dînsul, zicînd şi acestea: „Nu cumva din ceilalţi oameni creştini să-l numească pe el fericit, căci, batjocorind pe zeii noştri, a suferit acele munci”.

Deci, sfîntul a petrecut în temniţa aceea, preamărind neîncetat pe Dumnezeu şi rugîndu-se ca să-i dea lui putere să săvîrşească cu bine nevoinţa mucenicească. După cinci zile, ighemonul Maxim, şezînd la judecată, l-a întrebat: „Oare viu este acel om înrăutăţit şi următor al credinţei creştineşti? Aduceţi-l pe el aici”. Atanasie, cel mai mare peste ostaşi, a răspuns: „Aşa de statornic spre apărarea mărturisirii sale este şi sănătos omul acela, ca şi cum nici o rană n-ar fi avut pe trupul său!” După aceea, a poruncit să-l aducă pe el. Văzîndu-l ighemonul sănătos cu trupul şi luminat la faţă, a zis către ostaşi: „O, ticăloşilor străjeri, oare nu v-am poruncit să nu aveţi pentru dînsul nici o grijă?” La acestea a răspuns Pigasie, mai marele notarilor: „Ne jurăm, pe măria ta, că a fost păzit în temniţa cea mai dinăuntru, după porunca ta, avînd spînzurat la grumaji chipul cel de fier al lui Iraclie, de greutate ca la trei sute de litre, iar în ce chip s-a tămăduit, nimeni din noi nu ştie”. Atunci sfîntul mucenic a zis: „O, ighemon nebun, iată Hristos m-a tămăduit şi mi-a dat mie, spre primirea muncilor care iarăşi mi se vor pune de tine asupra mea, trup sănătos şi tare, ca să cunoşti că Dumnezeul nostru este doctor, Care, pe oamenii cei ce nădăjduiesc spre Dînsul în chip minunat S-a obişnuit a-i tămădui. Împreună cu ei nădăjduiesc să primesc şi eu îndoita cunună a muceniciei, iar tu să pătimeşti îndoit muncile cele veşnice. Dacă tu ai fi răbdat pentru Apolon al tău nişte munci ca acestea, ar fi putut oare acest zeu să te tămăduiască astfel precum m-a tămăduit pe mine Hristosul meu?”

Ighemonul, mîniindu-se, a zis: „Deoarece omul acesta nu încetează a ocărî zeii noştri cu cuvinte rele, turnaţi-i untdelemn pe capul lui şi să-i daţi foc”. Mucenicul i-a grăit: „Dar vei arde şi creierii mei? Şi ce vei spori, păgînule? Scorneşte şi alte munci mai grele”. Ighemonul a zis: „Turnaţi-i multe seminţe de muştar peste carnea lui”. Mucenicul a răspuns: „Eu batjocoresc toate muncile tale!” Atunci a poruncit slujitorilor să zdrobească spatele sfîntului cu unghii de fier, să-i stropească rănile cu oţet tare şi să-l frece cu cioburi ascuţite.

Făcîndu-se toate acestea, după porunca ighemonului, sfîntul purtător de chinuri se ruga, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, stai de faţă înaintea robului tău, că pe spatele meu lucrează păcătoşii, înmulţindu-şi fărădelegile lor”. Atunci Maxim le-a zis: „Pleacă-te măcar acum şi mărturiseşte pe zeii noştri”. Sfîntul Dula a răspuns: „Zeii tăi, mai ales Afrodita şi Artemida, să-ţi ajute răutăţilor tale; iar de vei voi, îţi voi spune şi alte zeiţe ale tale, cum şi neruşinările lor”. Ighemonul a zis: „Zdrobiţi-i fălcile ca să nu mai hulească pe zei; apoi să-l lăsaţi aşa, ca să nu mai poată zice nici un cuvînt”. Sfîntul mucenic a zis: „O, ighemon fărădelege, oare pe mine mă vei bate, care-ţi grăiesc adevărul, că Afrodita şi celelalte zeiţe şi-au petrecut viaţa în desfrînări şi în poftele cele spurcate? Pentru ce te mînii, cînd eşti certat de lucrurile cele urîte ale zeiţelor tale celor spurcate? Dumnezeul meu adevărat este Acela, Care a binevoit a Se face om, a Se răstigni pe cruce, a Se îngropa şi a învia a treia zi şi, şezînd de-a dreapta Tatălui, are să vină cu foc să piardă pe zeii Tăi”. Ighemonul, auzind acestea, a zis către sfîntul: „Vezi, o, ticălosule căci şi tu ai doi Dumnezei?”

