Cuviosul Malh

Adaugat la aprilie 8, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 8, 2026

Cuviosul Malh a fost în tinereţile sale lucrător de pămînt în satul Maroniei care se află ca la 30 de stadii de Antiohia Siriei, fiind singurul fiu la părinţi, pe care, voind să-l aibă moştenitor al casei, îl sileau spre a se căsători. Iar el le răspundea: „Voiesc să fiu monah, mai bine decît mirean”. Deci, tatăl cu îngroziri, iar mama cu îmbunări, îl sileau spre căsătorie, însă el a fugit pe ascuns, lăsînd casa, părinţii şi însurătoarea, pentru dragostea lui Dumnezeu. Ducîndu-se în locuri pustii, care sînt între Imo şi între Viria, a găsit acolo o mînăstire cu monahi plăcuţi lui Dumnezeu şi s-a dat la învăţătura acelora. Apoi vieţuia, deprinzîndu-se în mona-hiceştile nevoinţe, cu osteneli şi cu postiri omorîndu-şi patimile trupeşti.

După mulţi ani, auzind că murise tatăl său, i-a venit în gînd să se ducă în patria sa şi să mîngîie pe maica sa, fiind văduvă, şi gîndea să-şi vîndă averile. O parte să o împartă la săraci, alta la mînăstiri, iar o parte s-o ţină spre a sa trebuinţă.

Egumenul, înştiinţîndu-se despre acea socoteală a lui, a început a-l sfătui, spunîndu-i că aceea este ispită diavolească, şi sub chipul unui lucru bun se află meşteşugirea vechiului vrăjmaş, cum zice Scriptura: „Cîinele s-a întors la a sa vărsătură”. În acest chip, mulţi monahi s-au amăgit, pentru că diavolul niciodată nu se luptă arătat cu cineva. Şi punea egumenul înaintea lui Malh multe feluri de istorii din cărţi, aducîndu-i aminte despre Adam şi Eva, care prin nădejdea dumnezeirii au fost împiedicaţi de diavol şi s-au lipsit de rai. Egumenul, văzînd că nu poate să-l înduplece, a căzut la picioarele lui, rugîndu-l să nu-şi lase pe duhovniceştii săi fraţi, nici să se piardă pe sine însuşi şi să nu caute înapoi, cînd pune mîna pe plug; însă el, neascultînd deloc pe egumen, s-a dus din mînăstire.

Atunci egumenul l-a petrecut cu lacrimi, ca pe un mort la îngropare, şi despărţindu-se de el i-a zis cel de pe urmă cuvînt: „Te văd, fiule, însemnat cu semnul satanei; pricinile despărţirii tale de noi acum nu le mai întreb, răspunsurile tale nu le primesc; oaia cea ieşită din ogradă, îndată se va face mîncare lupilor”. Şi astfel s-au despărţit, şi Malh s-a dus în calea sa. Iar nu departe de pustia aceea era un drum mare de obşte care mergea de la Viria la Edesa, spre care adeseori năvăleau saracinii arabi.

Călătorii care voiau să meargă pe acolo se adunau împreună mulţi, căci de s-ar fi întîmplat saracini, aceştia să nu vină la ei, văzînd mulţimea lor. Şi era Malh cu nişte călători, care se aduna-seră ca la şaptezeci la număr, între care erau şi cîteva femei. Şi mergînd ei împreună pe calea aceea, iată deodată o mulţime de ismailiteni înfricoşaţi la chip, jumătate goi, s-au arătat înarmaţi ca la război şi, sărind asupra acelor călători, i-au prins pe toţi pînă la unul, împreună şi cu Malh, şi i-au dus în robie.

Atunci Malh, cunoscînd că gîndul său a fost deşert, prin amăgirea vrăjmaşului, se căia; căci, neascultînd sfatul egumenului, s-a despărţit de duhovniceasca adunare şi s-a lipit de mireneasca însoţire şi cu aceea a căzut în robia barbarilor. Dar era tîrzie căinţa, pentru că cel ce voise să fie moştenitorul averilor părinteşti a rămas moştenit el singur de saracini.

Deci saracinii împărţindu-şi robii, monahul Malh împreună cu o femeie s-au cuvenit unui arap, care i-a pus pe amîndoi pe o cămilă şi s-au pornit în grabă spre casă. Şi, cămila mergînd repede, Malh se ţinea de femeie ca să nu cadă şi astfel au alergat în calea aceea. Hrana lor pe cale era carne nefiartă, iar băutura, lapte de cămilă. După trecerea căii celei lungi prin pustia aceea şi peste un pîrîu mare, saracinii au ajuns la locurile lor, unde arapul acela, ducînd pe robii săi la femeia sa, le-a poruncit să se închine femeii şi copiilor, după obiceiul saracinilor.

Plecîndu-şi grumajii săi împreună cu femeia cea robită, s-au închinat stăpînei lor. Iar aceea a pus pe Malh la slujba casei, să aducă apă, să măture gunoiul şi să facă celelalte slujbe mai grele. Deci slujea Malh pentru neascultarea cea părintească, avînd schimbat chipul monahicesc, umblînd gol, după obiceiul acelei ţări, în care, pentru arşiţa soarelui cea mare, abia îşi acoperea acele părţi pe care se cădea să le acopere.

După aceea, i s-a poruncit să pască oile în pustie, unde avea singura răcorire şi mîngîiere în primejdiile sale, că rareori îşi vedea pe stăpînii şi pe împreună robii săi, fiind în singurătate cu oile. Şi se gîndea la Sfîntul Iacob şi la Moise, care altădată au păscut în pustie turmele şi se hrăneau cu brînză şi cu lapte şi se rugau cu dinadinsul, cîntînd psalmii pe care îi învăţase în mînăstire. Cu aceasta se înveselea în robia sa, mulţumind judecăţilor lui Dumnezeu, căci viaţa monahicească pe care voia s-o piardă în patria sa, o află în pustie. Însă negrăite sînt meşteşugurile diavolului în tot locul, căci şi acolo, într-o viaţă ca aceea, Malh s-a aflat de pizmaşul, precum vom auzi.

Văzînd arapul acela pe robul său Malh slujindu-i în toate cu osîrdie şi cu credinţă şi văzînd că se înmulţiseră dobitoacele sale, gîndea în ce chip să-i facă răsplătire pentru slujba lui credincioasă. Şi a socotit să-i dea lui Malh de soţie pe acea femeie robită care a fost adusă cu dînsul pe o cămilă. Chemînd pe Malh, i-a zis despre ea ca s-o ia de soţie. Iar el, nevrînd, spunea că este creştin şi nu i se cade să ia pe aceea ce are bărbat – căci bărbatul ei era dus în robie la alt stăpîn. Atunci arapul, mîniindu-se, şi-a scos sabia şi voia să-l lovească, şi de n-ar fi alergat Malh ca să se apuce cu mîinile de grumazul acelei femei, stăpînul i-ar fi vărsat sîngele în acel loc.

După ce a sosit noaptea, monahul a luat pe femeia aceea în peştera sa şi ce a fost între dînşii acolo, singur fericitul Malh a mărturisit mai pe urmă, astfel: Necaz a fost asupra mea în loc de veselie, şi întristare în loc de mîngîiere; pentru că ne depărtam unul de altul şi unul altuia nu îndrăzneam să zicem nimic. Atunci, cu adevărat mi-am cunoscut robia şi, căzînd la pămînt, am început a plînge călugăria mea, pierdută aşa deodată. Şi ziceam plîngînd astfel: „Pînă la atîta nevoie am venit ticălosul, pînă la aceasta m-au adus păcatele mele, ca la bătrîneţe să-mi pierd fecioria şi să fiu bărbat unei femei străine. Ce mi-a folosit că am lăsat pentru Dumnezeu în tinereţile mele, casa, părinţii şi însurătoarea, dacă voi face aceasta acum, pe care am trecut-o cu vederea de la început? Şi numai pentru aceea rabd aceasta, căci, petrecînd odată în mînăs-tire, am dorit iarăşi patria mea. Ce să facem, o, suflete al meu? Vom pieri, ori vom birui? Să aşteptăm mila lui Dumnezeu cea ajutătoare? Ori să ne ucidem cu sabia noastră? Întoarce sabia ta în tine, o, suflete; pentru că ţi se cade să te temi mai mult de moartea sufletului, decît de moartea trupului, că şi curata feciorie este mucenicie. Deci, să fiu aici ca un mucenic, zăcînd neîngropat în pustia aceasta şi să-mi fiu mie singur muncitor şi mucenic”.

Zicînd acestea, m-am ridicat de pe pămînt, mi-am luat sabia, am tras-o, măcar că strălucea în întuneric şi se vedea vîrful ei fiind foarte ascuţit. Apoi am întors-o spre pieptul meu şi am zis către femeie: „Fii sănătoasă şi vie, o, femeie, iar pe mine să mă ai mucenic mort, mai bine decît bărbat viu”. Iar ea a căzut la picioarele mele şi mi-a zis: „Pe Domnul nostru Iisus Hristos te jur în acest greu ceas şi te rog să nu-ţi verşi sîngele tău pentru sufletul meu. Dacă voieşti să mori, apoi mai întîi spre mine să-ţi întorci sabia şi s-o înfigi în mine. Şi ucigîndu-mă mai întîi pe mine, pe urmă te vei ucide şi pe tine, ca aşa mai bine să ne însoţim între noi, pentru că eu mi-am ales partea, ca măcar de s-ar întoarce bărbatul meu, să-mi păzesc pînă la sfîrşit curăţia, la care m-am deprins în robia aceasta. Deci mai bine doresc a muri decît s-o pierd. Ori pentru aceasta mori, ca să nu te împreunezi cu mine? Eu aş fi voit să mor, dacă tu ai fi cerut aceasta. Deci să mă ai soţie a curăţiei şi să iubeşti împreunarea sufletească, mai mult decît cea trupească, ca stăpînii noştri să te socotească că-mi eşti bărbat; iar Hristos să te ştie că-mi eşti frate duhovnicesc, şi cu înlesnire ne vor crede stăpînii noştri, părîndu-li-se că sîntem în însoţire trupească, de ne vor vedea iubindu-ne între noi”.

Iar eu, zice Sfîntul Malh, m-am înspăimîntat şi m-am mirat de o minte aşa înţeleaptă ca a femeii aceleia şi am iubit-o, şi aşa am întărit cuvînt ca să petrecem împreună în curăţie. Însă niciodată n-am privit spre trupul ei, nici nu m-am atins cu mîna de dînsa, temîndu-mă că-mi voi pierde fecioria, în trăirea cea curată cu dînsa, pe care am păzit-o de la începutul războiului cel cumplit ce ne-a fost.

