Sfînta Drosida şi cele împreună cu dînsa

Adaugat la aprilie 4, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 4, 2026

În vremea împărăţiei lui Traian, cinci fecioare canonice, care trăiau într-un loc retras de sihăstrie, păzind toate poruncile lui Dumnezeu – pentru aceasta se chemau canonice -, aveau şi ca îndatorire strîngerea moaştelor sfinţilor, ungerea lor cu mir şi înfăşurarea lor în pînze curate, după care le aduceau şi le aşezau în locul de sihăstrie în care trăiau ele. Aflînd de acest lucru, fiica împăratului Traian, al cărei nume era Drosida, a venit la aceste fecioare pe ascuns, pe cînd cei ce păzeau camerele de dormit împărăteşti fuseseră cuprinşi de somn. Ea a adus cu sine o haină de mult preţ şi a cerut acelor fecioare ca să o ia cu ele la ridicarea trupului unui sfînt, din locul în care fusese aruncat.

Adrian, logodnicul Drosidei, care era şi sfetnic al împăratului, a cerut să se pună soldaţi de pază lîngă trupurile creştinilor morţi, ca să cunoască cine sînt cei care ridică trupurile lor. Paznicii, stînd de veghe, au prins pe cele cinci femei şi împreună cu ele şi pe Drosida. Făcîndu-se ziuă, le-au adus pe ele înaintea împăratului. Împăratul, văzînd laolaltă cu cele cinci femei şi pe Drosida, s-a înspăimîntat, şi a poruncit ca aceasta să fie ţinută sub pază, doar se va căi de ceea ce a făcut, iar pe celelalte cinci femei canonice a poruncit să le arunce într-un vas cu aramă topită. Din arama amestecată cu ţărîna celor cinci femei s-au construit fundurile vaselor celor mari de aramă ale băilor obşteşti, ridicate atunci din nou de împărat, spre desfătarea închinătorilor la idoli.

Deci, vestindu-se ziua serbării şi alergînd mulţime din toate părţile, îndată ce s-a apropiat unul de uşa băii a căzut şi a murit; asemenea şi ceilalţi, neputînd nimeni să intre înăuntru. Aflînd de aceasta, împăratul a chemat pe slujitorii idoleşti şi i-a întrebat dacă nu s-a făcut vreo vrajă de creştini, de nu poate să intre nimeni în baie. Iar ei au răspuns: „Nu, împărate, ci vasele de aramă făcute cu trupurile femeilor au făcut minunea aceasta”. Apoi împăratul a poruncit ca acele vase să se topească şi din ele să se facă idoli noi cu chipurile celor cinci fecioare, spre necinstea lor, şi să se aşeze în baie.

După ce le-a aşezat în baie, a văzut împăratul în vis cinci mieluşele curate ce păşteau într-o grădină, iar un păstor înfricoşat zicea împăratului: „Iată cele ce ai socotit să le pui goale în baie pentru necinstea Bunului şi Înduratului Păstor, răpindu-le de la tine, le-a aşezat în acest loc frumos, unde va veni şi Drosida fiica ta”. Deşteptîndu-se împăratul, s-a umplut de mînie şi a poruncit să se aprindă un cuptor mare cu foc şi a pus scrisoare cu următorul cuprins: „Bărbaţi galileeni, care vă închinaţi Celui răstignit, scăpaţi-vă pe voi de mai multe munci, iar pe noi de osteneli şi fiecare din voi, singur să se arunce în cuptorul pregătit cu foc”.

Auzind şi Drosida de porunca aceasta, dorind a urma celor cinci fecioare, ridicînd ochii, zicea: „Stăpîne, Doamne Iisuse Hristoase, de este voia Ta să mă mîntuiesc şi să scap de nebuneasca credinţă a tatălui meu, ajută-mi să scap din cămara cea de nuntă a necredinciosului Adrian şi să mă duc unde sînt şi cele cinci fecioare, ce m-au povăţuit la frica Ta”.

Zicînd aceasta, şi-a schimbat hainele împărăteşti şi, ieşind uşor pe cînd paznicii dormeau, s-a dus să se arunce în cuptor. Deci, mergînd pe cale, cugeta întru sine, zicînd: „Cum mă voi duce la Dumnezeu, neavînd îmbrăcăminte de nuntă? Căci nu am primit Botezul şi sînt încă necurată! Ci, Împărate al împăraţilor, Doamne, Iisuse Hristoase, iată am renunţat la împărăţia mea pentru dragostea Ta, ca să mă aşez portar al împărăţiei Tale. Tu, deci, Cel ce Te-ai botezat pentru noi, botează-mă şi pe mine cu Duhul Tău cel Sfînt!” Şi zicînd aceasta, scoţînd mirul pe care îl luase cu sine şi ungîndu-se, s-a aruncat într-un lac şi s-a botezat, zicînd: „Se botează roaba lui Dumnezeu, Drosida, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh! Amin”.

Şi păzindu-se pe sine după aceea, timp de şapte zile primea hrană îngerească. Unii iubitori de Hristos, stînd pe lîngă ea, au aflat cele despre dînsa. Apoi a opta zi, rugîndu-se lui Dumnezeu să o lumineze ce să facă, a adormit în Domnul.

Sfîntul Toma, Patriarhul Constantinopolului

Adaugat la aprilie 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 3, 2026

Cel între sfinţi, Părintele nostru Toma, pentru multe fapte bune şi desăvîrşită înţelegere şi dreaptă credinţă, a fost diacon la biserica cea mare a Constantinopolului, pus de Cuviosul Părintele nostru, cel mare întru minuni, Patriarhul Ioan Pustnicul. Apoi a fost rînduit sachelar de dînsul, în vremea împărăţiei lui Mavrichie (582-602). Dar după moartea preasfinţitului Ioan şi a fericitului Chiriac, care a fost după dînsul patriarh, a fost ales patriarh al Bisericii Constantinopolului Sfîntul Toma, în vremea împărăţiei tiranului Foca (602-610), şi îşi îndrepta scaunul său bine, păstorind cu înţelepciune cuvîntătoarea turmă a lui Hristos. În zilele patriarhiei lui s-a făcut o mare minune în partea Galatiei.

În unele cetăţi de acolo, făcîndu-se umblare cu cruci şi cu litanii, crucile cele mari ce se purtau atunci, singure de sine, cu o putere minunată şi neoprită plecîndu-se una spre alta, se loveau şi se sfărîmau. Despre acea minune străbătînd vestea pretutindeni, preasfinţitul Patriarh Toma al Constantinopolului a chemat din părţile acelea pe Sfîntul Teodor Sicheotul, bărbat înainte văzător şi făcător de minuni, şi l-a întrebat de minunea aceea, ce ar însemna? Iar Sfîntul Teodor îl încredinţă de minune că a fost cu adevărat, însă ce ar însemna nu voia să-i spună, zicînd că nu ştie acele taine. Atunci, preasfinţitul Patriarh Toma i-a căzut la picioare cu rugă-minte şi prin acea smerenie l-a silit pe bătrîn ca mai înainte să-i spună cele ce vor fi.

Deci, bătrînul a zis că acea plecare a crucilor, lovirea şi sfărîmarea lor, înseamnă multe primejdii şi risipire în Biserica lui Dumnezeu şi în împărăţia grecească, primejdii care vor veni pe de o parte de la cei din afară, iar pe de alta, de la cei dinăuntru vrăjmaşi. Pentru că din afară o să fie grea năvălire a barbarilor, iar dinăuntru, oamenii cei numiţi cu numele lui Hristos, despărţindu-se de credinţă, vor începe a se izgoni unul pe altul, a se sfărîma şi a se pierde. Pentru aceasta, multe biserici ale lui Dumnezeu se vor pustii şi se vor strica şi toate acestea vor fi în curînd.

Acestea auzindu-le patriarhul, s-a înspăimîntat foarte şi s-a rugat cuviosului să se roage lui Dumnezeu pentru dînsul şi să-i ia sufletul degrabă din trup, mai înainte de a veni risipirea cea mai înainte spusă ca să nu vadă el nişte primejdii ca acestea, venind asupra Bisericii. După puţină vreme, îmbolnăvindu-se patriarhul, a trimis la Cuviosul Teodor, care mai zăbovise puţin în Constantinopol la biserica Sfîntului Ştefan, spunîndu-i despre boala sa şi rugîndu-l ca să-i ceară de la Dumnezeu sfîrşit grabnic. Iar sfîntul nevrînd, fericitul Patriarh Toma a trimis iarăşi la dînsul rugăminte, dorind ca mai înainte de năvălirea primejdiei asupra Bisericii să se dezlege de trup.

Deci, chiar nevrînd, Cuviosul Teodor a făcut voia preasfinţi-tului Patriarh Toma, s-a rugat lui Dumnezeu pentru sfîrşitul lui şi a trimis la dînsul, zicînd: „Porunceşti ca să vin la tine, sau acolo ne vom vedea amîndoi înaintea lui Dumnezeu?” Iar Sfîntul Toma a răspuns prin trimis: „Să nu-ţi pierzi, părinte, liniştea ta; destul îmi este că ai zis: „acolo ne vom vedea înaintea lui Dumnezeu””. Şi în aceeaşi zi, preasfinţitul Patriarh Toma, înainte de vremea Vecerniei, bucurîndu-se, s-a despărţit de trup şi s-a dus către Domnul, în vremea împărăţiei aceluiaşi Foca.

După moartea Sfîntului Toma, a luat scaunul Serghie, diaco-nul de la aceeaşi mare biserică. Acesta la început era dreptcredincios, iar mai pe urmă s-a îndrăcit şi s-a făcut capul eresului monoteliţilor, adică al celor ce cu nedreaptă credinţă mărturisesc a fi o singură voie în Hristos Domnul, despre care lucru este scris mai luminat în viaţa Cuviosului Maxim Mărturisitorul. După aceea au sosit şi primejdiile asupra Bisericii: despărţirile, risipirile, muncile şi prigonirile ereticilor asupra dreptcredincioşilor. Pe lîngă acestea, războaiele cele grele cu perşii slobozite de Dumnezeu din pricina înmulţirii eresurilor. Aceştia robeau şi pustiau stăpînirile greceşti cu foc şi cu sabie. Ierusalimul a fost luat de perşi, iar cinstitul lemn al Sfintei Cruci a fost robit şi dus în Persia.

Toate cele cumplite se împlineau, care mai înainte se însemnaseră prin minunea cea mai sus-zisă a sfărîmării crucilor şi care, prin proorocia Sfîntului Teodor Sicheotul, mai înainte s-au vestit. Iar ca să nu le vadă cu ochii săi, preasfinţitul Patriarh Toma a voit mai bine să moară, decît să fie între cei vii. Şi a cîştigat după cererea sa, mai înainte de acea cumplită vreme, sfîrşit fericit. El a păstorit Biserica lui Hristos trei ani şi două luni şi mult s-a nevoit împotriva ereticilor, ţinînd credincioasele învăţături şi cu bună credinţă cinstind pe Hristos Dumnezeul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine slavă, în veci. Amin.