Fericitul a răspuns: „Nu greşi, nici te înşela, zicînd doi Dumnezei, pentru că este Treime, aceea pe Care noi o cinstim!” Ighemonul a zis: „Atunci ai trei Dumnezei?” Mucenicul a răspuns: „Treimea O mărturisesc şi O cinstesc! Cred în Tatăl, mărturisesc pe Fiul şi mă închin Sfîntului Duh”.

Ighemonul a zis atunci: „Spune-mi, cum crezi întru-un Dumnezeu şi mărturiseşti trei?” Sfîntul mucenic a răspuns: „Deşi omul cel trupesc nu înţelege cele ce sînt ale Duhului lui Dumnezeu, însă voi spune pentru cei ce stau de faţă: „Precum tu eşti om şi ai cuvînt şi suflare, aşa şi Dumnezeu Tatăl, Cel Atotputernic, din firea Lui are Cuvînt şi pe Cel întru tot Sfîntul Său Duh. Acest Dumnezeu al nostru la început a zidit pe om, l-a cinstit cu chipul Său, suflînd într-însul duh de viaţă şi l-a pus vieţuitor în Rai; iar satana, care acum îşi face voia sa prin tine, s-a sîrguit să silească pe om spre călcarea poruncilor lui Dumnezeu, precum face şi acum prin tine, şi l-a depărtat de la dumnezeieştile porunci. Dar Dumnezeu, voind să ridice lucrul cel căzut al mîinilor Sale şi pe cel rătăcit să-l întoarcă la calea cea adevărată, a trimis pe Fiul Său, Cuvîntul în lume. Deci acest Cuvînt al lui Dumnezeu, S-a sălăşluit în Preacurata Fecioară şi dintr-însa S-a născut Fiu prin Care Dumnezeu Tatăl a dat mîntuire lumii”.

Atunci, ighemonul a întrebat: „Au doar cuvîntul naşte pe om?” Sfîntul a răspuns: „Nu înţelegi tainele lui Dumnezeu; că de ai fi cunoscut tăria Atotputernicului, ai fi ştiut că Cel ce a zidit pe om din ţărînă, a întemeiat pămîntul pe ape, a întărit cerul şi a făcut toată firea. Acela este Hristos. Pentru că de vreme ce firea omenească nu putea să vadă dumnezeirea, El fiind milostiv, S-a făcut om pentru dragostea Sa pentru neamul omenesc şi a luat asupra Sa smerenia omenească; că, precum prin omul cel zidit întîi a intrat moartea în lume, tot aşa printr-un Om, Domnul nostru Iisus Hristos, are să intre învierea morţilor”. Ighemonul a zis: „Ce zici, oare va fi învierea morţilor?” Sfîntul mucenic a răspuns: „Va fi cu adevărat! Pentru că, precum va judeca Dumnezeu lumea, dacă nu se vor scula morţii?”. Ighemonul a zis: „Nu vreau să-mi grăieşti acele cuvinte meşteşugite, ci lasă precum vom muri aşa vom zăcea şi morţi”. Mucenicul a grăit: „Adevărat ai zis, că morţi sînteţi fiindcă credeţi în idolii cei mulţi; pentru aceea, niciodată nu veţi ajunge la învierea vieţii, ci veţi ieşi la învierea judecăţii şi a muncii celei veşnice; însă se cade ca toţi oamenii să stea înaintea judecăţii lui Hristos şi să dea răspuns pentru faptele lor”.