Într-o duhovnicească însoţire ca aceea, Cuviosul Malh a petrecut zile multe cu aceea femeie întreagă la minte. Şi se făcuseră preaiubiţi de stăpînii lor, căci n-aveau nici un gînd de plecare de la dînşii, pentru că uneori Malh şi cîte o lună întreagă nu mergea la casa stăpînilor săi, stînd în pustie ca un credincios şi osîrdnic păstor al turmei lui.

După multă vreme a robiei sale, Cuviosul Malh, şezînd odată singur în pustie şi nevăzînd pe nimeni, decît numai cerul şi pămîntul, a început în tăcerea sa a-şi aduce aminte de petrecerea sa dinainte, fiind în mînăstire cu monahii, şi mai ales îşi aducea aminte de faţa egumenului său, de la care învăţase Scriptura şi viaţa monahicească; şi cugeta la cuvintele cu care era sfătuit de dînsul, ca să nu se despartă de locaş. Aceea aducîndu-şi aminte şi cugetînd, a văzut înaintea sa nişte furnici mişcîndu-se într-un loc strîmt; unele duceau sarcini mai mari decît ele singure, altele trăgeau seminţe, unele scoteau pămîntul afară şi îşi făceau ca o apărare de ploaie, altele îşi găteau hrană pentru iarnă, mărunţeau grăunţele cu gura, ca nu cumva, muindu-se, să încolţească şi să se întoarcă în iarbă, iar altele scoteau afară pe cele moarte.

Dar ceea ce era mai de mirare, că atîta mulţime fiind, intrau şi ieşeau fără a se împiedica una de alta, nici nu se împingeau, nici nu se strîmtorau, ci mai vîrtos, dacă vedea pe vreuna ducînd sarcină grea, îndată îi ajutau altele.

Malh, privind la ele, şi-a adus aminte de cuvintele lui Solomon, care zice: „Mergi la furnică, o, leneşule, şi-i rîvneşte, văzînd căile ei, pentru că ea îşi găteşte la vremea secerişului multă hrană”. Însă a gîndit şi aceasta, că viaţa din mînăstire este asemenea cu furnicarul, unde slujesc toţi împreună şi nimeni nu are nimic al său, ci toate sînt de obşte. Şi a început a se întrista foarte în robia sa, suspinînd şi dorind să-şi vadă mînăstirea sa şi să vieţuiască în chilia sa de mai înainte.

După ce s-a întors el în casa stăpînului, mergînd la bordeiul său, l-a întîmpinat păruta lui femeie şi, văzîndu-l trist la faţă şi tulburat, l-a întrebat de ce este mîhnit. Malh i-a spus gîndurile sale, iar ea îl sfătuia să fugă şi-l ruga să n-o lase nici pe ea, ci s-o ia cu dînsul şi s-o dea în vreo mînăstire de fecioare. Deci, mult sfătuindu-se de aceasta, au început a se pregăti de fugă, şoptind între dînşii, dar între nădejde aveau şi gînduri de frică. În turma pe care o păştea Malh erau doi ţapi mari, pe care i-a tăiat şi din pielea lor a făcut doi saci, iar carnea a uscat-o şi s-au pregătit de drum; apoi, într-o seară tîrziu, împreună cu sora sa, au luat sacii aceia şi carnea şi au plecat, avînd nădejdea în Dumnezeu.

Şi, alergînd repede, sosind la rîul cel mare care era departe ca la zece stadii de la casa arapului aceluia, au luat sacii aceia, i-au legat tare şi s-au lăsat pe rîu, încălecînd pe saci, iar cu picioarele au înotat în partea cealaltă. Carnea pe care o aveau de drum, udîndu-se de apă, s-a afundat în rîu, rămînînd doar pentru trei zile; şi au băut apă pentru drumul ce-i aştepta. Apoi s-au pornit în cale, alergînd repede, fugind noaptea mai mult decît ziua, pe de o parte de frica saracinilor, iar pe de alta pentru arşiţa soarelui, care ardea cumplit pe acolo. Uneori, însă, mergeau şi ziua, deşi se ardeau de zăduf şi se uitau înapoi, temîndu-se să nu-i ajungă din urmă stăpînul lor.

În a treia zi mergînd ei, au văzut de departe în urma lor doi saracini călări pe două cămile, alergînd repede. Îndată au cunoscut că este stăpînul lor care alerga după dînşii, luîndu-le urma pe nisip. Se temură foarte tare şi, rămînînd ca nişte morţi, aşteptau ca să-i ucidă arapul. Dar, după rînduiala lui Dumnezeu, văzînd de-a dreapta lor o peşteră adîncă ce se întîmplase acolo, au stat înăuntru pe partea stîngă, neintrînd mai adînc într-însa, pentru că se temeau ca nu cumva, fugind de moarte, să cadă la moarte, fiindcă în nişte peşteri ca acelea se întîmplau să fie animale sălbatice, scorpii şi alte jivini purtătoare de otravă.

Deci, temîndu-se şi de stăpînul lor care-i prigonea şi de răutăţile cele înfricoşate din peşteră, stăteau tremurînd, ca şi cum ar fi morţi, gîndind la aceasta: „Dacă ne va ajuta Dumnezeu, vom scăpa de moarte, iar de ne va trece cu vederea pe noi păcătoşii, apoi îndată această peşteră mormînt o vom avea”. Ajungînd arapul la peştera aceea şi legîndu-şi cămilele una de alta, stătea înaintea uşii peşterii cu sabia; iar pe slugă a trimis-o în peşteră, ca să-i scoată afară, pentru că voia ca singur să-i taie pe amîndoi.

Intrînd sluga aceea în peşteră ca la trei sau patru coţi, a trecut de ei, deoarece de la strălucirea soarelui intrînd la umbră, nu putea îndată să-i vadă stînd aproape, dar ei vedeau pe sluga aceea, care striga: „Ieşiţi, tîlharilor! Ieşiţi la moarte! Pentru ce zăboviţi? Ieşiţi, că vă aşteaptă stăpînul!” Aşa strigînd acela, îndată din adîncimea peşterii alergînd o leoaică, l-a apucat de grumaz şi, omorîndu-l, l-a tras la culcuşul său. O, Preabunule Doamne, cît este de mare purtarea Ta de grijă pentru robii Tăi şi cît de grabnic îţi este ajutorul, în cea mai de pe urmă primejdie! O vedeau aceasta Malh şi femeia, şi, o, în cît de mare bucurie şi frică erau împreună; căci văzuseră un vrăjmaş al lor pierind, neştiind ce va face celălalt, care stătea înaintea uşii supărat.

Văzînd arapul că sluga zăboveşte în peşteră şi nici glasul lui nu se aude, a socotit că se împotrivesc doi contra unuia şi, nemaiputînd de mînie să aştepte mai mult, a intrat în peşteră cu sabia scoasă, răcnind cu sălbăticie ca o fiară cumplită. Iar leoaica, auzind glasul, a alergat spre el şi l-a prins, încă neajungînd la fugarii săi; şi, ucigîndu-l şi pe acela, l-a tras alăturea cu dînşii, în culcuşul său.

Un ajutor ca acela minunat şi neaşteptat al lui Dumnezeu văzînd fericitul Malh cu acea fericită femeie, au mulţumit milostivirii lui Dumnezeu celei mari. Dar încă şi după bucuria aceea le mai era frică, ca nu cumva şi pe dînşii să-i mănînce leoaica aceea; însă mai degrabă voiau ca de fiară să moară, decît să cadă în mîinile celor fără de omenie.

Iar leoaica, luîndu-şi cu gura puii săi, a ieşit din peşteră; şi stînd ei mult timp tăcuţi şi văzînd că leoaica nu se întoarce, au ieşit, plecîndu-se ziua acum. Şi au văzut cămilele aproape de peşteră stînd, avînd pe dînsele pîine şi băutură, şi, mîncînd şi bînd, s-au întărit şi s-au bucurat. Apoi, încălecînd pe dînsele, s-au dus în calea lor, mulţumind lui Dumnezeu, şi în zece zile trecînd pustia aceea, au sosit la oştile greceşti şi au spus tribunului toate cele despre dînşii; iar tribunul i-a trimis la Sabin, ducele Mesopo-tamiei. Iar ducele cumpărînd cămilele de la dînşii şi bine gătindu-i de cale, i-a trimis bucuroşi întru ale lor.

Deci, pe acea fericită femeie, Cuviosul Malh a dat-o într-o mînăstire de femei, iar el s-a întors la al său locaş, din care a ieşit, dar a aflat acum mort pe egumenul, părintele său. Şi a spus fraţilor toate cele ce i s-au întîmplat lui; şi şedea în mînăstire fără să iasă, sfătuindu-i pe ceilalţi, ca niciodată să nu treacă cu vederea pe egumen, nici să iasă din mînăstire. Vieţuind cealaltă vreme a vieţii sale cu plăcere de Dumnezeu, a trecut la Domnul, lăsînd după dînsul chip de întreagă înţelepciune, ca să ştie cei mai pe urmă, că întreaga înţelepciune nici de sabie, nici de pustietate, nici de fiară nu se biruieşte. Pentru că cel ce se dă pe sine lui Hristos, poate muri întru dreptate cu trupul, iar cu duhul nu poate fi biruit, întărindu-l Însuşi Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Cuviosul Vasile cel Nou

Adaugat la aprilie 8, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 8, 2026

În zilele dreptcredincioşilor împăraţi Leon cel Înţelept (886-912) şi fratele său Alexandru (912-913), fiii împăratului Vasile Macedon (867-886), în al zecelea an al stăpînirii lor, oarecare magistraţi din părţile Asiei, fiind trimişi cu poruncă împărătească, s-au întors de acolo în cetatea Constantinopol. Şi mergînd alături de nişte munţi neumblaţi şi pustii, au văzut pe omul acesta, de care ne este acum vorba, adică pe fericitul Vasile, umblînd prin pustie, îmbrăcat în haine proaste, la chip străin şi înfricoşat, ca un hrănit prin pustie, şi îndată l-au prins. Apoi, minunîndu-se de chipul lui cel străin, îl socoteau că este iscoadă.

Deci legîndu-l, s-au dus împreună cu el la Constantinopol, unde, ducîndu-se la împăraţi, le-au spus despre omul cel prins pe drum. Iar împăratul Leon, văzîndu-l, l-a dat spre întrebare unui patriciu, ce se numea Samon, de neam agarean, ca să ispitească cele despre dînsul cine este, de unde este şi cum îi este numele. Deci, Samon patriciul, luînd pe omul lui Dumnezeu, l-a dus în casa sa şi, şezînd cu toţi sfetnicii săi, cu mîndrie a poruncit să aducă înaintea feţei sale pe fericitul.