Cuviosul Iacob, Episcopul şi Mărturisitorul

Adaugat la aprilie 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 3, 2026

Cuviosul Iacob, din tinereţe iubind viaţa pustnicească, s-a făcut monah şi se nevoia cu postiri, cu privegheri şi cu multe osteneli. Apoi s-a învrednicit de treapta episcopiei; iar în timpul luptătorilor de icoane, sub împăratul Constantin Copronim (740-775), a fost silit să se lepede de închinarea cinstitelor icoane. Dar, nesupunîndu-se, a suferit multe ispite, izgoniri, închisori, nespuse primejdii, foame, sete şi alte multe feluri de cumplite munci. Apoi şi-a dat fericitul său suflet în mîinile lui Dumnezeu, pentru Care, pînă la moarte, s-a nevoit şi de la Care a luat Împărăţia cerului, în veci bucurîndu-se.

Sfîntul Chiril, Episcopul Catanei

Adaugat la aprilie 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 3, 2026

Acesta a fost de neam din Antiohia, ucenic al Sfîntului Apostol Petru, şi de dînsul a fost pus episcop al Catanei, în Sicilia. Deci, în dragoste dumnezeiască şi-a păscut turma sa, aducînd pe cei necredincioşi la credinţa în Hristos şi multe minuni făcînd. Din acestea să pomenim una: Era un izvor în locul acela, avînd apă amară. Iar arhiereul lui Dumnezeu, Chiril, rugîndu-se lui Dumnezeu, a prefăcut amărăciunea izvorului aceluia în dulceaţă, lucru pe care văzîndu-l mai marele slujitor de idoli elinesc, a crezut în Hristos şi cu dînsul şi alţi mulţi au crezut.

După aceasta, ajungînd la adînci bătrîneţi, cu somnul cel de moarte s-a odihnit şi a fost aşezat în insula aceea cu cinste. Apoi dădea multe tămăduiri la cei ce cu credinţă alergau la moaştele lui.

Sfîntul Serafim de la Vîriţa

Adaugat la aprilie 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 3, 2026

Basil Muraviev (cel ce avea să devină Sf. Serafim) s-a născut în 1865 în orăşelul Cheremovsky, provincia Yaroslavl, din părinţi ţărani, Nicholas şi Chione. Cînd Basil a împlinit zece ani, tatăl său a murit lăsîndu-le pe sora Olga şi pe mama bolnăvicioasă în grija băiatului.

Un vecin bun l-a luat într-o zi cu el la St. Petersburg, găsindu-i lui Basil o slujbă de vînzător. Băiatul avea gînduri de călugărie pe care nu le-a dezvăluit nimănui şi la un moment dat s-a hotărît să plece la Lavra Sf. Alexandru Nevsky să stea de vorbă cu părinţii de-acolo. Unul din fraţi I-a sfătuit să rămînă în lume şi să crească prunci şi după ce aceştia vor fi crescut, el şi soţia sa vor putea petrece în curăţie la mănăstire, slujind lui Dumnezeu.

Basil a înţeles că aceea era voia Domnului şi a urmat întocmai sfatul bătrînului părinte. Întors la slujba lui de la magazin, a continuat să muncească şi să strîngă bani pe care îi trimitea familiei. La vîrsta de 24 de ani s-a căsătorit cu o fată pe nume Olga.

Basil şi-a încropit propria lui afacere ca blănar şi a devenit foarte înstărit. A avut un fiu, Nicholas şi o fiică, Olga. Dar fata lor murind înainte de vreme, cei doi soţi au făcut legămînt să trăiască împreună din acel moment doar ca frate şi soră.

În jurul vîrstei de 30 de ani, Basil şi-a împărţit aproape toată averea, făcînd multe donaţii diferitelor mănăstiri. Cînd Nicholas s-a făcut mare, Basil şi Olga s-au retras la mănăstire să-I slujească lui Dumnezeu. Olga a fost tunsă în 1919 cu numele Christina, locuind în Mănăstirea Învierii-New Divyevo din St. Petersburg. Mai tîrziu a primit schima şi numele de Serafima. A murit în 1945.

Nu avem cunoştinţă de mănăstirea în care a fost tuns Basil şi nici de numele pe care l-a primit. Unii spun că ar fi fost tuns călugăr în Athos. În 1927 a sosit la Lavra Sf. Alexandru Nevsky, unde a devenit preot duhovnic al călugărilor. Acolo a fost tuns în schimă cu numele de Serafim. Curînd s-a descoperit tuturor darurile de vindecare şi înainte vedere cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe Sf. Serafim, mulţi oameni căutîndu-l pentru ajutor şi un cuvînt de folos.

Episcopul Alexei (Shimansky) al Novgorodului a venit la părinte în 1927 să-l întrebe dacă era potrivit pentru el să părăsească Rusia din cauza persecuţiilor comuniste. Înainte ca episcopul să-şi spună păsul, Sf. Serafim i-a dat răspunsul următor: „Mulţi vor să plece acum din Rusia. Dar să nu ne temem. Este nevoie de sfinţia ta aici. Vei deveni patriarh şi vei conduce biserica 25 de ani.”

Însă pentru lavră au venit vremuri de grea încercare. Călugării erau arestaţi, exilaţi sau duşi în lagăre de muncă. Mulţi erau executaţi. Începînd cu 1929, părintele Serafim a fost arestat de 14 ori. El şi-a continuat misiunea preoţească în lagăre şi închisori, încurajînd prizonierii.

În 1933, părintele a fost eliberat din lagăr şi s-a stabilit la Vîriţa, un loc minunat cu păduri, un pîrîu şi aer foarte sănătos, un loc potrivit pentru Sf. Serafim care avea sănătatea şubredă la acea vreme de la regimul şi bătăile suferite în lagăr.

În 1913 s-a construit la Vîriţa o biserică din lemn închinată Icoanei Maicii Domnului din Kazan pentru comemorarea a 300 de ani de dinastie Romanov. Biserica principală are două altare: unul închinat icoanei Kazan, iar celălalt Sfîntului Nicolae. Biserica de jos era închinată Sf. Serafim al Sarovului. După ce şi-a mai recăpătat puterile, părintele Serafim a început să primească pe oricine venea la el pentru ajutor. Mulţi grav bolnavi se vindecau cu rugăciunile sfîntului. Autorităţile au observat în scurt timp afluxul de oameni de la chilia sfîntului şi au început să-l cerceteze, venind în percheziţie la chilia sa în special noaptea. Odată poliţia a venit să-l aresteze pe părinte dar Dumnezeu a avut grijă de slujitorul său şi l-a scăpat din mîna duşmanilor prin doctorul care le-a atras atenţia că părintele era bolnav şi n-ar fi suportat călătoria. Aceştia l-au lăsat în pace pe bătrînul părinte.

În septembrie 1941 nemţii intraseră în Vîriţa dar nu au rănit pe nimeni şi nu au prădat nimic. În timpul războiului Sf. Serafim a slăbit tot mai mult, slujind mai rar în biserica Sf. Serafim, iar din 1945, părintele Alexei Kibardin a început să slujească în biserica Kazan.

În primăvara lui 1949, Sf. Serafim a fost ţintuit la pat dar tot primea oamenii la el pentru ajutor ca mai înainte.

Cu puţin înainte de adormirea sa, Preasfînta Fecioară i-a apărut Sfîntului Serafim sfătuindu-l să se împărtăşească în fiecare zi. Părintele Alexei Kibardin îi aducea Sfînta Împărtăşanie la ora 2 dimineaţa dar într-o noapte a adormit şi nu a ajuns decît la 4 dimineaţa. Şi-a cerut iertare de la părintele pentru că a întîrziat şi a observat o strălucire nepămînteană pe chipul acestuia. Sfîntul i-a răspuns: „Nu-ţi face griji, frate, că îngerii mi-au adus deja Sfînta Împărtăşanie”. Văzînd cum îi iradiază faţa, părintele Alexei a crezut că cele ce i-a spus erau adevărate.

Sf. Serafim l-a rugat pe părintele Alexei să meargă la Moscova să-l anunţe pe Patriarhul Alexei că el se va duce la Domnul în două săptămîni. Cînd părintele Alexei a transmis mesajul patriarhului, acesta s-a întors către sfintele icoane făcîndu-şi cruce iar cînd a revenit cu faţa la părintele, pe obraji îi curgeau lacrimi, spunînd: „Au trecut patru ani de cînd sunt patriarh. Mi-au mai rămas douăzeci şi unu. Aşa mi-a spus sfîntul părinte”. Patriarhul Alexei a murit în 1970, aşa cum a prevăzut Sf. Serafim.

Sf. Serafim a plecat la Domnul în 21 martie 1949 (sau 3 aprilie N.S.). În orele de dinaintea morţii sfîntul a cerut să se citească acatistele Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, al Sf. Serafim de Sarov şi al Sf. Nicolae. Timp de o săptămînă de la moartea sa, oraşul Vîriţa s-a scăldat într-o mireasmă divină.

Sf. Serafim a fost îngropat în cimitirul de lîngă biserica Icoanei Kazan din Vîriţa la înmormîntare venind puhoi de oameni. Vîriţa a devenit astfel loc de pelerinaj. Sf. Serafim Schimonahul a fost canonizat de Biserica Rusă în august 2000.

Cuvioşii Părinţi ucişi de arabi în Mănăstirea Sfîntul Sava cel Sfinţit

Adaugat la aprilie 2, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 2, 2026

În zilele preasfinţitului patriarh al Ierusalimului, Ilie, care era al doilea cu acelaşi nume în Sfînta Cetate a Ierusalimului, aflată atunci sub stăpînirea agarenilor, iar în Constantinopol împărăţind Constantin şi Irina (780-797), s-a făcut război în Palestina, în seminţia agarenilor. Şi multă risipire se făcea ţării cu războiul acela, pentru că barbarii, oştindu-se între ei, pustiau nu numai satele, ci şi cetăţile, precum Elevteropolis, Ascalonul, Gaza, Scarifia şi celelalte. Căci năvăleau fără de veste şi, deşi nu ucideau pe tot poporul, jefuiau toate averile şi omorau pe toţi aceia care li se împotriveau. Şi şedeau pe lîngă toate căile, prinzînd pe cei ce treceau, bătîndu-i, rănindu-i şi răpindu-le tot ce aveau, pînă la cămaşă. Numai această milă aveau, că eliberau vii pe cei dezbrăcaţi, bătuţi şi răniţi.

Atunci şi Sfînta Cetate a Ierusalimului era în mare frică. Că, strîngîndu-se de prin cetăţile dimprejur şi de prin sate, poporul străjuia zidurile şi se pregătea să stea împotriva barbarilor acelora care tîlhăreşte năvăleau asupra lor. În acea vreme şi preaslăvitul locaş al Sfîntului Hariton a fost foarte risipit şi de atunci niciodată nu s-a mai înnoit, ci a rămas în desăvîrşită pustiire.