Atunci ighemonul a poruncit ostaşilor să-l ferece pe mucenic cu legături de fier, să-l închidă în temniţă şi să-l păzească. Iar a doua zi de dimineaţă, ighemonul a poruncit să aducă înaintea judecăţii sale pe Dula, robul lui Dumnezeu. Stînd el de faţă, ighemonul i-a zis: „O, ticălosule, ce folos îţi este ţie să huleşti fără de cinste pe zeii noştri?” Fericitul a răspuns: „Primesc mare plată de la Dumnezeul meu, cînd ocărăsc pe zeii voştri, care nu sînt zei; iar pe tine, fiind încă viu, te va ajunge pedeapsa lui Dumnezeu”. Maxim, voind să întineze pe sfînt cu cele jertfite idolilor, a zis către slujitorii care stăteau de faţă: „Băgaţi în gura lui carne jertfită şi vin”. Fericitul a răspuns: „Chiar dacă vei spăla tot jertfelnicul tău cel urît de Dumnezeu şi-l vei turna în gura mea, cu aceea nu vei putea întina cît de puţin pe robul lui Hristos”. Muncitorul a zis: „Omule ticălos, vezi că acum ai gustat din cele jertfite la jertfelnicele noastre”.

Sfîntul mucenic a răspuns: ” O, ighemoane, nimic nu mă vatămă din toate acelea!” Apoi ighemonul a poruncit să spînzure pe sfînt de un lemn, să-i strujească trupul pînă la cele dinlăuntru, apoi să-i scoată măselele cu gîtlej cu tot”. Sfîntul mucenic a zis: „Nebunule, nu ştii oare că tatăl tău, satana, te-a învăţat să faci aceasta?” Astfel trupul mucenicului a fost strujit pînă la oase, i-au scos măselele din fălci; apoi ighemonul a poruncit să-l arunce în temniţă. După aceea ighemonul s-a dus la Tars, cetatea Ciliciei, şi a poruncit să-i aducă după dînsul pe cei legaţi.

După ce au mers ei o cale lungă ca de douăzeci de stadii, Sfîntul Mucenic Dula, făcînd semnul Sfintei Cruci, şi-a dat pătimitorul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. Şi astfel îl duceau mort. Cînd era aproape de Tars, ca la 14 stadii, Comentarisie a spus ighemonului: „Dula, cel ce ocăra cu necinste pe zei, a murit şi trupul lui s-a adus pînă aici. Ce să fac cu el?” Ighemonul a poruncit să-l arunce într-o groapă adîncă, ca astfel să fie îngropat. Deci ostaşii, luînd trupul sfîntului, l-au aruncat în rîul ce curgea spre un sat, care se afla nu departe de cetatea Pretoriada şi zăcea lîngă mal. Cîinii păstorilor care se aflau pe acolo au mirosit trupul sfîntului, şi unul din ei îl păzea, nelăsînd nici o pasăre să se atingă de acel trup mucenicesc; iar alt cîine, luînd cu gura o haină păstorească a tras-o şi a acoperit moaştele mucenicului. Păstorii, văzînd aceasta, au spus în sat şi în cetate şi îndată a ieşit mulţime de popor credincios la moaştele sfîntului mucenic şi, luîndu-le cu dreaptă credinţă, au mulţumit lui Dumnezeu, Care nu i-a lipsit pe ei de un mărgăritar scump ca acela. Deci, de unde a ieşit trupul acela viu, acolo s-a întors, după săvîrşirea muceniciei. Ei, luîndu-l cu bună cucernicie, l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.

Notă. În altă parte se scrie, că acest Sfînt Mucenic Dula a fost eparh al Ciliciei şi că acela a fost cu neamul din eparhia Ciliciei. Sfîntul Simeon Metafrast nu pomeneşte că el ar fi fost eparh. Iar în Mineiul cel mare din această zi se scrie despre acesta, că a fost din ţara Zefiriei în cetatea Prestoriada şi din eparhia Ciliciei.