Adus fiind înaintea lui, nu i-a dat vrednica cinste şi închinăciune. Şi a zis către dînsul Samon: „Cine eşti, de unde eşti şi cum îţi este numele tău?” Iar el nu i-a dat răspuns, ci stătea, tăcînd şi căutînd cu ochi blînzi spre dînsul. Deci, a grăit iarăşi către dînsul: „Spune-ne nouă, de unde eşti?” Sfîntul a zis către dînsul: „Dar tu cine eşti şi de unde eşti?” Iar Samon i-a zis: „Noi pe tine te întrebăm, cine eşti şi de unde vii? Iar cine sînt eu, nu se cade ţie a mă întreba. Dar de voieşti să ştii ceva despre mine, îţi voi spune. Eu sînt Samon patriciul şi mai marele postelnicilor împărăteşti. Deci, spune şi tu, cine eşti şi de unde eşti şi ce fel îţi este viaţa ta?”

Grăit-a către dînsul fericitul: „Eu sînt străin, unul din cei ce petrec pe pămînt”. Zis-a către dînsul Samon: „Bine zic aceia, dar, despre tine, că eşti iscoadă şi ai venit să încerci stăpînirea grecească”. Iar cuviosul la aceasta n-a răspuns nimic.

Mulţi din cei ce stăteau înainte îl întrebau, zicîndu-i: „Cine eşti?” Şi nu le răspundea. Atunci a poruncit Samon să aducă înaintea lui toiege verzi, vine de bou uscate şi cele mai înfricoşate unelte, spre îngrozirea lui, că doar s-ar teme şi ar spune de unde este. Iar el, văzîndu-le pe toate acelea, nu zicea nimic. Apoi a poruncit ca să-l întindă patru inşi şi să-l bată cu vine de bou, întrebîndu-l cine este. Şi fiind bătut tare, sfîntul nu le răspundea, ci răbda, tăcînd. Şi pînă într-atît l-au bătut, pînă cînd li s-a părut că îndată va muri. Apoi, luîndu-l ca pe o bîrnă, el neputînd umbla, l-au dus şi l-au aruncat în temniţă.

A doua zi, neîmblînzita fiară, Samon, şezînd la judecată, a poruncit să aducă pe cel închis. Şi ducîndu-se trimişii, au aflat uşile temniţei încuiate, iar pe acela stînd afară sănătos cu trupul şi aşteptîndu-i pe ei. Iar ei s-au mirat de aceasta foarte mult. Deci l-au întrebat pe el, zicînd: „Spune-ne nouă, cum ai ieşit din temniţă, fiind uşile încuiate?” Dar fericitul n-a răspuns nimic şi mergea cu ei, ca să stea înaintea patriciului. Atunci unii dintre dînşii, alergînd înainte, au spus lui Samon ceea ce se făcuse, adică cum îl aflaseră în afara temniţei. Samon s-a mirat şi toţi cei împreună cu dînsul, auzind unele ca acelea, şi nu credeau cele spuse. Iar alţii ziceau că este vrăjitor şi cu farmece a făcut o minune ca aceea. Samon patriciul îl întreba pe sfîntul cu dinadinsul şi cu cercetare, ca să spună cine este. Iar cuviosul nu i-a dat răspuns. Deci Samon, mîniindu-se foarte tare, a poruncit ca să-l întindă pe pămînt şi să-l bată cu toiege fără cruţare, pînă ce va spune cele despre sine, cine este şi de unde este.

Deci l-au bătut mult, încît şase toiege s-au sfărîmat, iar el răbda vitejeşte în mare tăcere, nerăspunzînd nimic, încît se mirau toţi de răbdarea şi tăcerea cea negrăită a cuviosului. Şi a zis Samon: „Ştiu că voieşte să se laude iscoditorul acesta şi să zică: „I-am biruit cu tăcerea”. Dar astfel mă jur, pe sănătatea singurilor mei stăpînitori, că nu-l voi lăsa să se laude şi să-şi bată joc de noi”.

Deci a poruncit să-l bată toată săptămîna aceea, în fiecare zi, dîndu-i cîte trei sute de lovituri cu bicele şi trei sute de toiege. Iar el răbda acea muncire, tăinuindu-şi fapta bună care era într-însul. Căci din tinereţe se făcuse monah şi se dusese în pustie, unde s-a nevoit ani destui. În tot timpul nevoinţei sale în pustie avea viaţa aspră, hrănindu-se numai cu verdeţuri, umbla desculţ şi îmbrăcat cu haine proaste şi nu voia să spună cuiva despre îmbunătăţita sa viaţă. Tăcea, pentru că zice Domnul nostru Iisus Hristos: Să nu ştie stînga, ce face dreapta ta. Pentru că tot cel ce-şi arată faptele sale cele bune, îşi ia plata sa, adică lauda cea de la oameni, iar de veşnica slavă se lipseşte. Iar cel ce doreşte viaţa veşnică, acela îşi tăinuieşte înaintea oamenilor a sa faptă bună şi, chiar de s-ar şi bate, tace. Cu adevărat un om ca acela este mucenic.

Trecînd săptămîna aceea în care în toate zilele îl băteau pe sfînt, multe dureri a răbdat şi, înştiinţîndu-se Samon patriciul că sfîntul mucenic este întru nesupunere, iarăşi a şezut la judecată şi, punîndu-l înainte, a căutat cu mînie la dînsul şi i-a zis: „Necuratule între oameni, pînă cînd tăinuieşti înşelăciunea în inima ta? Spune-ne nouă, cine şi de unde eşti?” Răspuns-a lui fericitul: „Cei ce fac în taină faptele urîte, precum faci şi tu, pe aceia cu adevărat se cuvine a-i numi mai necuraţi”. Iar Samon de o vădire ca aceea de mare ruşine s-a umplut încît, ruşinîndu-se de cei ce stăteau înaintea lui şi aprinzîndu-se de mînie şi de iuţime mare, a poruncit să aducă curele şi să lege mîinile cuviosului. Apoi, cu frînghii legîndu-i tare coastele, iar piciorul lui cel drept legîndu-l înapoi de coaste, să-l spînzure de o grindă cu capul în jos într-o cămară; şi cu inelul său a pecetluit uşa cămării aceleia. Deci astfel l-a lăsat să spînzure, pînă ce va spune despre sine, cine şi de unde este. Toţi cei ce erau acolo cîrteau în taină asupra lui Samon, mîniindu-se şi numindu-l ticălos pentru o muncire ca aceea ce se făcea de dînsul omului celui nevinovat.

Stînd sfîntul astfel spînzurat trei zile şi trei nopţi, iar după trei zile mergînd muncitorul şi deschizînd uşa, l-a aflat pe mucenic spînzurat. Însă, văzîndu-l la faţă luminat, ca şi cum nu pătimise nimic rău, s-a mirat şi mergînd mai aproape de dînsul, a zis: „Cine şi de unde eşti? Au nu te-au învăţat minte pe tine muncile acestea?” Iar fericitul nerăspunzînd nimic, a poruncit să-l pogoare de pe grindă şi să-l dezlege.

Fiind dezlegat, sfîntul a stat cu trupul sănătos, vindecîndu-l darul lui Hristos şi neavînd nici o vătămare. Toţi minunîndu-se preamult, a zis Samon: „Au nu am zis bine că omul acesta este fermecător? Pentru că iată, nici cît de puţin n-a bolit cu trupul; dar eu degrabă îi voi dezlega puterea vrăjitoriei lui. Chemaţi la mine pe hrănitorul de fiare”. Acela venind, i-a zis: „Să pregăteşti pentru dimineaţă un leu mai cumplit, nedîndu-i astăzi hrana cea rînduită, ca să fie flămînd; şi vom vedea pe fermecătorul acesta, de-l va birui şi pe leu”. A doua zi s-a adunat mulţime de popor la privelişte şi un leu groaznic s-a slobozit, răcnind foarte tare de foame. Şi ducîndu-l acolo pe Sfîntul Vasile, l-au aruncat la leu spre mîncare; iar leul, văzînd pe prea cuviosul, a început a tremura şi, apropiindu-se, s-a culcat şi se tăvălea înaintea picioarelor lui, ca oaia fără de răutate, încît toţi mirîndu-se, strigau: „Doamne miluieşte!”

Apropiindu-se cuviosul de leu, îl netezea cu mîna sa cea dreaptă şi, apucîndu-l de ureche, l-a scos afară, strigînd către cei ce stăteau înainte: „Iată oaia voastră, iată oaia”. Dar o minune ca aceasta făcîndu-se, nicidecum n-a voit Samon cel de alt neam să cunoască şi să înţeleagă că omul cel muncit de dînsul este al lui Dumnezeu. Deci a poruncit ca noaptea să-l înece pe sfînt în mare.

Slugile, luînd pe mucenic întru a treia strajă de noapte, l-au dus cu o corăbioară pe mare şi întru adînc aruncîndu-l legat, s-au întors. Iar cu porunca lui Dumnezeu, Cel ce păzeşte pe sfinţii Săi, îndată doi delfini din mare luînd pe cuviosul pe spatele lor, l-au scos la malul ce se numea Evdomi, şi era acela al şaptelea înaintea Constantinopolului. Acolo l-au pus pe uscat; şi, deodată, i s-au dezlegat mîinile şi picioarele. Deci sfîntul, sculîndu-se, s-a dus în cetate. Dar încă nu erau deschise porţile cele de aur şi a şezut lîngă ele, vrînd să se odihnească puţin. Într-acea vreme a venit acolo un om care era cuprins foarte tare de boala frigurilor şi a şezut aproape de sfîntul, tremurînd şi suspinînd de durere.

Făcîndu-i-se milă cuviosului, şi-a pus mîna pe dînsul şi, rugîndu-se, l-a tămăduit. Iar omul, văzîndu-se tămăduit, a căzut la picioarele cuviosului şi-l ruga să meargă cu el în casa lui. Omul acela era unul din cei mai mici cetăţeni, cu numele Ioan; şi a mers cuviosul cu el, bucurîndu-se. Iar Ioan cu soţia sa l-au primit cu dragoste şi, fiind vremea prînzului, au pus masă şi au mîncat, veselindu-se. Iar Ioan a spus femeii sale cum l-a tămăduit cuviosul prin chemarea numelui lui Hristos şi s-a bucurat femeia foarte de un oaspete ca acela, că s-a învrednicit a primi pe plăcutul lui Dumnezeu în casa sa. Pentru că era şi aceea foarte iubitoare de Hristos şi de străini şi petreceau întru frica lui Dumnezeu; iar numele ei era Elena.