Dar şi Lavra Cuviosului Sava foarte mult a fost chinuită atunci. Căci adunîndu-se din diferite locuri sfinţii părinţi, pe vremea Cuviosului egumen Vasile, prin pustnicească viaţă plăceau lui Dumnezeu; iar în vremea războiului agarenilor şi a năvălirii lor tîlhăreşti, nu ieşeau din locaşul lor. Că, deşi puteau să lase lavra şi să se izbăvească de barbari în cetatea Ierusalimului, însă locul acela sfînt, în care de la început primiseră jugul lui Hristos, nu voiau să-l lase. Ci, murind lumii desăvîrşit, nu se îngrijeau de moartea ce era să vină asupra lor. Căci îşi puseseră nădejdea în Hristos, zicînd: „Puternic este ca, de va voi Stăpînul nostru, cu înlesnire să ne scoată pe noi din mîinile barbarilor. Iar de va voi, cu judecăţile Sale cele drepte, ca să fim daţi barbarilor spre înjunghiere, apoi, mai de folos este să trimită Domnul asupra noastră mucenicie degrabă”.

Şi grăiau unul către altul: „Să primim din mîinile Stăpînului nostru cele mai folositoare nouă şi să nu ne întoarcem de la liniştea cea pustnicească la gîlceava lumească de frica barbarilor, ca să nu fim socotiţi în ochii tuturor ca nişte fricoşi, care n-am păzit porunca Domnului nostru, Care zice: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă. Dacă este frumos lucru a vedea pe cei ce ies din lume la pustietate şi urmează lui Hristos, apoi cît de necuvios lucru este a-i vedea, după puţină vreme de nevoinţă în pustie, că se întorc iarăşi la lume, fugind de frica omenească. Deci, să nu rîdă de noi diavolul, vrăjmaşul cel de obşte al tuturor, cu frica barbarilor izgonindu-ne la cetate din liniştea pustiei, el care, de multe ori biruindu-se de noi, fugea ca un cîine izgonit cu ruşine, ajutîndu-ne Hristos, Împăratul nostru, asupra lui.

Nu avem ziduri de piatră spre apărare, ci zid nesurpat ne este Hristos, Căruia, de la Sfîntul Prooroc David, ne-am învăţat a-I cînta: Fii mie Dumnezeu scutitor şi drept, casă de scăpare şi loc de întărire, ca să mă mîntuieşti. Nu avem zale, coifuri şi paveze, cu care să putem înfrînge săgeţile barbarilor; ci avem armele duhovniceşti ale dragostei, platoşa nădejdii, pavăza credinţei, coiful mîntuirii; deci cu acelea să ne înarmăm. Nu sînt la noi cete de oaste, care ne-ar apăra de barbari; dar va sta îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dînsul şi ne va izbăvi. Pentru că vieţuind, avem pe Hristos, iar dacă murim, avem dobîndă, de vreme ce nu iubirea şi dorinţa de viaţă vremelnică ne-au silit a intra în pustia aceasta. Şi pentru ce ne-am sălăşluit în locul acesta pustiu? Oare nu pentru dragostea lui Hristos? Şi dacă vom fi ucişi aici, pentru Hristos vom fi ucişi, pentru Care şi vieţuim aici!”

Astfel petreceau în lavră, şi cu cuvinte mîngîindu-se şi îmbărbătîndu-se unul pe altul, trupurile împreună cu sufletele lor le încredinţau Domnului. Apoi şi altă pricină binecuvîntată şi dreaptă îi ţinea neieşiţi; căci, cei care petreceau împrejurul lor, aveau pizmă asupra acelui sfînt locaş şi nimic altceva nu doreau, decît să vadă risipită lavra Sfîntului Sava, iar locul acela să fie pustiu şi nelocuit de monahi. Şi, dacă ar fi ieşit fraţii cît de puţin din lavră, apoi îndată pizmaşii ar fi năvălit şi ar fi aprins biserica şi chiliile şi tot locaşul l-ar fi asemănat cu pămîntul. Dar pentru ca acest lucru să nu li se întîmple, sfinţii părinţi petreceau neieşiţi.

Deci ei nu erau ca o trestie clătinată de vînturi, ci erau nemişcaţi de viforul ispitelor ce năvălesc asupra noastră şi ca nişte stîlpi întemeiaţi pe piatră. Şi, nu numai pentru aceea nu ieşeau din lavră, adică să păzească pereţii ci, mai vîrtos, pentru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Care S-a preamărit în acel loc oarecînd, şi Care şi în zilele lor Se preamărea.

Astfel vieţuind acei sfinţi părinţi în lavra aceea, Apărătorul cel de sus, cu rugăciunile părintelui nostru Sava, prin voia Sa cea sfîntă, îi ferea nevătămaţi de barbari, pentru că, deşi de multe ori veneau din Arabia sau dintr-altă parte taberele lor spre marele locaş şi se abăteau aici, însă nici un rău nu le făceau, decît numai căutau mîncare. După aceea, uitîndu-se spre monahi şi scrîşnind din dinţi, nu-i vătămau, nelăsîndu-i Dumnezeu să facă rău robilor Lui. Apoi, luînd mîncare din locaş cît putea să se găsească, se duceau într-ale lor. Iar în loc să mulţumească, se lăudau că vor risipi lavra şi vor face locul acela pustiu.

Odată, o tabără de barbari vrînd să-şi împlinească lucrul cel rău ce-l aveau în gînd, a venit asupra lavrei ca s-o prade şi să risipească locaşul. Din întîmplare s-a întîlnit fără de veste, în dreptul Sfîntului Betleem, cu oastea care era pusă de ierusalimiteni să păzească trecerea barbarilor. Deci, făcîndu-se război, barbarii au fost biruiţi şi izgoniţi, precum mai pe urmă s-a făcut înştiinţare. Dar şi al doilea rînd, a pornit tabără, cu acelaşi gînd rău. Şi, mergînd într-un sat oarecare ce nu era departe de lavră, au găsit mult vin ascuns sub lemne şi, îmbătîndu-se, au făcut război între dînşii; şi, rănindu-se unul pe altul, mulţi au căzut morţi, încît li s-a stricat sfatul, iar tabăra li s-a risipit.

După acestea toate, Dumnezeu a voit să vină ispită asupra robilor Lui, precum odată asupra dreptului Iov ca, precum aurul se lămureşte în ulcea, aşa să se afle cei vrednici ai lui Dumnezeu. Şi a lăsat ca mîinile barbarilor să se atingă de plăcuţii Săi sfinţi, cărora înainte le-a pregătit muceniceşti cununi. Căci auzind cuvioşii despre acele două tabere care voiau să năvălească asupra lavrei, că una a fost biruită de ostaşii de la Ierusalim, care au izgonit-o, iar cei din tabăra a doua singuri între ei s-au bătut şi s-au risipit, şedeau fără frică în chiliile lor, săvîrşind sfîntul post de patruzeci de zile în obişnuitele osteneli pustniceşti.

În acea vreme, însă, prin îndemnarea diavolească, s-au adunat nişte arapi barbari, ca la şaizeci, care purtau arce, săgeţi şi săbii. Aceştia se sfătuiseră să năvălească tîlhăreşte asupra lavrei, nădăjduind să afle la monahi ceva bogăţii. Şi, aproape de sfîrşitul sfintelor patruzeci de zile, în săptămîna dinaintea Duminicii Stîlpărilor, în ziua a treisprezecea a lunii martie, în al doilea ceas din zi, barbarii au năvălit asupra locului aceluia pustnicesc. Venirea lor simţind-o, monahii alergau din pustniceştile chilii în mînăstire şi în biserică, iar barbarii, cu săbiile şi cu arcele întinse ca la un război, au alergat asupra mînăstirii. Şi a lor cruzime vrînd s-o îmblînzească, unii din părinţi au ieşit înaintea lor cu blîndeţe, vorbind către dînşii cu cuvinte blînde şi zicînd:

„Pentru ce, o, bărbaţilor, aţi venit ca la război la noi cei fără de arme şi ca la nişte vrăjmaşi? Ce v-a adus? Noi cu toţii sîntem în pace. Nici pe voi, nici pe altcineva n-am mîhnit vreodată. Căci pentru aceea petrecem în pustia aceasta, lăsînd în lume toate ale noastre, ca, fiind depărtaţi de pizmuiri, de sfezi şi de războaie, să putem a plînge în pace pentru păcatele noastre şi să plăcem lui Dumnezeu. Dar nu numai că n-am mîhnit pe nimeni din voi, ci ne sîrguim şi a face bine, pe cît putem. Pentru că pe mulţi din ai voştri, venind pe aici, i-am ospătat, i-am odihnit şi le-am dat hrană de drum. Deci nu ne răsplătiţi rele în loc de bune, ci mai ales sînteţi datori să ne mulţumiţi pentru facerile de bine făcute de noi, vouă, că şi acum sîntem gata să vă punem bucate înainte şi cu iubirea de străini, obişnuită nouă, să vă odihnim”.

Iar barbarii strigau cu mînie: „Nu pentru mîncare am venit aici, ci pentru argint şi aur. Deci, una din două vă stă înainte: ori să ne daţi aur şi argint ca să fiţi vii, ori, nevrînd să ne daţi, să pieriţi de mîinile noastre”. Zis-au părinţii: „Să ne credeţi, o, bărbaţilor, că sîntem săraci şi scăpătaţi şi atît de lipsiţi, încît nici pîine destulă, nici haine n-avem de ajuns; iar aur şi argint, de care aveţi trebuinţă, noi nici în vis nu cugetăm a avea, decît numai puţine lucruri de nevoie obişnuim în viaţa noastră”.

Acestea grăind sfinţii, s-au mîniat barbarii şi au slobozit săgeţile ca ploaia asupra monahilor celor adunaţi şi neîncetat săgetau, pînă ce şi-au deşertat sacii; şi îndată pe treisprezece cuvioşi părinţi i-au lovit de moarte, iar pe alţii i-au rănit puţin. Apoi, repezindu-se spre chilii, cu pietre mari sfărîmau uşile ca să găsească ceva şi scoteau afară lucrurile cele sărăcăcioase ale monahilor. Apoi au aprins chiliile şi tot astfel voiau să facă şi bisericii. Dar, cu rînduiala lui Dumnezeu, mai înainte de a aduce ei găteje şi foc la biserică, au văzut de departe nişte oameni venind şi, socotind că vine oaste de la Ierusalim pentru apărarea monahilor, îndată au fugit, scoţînd împreună cu ei lucrurile monahiceşti jefuite.

Iar ava Toma, scoţînd săgeţile din fraţii cei răniţi, le spăla rănile şi le punea doctoria care li se cădea, deoarece era doctor iscusit cu meşteşugul. Şi se vedeau rănile cele cumplite, la unii în piept, la alţii pe umeri, la alţii în obraz şi în frunte, iar la alţii le erau capetele sfărîmate cu pietre. Însă toţi se udau cu sîngele care curgea dintr-înşii şi privirea celorlalţi era foarte umilită.