Cuviosul Dula

Adaugat la iunie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 28, 2025

Fericitul rob al lui Hristos, Dula, a fost monah, într-una din vieţile de obşte din părţile Egiptului. El era smerit şi defăimat la vedere, iar la înţelegere mare şi cinstit. Acesta, defăimîndu-se şi grăindu-se de rău şi fiind scuipat de toţi, se bucura şi se înveselea cu duhul. Deci, pe cel ce-l defăima, îl făcea nevinovat şi se ruga lui Dumnezeu pentru el, ca să nu i se socotească lui aceea întru păcat. Iar pricina o arunca asupra diavolului, căci acela tulbura pe fraţi. Fericitul Dula tare se înarma asupra lui, cu răbdare, cu bunătate şi cu rugăciune, biruind meşteşugirile lui. Acest nevoitor a petrecut într-o răbdare ca aceea douăzeci de ani, avînd nemişcate blîndeţea şi smerenia inimii.

Diavolul, neştiind cum i-ar face lui rău, a scornit un meşteşug de acest fel, prin care a adus ispită şi mîhnire nu numai Cuviosului Dula, ci şi asupra tuturor fraţilor, şi i-a tulburat pe cei din linişte. Căci pe un frate, ce petrecea fără frica lui Dumnezeu, l-a îndemnat să intre noaptea, tîlhăreşte, în biserică şi să fure toate sfintele vase. Monahul acela, făcînd aceasta, a ascuns cele furate şi s-a ascuns în chilia sa, ca şi cum n-ar fi ieşit nicăieri. După ce a sosit vremea adunării la Utrenie, paraclisierul a intrat în biserică să aprindă candelele, a văzut că sînt furate toate vasele bisericeşti, şi s-a dus şi a spus părintelui. Deci, a lovit în toacă după obicei şi s-au adunat toţi fraţii în biserică la cîntarea Utreniei. După cîntarea Utreniei, părintele şi paraclisierul au spus fraţilor că sînt furate vasele şi toţi au început a se tulbura.

Într-acea vreme, se întîmplase fericitului Dula, din cauza unei boli trupeşti, că n-a venit în sobor la pravila Utreniei. Unii din fraţi au zis: „Nimeni nu le-a furat pe acelea, decît numai fratele Dula, căci de aceea n-a venit în sobor, că, de n-ar fi făcut el acest furtişag, apoi ar fi venit mai întîi decît toţi la slujba de noapte, precum s-a obişnuit a veni totdeauna”. Deci, au trimis să-l aducă la sobor. Trimişii, ducîndu-se, îl găsiră bolnav, stînd la rugăciune; însă, apucîndu-l, îl trăgeau cu sila. Iar el îi întreba, zicînd: „Ce aveţi cu mine, fraţilor? Pentru ce mă trageţi cu sila, eu voiesc să merg singur la sfinţii părinţi?” Iar ei îl ocărau cu hulă şi cu cuvinte necinstite şi cu dosădiri, zicîndu-i: „Furătorule de cele sfinte, nevrednicule de viaţă, nu-ţi este destul că ne-ai tulburat atîţia ani? Iar acum şi sufletele noastre le-ai batjocorit?” Iar el zicea: „Iertaţi-mă, fraţilor, că am greşit!”

Deci l-au dus pe el la părintele şi la soborul părinţilor, care îmbătrînise în pustnicie şi i-au zis: „Acesta este cel ce ne tulbură din început şi strică viaţa noastră cea de obşte”. Unul după altul au început a cleveti contra lui. Unul zicea: „Eu l-am văzut în taină mîncînd verdeţuri”. Altul zicea: „Eu l-am văzut furînd pîine şi dînd-o afară din mănăstire”. Altul zicea: „Eu l-am văzut bînd în taină vin din cel bun”. Alţii ziceau multe rele contra lui care erau mincinoase.