După aceea, Ioan şi Elena, femeia lui, au început a-l ruga pe sfîntul să le spună cine şi de unde este? Răspuns-a sfîntul: „De unde sînt nu se cade acum a spune, ci mai pe urmă veţi şti; iar acum voiesc să mă duc pentru rugăciune în Mînăstirea Icoanei celei nefăcute de mînă, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care singură de sine s-a zugrăvit”. Şi sculîndu-se s-a dus, urmîndu-l Ioan. Apoi săvîrşind acolo rugăciunile sale, s-a întors în casa lui Ioan pentru rugămintea aceluia. Şi supărau Ioan şi soţia lui pe sfîntul, cu rugămintea să le spună cele despre sine. Iar el a zis: „Eu sînt acela pe care Samon patriciul l-a aruncat în adîncul mării. Dar Domnul meu Iisus Hristos, Căruia Îi slujesc din tinereţile mele, precum ştie, m-a păzit nevătămat”. Şi le-a spus cum îl cheamă şi apoi toate pe rînd, cîte i-a făcut patriciul împărătesc. Iar ei se minunau, căci auziseră despre dînsul şi mai înainte cum l-a muncit Samon şi cum nu l-a vătămat fiara, pentru că străbătuse vestea despre minunea aceea prin toată cetatea. Apoi îl rugară să petreacă cu dînşii în casa lor în toată vremea vieţii sale; şi plăcută i-a fost aceea sfîntului.

Deci i-au pregătit o casă de rugăciune şi sfeşnic unde înălţa cele obişnuite lui Dumnezeu. Şi cine poate să spună izvoarele lacrimilor lui pe care le vărsa în rugăciuni către Dumnezeu? Cine va număra plecarea genunchilor lui? Cine va povesti privegherile cele de toată noaptea? Pentru că fără de somn petrecea toate nopţile. Dar încă şi obiceiurile lui cele bune cine le va spune cu de-a-mănuntul? Spre mînie niciodată nu s-a mişcat, fiind ca un stîlp neclintit; era blînd ca un alt Moise şi David, liniştit ca Iacob, iar milostiv mai mult decît Avraam. Pentru că acela din multa sa bogăţie făcea milostenie, iar acesta din sărăcia sa pentru Dumnezeu, făcea mult bine săracilor. Pentru că ceea ce i se dădea de iubitorii de Hristos, îndată împărţea la cei ce nu aveau.

Locuind Sfîntul Vasile la acel iubitor de Hristos, Ioan, au început, după puţine zile, a veni la dînsul oamenii, unii pentru folos, iar alţii aduceau pe bolnavii lor pentru tămăduire; pe acei bolnavi cuviosul, punînd mîinile sale şi făcînd rugăciune, îi tămăduia cu darul lui Hristos. Şi s-au preamărit numele şi viaţa lui Vasile în acea cetate, încît mulţi, nu numai din popor, ci şi din cetăţeni, veneau la dînsul. Avea încă şi darul mai înainte-vederii, şi fiecăruia ce venea la dînsul, mai înainte îi vedea faptele cele tăinu-ite, ori bune ori rele. În singurătate, mustrînd pe cei sănătoşi, pe mulţi i-a ridicat spre pocăinţă. Şi mai înainte vedea cele ce vor fi şi înainte le spunea prooroceşte, precum va povesti cuvîntul.

Murind împăratul Leon, apoi şi Alexandru fratele lui sfîrşindu-se după un an, a rămas la împărăţie Constantin, fiul lui Leon, cel numit Porfirogenitul, cu maica sa Zoe (913-959). Dar, de vreme ce Constantin era încă foarte mic, i-au pus păzitori şi rînduitori împărăţiei pe Nicolae, patriarhul Constantinopolului şi pe Ioan, păzitorul palatului, care se poreclea Garida. Acelora le era încredinţat ca să îndrepteze toate lucrurile împărăteşti, pînă ce împăratul cel tînăr va veni în vîrstă. Într-acea vreme au năvălit barbarii asupra ţării greceşti şi pustiau pămîntul împrejurul Constantinopolului, încît nu era cine să strîngă putere de oaste şi să iasă la război împotriva barbarilor ce năvăliseră. Împărăţia grecească era în tulburare şi în primejdie mare, iar poporul Constantinopolului striga asupra patriarhului Nicolae, că nu poartă bine grija şi nu rînduieşte bine împărăţia.

Atunci Nicolae, sfătuindu-se cu ceilalţi boieri mari, a scris voievodului Răsăritului, cu numele Constantin, ce se poreclea Duca, să vină în cetatea împărătească şi să primească sceptrul împreună cu Constantin, tînărul împărat, care era crescut în palatul împărătesc şi, ca un bărbat tare şi viteaz în războaie, să năvălească împotriva celor de alt neam. Pentru că bărbatul acela, Constantin Duca, era foarte viteaz şi ostaş nebiruit, înfricoşat potrivnicilor, care lucru şi singuri de multe ori l-au mărturisit. Căci vedeau ieşind foc din armele lui Constantin şi din nările calului său, pornind asupra lor, arzîndu-i şi izgonindu-i, încît nu puteau să stea împotriva feţei lui. Constantin tăinuia acel dar ce-i era dat de la Dumnezeu, pentru că zicea: „Dormind eu în tinereţile mele, mi-a stat înainte o femeie prealuminoasă, cu porfiră împărătească îmbrăcată şi cu un cal de foc lîngă dînsa. Iar pe acel cal erau arme de foc şi mă silea să mă înarmez cu acele arme de foc şi să încalec pe acel cal înfricoşat, nevrînd eu şi temîndu-mă. După ce am făcut aceea, a zis către mine: „Să se teamă de tine vrăjmaşii lui Dumnezeu şi hulitorii Fiului Meu şi ca ceara să se topească de la faţa ta!” Aceasta zicîndu-mi, s-a dus”.

Aceasta spunea despre sine bărbatul acela, la care, dacă a venit scrisoarea patriarhului pentru primirea împărăţiei, el se lepăda, zicînd că e nevrednic a fi la o stăpînire înaltă ca aceea. Dar patriarhul şi toată suita au trimis iarăşi scrisori la dînsul, chemîndu-l la împărăteasca vrednicie, iar el le-a scris înapoi:

„Nu mi se cade mie să fiu cu unsul Domnului, cu împăratul, deşi este mic cu anii, şi a greşi Dumnezeului meu; şi încă mă tem ca nu cumva vreo înşelăciune şi meşteşug să se afle între voi şi mă veţi pierde pe mine”. O scrisoare ca aceea primind de la dînsul patriarhul şi boierii din Constantinopol, au trimis a treia oară la dînsul, fiecare deosebit scriindu-şi al său jurămînt, jurîndu-se pe cinstitul lemn al făcătoarei de viaţă Crucii Domnului, că nu cu suflete înşelătoare, ci cu drepte inimi îl chemau la împărăţia tînărului împărat. Iar el, crezînd jurămîntul lor, a venit la Constantinopol cu casnicii săi, unde l-au întîmpinat boierii şi cetăţenii cu multă slavă şi cinste.

Intrarea lui în cetate s-a făcut dimineaţa, pe cînd răsărea soarele. Şi i s-a făcut un semn, nu bun, vestindu-i dinainte moartea prin ucidere, pentru că, soarele strălucind luminos, o ploaie mică a căzut, iar picăturile care cădeau pe pămînt erau sîngerate. Iar patriarhul Nicolae şi cu sfetnicii lui, văzînd venirea şi cinstita întîmpinare de către popor a lui Constantin Duca, şi-au schimbat într-alt fel sfatul şi i-au închis intrările împărăţiei, nelăsîndu-l să meargă la împărat şi la maica acestuia. Iar el şi-a pus cortul său lîngă privelişte, la alergarea cailor. Şi veneau la dînsul boierii cei mari şi cetăţenii închinîndu-se lui, numindu-l împărat. Iar unii din boierii care se cunoşteau cu Sfîntul Vasile şi aveau dragoste către dînsul, mergînd la el, îl întrebau deosebit cum are să fie sfîrşitul acelui lucru ce s-a început. Sfîntul, plîngînd, le spunea că nu vor trece trei luni şi va fi sfîrşit sîngerat lui Constantin Duca, cel chemat la împărăţie, şi tuturor celor ce se ţin de dînsul. Spunînd acelea, fericitul se tînguia nemîngîiat şi neîncetat, pînă la slăbire.

Deci aceia, închizîndu-se în casele lor, petreceau în tăcere, neieşind nicăieri şi aşteptînd cu frică sfîrşitul cel proorocesc. Doi fraţi dintr-un pîntece ai unui boier mare, amîndoi cu cinstea protospătari, au mers la sfîntul şi l-au întrebat, zicînd: „Oare bine este ca să mergem la împăratul, cel nou-numit, şi să-i slujim?” Iar sfîntul le răspundea cu lacrimi: „Fiilor, să nu mergeţi acolo, că de veţi fi împreună cu dînsul, apoi unul cu ucidere de sabie va muri, iar altul tăierea urechilor şi a nasului va pătimi şi de rîs va fi la cei ce-l vor vedea, în toată viaţa sa”. Aceia, nebăgînd în seamă cuvintele sfîntului, s-au dus la privelişte şi cu cel nou-numit împărat s-au făcut una.

După două luni, Constantin Duca, cel chemat la împărăţie cu jurămîntul patriarhului şi rugăminţile a toată boierimea, văzîndu-se amăgit şi batjocorit, nu s-a răzbunat pentru aceasta, el, ca unul ce era viteaz în războaie şi avea după dînsul mulţime de ostaşi şi de popor. Pentru că putea, cu puterea ostaşilor şi a poporului, să sfărîme porţile împărăteşti încuiate şi să intre, sau să înconjoare cetatea mult timp şi să nu le slobozească cele de trebuinţă pentru hrană, şi atunci singuri ar fi căutat milă de la dînsul, şi intrarea iarăşi i-ar fi fost liberă. Însă el, fiind bărbat dreptcredincios şi temător de Dumnezeu, nu voia ca pentru dînsul să pătimească cineva rău, nici nu căuta ca prin sîngeroasă cale să se suie la treapta împărătească. Spre Dumnezeu punîndu-şi nădejdea şi spre jurămîntul patriarhal şi boieresc încă nădăjduind, s-a sfătuit cu ai săi să meargă fără război şi fără arme întru cele împărăteşti, cu pace, prin porţile de aramă, rupîndu-le, pentru că erau tare încuiate, şi zicea: „De ne vor primi cu blîndeţe bine va fi, iar de ne vor ucide, vor da pentru noi răspuns la Dumnezeu, înaintea Căruia o să ne judecăm, căci cu rugăminte şi cu jurăminte, chiar nevrînd noi, ne-au amăgit”.