Sosind praznicul Duminicii Stîlpărilor şi cîntarea cea de toată noaptea săvîrşindu-se, se înştiinţară unii din acei cuvioşi părinţi, că acei barbari adună mai mulţi tovarăşi tîlhari ca să năvălească iarăşi asupra lavrei lor. Şi i-au cuprins pe acei fericiţi părinţi mare frică şi cutremur, însă n-au fugit; ci îndată, pregătindu-se de moarte şi punînd nădejdea lor spre Dumnezeu, îşi aşteptau sfîrşitul.

După ce s-a apropiat ziua Patimilor Stăpînului, le-a sosit şi acelora ziua pătimirii. Pentru că în ziua de 20 martie, în Joia cea Mare, dimineaţa, au năvălit arapii tîlhăreşte a doua oară asupra lavrei, cu mai multă putere, şi au ucis pe cuvioşi fără cruţare, prin felurite ucideri. Pe unii săgetîndu-i cu săgeţile, altora tăindu-le capul cu săbiile, pe alţii tăindu-i în două şi altora tăindu-le mîinile şi picioarele, iar pe alţii ucigîndu-i cu pietre. Pe cei ce rămăseseră vii din uciderea aceea îi adunau în biserică, vrînd să-i muncească ca să spună vistieria bisericii şi averile mînăstireşti. Şi înconjuraseră locaşul împrejur şi pîndeau pe munţi şi pe dealuri ca nici unul din monahi să nu scape din mîinile lor; pentru că mulţi căutau să fugă, dar cădeau în mîinile vrăjmaşilor şi abia dacă unul dintr-înşii a scăpat.

Pe fericitul Ioan, îngrijitorul caselor de străini, cel tînăr de ani, l-au prins fugind la munte şi l-au muncit fără de milă, i-au tăiat vinele de la mîini şi de la picioare, apoi, apucîndu-l de picioare, îl trăgeau pe pietre din vîrful muntelui pînă la biserică şi toată pielea lui de pe spate s-a jupuit de ascuţişurile pietrelor. Iar Cuviosul Serghie, păzitorul vaselor bisericeşti, văzînd cum erau munciţi cuvioşii părinţi şi temîndu-se ca nu cumva, nesuferind muncile, să spună unde a ascuns vasele bisericeşti, tăinuindu-se, a fugit din mînăstire. Dar, fiind departe, l-au prins străjile barbarilor şi spre mînăstire îl întorceau cu sila, chiar nevrînd el, şi i-au tăiat sfîntul cap. Alţi cîţiva părinţi, scăpînd din mîinile ucigaşilor, s-au ascuns în peştera ce era afară din mînăstire. Pe aceştia văzîndu-i fugind, barbarul care străjuia pe deal a strigat tovarăşilor săi, arătîndu-le cu mîna peştera şi spunîndu-le despre monahii care au fugit acolo.

Atunci, un arap înfricoşat, stînd cu sabia la gura peşterii, striga cu glas groaznic, poruncind celor ascunşi să iasă, iar ei tremurau de frică. Cuviosul Patrichie, fiind între ei, a zis şoptind către dînşii: „Nu vă temeţi, fraţilor, eu pentru voi singur voi ieşi şi voi muri, iar voi şedeţi aici, tăcînd”. Şi a ieşit spre arap, fiind gata să-şi pună sufletul pentru prietenii săi. Iar arapul îl întreba cu certare: „Mai sînt acolo alţi monahi?” Cuviosul a răspuns că numai el singur a fost; şi l-a dus arapul la biserică.

Adunînd barbarii de pretutindeni pe sfinţii părinţi în biserică, au zis către dînşii: „Răscumpăraţi-vă, voi şi biserica voastră, cu patru mii de galbeni; iar de nu, îndată pe voi toţi cu sabia vă vom ucide şi biserica voastră cu foc o vom arde”. Iar sfinţii părinţi au răspuns cu blîndeţe: „Iertaţi-ne, pentru Dumnezeu, o, bărbaţilor, şi nu ne vărsaţi în zadar sîngele nostru cel nevinovat; pentru că nu avem atîta aur cît cereţi de la noi, nici n-am avut cîndva. Acum nici un galben nu se află în toată lavra noastră; iar de voiţi, luaţi cele ce vedeţi la noi, hainele noastre şi toate cîte vedeţi şi aflaţi, iar nouă numai viaţa să ne lăsaţi, măcar şi goi de am rămîne”.

Iar barbarii, umplîndu-se de mînie, cu mare strigăt îşi repezeau săbiile în grumajii sfinţilor, ca şi cum ar fi voit să-i taie. Apoi le ziceau: „Daţi-ne vasele bisericeşti cele de aur şi de argint şi să ne spuneţi şi de cealaltă vistierie a mînăstirii”. Iar sfinţii părinţi le spuneau că nu au nici o vistierie. Barbarii ziceau: „Arătaţi-ne pe mai marii voştri! Cine este între voi egumen şi ceilalţi rînduitori?” Răspuns-au cuvioşii: „Părintele nostru egumen nu se află acum în lavră, căci s-a dus pentru o trebuinţă de obşte la Sfînta Cetate, iar noi toţi sîntem deopotrivă”.

Şi era în mînăstire peştera Cuviosului Părintelui nostru Sava. Iar barbarii, luînd pe sfinţii părinţi, i-au dus în peştera aceea; apoi lîngă uşa peşterii au aprins foc şi, adunînd găteje şi gunoi, au făcut fum mare şi chinuiau cu acel fum pe cuvioşii din peşteră, ca să le arate vistieria şi pe mai marii lor. După aceea i-au scos la întrebare şi cu morţi cumplite îi îngrozeau, cerînd de la dînşii vistieria, dar mai mult nu auzeau de la ei nici un răspuns, decît numai rugăciuni către Dumnezeu. Pentru că unul striga: „Doamne, primeşte în pace duhul meu!” Iar altul: Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta!

Şi iarăşi, aruncîndu-i pe toţi în peştera aceea, îi pedepseau cu mai mult fum; şi au murit de fum optsprezece cuvioşi părinţi, între care erau şi cei mai sus pomeniţi Ioan şi Patrichie fericitul. Iar numele celorlalţi care au murit de fum, de sabie şi de alte munci, singur Dumnezeu le ştie, Cel ce i-a scris pe ei în cartea vieţii. Dar şi pe cei ce rămăseseră vii dintr-acea muncă a fumului, barbarii împietriţi la inimă, cei fără de omenie, cumplit îi răneau, aruncîndu-i la pămînt şi cu picioarele călcîndu-i, dar nimic n-au sporit, ci singuri cu muncirea se oboseau. Apoi au luat barbarii cîte au putut să afle din lucruri bisericeşti şi mînăstireşti şi, punîndu-le pe cămilele mînăstirii, s-au dus.

Atunci fraţii care rămăseseră abia vii şi alţii ce se ascunseseră prin crăpăturile munţilor şi prin peşteri, adunîndu-se tîrziu în locaş, au adus în biserică, care cu dumnezeiască apărare rămăsese nearsă, trupurile cuvioşilor părinţi cele în multe feluri ucise şi cu fum omorîte şi au petrecut toată noaptea aceea a mîntuitoarelor Patimi întru nemîngîiată tînguire, apoi i-au dat cinstitei îngropări. Iar cîţi dintre părinţi au scăpat vii, dar pe jumătate morţi, pe aceia cu doctorii îi îngrijeau, avînd pe fericitul Toma, doctorul cel mai sus pomenit, care rămăsese între cei vii şi care, mai pe urmă, a fost egumen în lavra ce se numea „veche”.

Astfel s-au sfîrşit muceniceşte cuvioşii părinţi în locaşul Sfîntului Sava. Iar barbarii aceia, după ducerea lor din lavră, îndată cu neaşteptată moarte de la Dumnezeu au fost omorîţi şi au căzut fără de sabie morţi, prin pustietăţi şi prin cîmpii, spre mîncarea cîinilor, fiarelor şi păsărilor; iar sufletele lor cele ticăloase s-au sălăşluit în iad, unde focul nu se stinge şi viermele nu adoarme. Însă sufletele cuvioşilor ucişi s-au dus în mîinile lui Dumnezeu şi s-au învrednicit muceniceştii slave, de la Hristos Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, I se cuvine cinstea şi slava în veci. Amin.

(NOTÄ‚ – Istoria pătimirii acestor cuvioşi părinţi, care au fost ucişi în locaşul Sfîntului Sava, a fost scrisă pe larg de fericitul Ştefan Savaitul – nu cel de la 13 iulie, ci altul cu acelaşi nume, numit făcător de stihuri, din aceeaşi mînăstire a Sfîntului Sava -, monahul care a scris-o îndată după uciderea sfinţilor. Această istorie n-am găsit-o întreagă, decît numai prin oarecare cărticele mici, scrise cu mîna de către scriitorii greci, pentru că multe foi din carte erau rupte. Iar sfîntul făcător de stihuri, Ştefan Savaitul, la sfîrşitul acestei istorii scrie acestea: Nu voi ascunde cu tăcerea ceea ce mi-a spus un preot vrednic de credinţă. Bărbatul acela era foarte îmbunătăţit, însă, fiind de neam sirian, avea mare dorinţă să înveţe limba greacă şi cu mare trudă învăţa în psaltirea grecească, dar nu se putea deprinde să grăiască bine cuvintele greceşti, de care lucru se mîhnea foarte mult.Odată, adormind, i s-a arătat unul dintre acei cuvioşi părinţi mucenici, cu numele Anastasie, cu rînduiala protodiacon, de care mai sus am pomenit – zice Ştefan Savaitul -, care era prieten preotului aceluia şi l-a întrebat despre pricina mîhnirii lui. Atunci preotul i-a spus nepriceperea minţii sale, că nu poate să înveţe bine limba grecească. Iar Cuviosul Anastasie, care i se arătase zîmbind, a zis preotului: „Deschide-ţi gura şi-mi arată limba!” Preotul făcînd aceasta, Sfîntul Anastasie cu o basma curată i-a şters limba şi, curăţind-o, s-a făcut nevăzut. Deşteptîndu-se preotul, îndată a cunoscut că ştie limba grecească. Şi de atunci a început a vorbi şi a citi bine greceşte, mulţumind lui Dumnezeu şi sfinţilor părinţi.)

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Victor, Fotina (Svetlana), Alexandra, Claudia, Matroana, Parascheva.

Sfinţii Mucenici Hrisant şi Daria şi cei împreună cu dînşii

Adaugat la aprilie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 1, 2026

Un bărbat oarecare vestit de neam domnesc şi boieresc, cu numele Polemie, din cetatea Alexandriei, împreună cu fiul său Hrisant s-a dus la Roma şi a fost primit de boieri cu cinste, iar de către împărat s-a cinstit cu locul de senator. Acela pe unul născut fiul său, Hrisant, sîrguindu-se să-l înveţe toate cărţile, l-a dat la învăţătura filosofiei. Iar cîtă înţelepciune avea tînărul, vor arăta lucrurile lui cele din urmă. Pentru că, după ce a cercat cu pricepere toată Sfînta Scriptură, citind cu luare aminte Sfînta Evanghelie şi cărţile Apostolilor şi cugetînd la dînsele, grăia către sine: „Ţi se cădea ţie, Hrisante, să citeşti scripturile păgînilor, cele pline de întuneric, pînă ce nu cunoşteai lumina adevărului, pe care aflînd-o, ţine-te numai de ea, căci nu este înţelept să te întorci iarăşi din lumină la întuneric.