Acestea toate auzindu-le părintele şi cei care erau cu el, au crezut acele clevetiri. A întrebat pe Dula cel nevinovat, oare sînt adevărate cele grăite despre el? Dar mai ales îl certau pentru furtişag şi-l întrebau unde a ascuns sfintele vase pe care le-a furat. Iar el, de la început îndreptîndu-se, le spunea că nu este vinovat cu nimic dintr-acelea. Apoi, văzînd că nu-l cred, a tăcut, zicînd numai aceasta: „Iertaţi-mă, sfinţilor părinţi, căci sînt păcătos!”

Deci, părintele a poruncit să dezbrace de pe el chipul cel monahicesc şi să-l îmbrace în hainele cele mireneşti, zicîndu-i: „Unele lucruri ca acestea nu sînt ale chipului monahicesc”.

După ce a dezbrăcat de pe fericitul Dula chipul monahicesc, el a plîns cu amar şi privind către cer, a zis cu glas mare: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru numele Tău cel sfînt m-am îmbrăcat în chipul acesta; iar acum, pentru păcatele mele, sînt dezbrăcat de acest chip”. Atunci părintele a poruncit ca, legîndu-l, să-l dea economului. Economul, dezbrăcîndu-i trupul, l-a bătut foarte tare cu vine de bou, întrebîndu-l de sînt adevărate cele grăite contra lui pentru furtişag. Deci, el se ruga cu lacrimi, şi, în nevinovăţia sa zicea: „Iertaţi-mă, fraţilor, că am greşit!” Iar economul, văzîndu-l că spune unele ca acestea, mai mult s-a mîniat. Deci, l-a aruncat în temniţă şi l-a bătut la tălpile picioa-relor. Apoi a scris o scrisoare la mai marele cetăţii, înştiinţîndu-l de furtişagul fratelui Dula şi a trimis-o degrabă. Iar domnul, citind scrisoarea, îndată a trimis nişte slujitori răi, ca să aducă pe Dula ca pe un tîlhar.

Slujitorii, luîndu-l pe robul lui Dumnezeu, l-au pus pe un dobitoc, fără de şa, şi punîndu-i nişte fiare grele peste grumajii lui, îl trăgeau prin mijlocul cetăţii cu batjocură. Deci, ducîndu-l la judecată, domnul l-a întrebat: „De unde eşti? Cum te numeşti? Pentru ce te-ai făcut călugăr? Cum ai furat sfintele vase şi unde le-ai ascuns?” Dar purtătorul de chinuri Dula, nu răspundea altceva nimic domnului, fără numai aceasta: „Am greşit! Iertaţi-mă!” Apoi domnul, mîniindu-se, a poruncit să-l dezbrace şi să-l întindă la pămînt şi patru slujitori să-l bată cu bice fără de cruţare. Fiind bătut fără de milă multă vreme, zicea cu faţa veselă către domnul: „Bate-mă, bate-mă, că argintul meu îl vei face mai curat!” Iar domnul a zis către dînsul: „Nebunule, eu îţi voi face ţie argint pe trupul tău, iar coastele tale mai curate decît zăpada”. Deci, a poruncit să pună pe sub pîntecele lui cărbuni aprinşi şi să verse pe rănile lui oţet amestecat cu sare. Iar cei ce stăteau de faţă, se minunau de răbdarea lui şi grăiau către dînsul: „Spune unde ai pus sfintele vase şi vei scăpa de chinuri!” Iar el răspundea: „Nu am argint şi nici un fel de vase!” Apoi domnul, slăbindu-l pe el de la muncire, a poruncit să-l ducă în temniţă.

A doua zi, domnul a trimis un servitor la lavră, poruncind ca să vină la dînsul începătorul de obşte cu călugării; şi, adunîndu-se toţi, au venit împreună. Atunci domnul a zis către dînşii: „Multe şi grele munci am pus asupra celui numit de voi tîlhar, dar nimic rău n-am aflat într-însul!” Zis-au lui călugării: „Stăpîne, afară de furtişag, încă şi alte multe răutăţi a făcut ticălosul acesta, şi pînă acum i-am răbdat lui pentru Dumnezeu, aşteptînd să se întoarcă de la răutăţi; iar el mai mult spre rău a venit”. Domnul a zis către dînşii: „Atunci ce să fac cu el?” Iar monahii au zis: „Să faci precum poruncesc legile”. Zis-a boierul: „Legea cetăţii porunceşte, ca furului de cele sfinte să i se taie mîinile”. Iar monahii au zis: „Să pătimească după lege şi să-şi ia pedeapsa după lucrurile lui”.