Acestea zicînd, a pus jurămînt asupra tuturor celor ce erau cu dînsul, ca să nu îndrăznească nici unul să-şi scoată sabia sau săgeata în arc să pună asupra celor ce se împotriveau lor, căci -zicea el – nici o picătură de sînge a unui creştin să nu se verse pentru el. Aşa sfat făcînd şi jurămîntul întărindu-l, au pornit spre porţile cele de aramă. După ce cu sila le-au deschis şi mergeau încet spre palatele împărăteşti, îndată, din porunca patriarhului şi a sfetnicilor lui, săgetătorii pregătiţi pentru aceea au început a săgeta împotriva lor şi a răni pe mulţi; iar pe Duca l-au rănit tare în coastă, sub mîna dreaptă, şi a căzut la pămînt, gemînd de durere.

Apoi, cei de prin palat înarmaţi, a căror mulţime era adunată pentru aceea, au pornit cu săbiile asupra celor ce intrau cu pace şi nu se luptau împotriva lor şi au început a-i tăia ca pe nişte mlădiţe. Deci au omorît pe Constantin Duca, pe fiul său şi pe mulţi alţii, iar pe ceilalţi care apucaseră să fugă, i-au prins vii şi într-acelaşi ceas i-au muncit pe dînşii; pe unii tăindu-i în două, pe alţii spînzurîndu-i pe lemn înaintea porţilor cetăţii, iar altora tăindu-le nasurile, urechile şi vinele. Au căzut atunci cu Constantin Duca, ca la trei mii de bărbaţi nevinovaţi. Atunci şi acei doi fraţi proto-spătari, care veniseră la Sfîntul Vasile, au pătimit după proorocia cuviosului, pentru că unuia dintre dînşii i s-a tăiat capul, iar altul a suferit tăierea urechilor şi a nasului.

După aceea, lui Duca cel ucis ostaşii i-au tăiat capul, asemenea şi fiului său, şi le-au dus la patriarhul Nicolae şi la sfetnicii lui. Patriarhul a dat daruri celor ce au ucis pe Constantin, iar capul lui a poruncit să-l poarte în suliţă prin toată cetatea, spre batjocură, iar trupurile celor ucişi de sabie să le arunce în mare. O vărsare de sînge nedreaptă ca aceea s-a făcut atunci în Constantinopol, spurcîndu-se cetatea cu sînge de bărbaţi nevinovaţi, care, ca sîngele lui Abel, striga din pămînt către Dumnezeu, contra ucigaşilor. Astfel, nu de sabia vrăjmaşilor celor de alt neam, ci de sabia celor de o credinţă şi un gînd, fiind prieteni şi fraţi, a căzut puternicul voievod Constantin Duca, cel numit de dînşii împărat. Ostaşul cel slăvit cu vitejia, plăcutul lui Dumnezeu şi iubitul poporului, a pierit de jurămîntul oamenilor celor călcători de jurămînt şi fără de socoteală. Însă sufletul lui cel drept s-a sălăşluit în sînul dreptului Avraam; asemenea şi sufletele celorlalţi care au pătimit cu dînsul s-au învrednicit milei lui Dumnezeu.

Acest lucru s-a adeverit cu o minune ca aceasta: Deasupra trupurilor celor care spînzurau, s-au văzut în toate nopţile pogorîndu-se stele peste capetele lor, strălucind prealuminos, pînă la răsăritul soarelui. Aceasta cu dovedită însemnare arăta că au pătimit cu nevinovăţie şi că sufletele lor sînt sălăşluite în luminile sfinţilor. Şi acestea s-au zis spre arătarea proorocescului duh care era în Cuviosul părintele nostru Vasile, că cele ce el mai înainte le-a proorocit, aşa s-au şi întîmplat. Dar iată încă şi altele asemenea celor dintîi proorocii ale lui.

Roman patriciul, fiind ridicat pentru ocîrmuirea împărăţiei împreună cu tînărul împărat Constantin Porfirogenitul, i-a dat de soţie acestuia pe fiica sa, Elena, după ce acesta a venit în vîrstă. El avea şi alt ginere, ce se numea Saronit, cu dregătoria patriciu, care se mîndrea cu slava şi cu bogăţia sa şi gîndea vicleşuguri în inima sa, adică cum ar putea pierde pe împăratul Constantin, ca să răpească împărăţia pentru el.

Aproape de curtea lui Saronit era casa acelui iubitor de Hristos, Ioan, la care locuia Cuviosul Părintele nostru Vasile. Văzînd sfîntul cu ochii săi mai înainte văzători gîndul cel viclean al lui Saronit, zicea în sine: „Văd pe ticălosul acesta ce fel de sfaturi împotriva lui Dumnezeu alcătuieşte în inima sa. Dar voi merge şi-l voi mustra, ca doar se va lăsa de pornirile sale nebuneşti”.

Într-una din zile, cînd Saronit ieşea călare de la casa sa cu multă mîndrie şi mergea spre împărăteştile palaturi, trecea şi Sfîntul Vasile pe cale şi a început a grăi cu mare glas către dînsul: „Pentru ce inima ta gîndeşte cele viclene împotriva moştenirii lui Hristos? N-ai să ai parte de soarta împărătească! Încetează şi nu te osteni în zadar, ca nu vreodată să se mînie asupra ta Domnul, că vei pierde ceea ce ţi se pare că ai, adică cinstea patriciei”.

Saronit, auzind acestea, s-a umplut de mare mînie şi, repezindu-se asupra lui, l-a bătut peste cap cu biciul ce-l avea în mîini, făcîndu-i multe răni şi ocărîndu-l cu cuvinte dosăditoare, apoi s-a dus în calea sa. Fericitul Vasile, suferind cu răbdare bătăile, a doua zi iarăşi l-a întîmpinat pe cînd ieşea din casă şi cu aceleaşi cuvinte l-a mustrat ca şi ieri. Atunci Saronit a poruncit slugilor sale să-l prindă pe sfîntul şi să-l ducă la casa sa pînă ce se va întoarce de la palatele împărăteşti. După ce s-a întors, a poruncit să pregă-tească toiege spinoase şi, punînd înaintea sa pe sfîntul, a zis către dînsul: „Spune-mi, răule bătrîn, ce diavol te-a îndemnat să mă întîmpini cu astfel de îndrăzneală şi să grăieşti asupra mea unele ca acelea înaintea tuturor? Nu ştii oare că sînt ginere împărătesc şi mă găsesc cel dintîi în palaturile împărăteşti? Apoi că am şi bogăţie nenumărată ca nisipul de pe marginea mării, am slugi, averi şi sate, mulţime nespusă de turme, argint şi aur nenumărat, încă şi slava îmi este mare şi mi s-a dat cinste de la Dumnezeu, de la împăraţi şi de la toţi boierii? Iar tu, fiind cel mai prost bătrîn şi cerşetor sărac, cum ai îndrăznit a mă dosădi înaintea a tot poporul cu nişte cuvinte ca acelea, ocărîtoare şi mustrătoare? Spune-mi mai înainte, pînă nu te voi da la moarte!”

Fericitul îi răspunse: „Socoteşti oare că este tăinuită înşe-lăciunea şi viclenia pe care o ascunzi în inima ta? Singur Domnul mi-a descoperit că gîndeşti să îndrăzneşti ceva asupra împărăţiei. Dar să părăseşti acea necuvioasă dorinţă şi să nu cugeţi rele asupra unsului Domnului, pentru că îţi mărturisesc că, de nu te vei lăsa de acel rău sfat, se va mînia Domnul rău asupra ta şi-ţi vei pierde pomenirea ta de pe pămînt”.

Atunci nebunul Saronit, aprinzîndu-se de mînie şi schim-bîndu-se la faţă, a poruncit să-l întindă pe sfînt la pămînt şi să-l bată cu toiege fără cruţare, zicînd către slugi: „Bateţi-l bine, pînă ce se va izgoni dintr-însul duhul proorociei celei mincinoase”. Şi bătură pe sfînt ca pe un lemn nesimţitor, căci nimic nu răspundea, nici trupul nu mişca, nici nu se văita, nici altceva nu se auzea, decît numai bătaia toiegelor. Apoi, poruncind să înceteze, a închis pe pătimitor într-o închisoare strîmtă. A doua zi, scoţîndu-l, l-au bătut iarăşi fără milă cu vine de bou, l-au legat şi l-au închis.

A treia zi, prînzind şi îmbătîndu-se, l-a scos iar pe sfîntul şi a poruncit ca să-l bată cumplit cu beţele şi, pe cînd îl bătea, uşile casei lui Saronit erau deschise. Iar femeia cea binecuvîntată, Elena, soţia lui Ioan, trecînd pe acolo şi văzînd că-l bătea pe Cuviosul Vasile, a alergat repede în casa aceea şi a căzut peste sfîntul care era bătut şi, strigînd cu amare lacrimi, a zis: „Pe mine păcătoasa să mă bateţi, iar pe acesta, care este lumina mea, părintele meu cel duhovnicesc şi păstor, lăsaţi-l! Pe mine să mă ucideţi în locul lui, iar pe el eliberaţi-l!” Iar Saronit, omul cel cu nărav de fiară, a zis cu mînie către slujitori: „Bateţi-o şi pe aceasta, de vreme ce aşa doreşte, căci socotesc că este desfrînata lui”. Şi au bătut-o atît, încît o credea că este fără suflet.

Apoi a poruncit s-o ia de picioare şi s-o tragă afară din curte ca pe un cîine mort. Iar cuviosului părinte, legîndu-l cu o curea şi spînzurîndu-l, i-au făcut pînă la cinci sute de răni, bătîndu-l cu vine de bou; şi toate le răbda vitejeşte sfîntul, întărindu-l Dumnezeu. Apoi, dezlegîndu-l, l-a închis iarăşi în temniţă.

În acea noapte, Saronit a avut un vis, însemnîndu-i înainte pierzarea. Visul era în acest chip: I se arăta un stejar foarte înalt şi cu multe ramuri, în al cărui vîrf un corb îşi avea cuibul şi îşi acoperea puii cu aripile sale. Apoi a văzut pe doi oameni oarecare ce veniseră la stejar cu topoarele, voind să-l taie, şi grăiau unul către altul: „Corbul acela, mult croncănind, nu lasă pe împărat să doarmă în pace!” Celălalt răspunse: „Dar şi pe iubitul lui Dumnezeu, Vasile, rău l-a muncit”. Apoi începură a tăia copacul. Şi după ce a căzut la pămînt, unii alergau îmbrăcaţi cu vechi rupturi şi luau ramurile cele căzute din copac şi le aruncau în foc. Acolo a mai văzut şi pe Cuviosul Vasile, stînd lîngă copacul cel tăiat şi zicînd: „Tot lemnul care nu face rod bun îl taie şi se aruncă în foc”. Apoi, întorcîndu-şi cuviosul către dînsul vorba, a zis: „Nu ţi-am zis oare, să-ţi laşi socotinţa ta cea rea, ca să nu pierzi şi acea înălţime pe care o ai?”