Căci îţi vei pierde ostenelile pe care le-ai suferit la învăţătură, dacă vei lepăda roadele ostenelilor. Iar roadele ostenelilor, de la Dumnezeu se dau celor ce le cer, pentru că aşa porunceşte Dumnezeu: Căutaţi şi veţi afla. Iar dacă ceea ce ai căutat şi ai aflat vei voi să laşi, te vei asemăna oamenilor fără de minte şi nerecunoscători. Ţine-te tare de ceea ce cu toată mintea se cade să te ţii, adică de Dumnezeu, ca să nu cazi în paguba cea mare cînd te vei lipsi de bunăvoie de binele căutat prin atîtea osteneli. Ai aflat aur şi argint, ai aflat piatră scumpă, căci ce ai căutat să afli, aceea ai aflat, ca să moşteneşti cele aflate. Deci, fereşte-te ca să nu se ia de la tine acea comoară aflată!”

Acestea grăindu-le în sine, căuta cine să-i fie învăţător al dumnezeieştilor Scripturi. Mai înainte a fost ascultător la înţelepciunea cea retorică şi filosofică şi ucenic al dascălilor celor preaîn-ţelepţi, iar acum dorea să afle dascăli simpli, precum altădată au fost pescarii cei necărturari, dar care pe toată lumea au vînat-o, spre cunoştinţa lui Hristos. Învăţători ca aceia cu sîrguinţă căuta tînărul cel cu bună înţelegere, pentru că citise pe apostolul, care zice: Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este întrebătorul acestui veac? Au n-a socotit Dumnezeu nebunie înţelepciunea acestei lumi? De vreme ce n-a cunoscut lumea, cu înţelepciunea ei, pe Dumnezeu, bine a voit Dumnezeu ca prin nebunia propovăduirii, să mîntuiasă pe cei ce cred.

Acestea cugetînd în sine Hrisant în toate zilele şi pe robii lui Hristos căutîndu-i, a găsit pe cineva spunîndu-i că ştie un bărbat creştin, cu numele Carpofor, preaiscusit în dumnezeieştile Scripturi, ascunzîndu-se în munţi, într-o peşteră, la un loc puţin ştiut. Auzind fericitul tînăr, s-a bucurat foarte tare şi, stăruind la cel ce i-a spus, îl ruga cu lacrimi să-i arate locul unde vieţuieşte acel om al lui Dumnezeu. Deci, înştiinţîndu-se, a venit la cunoştinţa acelui fericit Carpofor, care era cu vrednicia preot, şi a auzit de la dînsul cuvîntul lui Dumnezeu şi taina credinţei creştineşti; apoi, adeseori mergînd la dînsul, se povăţuia la calea mîntuirii.

În cîteva luni, povăţuindu-se de Carpofor preotul, a înţeles desăvîrşit tainele dumnezeieştii Scripturi şi a primit Sfîntul Botez de la dînsul. Apoi, atît s-a întărit în sfînta credinţă şi în dragostea lui Hristos s-a făcut desăvîrşit, încît, după şapte zile de la botezul său, a început a propovădui la arătare în popor pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Despre aceasta auzind unii bărbaţi vestiţi dintre rudele lui, au zis tatălui său: „Caută, că asupra ta va fi o pricină şi asupra capului tău va cădea ceea ce îndrăzneşte fiul tău a face; pentru că îndrăzneşte a grăi de rău pe zei şi zice că este un oarecare Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu. Acest lucru de va ajunge la auzul împăratului, apoi nici tu, nici noi, rudele tale, nu vom fi iertaţi pentru dînsul şi vom pierde mila împărătească. Pentru că cine îndrăzneşte să grăiască asupra zeilor unele hule ca acelea, decît numai cei ce se împotrivesc legilor împărăteşti?”

Mîniindu-se, Polemie a închis pe Hrisant, fiul său, într-o cămară întunecoasă şi rece şi-l muncea cu foamea, dîndu-i puţină mîncare seara. Iar fericitul Hrisant socotea închisoarea aceea şi foamea nu ca o pedeapsă, ci ca o deprindere la post, la linişte şi la strîmtorarea vieţii creştineşti şi binevoia să fie în închisoarea aceea strîmtă şi întunecoasă mai mult decît în palatele cele desfătate şi luminoase. Înştiinţîndu-se despre aceea casnicii şi vecinii, sfătuiau pe tatăl, zicînd: „Dacă voieşti să-ţi întorci fiul de la gîndul creştinesc, apoi să-l rînduieşti mai mult să petreacă în veselie şi în desfătări şi, găsind o fecioară frumoasă şi înţeleaptă, s-o însoţeşti cu el să-i fie femeie şi, cunoscîndu-se că este bărbat, să uite creştinătatea, căci temniţa, legăturile şi foamea cu care tu îl munceşti, creştinii le socotesc mai mult spre slavă şi laudă, decît ca pedeapsă”.

Acestea auzindu-le, Polemie a poruncit să gătească deosebit palat foarte luminos şi să înfrumuseţeze pereţii cu podoabe scumpe. Apoi, a pregătit acolo pat de mult preţ, bine aşternut şi toate cele de veselie şi frumoase şi, scoţînd pe fiul său din închisoarea cea întunecoasă, l-a îmbrăcat în haine ţesute cu aur şi l-a dus în palatul acela. Şi, alegînd din slujnicile sale fecioare mai frumoase la faţă şi înfrumuseţîndu-le cu podoabe scumpe, le-a închis în palatul acela împreună cu fiul său, poruncind fecioarelor ca în tot chipul să se sîrguiască să amăgească pe Hrisant spre dragostea plăcerii trupeşti şi să-l întoarcă de la Hristos. Deci, s-au dat acolo mulţime de bucate şi băuturi din cele mai bune, iar fecioarele cîntau şi dănţuiau în faţa Sfîntului Hrisant, mîncînd, bînd, veselindu-se, jucînd, cîntînd cîntece desfrînate, vorbind cuvinte de ruşine. Căci în toate chipurile se sîrguiau să vîneze sufletul copilului cel tînăr spre fapta de desfrînare şi spre dulceţi trupeşti.

Iar tînărul, nu ca un tînăr, ci ca un bărbat cu mărime de suflet, răbda dănţuirile şi amăgirile fecioarelor şi, fiind în mijlocul curselor, petrecea neprins. În astfel de război ostaşul lui Hristos stătea nebiruit şi de mînăcările cele desfătate şi de băuturile cele dulci se lepăda foarte; iar spre fecioare căuta ca spre aspide şi de atingerea lor se păzea cu dinadinsul, ca de atingerea de şarpe, şi neîncetat se ruga. Cînd avea nevoie să doarmă, se culca pe pămînt, fără de aşternut; iar cuvintele cele amăgitoare şi de ruşine ale fecioarelor, ca pe nişte săgeţi le socotea şi cu pavăza credinţei le izgonea de la sine; iar către Dumnezeu striga, zicînd:

„Fii, Doamne, în ajutorul meu. Zi sufletului meu: Mîntuirea ta sînt Eu. Cine va putea birui pe diavolul acesta, care a ridicat război asupra mea, de nu-l va supune şi nu-l va birui dreapta Ta? Se amăgeşte acela care socoteşte că prin a sa putere biruieşte patima trupească şi păzeşte curăţia, dacă ploaia milostivirii Tale nu va stinge văpăile cele trupeşti; nici nu va putea sufletul să ajugă la curţile Tale, dacă nu-l vei duce Tu singur acolo. Pentru că dulceaţa trupească este o fiară vicleană, ce se ascunde în pustia deşertăciunii vieţii spre înghiţirea sufletelor. De ai săi dinţi de va scăpa cineva, este dator să-Ţi dea mulţumire din tot sufletul, Ţie, Dumnezeule, Mîntuitorul nostru, căci prin Tine este izbăvirea dintr-o pierzare ca aceasta. Tot aşa şi fericitul şi plăcutul Tău Iosif a scăpat, cu ajutorul Tău, din mîinile desfrînatei, ca din dinţii unei fiare neîmblînzite, pentru care, plîngînd tatăl său, grăia:

O fiară cumplită a mîncat pe fiul meu! Căci, cu adevărat, femeia lui Putifar a sărit asupra lui ca o fiară cumplită şi ca o leoaică zgîria cu unghiile pe Iosif, mielul cel fără de răutate, atrăgîndu-l spre fărădelege. Şi care fiară poate să fie mai cumplită, decît diavolul şi femeia? Trupul şi sîngele ridicîndu-se în tînăr din fire şi aprinzîndu-l spre poftă, iar femeia, îndemnîndu-l mai mult prin facerea cu ochiul, prin podoaba hainelor, prin frumuseţea feţei, prin îmbrăcămintea cea de mare preţ, prin bogăţii, prin stăpînire şi prin cuvinte amăgitoare, atrage la pierzare şi la moarte pe cel mai înţelept. Şi minunat lucru este cum a scăpat de vînarea acelei fiare viclene! Nu în deşert zicea tatăl său: „Mare lucru îmi este aceasta, dacă fiul meu este viu”. Pentru că din mare şi de la moarte s-a izbăvit, mai cumplită fiind această grea ispită, decît aceea cînd voiau fraţii lui să-l ucidă. Şi a scăpat numai cu ajutorul Tău, o, Atotputernice Dumnezeule!, pentru că Tu ai fost cu dînsul.

Şi acum mă rog Ţie, Doamne, cu smerenie, dă-mi ajutor asupra fiarelor şi şerpilor acestora, cu care tatăl meu m-a închis în acest loc; căci precum şerpii dorm, fermecîndu-se de glasul fermecătorilor, aşa, în vremea rugăciunilor mele, să doarmă aceste necurate fecioare, ca să nu ridice în trupul meu cel tînăr războaie de dulci patimi! Ajută-mi, Mîntuitorul meu, că pe Tine Te ştiu Unul, adevăratul Dumnezeu, Cel ce mîntuieşti pe cei ce cred întru Tine şi le dai lor putere nebiruită!”

Astfel rugîndu-se el, fecioarele acelea au căzut într-un somn atît de greu, încît n-au putut nicidecum a se scula şi a se deştepta din somnul acela, pînă ce nu le-au dus afară din palatele acelea. Apoi, scoţîndu-le afară, îndată s-au deşteptat şi au cerut mîncare. Iar după ce au intrat în palat la sfîntul tînăr, îndată au adormit cu somn greu. Deci, în toate zilele făcîndu-se aceasta, s-a înştiinţat despre acest lucru tatăl lui, care a început a se tîngui după fiul său ca după un mort. Iar unii din prietenii lui ziceau: „Fiul tău a învăţat de la creştini meşteşugul vrăjitoresc şi cu înlesnire pe fecioarele cele neştiutoare le-a fermecat cu vrăji. Deci, logodindu-l cu o fecioară înţeleaptă şi învăţată, s-o duci la dînsul cu rînduială de nuntă şi să se însoare chiar şi nevrînd, căci stînd împreună cu dînsul totdeauna, îl va atrage vreodată la trupeasca împreunare şi-l va întoarce de la creştinătate”.