Deci, domnul a poruncit, ca să aducă pe purtătorul de chinuri Dula, în mijlocul lor, şi-l cerceta pe dînsul înaintea tuturor, zicîndu-i: „Ticălosule şi împietritule, spune nouă adevărul pentru furtişagul cel mărturisit asupra ta, căci numai astfel vei scăpa de la moarte”. Iar nevinovatul Dula a grăit: „Voieşti oare să zic contra mea, ceea ce n-am făcut? Nu voiesc să mint contra mea, pentru că toată minciuna este de la diavol”. Şi iarăşi a zis: „Despre lucrul de care mă întrebaţi acum pe mine, nimic nu ştiu că am făcut de acest fel”. Domnul văzînd că nimic nu mărturiseşte contra sa; iar călugării îl sileau ca, după lege, să ia judecata, l-au judecat să-i taie mîinile. Şi a fost dus nevinovatul bătrîn Dula, la locul unde iau pedeapsa cei osîndiţi.

Într-acea vreme, monahul acela care făcuse cu adevărat răutatea aceea şi furase sfintele vase, a venit întru umilinţă şi a zis în sine: „Dacă cumva acum sau după aceasta se vor cunoaşte cele făcute de mine; sau deşi se va tăinui aici lucrul meu cel rău, apoi în ziua dreptei judecăţi a lui Dumnezeu tot se va dovedi şi ce voi face atunci eu ticălosul? Ce fel de răspuns voi da pentru un îndoit rău ca acesta, căci şi vasele le-am furat şi pe fratele cel nevinovat l-am dat la munci”. Deci, a mers la părintele lavrei, şi i-a zis: „Părinte, trimite degrabă în cetate, la domnul cetăţii, ca să nu taie mîinile fratelui, căci s-au aflat sfintele vase!” Auzind aceasta părintele, îndată a trimis la domnul cetăţii şi a eliberat pe răbdătorul de chinuri, avîndu-şi mîinile întregi.

După ce l-au adus pe el în lavră, s-a descoperit nevinovăţia lui; pentru că acel lucru s-a arătat că este al altuia. Atunci au început fraţii a cădea la picioarele Cuviosului Dula, zicînd: „Iartă-ne, frate, că ţi-am greşit ţie!” Iar el, plîngînd, le zicea: „Iertaţi-mă pe mine, părinţilor şi fraţilor, mare mulţumire dau eu vouă; căci pentru durerile cele de puţină vreme, pe care mi le-aţi mijlocit mie, mă voi izbăvi de veşnicele munci şi mă voi învrednici de mari bunătăţi prin milostivirea lui Dumnezeu. Că auzind adeseori vorbele cele netrebnice şi ocărîtoare, grăite de voi contra mea, mă bucuram cu duhul, nădăjduind ca, prin acelea, să scap de ruşinea cea mare a păcatelor mele, cînd va veni Domnul întru slava Sa şi va descoperi tainele şi va arăta sfaturile inimii. Acum mă bucur mai mult de aceasta, că am pătimit fără vină; pentru că ştiu ce fel de bunătăţi a gătit Dumnezeu celor ce rabdă munciri pentru dînsul. O singură mîhnire am eu pentru voi, ca să nu vi se socotească vouă păcat, lucrul cel făcut mie de voi fără de dreptate; şi rog de aceasta pe înduratul Dumnezeu să vă dea vouă iertare”.