Deşteptîndu-se din somn, ticălosul Saronit s-a simţit rău bolnav şi, socotind în sine vedenia aceea, îi veni frică şi mîhnire. Deci a trimis îndată de a dezlegat pe sfîntul din legături şi l-a eliberat. Apoi, ducîndu-se cuviosul la locuinţa sa şi văzîndu-l Ioan s-a bucurat foarte; dar văzîndu-i rănile cele cumplite, plîngea. Ase-menea şi toţi cei ce iubeau pe sfîntul, auzind că este liber, s-au adunat în casa lui Ioan, bucurîndu-se şi plîngînd. Iar soţia lui Ioan, fericita Elena, după acea nemilostivă bătaie, bolind, degrabă s-a sfîrşit. Dar şi ticălosul Saronit nu s-a mai sculat din boala sa, pentru că în acele zile a murit şi s-a împlinit ceasul aceluia şi proorocia Sfîntului Vasile.

Nu după multă vreme, dreptcredinciosul şi bunul bărbat Ioan, care slujea cuviosului, s-a dus către Domnul şi a rămas Sfîntul Vasile singur, în casa aceluia. Şi veneau în toate zilele mulţi, aducîndu-şi bolnavii lor, iar sfîntul îi tămăduia pe dînşii cu rugăciunea sa. Asemenea şi mulţime de săraci alergau la fericitul, pentru că le împărţea lor toate cele aduse lui de la iubitorii de Hristos şi nu lăsa la sine nimic pînă a doua zi. După aceasta, un cetăţean oarecare dreptcredincios şi iubitor de Dumnezeu, anume Constantin, socotit ca barbar, a poftit cu rugăminte multă şi cu lacrimi pe Cuviosul Vasile să vină la dînsul şi să locuiască în casa lui şi i-a pregătit chilie deosebită şi liniştită. Şi, precum oarecînd sumaniteanca Sfîntului Prooroc Elisei, tot astfel bărbatul acela a pregătit plăcutului lui Dumnezeu, Vasile, pat, masă, scaun şi sfeşnic şi l-a încredinţat uneia din bătrîne, cinstită şi îmbunătăţită, care de mulţi ani petrecea în văduvie curată şi de Dumnezeu plăcută, cu numele Teodora, ca să-i slujească omului lui Dumnezeu. Iar cînd venea cineva, vrînd să-l vadă pe sfîntul şi să vorbescă cu el, aceea vestea fericitului pentru cei ce veneau. Iar el, din chilie mergînd în casa Teodorei, primea pe cei ce veneau.

Deci în toate zilele mergea în casa Teodorei, primind şi învăţînd pe cei ce veneau, tămăduind bolnavii şi mîngîind pe cei săraci ce se adunau la dînsul, cu darea celor de trebuinţă. Iar seara Sfîntul Vasile se ducea în chilia sa ca să-şi săvîrşească obişnuitele lui rugăciuni către Dumnezeu. Şi se făcuse numele lui slăvit în tot Constantinopolul şi se cinstea nu numai de mireni, ci şi de cei duhovniceşti. Căci îl cercetau mulţi monahi, preoţi şi arhierei şi primeau folos şi ajutor de la dînsul. Iar domnii şi boierii cu rugăciuni chemau pe sfîntul în casele lor, ca să cerceteze pe cei bolnavi şi să facă rugăciune pentru dînşii. Şi oriunde mergea sfîntul la bolnavi, îndată îşi punea pe dînşii mîinile şi cu rugăciu-ne îi tămăduia şi izgonea diavolii cu cuvîntul, apoi obiceiurile cele rele ale oamenilor le îndrepta şi-i povăţuia la fapta bună, învăţîndu-i nu numai cu cuvintele izvorîtoare de miere, ci uneori şi mustra pe cei ce greşeau, pentru că toate arătate îi erau lui de Dumnezeu, Văzătorul a toate.

Odată, fiind chemat la palatul împărătesc, l-a mustrat pe împăratul Roman (920-944), în deosebit loc, pentru iubirea cea mare de argint şi pentru tulburarea spre femei, căci multe avea. Iar împăratul nu numai că nu s-a mîniat asupra lui, ci a primit cu blîndeţe mustrarea aceea şi s-a făgăduit să-şi îndrepte viaţa. Asemenea şi pe Anastasia, patricia cea mai mare, mustrînd-o pentru greşelile ce i se întîmplaseră ei în taină, a ridicat-o spre pocăinţă şi sfîrşitul ei mai înainte, văzîndu-l, i l-a vestit.

Împărătesei Elena, soţia împăratului Constantin Porfirogenitul, i-a proorocit că va naşte o fiică, iar după aceea un fiu, care va creşte şi va împărăţi; lucru care s-a şi întîmplat. Şi i-a dat lui împărăteasa aur mult, însă nu voia a se atinge de el. Atunci împărăteasa l-a jurat cu numele Preasfintei Treimi, ca să ia cît va voi. Iar sfîntul, luînd trei galbeni cu degetele sale, i-a dat bătrînei slujitoare Teodora, care sta acolo. Iar unii din cei ce stăteau înaintea împărătesei, ziceau sfîntului: „Dă, părinte, mai mult bătrînei aceleia!” Răspuns-a lor sfîntul: „Fiilor, nu ne trebuie mulţi spini, că împung cu adevărat mîinile noastre”. Iar împărăteasa a zis către dînsul: „Cu adevărat, cinstite părinte, tu ai iubit pe Hristos din toată inima ta şi te-ai făcut străin de deşarta lume; pomeneşte-ne în rugăciunile tale cele primite!” Şi l-a liberat cu pace.

În acea vreme, s-a cunoscut cu Sfîntul Vasile un oarecare mirean, anume Grigorie, şi i s-a făcut ucenic şi singur văzător al nevoinţelor lui celor multe, iar după aceea şi scriitor al vieţii lui, pe care a scris-o foarte pe larg, aici punîndu-se pe scurt. Acest Grigorie, cînd a mers întîi la Sfîntul Vasile, s-a auzit pe nume chemat, deşi niciodată nu-l văzuse, nici nu-l ştiuse. Pentru că era îndestulat darul proorociei în fericitul bătrîn şi nu numai lucrurile cele neştiute, ci şi gîndurile inimilor omeneşti prin descoperire dumnezeiască le vedea; pentru că îi spunea lui Grigorie toate cîte acela le gîndea în sine. Pe o monahie oarecare mincinoasă, care petrecea în necurăţie şi în vrăji, a mustrat-o şi i-a spus înainte fărădelegile ei cele tăinuite şi pierzarea ei.

Un preot venind să-l cerceteze pe sfîntul, i-a adus ca dar nişte mere; iar cînd prînzeau, gîndea în sine preotul cîţi bănişori a cheltuit cu merele. Atunci i-a zis sfîntul: „Ce gîndeşti, frate, neştiindu-ţi cheltuiala pentru poame? De la mine să ştii, nu-ţi mai osteni gîndul tău, că zece bănişori ai dat pentru mere”. Iar preotul, auzind aceea, s-a cutremurat, minunîndu-se de mai înainte vederea bătrînului şi binecuvînta pe Dumnezeu că are un plăcut al Său ca acela, în zilele acelea.

Un cîrciumar cunoscut al sfîntului, văzîndu-se pe sine că ajunsese sărac, a mers la cuviosul, poftindu-l să-i cerceteze casa lui, ca, prin venirea şi prin rugăciunile sfîntului, să i se binecuvinteze pivniţa lui. Mergînd sfîntul, l-a primit cîrciumarul precum se cădea şi a chemat la masă pe mulţi săraci. După aceea l-a băgat în pivniţă, ca să-i binecuvinteze vasele cu vin. Iar cuviosul bătrîn, binecuvîntîndu-i vasele, a mers la un vas ce încăpea în el ca la cincisprezece măsuri de vin şi a zis către cîrciumar: „Cu adevărat, frate, toate vasele tale le-am binecuvîntat în numele lui Iisus Hristos, iar acest vas îl voi sfărîma”.

Însă cîrciumarul îl ruga pe sfînt, zicînd: „Nu, părinte, nu-l sfărîma, ci îl binecuvintează şi pe acela, căci îmi văd negustoria mea scăzută şi sînt mult dator şi mă tem ca să nu cad în cea mai de pe urmă sărăcie”.

Grăit-a sfîntul: „Eu toate acestea le ştiu, însă vasul acesta îl voi sfărîma, ca din mari primejdii să te izbăvească pe tine; căci pentru aceea am şi venit aici”. Iarăşi a zis cîrciumarul: „Capul meu mai bine să-l sfărîmi, părinte, decît vasul acesta”. Sfîntul, văzînd o despicătură groasă care era acolo, a luat-o şi a început a sfărîma vasul acela. Iar după ce s-a spart vasul, s-a vărsat o mulţime de vin, iar cei ce stăteau acolo cu mîhnitul cîrciumar, vecinii şi prietenii lui, văzînd ceea ce se făcea, au început a cîrti, gîndind întru ei hule asupra fericitului părinte. Cuviosul, înţelegînd cu duhul cîrtirea şi gîndul lor, a luat o trestie ce se întîmplase acolo şi, băgînd-o în fundul vasului, pentru că mai avea încă puţin vin, a scos de acolo un şarpe lung de trei coţi, umflat, şi a zis către toţi: „Pentru că mă huliţi, o, fiilor, în inimile voastre, ca şi cum aş fi făcut ceva rău? Vedeţi şarpele acesta? Cîţi, neştiind, ar fi băut din vinul acesta, ar fi murit, şi în cîtă primejdie ar fi căzut omul acesta! Oare cu plăcere v-ar fi fost dacă s-ar fi întîmplat aşa? N-am făcut bine, stricînd vasul?” Zicînd acestea, sfîntul, a aruncat şarpele la pămînt. Iar cîrciumarul şi cei ce erau cu dînsul, căzînd la cinstitele lui picioare, îşi cereau iertare şi, din ceasul acela, s-a binecuvîntat casa acelui cîrciumar cu toată îndestularea de ajuns, prin rugăciunile Cuviosului Vasile.

O femeie, cu numele Teodotia, ţinînd în mîini un copil ca de patru ani, s-a dus la cuviosul, închinîndu-se şi cerînd rugăciuni către Dumnezeu, deoarece pruncii care se năşteau dintr-însa după trei ani mureau şi acela pe care îl avea pe mîini era bolnav. Unele ca acestea spunînd femeia aceea, copilul a început a plînge şi a cere pîine. Iar cuviosul bătrîn luînd o bucăţică de pîine a dat-o pruncului şi, zîmbind, l-a întrebat cum îi este numele. „Leon mă numesc”. Apoi a zis către maică: „Pentru multa dragoste şi osîrdie pe care o ai către Preacurata Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu, mergînd totdeauna la biserica ei, care se numeşte Odighitria, Dumnezeu îţi dăruieşte pe pruncul acesta întreg şi sănătos şi-l vei vedea crescut bine în învăţătura cărţii, monah şi cleric şi mult te vei bucura de el. Căci va fi bun la obiceiuri, înţelept, cinstit şi slăvit, pentru că Domnul îl va păzi. Iar ceilalţi prunci, cîţi vei mai naşte, vor pătimi asemenea ca cei dintîi”. Femeia, închinîndu-se sfîntului, s-a dus şi toate acelea s-au împlinit mai pe urmă după proorocia sfîntului.