Polemie răspunse: „Dar unde vom găsi o fecioară aşa de înţeleaptă, care ar putea să-l înmoaie pe împietritul acela şi să-l plece a se întoarce la legile noastre?” I-au zis lui vecinii: „Este între fecioarele care slujesc zeiţei Atena o fecioară învăţată, cu numele Daria, bine încuviinţată la faţă şi foarte înţeleaptă, care a trecut toate cărţile şi toată învăţătura retorică şi acum este vremea ei de nuntă; deci, apucă tu mai înainte, pînă n-o ia altcineva şi, logodind-o, du-o la fiul tău”.

Ascultînd tatăl un sfat ca acela, a rugat pe rudele sale să se ducă la fecioara aceea, să-i spună despre tînărul Hrisant, în-ştiinţînd-o despre întoarcerea lui la credinţa creştinească şi să roage pe fecioară să facă aceste două fapte: adică, să-l aducă şi la însoţire cu dînsa şi să-l întoarcă de la creştinătate. Fecioara s-a învoit la însoţirea cu Hrisant şi întîi a învăţat cuvinte amăgitoare, cum ar putea să plece pe mire spre dragostea trupească şi să-l schimbe spre închinarea zeilor romanilor. După aceea, a fost dusă cu cinste în casa lui Polemie.

Deci, împodobind-o cu haine preafrumoase şi de mare preţ, după fireasca sa cuviinţă, a dus-o în cămară la sfîntul, unde, fiind singură cu dînsul, ce cuvinte de dragoste nu-i grăia? Cu ce amăgiri nu-l amăgea, atrăgînd spre desfrînare pe tînărul cel curat? Iar ostaşul lui Hristos petrecea ca un diamant tare, ca un stîlp neclintit şi ca un munte nemişcat, biruind dragostea trupească prin dragostea lui Dumnezeu şi cu arma Crucii gonind săgeţile cele aprinse împotriva sa de vicleanul diavol. Apoi, suspinînd din adîncul inimii către Dumnezeu şi chemînd în ajutor pe Duhul Sfînt, a început a grăi către fecioară astfel:

„Dacă pentru însoţirea cea de puţină vreme cu mine, omul cel muritor, o, minunată fecioară, te-ai împodobit cu atîta cuviinţă şi-mi aduci cuvinte atît de dulci şi de miere curgătoare, ca să mă întorci de la scopul cel bun, să-mi îndărătniceşti sufletul cel cuprins de dragostea lui Dumnezeu şi să-mi schimbi gîndul, apoi cu atît mai mult ţi se cade să te îngrijeşti ca să poţi afla dragostea Celui fără de moarte, Împăratul şi Fiul lui Dumnezeu; şi-ţi va fi cu înlesnire aceasta, dacă vei voi. Pentru că, dacă îţi vei păzi curat şi fără prihană sufletul tău, împreună cu trupul, şi, precum ţi-ai împodobit trupul cu haine de mare preţ, îţi vei împodobi tot aşa şi inima cu obiceiuri îmbunătăţite, apoi îngerii îţi vor fi tovarăşi, apostolii prieteni, mucenicii vecini şi îţi vor mijloci ca Însuşi Hristos să-ţi fie Mire, Care îţi pregăteşte la cer cămară nestricăcioasă, cu neasemănare mai frumoasă şi mai luminoasă decît cea pămîntească. El îţi va da veseliile Raiului cele veşnice, floarea tinereţelor tale o va face nemuritoare şi-ţi va scrie zestre în cărţile vieţii veşnice”.

Auzind Daria nişte cuvinte ca acestea ale Sfîntului Hrisant, s-a umilit şi a zis: „Nu m-a adus aici nici o poftă trupească aşa de mare, ci dragostea către tine şi lacrimile tatălui tău, ca să te întorc la slujirea zeilor noştri”. Sfîntul Hrisant răspunse: „Dacă la acestea ai oarecare dovezi şi luminate arătări, prin care să mă încredinţezi că slujba făcută de voi zeilor este dreaptă, te voi asculta şi-mi voi schimba gîndul. Deci, să vorbim de aceasta pentru folosul de obşte”. Daria zise: „Nimic nu este mai de folos şi mai de trebuinţă oamenilor, decît a cinsti pe zei şi a se păzi cu dinadinsul, ca nu cumva, defăimîndu-i, să-i pornim spre mînie. Ci, se cade a-i îmblînzi cu jertfe, ca să ne fie păzitori”.

A grăit sfîntul: „Cum pot, o, înţeleaptă fecioară, să ne fie păzitori zeii aceia, care singuri au trebuinţă de păzire de la alţii şi-i străjuiesc noaptea cîinii cei legaţi de dînşii, ca nu cîndva să se fure de tîlhari? Pentru aceasta se pironesc cu piroane de fier şi cu plumb se întăresc, ca nu cumva, surpîndu-se de cineva, să cadă la pămînt şi să se sfărîme”. Daria zise: „De ar fi putut poporul cel simplu fără chipuri cioplite a cinsti zeii, nu s-ar fi cuvenit să-i cioplească şi să-i pună în picioare. Ci se cioplesc în aur, argint, aramă, marmură şi în lemn ca oamenii, văzîndu-i pe ei cu ochii, să ştie la cine vor gîndi cu mintea şi-i vor cinsti şi se vor teme”.

A zis Sfîntul Hrisant: „Pe cine închipuiesc idolii cei ciopliţi? Să cercetăm şi să socotim. Oare sînt vrednici de dumnezeiască cinste aceia ai căror idoli se pun în picioare? Nu se poate numi Dumnezeu, acela care nu are toată sfinţenia, toată dreptatea şi dumnezeiasca slavă. Căci ce fel de sfinţenie, de dreptate şi dumnezeiască slavă are purtătorul de seceră Cronos al vostru, care mînca pe ai săi fii ce se năşteau, precum au scris ai lui slujitori? Sau ce lucru vrednic de laudă vei afla în Dia, care, cîte zile a trăit, atîtea fărădelegi, atîtea desfrînări, atîtea ucideri a făcut, fiind tatălui său prigonitor, pierzător fiilor săi, preadesfrînat cu femei măritate, bărbat al surorii sale, tiran al împărăţiei, lucrător de farmece, de moarte mijlocitor şi cu atîtea fărădelegi şi necurăţii era cuprins, încît nici nu este cu putinţă a le auzi. Atît erau de ruşinoase şi necurate lucrurile lui.

Pe un om necurat ca acela oare îl crezi tu a fi Dumnezeu? Iar că ei au fost astfel, mărturisesc chiar ai voştri scriitori de cărţi, care au scris că împăraţii cei tari în războaie s-au numit zei de oamenii cei fără de minte. Dar toţi în vremea lor au pierit. Arată-mi ce faptă bună a făcut Dia al vostru, care pînă la moarte a fost vrăjmaş a toată curăţia şi cinstea, încît chiar văzduhul a întinat cu răpirea pruncului Ganimid şi pămîntul a necinstit cu siluirea surorilor sale. Apoi şi în Ermis al vostru, ce fel de dumnezeire vei afla? Capul lui era ca o arătare într-aripată. Acela, cu meşteşugul vrăjitoresc, afla aur ascuns în pămînt; apoi, cu farmece şi cu toiag de vrăjitorie, potolea veninul cel de şarpe. El făcea aceasta cu ajutorul diavolilor, cărora în toate zilele le aducea ca jertfă un porc sau un cocoş. Dar ce fel de sfinţenie a fost şi în Ieraclie, care, ucigînd pe vecinii săi, după ce s-a ostenit, singur – cu dumnezeiască voie – s-a aruncat în foc şi a ars ticălosul cu pielea şi cu părul pe care-l purta. Ce bunătate vei afla şi în Apolon? Şi încă să mai pomenim şi de împărăteasa Ira, sora şi femeia lui Dia, de nebuna Palada şi de Venera cea fără de ruşine, care, sfădindu-se între ele şi pizmuindu-se şi mîniindu-se una asupra alteia şi certîndu-se pentru frumuseţea feţei, care dintre dînsele ar fi mai frumoasă decît alta, au avut trebuinţă de judecată.

Aceştia toţi neavînd dumnezeire, nici vreo sfinţenie şi dreptate, pe cine judecă înţelegerea poporului a fi vrednic de dumnezeiasca cinste? Iar pentru ceilalţi zei mai mici, nici a grăi nu se cade, căci unul este capul, căruia celelalte mădulare îi urmează. Şi care dintre ei se va socoti zeu sau zeiţă, dacă Cronos, Dia şi Venera – faţă de care nimeni nu se socoteşte între zei mai mare -, nu sînt zei? Dacă – precum am arătat – ai voştri zei sînt ticăloşi şi deşerţi, apoi cu cît mai mult sînt ticăloşi aceia, care ca pe nişte zei îi cinstesc pe dînşii?”

Daria, ascultînd cu luare-aminte cuvintele lui Hrisant, a zis: „Dacă povestirile şi basmele făcătorilor de stihuri sînt deşarte, apoi să ne întoarcem la filosofi. Aceştia învaţă a lăsa tot obiceiul rău, iar fapta bună a o alege; apoi, cu felurite tîlcuiri închipuind aşezarea lumii şi tîlcuind numele zeilor, pe Cronos, care pe toate le mistuie şi nimic nu întoarce, îl numesc vreme, iar pe Dia, zăduf; pe Ira, văzduh o numesc; pe Afrodita, foc; pe Poseidon, mare; pe Ceres, pămînt şi, cu celelalte nume de zei, numesc pe celelalte lucruri”.

A grăit Sfîntul Hrisant: „S-a obişnuit a se face chipuri pentru acele lucruri care nu pot totdeauna a rămîne, ci cu vechimea vremii au trecut. Iar pămîntul totdeauna este, aşijderea şi marea şi focul, totdeauna sînt, şi văzduhul, de toţi se vede. Şi nu pricep pentru ce aţi legiuit a cinsti acele stihii între idolii cei ce au asemănare omenească, făcuţi de mîini omeneşti, şi cu asemănarea lui Dumnezeu a-i cinsti. Pentru ce cinstiţi chipurile stihiilor cioplite în omeneşti asemănări, mai mult decît lucrurile singure? Pentru ce nu vă închinaţi pămîntului, văzduhului şi mării? Oare este vreun împărat sau domn, care ar fi poruncit ca pe sine, împăratul şi domnul, să-l treacă cu vederea, iar chipului său cel făcut să i se închine? Dar, de vreme ce nu este nici un împărat astfel, nici domn, cu cuviinţă este să mărturisim adevărul, că prin chipurile idoleşti nu sînt stihii, nici zei închipuiţi, ci oameni muritori”.