După aceasta, Cuviosul Dula, mai trăind trei zile, s-a dus către Domnul, neştiind nimeni de moartea lui. Un frate, care era rînduit să deştepte pe fraţi la rugăciunea cea de la miezul nopţii, mergînd la chilia cuviosului şi, bătînd, nu a auzit nimic. Bătînd a doua şi a treia oară şi neprimind nici un răspuns, s-a dus de a chemat pe alt frate şi, aducînd lumînare, au deschis uşa şi au intrat înăuntru şi au aflat pe cuviosul în mijlocul chiliei stînd cu trupul în genunchi, fiindcă făcuse închinăciuni; iar cu sufletul se dusese la Dumnezeu. Astfel, fiind în rugăciune şi în plecarea genunchilor, şi-a dat sufletul său Domnului. Deci, neîndrăznind să se atingă de dînsul, l-au lăsat aşa şi, ducîndu-se, au spus părintelui lavrei că fratele Dula a murit. După cîntarea Utreniei, părintele, mergînd singur şi văzînd pe Dula mort, a poruncit să-i învelească trupul său şi să-l aducă la biserică pentru îngropare.

După ce cinstitul lui trup a fost învelit şi adus în biserică, părintele a poruncit să toace, ca toţi fraţii să ştie de sfîrşitul lui. Deci, s-au adunat toţi şi se atingeau de cinstitul lui trup, ca de al unui mucenic. Însă, de vreme ce părintele a voit să trimită la altă lavră, ca să vină şi alt egumen cu fraţii să îngroape cu cinste pe fratele care a pătimit fără de vină, atunci părintele, văzînd că fraţii se îmbulzesc să îngenuncheze la acel mort, a poruncit să aducă trupul înăuntrul bisericii şi să-l încuie, aşteptînd şi pe părintele cu clericii să vină de la cealaltă lavră, pînă se vor aduna monahii de la amîndouă lavrele. Cînd era vremea ca la al nouălea ceas, venind şi celălalt părinte, şi adunîndu-se toţi, a poruncit ca să deschidă biserica şi să pună trupul fericitului Dula în mijlocul soborului ca, văzîndu-l, să-l dea cinstitei îngropări cu cîntări cuviincioase.

Deci, apropiindu-se de trup, nu l-au aflat pe el, fără numai hainele şi papucii singuri, şi din această pricină toţi s-au umplut de mare mirare şi spaimă. După aceasta, părinţii celor două lavre au zis către fraţi: „Vedeţi, fraţilor, ce poate pătimirea cea cu multă răbdare, nerăutatea, blîndeţea şi smerenia? Iată acum fratele nostru nu numai cu sufletul, ci şi cu trupul s-a dus de la noi, mutîndu-se de mîinile îngereşti, nevăzut, aiurea; de vreme ce noi ne-am aflat nevrednici, să ne atingem de sfîntul lui trup. Iar de cinstea aceasta numai el s-a învrednicit de la Dumnezeu, pentru acea îndelungă răbdare a sa cu blîndeţe şi cu statornicie în smerenia inimii. Noi îl socoteam că este păcătos şi nevrednic de viaţa omenească cea de pe pămînt; iar el s-a aflat sfînt şi vrednic de viaţa cea cerească cu îngerii. Deci, noi sîntem ruşinaţi, iar el s-a preamărit, noi sîntem defăimaţi, iar el se încununează de Domnul nostru Iisus Hristos.

Astfel, să ne sîrguim a ne învăţa răbdarea şi smerenia, blîndeţea şi nerăutatea, avînd spre pildă pe acest îndelung răbdător pătimitor. Aceasta cînd o ziceau părinţii de la cele două lavre, fraţii au plîns cu plîngere mare şi au aşezat ca în tot anul să săvîrşească pomenirea Cuviosului părintelui Dula, răbdătorul de chinuri, spre folosul sufletelor lor şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Fericitul Augustin, Episcopul Hiponiei

Adaugat la iunie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 28, 2025

Fericitul Augustin s-a născut la 13 noiembrie, 354, în Thagaste, orăşel din Numidia, dintr-o familie nevoiaşă. Tatăl său nu era creştin şi s-a botezat numai pe patul de moarte, dar în schimb, mama sa, Monica, era o fierbinte credincioasă. Învăţătura de carte, Augustin şi-a făcut-o ajutat de un binefăcător, la Thagaste, cu înzestrarea minţii lui; ajunge la Cartagina, la Milano şi la Roma, ca unul ce avea tot ce-i trebuia ca să se bucure de mare cinste, de la elevii săi.