Odată a venit la sfîntul un om oarecare cunoscut lui şi cerea de la dînsul binecuvîntare de cale, fiindcă avea să se ducă în părţile Răsăritului, fiind trimis de stăpînul său pentru o trebuinţă oarecare. Cuviosul, uitîndu-se în faţa lui cu dinadinsul şi văzînd mai înainte cele ce aveau să i se întîmple în cale, a zis: „Rîul Helidon este înfricoşat, însă se va îmblînzi pentru păcătosul Vasile”. Grăind acestea, nimeni n-a înţeles ce a zis. Omul acela a plecat în calea sa, iar cînd era prin părţile Răsăritului s-a întîmplat în cale un rîu, pe care nu-l ştia, pentru că nu umblase niciodată pe calea aceea. Şi era rîul acela lat ca de douăzeci de stînjeni şi atît de repede, încît pasărea abia putea să zboare. Şi stînd pe mal, omul acela căuta un loc, apoi, îndrăznind, a mers călare, voind să treacă în partea cealaltă, dar îndată l-a luat repezeala rîului şi-l ducea prin mijloc spre mare; şi era în mare frică şi în primejdie de moarte, fiind aproape să se înece. Atunci a strigat de frică, zicînd: „Doamne, ajută-mi, pentru rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Vasile!” Abia a sfîrşit cuvîntul acela şi îndată a văzut pe Sfîntul Vasile umblînd pe rîu şi certînd repeziciunea apei, apoi a luat calul de frîu, l-a trecut pe celălalt mal şi s-a făcut nevăzut. Iar omul, scăpînd de înecare, a mulţumit lui Dumnezeu şi Cuviosului Vasile, plăcutul Lui.

Ajungînd apoi într-un sat oarecare, a poposit şi a întrebat de rîu, cum se numeşte. Şi i-au spus oamenii că se numeşte Helidon, adică rîndunică, pentru că se aseamănă cu repeziciunea zborului rîndunelei, şi pe mulţi care n-au ştiut să treacă pe el i-a dus în mare şi i-a înecat. Atunci omul şi-a adus aminte de cuvîntul cuviosului care i-a zis cînd l-a liberat pe cale: „Rîul Helidon este înfricoşat, dar se va alina pentru Vasile”. Atunci a strigat: „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie! Încă una poftesc de la Tine, Stăpîne; mă rog să mă învredniceşti ca iarăşi să văd pe plăcutul Tău şi să sărut cinstitele lui cărunteţi!” După aceea, întorcîndu-se din cale, s-a dus la cuviosul şi a căzut la picioarele lui, mulţumindu-i şi spunîndu-i cele ce i se întîmplaseră, adică cum a arătat Dumnezeu spre dînsul mila Sa, prin rugăciunile lui cele sfinte.

Cel mai sus pomenit Grigorie, mireanul, era iubit de sfîntul, de vreme ce tînărul era îmbunătăţit în feciorie, în curăţie şi în pustnicie, petrecîndu-şi viaţa ca şi monahii în casa sa între mireni, cu averea care îi rămăsese de la părinţi. Acela se ducea adeseori la Cuviosul Vasile şi, învăţînd din buzele lui cele de miere curgătoare, s-a învrednicit a se numi ucenic. El avea deosebită dragoste şi credinţă către Sfîntul întîiul Mucenic Ştefan şi alerga la biserica lui şi o înfrumuseţa cu bună podoabă. Şi era un sat în părţile Traciei, aproape de cetatea Randist, unde voia să se ducă la vremea secerişului, pentru adunarea rodurilor; şi a venit mai întîi la cuviosul învăţător şi a luat binecuvîntare pentru cale. Apoi a intrat în biserica întîiului mucenic şi cu genunchii plecaţi s-a rugat mult, privind la sfînta lui icoană. Iar la sfîrşit a zis: „Iată, văd cale depărtată pe uscat şi pe mare. Deci tu, o, Sfinte întîiule Mucenice Ştefane, păzeşte-mă în calea aceasta de toată răutatea şi, precum am slujit după puterea mea sfîntului tău lăcaş, aşa şi tu, după darul cel dat de la Dumnezeu, să-mi fii în toată primejdia acoperitor, ajutător şi de grijă purtător”. Astfel rugîndu-se, s-a dus.

Mergînd el, i s-a întîmplat de a găsit un brîu la o gazdă unde se odihnise, avînd preţ de doi galbeni, pe care îl pierduse fiica celui cu casa. Cercetînd casnicii gazdei despre brîu, întrebînd şi pe oaspeţi despre dînsul, Grigorie, prin îndemnarea diavolească, a tăinuit brîul, zicînd în sine: „Cei ce au pierdut brîul sînt bogaţi, iar eu îl voi vinde şi, pentru mîntuirea lor, voi împărţi preţul la săraci”. Apoi, călătorind înainte pe calea apucată, a pierdut brîul său cel adevărat, fiind asemenea de doi galbeni, împreună cu punga în care erau patru galbeni, cît putea să-i ajungă pe cale, şi s-a mîhnit foarte de aceea. Atunci i s-a arătat în vis Cuviosul Vasile, arătîndu-i o ulcică stricată şi zicîndu-i: „Vezi vasul acesta sfărîmat şi netrebnic?” Grigorie răspunse: „Îl văd, stăpînul meu”.

Grăit-a sfîntul: „De-l va fura cineva, împătrit i se va cere şi i se va lua de la cel ce a furat ori în veacul de acum, ori în cel ce va să fie; şi de va fi bogat cel ce a furat, apoi din bogăţia lui se va lua a patra parte; iar de va fi sărac, apoi pentru a patra parte se va munci”. Grigorie zise: „Părinte, eu n-am furat niciodată nimic”. Sfîntul răspunse: „Brîul cel găsit al fiicei celui cu gazda, tăinuindu-l, zici că nimic n-ai furat?” Zis-a Grigorie: „Nu l-am furat, părinte, ci l-am găsit”. Zis-a sfîntul iarăşi: „Să ştii, fiule, că cel ce a găsit un lucru străin, pierdut, dacă nu-l va spune şi nu i-l va întoarce celui ce-l caută, ca un fur se va judeca. Deci, ţi se cădea să întorci ceea ce ai găsit, dar, de vreme ce ai tăinuit lucrul cel străin, pentru aceea ai pierdut al tău şi s-a luat de la tine mai mult decît împătrit, în faţa celor tăinuite; dar încă mai păzeşte-te, ca să nu pătimeşti ceva şi mai rău”.

Deşteptîndu-se din somn, Grigorie era în mare mîhnire, pe de o parte că a greşit, iar pe de alta, că ceva mai rău i-a spus înainte sfîntul; şi mergea întristat. Ajungînd la satul său şi adunînd rodurile, i s-a întîmplat o ispită mai amară decît cea dintîi. Astfel unul din argaţi, anume Alexandru, s-a însurat acolo după lege cu o fetişoară, anume Melitina, însă fermecătoare, rea la nărav şi preadesfrînată, care spre necurata poftă era atît de neînfrînată, încît în puţină vreme pe toţi bărbaţii de primprejur i-a atras spre a sa fărădelege; şi nimeni nu putea să deschidă gura asupra ei, pentru că, dacă auzea pe cineva grăind ceva rău de dînsa, îndată rînduia asupra aceluia boală cumplită.

Prin farmece şi pe bărbatul ei, de care era bătută, după vrednicie, pentru ale ei fărădelegi, cu neputinţe atît de mari îl obosise, încît nici muştele nu mai putea să le alunge de la sine. Şi de multe ori, fiind mînioasă, îl bătea cu băţul sau cu varga şi-l izgonea din casă, căci el nu putea să se împotrivească ei, fiind chinuit de dureri pînă în sfîrşit. Şi se povestea şi despre maica ei, că atît de mare fermecătoare era, încît cu farmecele ţinea în loc zburarea păsărilor, oprea pornirea rîului şi pe dobitoace nu le lăsa să umble şi alte multe răutăţi făcea, pe care omul nu este liber să le grăiască.

Acea vrăjitoare, asemănîndu-se maicii sale, făcea fapte şi mai rele, dîndu-se în desfrînare nemăsurată. Şi dacă cineva ar fi zis vreun cuvînt rău asupra ei, acela, după două sau trei luni, cădea în slăbănogire; iar dacă ar fi îndrăznit cineva s-o lovească cu mîna, acela, neajungînd pînă a treia zi, murea. Acea fermecătoare şi desfrînată văzînd pe Grigorie tînăr şi frumos la chip, s-a rănit de podoaba lui şi voia să-l amăgească spre a sa necurată amestecare.

Deci, fără de ruşine umbla în urma lui şi în toate zilele făcea lucruri înaintea ochilor lui, iar noaptea trimitea asupra lui visuri, arătîndu-i faţa sa şi aţîţînd într-însul pofta. Şi Grigorie ajunsese în mare tulburare a gîndului său, în învăluirea şi în furtuna poftei trupeşti, diavolii aprinzînd nevăzut într-însul focul poftei, iar acea tînără desfrînată amăgindu-l cu ochii, cu cuvintele şi cu toate chipurile cele desfrînate. Şi dacă nu i-ar fi ajutat Domnul, cu rugăciunile Sfîntului întîiului Mucenic Ştefan şi cu ale Cuviosului Vasile, s-ar fi sălăşluit în iad, prin căderea sufletului în păcat. Pentru că se lupta cu gînduri desfrînate ziua şi noaptea şi uneori slăbea cu gîndul, iar alteori tare se împotrivea gîndului, nevrînd să-şi întineze feciorescul său trup, care din pîntecele cel de maică nu cunoscuse femeie.