Daria a zis: „Dovezile tale întăresc a mea înţelegere, căci chipurile cele cioplite le cinstesc oamenii neştiutori, iar noi cinstim lucrurile acelea ale căror chipuri sînt puse înainte”. Grăit-a Sfîntul Hrisant: „Dacă voieşti să întăreşti a ta înţelegere cu ale noastre dovezi, apoi să aducem în mijloc pe toţi cei ce cinstesc stihiile. Aceia, dacă cinstesc pămîntul, apoi cu vrednicie să-l cinstească ca pe un dumnezeu al lor, iar necinste să nu-i facă lui; adică să nu-l are, nici să-l sape, nici să-l scurme în vreun chip, ci nelucrat să fie pămîntul de arătură şi de săpătură. Iar lucrătorul de pămînt care nu-l mărturiseşte a fi Dumnezeu, pune pe dînsul plugul şi sapa, nedîndu-i nici o cinste dumnezeiască.

Deci, socoteşte căruia îi face mai roditoare ţarinele şi gră-dinile? Oare celui ce nici îl ară, nici îl sapă, ci îl cinsteşte ca pe un Dumnezeu? Sau celui ce fără cinste îl ară şi îl sapă? Iar dacă pămîntul într-adevăr este zeu, precum voi ziceţi, apoi se cade ca vouă, închinătorilor săi, să vă dea toate roadele fără a voastră osteneală, nearîndu-se, nici săpîndu-se. Dacă şi marea este zeu, apoi să înoţi pe ea fără vîsle; să te ducă ori unde vei voi şi să aştepţi peşte, nu din vînare sau din osteneala ta, ci, închinîndu-te mării ca unui zeu, prin rugăciune să ceri cele ce-ţi trebuie.

Asemenea şi pentru celelalte să înţelegeţi, cum că pe închi-nătorii lor nu-i ştiu, pentru că nu au suflet, nici înţelegere, ci cu voia lui Dumnezeu slujesc la trebuinţele omeneşti. Cu porunca Ziditorului său, adăpîndu-se pămîntul cu ploaie şi cu rouă de sus şi cu razele soarelui încălzindu-se, răsar seminţele, cresc răsadurile şi aduc în vreme cuviincioasă roadele. Pentru aceasta, pe Unul Dumnezeu, Făcătorul, Care pe toate le-a zidit şi nouă spre viaţă ni le-a dat, datori sîntem a-L cinsti, iar nu lucrurile cele date nouă de Dînsul. Căci şi copiii care învaţă în şcoli, nu dau cinste cărticelelor, scîndurilor şi hîrtiilor, ci dascălilor. Deci, tămăduindu-se bolnavul, nu-i dă doctoriei închinăciune şi mulţumire pentru tămăduirea sa, ci doctorului care l-a tămăduit”.

Acestea şi multe altele grăind Sfîntul Hrisant, Daria a crezut întru Unul, adevăratul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, sfătuindu-se amîndoi să petreacă întru însoţire nenuntită, sub chipul însoţirii păzindu-şi neprihănită fecioria lor şi petrecînd în frica Domnului. Sfîntul Hrisant a luat de la tatăl său libertate pentru cea părută însoţire; pentru că se bucurase foarte mult Polemie de căsătoria fiului său, neştiind tainele cele păzite între dînşii. Deci a dat stăpînire fiului peste toată averea sa, ca unuia născut al său şi moştenitor, iar el însuşi după puţin timp a murit, Dumnezeu rînduind astfel, ca sfînta doime care păzea fecioria în însoţire, adică Hrisant şi Daria, mai cu voie să-I slujească Lui.

Avînd viaţa liberă, Sfîntul Hrisant a botezat în casa sa pe fericita sa soţie, Daria, care degrabă toată dumnezeiasca Scriptură şi toate cărţile creştineşti le-a trecut; şi s-a făcut sfînta desăvîrşită roabă şi mireasă a lui Hristos. Şi nu numai de a lor mîntuire, ci şi de a multora se îngrijeau Hrisant şi Daria. Căci el întorcea mulţime de bărbaţi spre Hristos şi pe tineri îi sfătuia la viaţa feciorească, iar ea mulţime de femei şi de fecioare le făcea mirese lui Hristos. Apoi, despărţindu-se în deosebite case, ridicate ca nişte mînăstiri, fiecare dintre dînşii avea ceata sa, din cei ce-şi păzeau fecioria. El avea tineri din cei ce defăimau toate dulceţile lumii acesteia şi îşi făgăduiau viaţa curată lui Dumnezeu, iar ea avea fecioare din cele ce se făceau mirese lui Hristos.

După cîţiva ani, amîndouă cetele, adică a lui Hrisant şi a Dariei, înmulţindu-se foarte mult în Roma, s-a ridicat fără de veste tulburare şi gîlceavă mare în cetate. Pentru că poporul, mergînd la Chelerin eparhul, clevetea contra sfinţilor şi robilor lui Hristos, Hrisant şi Daria. Căci bărbaţii strigau: „Am pierdut pe femeile noastre!”; iar tinerii strigau: „Am pierdut prin Daria, pe fecioarele cele logodite!” Asemenea şi femeile ţipau: „Ne-am lipsit de bărbaţii noştri!” Iar fecioarele strigau: „Ne-am lipsit de logodnicii noştri, prin Hrisant!” Poporul, făcînd gîlceavă, striga: „Cum se vor naşte fiii, lepădîndu-se însurarea? Vor lipsi popoarele, deosebindu-se partea bărbătească de cea femeiască, cu învăţătura cea străină şi cu înşelăciunea cea vrăjitorească a lui Hrisant şi a Dariei”. Atunci îndată eparhul a poruncit să-i prindă pe amîndoi şi în multe feluri să-i muncească, dacă nu vor aduce zeilor jertfe. Deci, pe Sfîntul Hrisant l-a dat unui tribun cu numele Claudie, iar tribunul l-a dat ostaşilor săi, zicînd: „Duceţi-l afară din cetate, la capiştea lui Dia, şi acolo, de nu va voi să se închine nebiruitului Ieraclie, munciţi-l în multe feluri, pînă ce se va supune şi va jertfi”.

Ostaşii, luînd pe sfîntul, l-au legat fără milostivire cu vine de bou şi l-au strîns tare, încît i-au trecut vinele acelea pînă la oase. Apoi, deodată s-a dezlegat de legăturile acelea, încît nu putea ochiul să vadă dezlegarea vinelor acelora, ce era mai grabnică decît vorbirea vreunui cuvînt. Mult ostenindu-se ostaşii cu legarea Sfîntului Hrisant şi nimic sporind, s-au supărat şi l-au băgat într-o temniţă întunecoasă, ferecîndu-l cu trei obezi, şi, băgîndu-l în butuc, îl băteau şi-l batjocoreau. Dar şi obezile acelea şi butucul îndată ca praful s-au risipit. Atunci au vărsat peste dînsul urină de om, zicîndu-i: „Farmecele şi vrăjile tale nimic nu-ţi vor ajuta ţie”. Însă deodată mirosul acela s-a schimbat în bună mirosire. După aceea, au înjunghiat un viţel şi în pielea aceea voiau să bage pe mucenicul gol. Deci, punîndu-l la arşiţa soarelui pe un zăduf cumplit, nimic rău n-a pătimit mucenicul. Atunci, ferecîndu-l cu lanţuri de fier, l-au aruncat în temniţă şi iarăşi lanţurile acelea s-au sfărîmat deodată şi lumină a strălucit în temniţă, ca şi cum ar fi ars multe lumînări.

Ostaşii au spus tribunului Claudie toate cele ce se făcuseră. Iar el, mergînd la temniţă şi văzînd lumină, a poruncit ca pe Sfîntul Mucenic Hrisant să-l aducă la dînsul şi i-a zis: „Ce fel de putere de vrăji ai în tine, cu care faci unele ca acestea? Pe mulţi vrăjitori şi fermecători i-am îmblînzit eu, dar atîta putere n-am aflat la dînşii. Însă, deoarece te văd bărbat vestit şi înţelept, nu cer altceva de la tine, decît numai să laşi învăţătura creştinească cea îndrăzneaţă, pentru care se face atîta gîlceavă şi tulburare în poporul roman. Deci, fă lucrul cel vrednic numelui tău şi atotputernicilor zei şi adă jertfa cea datorată”.

A răspuns Sfîntul Hrisant: „De ar fi fost în tine o scînteie cît de mică de înţelepciune, cu înlesnire ai fi cunoscut că nu meşteşugul vrăjitoresc, ci dumnezeiască putere îmi ajută şi mă întăreşte. Dar tu te uiţi spre mine totdeauna ca şi spre zeii tăi, cu ochii întunecaţi de necredinţă. Pentru că, dacă ochii tăi ar fi văzut drept, ai fi înţeles că zeii tăi nu văd. Şi dacă urechile tale ar fi auzit adevărat, ai fi cunoscut că zeii tăi nu aud glasul celor ce strigă către dînşii; şi, de ar fi fost în tine oarecare simţire, ai fi cunoscut că zeii tăi nu au inimă înăuntru, decît numai praf, ţărînă şi plumb”.

Atunci tiranul Claudie a poruncit ca, legînd pe mucenic de un lemn, să-l bată cu toiege. Şi, fiind toiegele acelea tari şi grele în mîinile celor ce-l băteau, atingîndu-se de trupul sfîntului, erau moi ca papura. Acest lucru văzînd tiranul, a poruncit să înceteze de a-l bate; şi, dezlegînd pe mucenic de pe lemn, l-a îmbrăcat în haina lui şi, întorcîndu-se spre ostaşi, a zis: „Cu adevărat, eu, precum şi voi ştiţi, am cercetat toate înşelăciunile vrăjitoreşti şi ale farmecelor şi acum văd că nu este aici vreun meşteşug de farmece omeneşti, ci singură puterea lui Dumnezeu. Că şi legăturile cele tari ale vinelor crude singure s-au dezlegat, obezile s-au sfărîmat, iar lemnul în picioarele lui s-a făcut praf şi pielea cea umedă, toată ziua fiind în arşiţa soarelui, nu s-a uscat. Apoi lanţurile cele grele cu nevăzută putere s-au dezlegat şi s-au sfărîmat; iar locul cel foarte întunecos al temniţei s-a luminat cu o lumină mare şi toiegele cele grele din mîinile celor ce le ţineau, atingîndu-se de trupul lui, s-au făcut ca o papură de moi. Ce să mai facem acum, văzînd în el puterea lui Dumnezeu care se săvîrşeşte? Decît numai ca toţi, căzînd la picioarele acestui om al lui Dumnezeu, să cerem iertare de toate răutăţile şi muncile cele făcute lui de noi şi să-l rugăm ca să ne împace cu Dumnezeul său Cel Atotputernic, Care a făcut nişte minuni ca acestea, iar pe robii Săi îi face atît de tari şi nebiruiţi în toate războaiele, precum singuri vedem. Căci, iată, acest purtător de biruinţă rob al Lui, precum ne-a biruit pe noi, astfel şi pe ai noştri domni şi împăraţi îi va birui şi-i va ruşina cu puterea cea nebiruită ce este întru dînsul, adică a Dumnezeului ceresc”.