În tinereţea lui a cunoscut şi o viaţă de destrăbălare şi abateri de la dreapta credinţă. Mama sa, Sfînta Monica, plîngea necontenit, rugîndu-se lui Dumnezeu pentru îndreptarea lui. Ca s-o îmbărbăteze, Sfîntul Ambrozie i-a spus: „Fiul unor astfel de lacrimi, nu poate să piară”.

Milano a fost cea din urmă oprire, pe drumul ce avea să-l ducă la Dumnezeu. Acolo, a cunoscut pe dumnezeiescul episcop Ambrozie şi a fost încîntat de cuvîntările acestuia. Acum el a descoperit şi rînduiala monahilor, citind viaţa Sfîntului Antonie, scrisă de Sfîntul Atanasie, citire care l-a zguduit. Era la un pas de întîlnirea cu Dumnezeu şi acest pas îl va face, în cazul său, Dumnezeu Însuşi, Care l-a căutat ca pe un vas de sfîntă lucrare.

Întîmpinarea această minunată s-a petrecut în grădina din Milano, cînd a auzit un glas de copil, care-l îndemna: „Ia şi citeşte!” Atunci, deschizînd Epistola către Romani (13, 12-14), Augustin s-a convertit. Acesta era răspunsul lui Dumnezeu, la căutările lui Augustin. În Confesiunile sale, mulţumeşte lui Dumnezeu pentru acest răspuns. În anul 387, Augustin primeşte botezul din mîinile Sfîntului Ambrozie, în noaptea de Paşti: „Tîrziu te-am iubit, o, frumuseţe, mereu veche şi mereu nouă, tîrziu te-am iubit”, avea să zică el. Pe cînd avea 32 de ani, Sfînta Monica moare şi Augustin se retrage din învăţămînt, vinde tot ce are şi, timp de trei ani, din venitul său, cu prietenii duce o viaţă monahală, la Thagaste, de strădanii cărturăreşti şi duhovniceşti, aşteptînd semnul lui Dumnezeu.

Este sfinţit preot la Hipon, de episcopul Valerius şi începe o ascultare grea, slujirea Bisericii, cu predicarea cuvîntului. Peste cinci ani, este ridicat în scaunul lui Valerius şi devine, în cîţiva ani, căpetenia episcopatului african.

Scrierile lui Augustin depăşesc orice cuvînt, prin noutate şi felurimea temelor. Ele dezvăluie măsura fără pereche a darurilor sale. Ca o conştiinţă vie a Ortodoxiei, Augustin se vede nevoit să apere dreapta credinţă, împotriva tuturor ereziilor, care se iviseră în Biserica lui Dumnezeu, în timpul acela; maniheii, donaţienii, pelagienii. Dintre scrierile sale, cele mai mari sînt cartea Despre Trinitate, la care a lucrat 14 ani, şi cartea Despre cetatea lui Dumnezeu. Scrierea care-i face cea mai mare cinste este cartea Retractarilor sale, ca o recunoaştere a propriilor greşeli. Dar lucrarea lui cea mai citită este Confesiunile.

De asemenea, a scris sute de scrisori, despre multe şi felurite lucruri, şi mii de predici asupra Scripturii, care arată dragostea lui Augustin pentru popor şi dragostea poporului pentru episcopul lor, adîncimile şi evlavia lui, şi ne descoperă pe Fericitul Augustin, cel adevărat. „Cîntă şi mergi, Dumnezeu e la capătul drumului”, zicea el. Fericitul Augustin rămîne dascălul, fără asemănare, al întregului Occident creştin. A murit la 28 august, 430. Mormîntul său se află în biserica Sfîntul Petru din Pavia. În Biserica Ortodoxă, este prăznuit la 15 iunie.