Aceasta zicînd Claudie, a căzut la picioarele Sfîntului Hrisant împreună cu toţi ostaşii, zicînd: „Cu adevărat, am cunoscut că Dumnezeul tău este Dumnezeu adevărat. De aceea ne rugăm ţie ca şi pe noi să ne duci spre El şi să ne faci robi ai Lui”. Iar sfîntul le-a zis: „De voiţi să veniţi la Dumnezeul meu, apoi nu cu picioarele, ci cu inimile veniţi către Dînsul; pentru că numai astfel Dumnezeu este aproape de fiecare, dacă cineva cu toată inima şi cu credinţă tare Îl caută”. După ce Sfîntul Hrisant le-a spus multe cuvinte despre adevăratul Dumnezeu, învăţîndu-i cîtăva vreme, au crezut în Hristos, Claudie tribunul, Ilaria, femeia lui, şi doi fii, Iason şi Mavru, şi toată casa lui. Asemenea au crezut ostaşii lui cu toţi casnicii, şi toţi împreună au primit Sfîntul Botez şi petreceau în învăţăturile lui Hrisant ziua şi noaptea, ascultînd cu osîrdie cuvintele despre Domnul nostru Iisus Hristos, şi toţi doreau să păti-mească pentru El.

După ce a crezut Claudie tribunul în Hristos şi s-a botezat cu toată casa şi ostaşii săi, s-a dus vestea despre aceea la urechile împăratului Numerian (283-284), care împărăţea într-acea vreme în Roma. Acela îndată a poruncit ca pe Claudie să-l înece în mare, legîndu-i o piatră de grumaz, iar pe toţi ostaşii şi pe amîndoi fiii lui să-i taie cu sabia. Şi era în acel loc, unde au fost tăiaţi mucenicii lui Hristos, un mormînt vechi, pe care creştinii l-au curăţit. Apoi, luînd noaptea trupurile sfinţilor mucenici, le-au pus în mormîntul acela. Acolo Ilaria, femeia lui Claudie, mergînd adeseori, săvîrşea rugăciunile sale lîngă moaştele mucenicilor, unde amîndoi fiii săi se aflau tăiaţi. Deci a fost prinsă în acelaşi loc de necredincioşi şi adusă la întrebare. Iar ea se ruga lor, zicînd: „Lăsaţi-mă să-mi săvîrşesc rugăciunea şi pe urmă duceţi-mă ori unde veţi voi”. Iar ei slăbind-o, ea şi-a plecat genunchii la pămînt şi, ridicînd mîinile şi înălţînd ochii la cer, a zis: „Stăpîne, Doamne, Iisuse Hristoase, pe Tine din toată inima mea Te mărturisesc, rînduieşte-mă împreună cu fiii mei, care au ieşit din pîntecele meu, pe care i-ai chemat la pătimitoarea nevoinţă pentru Tine şi şi-au pus sufletele lor pentru Tine, Domnul lor”.

Astfel rugîndu-se ea, şi-a dat duhul său în mîinile lui Dumnezeu. Iar cei ce o prinseseră, văzînd-o deodată moartă, s-au umilit şi, lăsînd lîngă dînsa două roabe ale ei care erau cu dînsa, s-au dus. Iar roabele, luînd trupul stăpînei lor, l-au îngropat cu cinste lîngă mormîntul cel vechi, în care zăceau sfinţii mucenici.

Numerian împăratul a poruncit ca pe Sfinţii Mucenici Hrisant şi Daria să-i muncească în felurite chipuri. Pe Hrisant, cu lanţuri de fier legîndu-l, l-au aruncat într-o temniţă adîncă, înfricoşată şi plină de necurăţie, căci acolo ieşea toată necurăţia din cetate, iar pe Daria au dus-o în casa de desfrînare. Dar Dumnezeu le ajuta la amîndoi, făcînd minunată întru dînşii puterea Sa cea atotputernică. Căci Sfîntului Hrisant, în acea întunecată şi necurată temniţă, îi strălucea lumină cerească şi, în loc de necurăţie, era o mireasmă plăcută. Iar Sfintei Daria un leu, scăpînd din închisoarea sa, i-a stat înainte în cămara aceea, în care sfînta zăcea cu faţa la pămînt şi se ruga lui Dumnezeu, şi o păzea.

Despre acest lucru neştiind cetăţenii, au trimis pe un tînăr fără de ruşine ca s-o prihănească. Pe acela, după ce a intrat în cămară la sfînta, îndată l-a apucat leul şi, aruncîndu-l la pămînt, îl călca cu picioarele şi se uita la Sfînta Daria, ca o slugă pricepută, aşteptînd porunca stăpînei sale, să facă ce va vrea cu acel om fără de ruşine, să-l ucidă sau să-l libereze viu. Sfînta Daria, înţelegînd aceea, a zis către leu: „Te jur pe Fiul lui Dumnezeu, să-l slăbeşti ca să audă de la mine cuvîntul lui Dumnezeu!”

Deci, lăsînd leul pe tînărul acela, a ieşit afară şi s-a culcat lîngă uşă, păzind ca să nu intre altcineva în casă. Sfînta a zis către tînărul acela: „Iată, cruzimea leului, auzind de numele lui Hristos, s-a îmblînzit şi fiara, ca un om înţelegător, cunoaşte pe Dumnezeul cel adevărat, se teme şi-L cinsteşte. Iar tu, ticălosule, fiind om şi avînd cunoştinţă, nu te temi de Dumnezeu, petrecînd într-atîtea răutăţi şi întinăciuni? Ţi se cădea să te ruşinezi şi să te căieşti, însă tu cu acelea te lauzi”. Iar el, căzînd înaintea ei, a început a striga şi a zice: „Porunceşte-mi, roaba lui Hristos, ca să ies de aici fără vătămare şi eu la toţi voi propovădui că Hristos, Căruia tu Îi slujeşti, Acela singur este Dumnezeu adevărat şi nu este altul afară de El”. Apoi a poruncit Sfînta Daria leului şi a lăsat fiara ieşire liberă din casa aceea acelui tînăr. Şi s-a dus tînărul prin mijlocul cetăţii, strigînd cu mare glas: „Să ştiţi toţi, romanilor, că Daria este zeiţă”.

Apoi au alergat nişte oameni mai îndrăzneţi, luptători tari de privelişte, vrînd să scoată pe leu de acolo. Dar leul, întărindu-se de Dumnezeu, pe fiecare apucîndu-i, îi trîntea la pămînt şi, aşternîndu-i pe toţi dinaintea picioarelor Sfintei Daria, îi ţinea nescăpaţi; însă nu-i omora, nici îi rănea, ci aştepta porunca Dariei. Deci, a zis sfînta către acei bărbaţi: „Dacă veţi crede în Hristos, veţi putea să ieşiţi de aici fără vătămare, iar de nu, apoi zeii voştrii să vă apere de la moarte”. Iar ei cu un glas au strigat, zicînd: „Cel ce nu crede că Hristos este Dumnezeu adevărat şi viu, acela să nu iasă de aici viu!” Astfel strigînd ei, Sfînta Daria a poruncit leului ca fără vătămare să elibereze pe acei bărbaţi. Iar ei, ieşind, strigau cu mare glas: „Credeţi, popoarele Romei, că nu este alt Dumnezeu afară de Hristos, pe Care Daria Îl propovăduieşte!”

Înştiinţîndu-se despre aceea Chelerin, eparhul, a poruncit să aprindă un foc mare lîngă uşile acelei case, în care era Daria cu leul, ca să ardă împreună cu fiara. Leul, văzînd focul, s-a speriat şi a început a răcni. Dar sfînta i-a zis: „Nu te teme, că nu vei fi ars, nici prins de cineva, nici ucis; ci cu a ta firească moarte, la vremea ta vei muri. Deci, lepădînd frica, ieşi şi te du cu pace în pustie, căci Acela, pe Care tu întru mine L-ai cinstit, te va apăra pe tine”. Iar leul, plecîndu-şi capul, a ieşit şi, prin mijlocul cetăţii ducîndu-se, pe nimeni n-a vătămat, ci a fugit în pustietate; iar cei ce s-au izbăvit din gura lui, toţi au primit Botezul.

După ce s-a înştiinţat de acestea împăratul Numerian, a poruncit eparhului ca pe Hrisant şi pe Daria cu munci cumplite să-i piardă. Sfîntului Hrisant, fiind spînzurat gol pe lemn, îi aduseră şi lumînări aprinse ca să-l ardă; dar îndată lemnul s-a rupt, legăturile s-au sfărîmat şi lumînările s-au stins. Iar cîţi au vrut să se atingă de Sfînta Daria, mîinile acelora îndată se zgîrceau şi vinele lor se rupeau şi ţipau de durerea cea cumplită. Văzînd aceasta, eparhul s-a temut şi, alergînd degrabă, a spus împăratului. Iar el, socotind acele minuni, nu din puterea lui Dumnezeu, ci din meşteşugul vrăjitoresc, a poruncit ca pe amîndoi, pe Hrisant şi pe Daria, să-i scoată afară din cetate şi, săpînd o groapă adîncă, pe calea ce se numeşte Salaria, să-i arunce într-însa pe amîndoi; apoi cu pietre şi cu pămînt să-i acopere şi să-i îngroape de vii.

Deci, astfel fiind duşi Sfinţii Mucenici Hrisant şi Daria, cîntînd şi rugîndu-se, s-au pogorît în groapa aceea şi au primit mucenicească moarte şi îngropare, fiind acoperiţi de vii cu pămînt şi cu piatră, după porunca tiranului. Şi, precum în viaţa aceasta au avut viaţă de obşte întru duhovnicească însoţire, astfel s-au sfîrşit amîndoi împreună, fiind primiţi de Dumnezeu ca o jertfă vie şi bineprimită, cîştigînd cununile răsplătirii celei fără de moarte.

La locul acela multe minuni şi tămăduiri se făceau şi mulţime fără de număr de creştini, bărbaţi, femei şi copii, adunîndu-se într-o peşteră oarecare ce era acolo aproape, cu bucurie prăznuiau ziua mucenicilor şi cu dumnezeieştile Taine se împărtăşeau.

Înştiinţîndu-se despre aceasta tiranul, îndată a poruncit să astupe intrarea peşterii aceleia şi să răstoarne pămînt. Deci s-a făcut aceea degrabă şi s-a săvîrşit acolo muceniceşte toată mulţimea adunării creştineşti, între care erau Diodor presbiterul, Marian diaconul şi mulţi clerici. Însă nu este cu putinţă a număra numele credincioşilor care s-au sfîrşit acolo, căci erau fără număr.

Iar acestea toate ce s-au făcut, noi, fraţii Varin şi Armenie, le-am scris, după porunca preasfinţitului Ştefan, papa de la Roma, şi în toate cetăţile le-am trimis, ca să ştie toţi că Sfinţii Mucenici Hrisant şi Daria au luat cununile muceniceşti întru cereasca Împărăţie, de la Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi stăpînirea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Vasa de Pskovo-Pecersk.