De multe ori voia să izgonească cu necinste de la sine pe neruşinata aceea, dar se temea de boala cea din farmece făcute de ea, precum s-a întîmplat la mulţi; şi-şi aducea aminte de prooroceştile cuvinte ale Cuviosului Vasile, pe care i le grăise în vis: „Păzeşte-te ca să nu pătimeşti ceva şi mai amar”. Pentru că, ce poate unui bărbat curat să-i fie mai amar, decît o primejdie ca aceea, cînd corabia fecioriei îi este aproape de înecare. Apoi, voind de mii de ori mai bine să moară decît să piardă fecioria sa cea păzită pentru dragostea lui Hristos, a luat îndrăzneală şi, pornindu-se cu multă mînie, cu băţul şi cu cuvinte de ocară a izgonit de la sine pe neruşinata aceea, strigînd la ea: „O, fiică a lui Belzebul, de vei îndrăzni mai mult să vii la mine, apoi trupul tău cel necurat îl voi sfărîma în bucăţi cu bătăile”. De atunci desfrînata a lăsat şi gîndurile de desfrînare.

După aceasta, acea necurată fermecătoare, făcînd răzbunare, a adus asupra lui o boală cumplită, în care el era să moară, de nu l-ar fi tămăduit Sfîntul şi întîiul Mucenic Ştefan şi Cuviosul Vasile, prin arătarea sa, de care lucru singur Grigorie scrie astfel: După cîteva zile, fiind un zăduf mare, am mers la rugăciune la biserica Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, din mijlocul viilor, şi era Duminică. Iar după săvîrşirea rugăciunilor, m-am odihnit puţin lîngă biserica aceea. Şi iată am văzut în vis un nor negru, venind de sus şi căzînd peste mine, apoi un glas am auzit, zicînd: „Pri-meşte ceea ce ţi-a făcut Melitina”. Şi mi s-a făcut norul acela foarte greu şi rece şi mi-a intrat în cele dinăuntru. Şi deşteptîndu-mă, m-am aflat cuprins de boală cumplită şi am cunoscut că mi s-a pricinuit acea boală de la desfrînata aceea, de vreme ce nu m-am învoit la pofta ei necurată.

Sculîndu-mă de acolo cu osteneală, m-am dus gemînd şi m-am culcat pe patul meu. Şi din zi în zi grea mi s-a făcut boala, încît de porţile morţii mă apropiasem. Apoi m-a cuprins un foc fără de măsură şi toate mădularele mele tremurau ca o trestie uscată. Şi astfel mi-a fost boala, încît mintea omenească nu poate să spună, şi, neputînd s-o sufăr, mă sculam şi, fugind, mă aruncam pe la umbra copacilor pentru răcorire şi de acolo mă porneam în apele din pîraie, vrînd să-mi răcoresc văpaia ce era în mine. Şi de multe ori gîndeam să mă înec, neputînd suferi cumplita durere. Şi strigam de durere: „O, nevoie! O, de este astfel focul gheenei, mai bine ar fi fost să nu se nască omul”. Iar faţa de om n-o cunoşteam, nici nu puteam să vorbesc cu cineva şi o noapte mi se părea că este mai lungă decît patruzeci de ani.

Chinuindu-mă de boală pînă în sfîrşit şi slăbind foarte, mi se părea a fi undeva, într-o vale adîncă, ale cărei coaste erau foarte înalte spre răsărit şi apus. Iar eu, stînd pe partea cea dinspre apus, începeam a mă pogorî, ca şi cum alunecam încet în prăpastia cea fără de fund şi, de mare frică fiind cuprins, mi-am adus aminte de Sfîntul întîiul Mucenic Ştefan; apoi, greu suspinînd, am plîns şi am zis: „Sfinte întîiule Mucenic, astfel ai ascultat rugăciunile mele, cu care m-am rugat în biserica ta, cînd am ieşit din împărăteasca cetate? Iată, mă pogor în prăpastie şi de acum nu mă vei mai vedea, pentru că nici nu voi mai sluji de acum înainte, căci văd că de porţile morţii m-am apropiat”. Şi, căutînd spre partea văii dinspre răsărit, am văzut acolo ca o altă lume de limbi pămînteşti nespuse; apoi am zărit de acolo venind spre mine pe Sfîntul întîiul Mucenic Ştefan, în stihar roşu, grăindu-mi cu dragoste: „Ce-ţi este ţie, iubitule? De ce pătimeşti? Nu te mîhni asupra mea că n-am fost aici, deoarece am cercetat bisericile mele cele ce sînt în toată lumea, precum fac şi ceilalţi sfinţi. Iar acum, iată, am venit! Dar, o, ce necuraţi fermecători! Vezi, cum ticăloşii pot vătăma pe oameni cu voia lui Dumnezeu?” Apoi l-am întrebat: „Ce sînt aceste înalte coaste ale văii acesteia şi ce este prăpastia aceasta ce se vede?” Răspuns-a sfîntul: „Acestea sînt porţile morţii, iar prăpastia aceasta este aceea pe care toţi cei ce mor o trec cu multă osteneală, pînă ce ajung în acea parte a răsăritului şi acolo este cărarea care duce în cealaltă lume”. Şi am zis către dînsul: „Deci şi eu, stăpîne al meu, precum văd, iată mor”. Acela a răspuns: „Şi ce este dacă mai aştepţi, fiind adus aici?” Iar eu, din adîncul inimii suspinînd şi gemînd, am zis: „Să nu-mi fie mie aceasta acum, stăpîne al meu, pentru că nu sînt gata de moarte”. Şi apucîndu-mă sfîntul de mînă, m-a scos din prăpastia aceea şi m-a dus pe partea văii dinspre răsărit, la un loc înalt, şi mi-a zis: „Iată, eşti scos din iadul morţii”. Şi îndată m-am aflat umblînd într-o curte minunată.

Dar, deoarece mi se părea că de durerile cele grele nu pot umbla, Sfîntul întîiul Mucenic, cu o dumnezeiască dulceaţă suflînd, mi-a arătat umerii săi, zicîndu-mi: „Urcă în spatele meu şi vom merge”. Astfel trecînd noi prin curtea aceea, am văzut nişte vase mari de piatră, albe ca zăpada, care încăpeau într-însele cîte o sută, două sute şi trei sute de măsuri şi erau pecetluite. Şi am întrebat pe sfîntul: „A cui este această curte şi aceste vase, şi ce este într-însele?” Răspuns-a sfîntul: „Toate acestea sînt ale Cuviosului Vasile, care te-a primit pe tine, ca pe un fiu al său; iar în vase este duhovnicescul untdelemn cel dat lui de la Dumnezeu, cu care unge pe cei păcătoşi ce vin la dînsul, îi curăţă de necurăţiile lor şi fii ai lui Dumnezeu îi face, pentru că este ca unul din Apostoli şi multe suflete din gura satanei le-a izbăvit”.

Am întrebat iarăşi pe sfînt: „Unde mergem acum, stăpîne al meu?” El mi-a răspuns: „Mergem la Cuviosul Vasile”. Şi încă vorbind noi, iată că Sfîntul Vasile ieşea dintr-o cămară întru întîmpinarea noastră şi a zis către dînsul întîiul Mucenic Ştefan: „Aşa, o, Părinte Vasile, pe iubitul tău fiu Grigorie, în vremea cea de nevoie l-ai lăsat; şi de n-aş fi apucat înainte să-i ajut, ar fi murit cu adevărat!” Răspuns-a cuviosul: „Te-am văzut pe tine, fericite, fiind cu dînsul, şi pentru aceea eu n-am mers la el. Însă acum, de este cu plăcere lui Dumnezeu, să facem cu dînsul cea mai desăvîrşită milă”.

Amîndoi sfinţii mergeau împreună, avîndu-mă pe mie între dînşii; şi am ajuns la un loc foarte întunecos, în care am văzut un balaur mare şi înfricoşat, iar Cuviosul Vasile a grăit: „Acest balaur puţin de n-a omorît pe fiul meu, Grigorie”. Apoi, luînd o piatră mare, a lovit pe balaurul acela şi l-a ucis. După aceea, ne-am aflat în împărăteasca cetate, la biserica Sfîntului întîiului Mucenic Ştefan şi am auzit înăuntru glas de tineri, care cîntau cu dulceaţă Domnului. Şi a zis către mine Sfîntul Mucenic Ştefan: „Iată, cu darul lui Hristos, eşti sănătos! Intră şi tu în biserică şi cîntă cîntare de mulţumire Stăpînului a toate, Dumnezeu, Cel ce ţi-a arătat milostivirea Sa cea multă”. Iar eu, îndată închinîndu-mă folosito-rilor mei, Sfîntului Ştefan şi Cuviosului Vasile, am intrat în biserică, cîntînd: Domnul este luminarea mea şi Mîntuitorul meu, de cine mă voi teme?, apoi am cîntat şi cealaltă parte a psalmului aceluia. Iar tinerii aceia preafrumoşi, văzîndu-mă, s-au bucurat de mine şi mi-au zis: „Vino, iubitul nostru, de te veseleşte împreună cu noi!”

La aceste cuvinte a încetat vedenia, iar eu, venindu-mi în fire, m-am minunat şi m-am simţit sănătos. Apoi, luînd puţină mîncare, m-am întărit şi am adormit cu mulţumire. Iar după ce m-am deşteptat, am început a umbla şi, în puţin timp însănătoşindu-mă desăvîrşit, m-am urcat în corabie şi am plecat la Constantinopol, spunînd la toţi cele ce mi s-au întîmplat, cum m-am izbăvit de moarte cu rugăciunile Sfinţilor Ştefan şi Vasile.

În acel timp, fericita Teodora, cea mai sus pomenită, luînd rînduiala monahicească, s-a mutat către Domnul. Aceasta a slujit mult în timpul Cuviosului Vasile şi toţi cîţi aveau dragoste duhovnicească către cuviosul s-au mîhnit pentru Teodora, deoarece sfîntul, fiind bătrîn, o avea pe dînsa mijlocitoare, căci pe toţi îi primea cu dragoste şi cu cuvinte bune îi mîngîia, că era blîndă şi milostivă, iubitoare de Hristos, întreagă la minte şi plină de înţe-legere duhovnicească.

Deci, lui Grigorie i-a venit dorinţa ca să ştie unde se află Teodora după mutare. Care parte a dobîndit? Cea din dreapta, sau cea din stînga? Oare s-a învrednicit de vreo milă şi uşurare de la Dumnezeu, pentru că slujise Sfîntului Vasile cu atîta osîrdie? Gîndindu-se la aceasta, ruga adeseori pe Cuviosul Vasile să-i spună cele despre dînsa, căci credea fără îndoială că plăcutului lui Dumnezeu, Vasile, nu-i este tăinuit ceva despre sufletul ei. Şi adeseori cu multe rugăciuni supăra pe sfîntul bătrîn. Nevrînd sfîntul să mîhnească desăvîrşit pe duhovnicescul său fiu, s-a rugat Domnului pentru dînsul, ca adică întru vedenie să i se descopere lui cele despre Teodora.

Deci, în aceeaşi noapte, odihnindu-se Grigorie, a văzut în vedenia somnului pe fericita Teodora, într-un locaş luminos, gătit de Dumnezeu Cuviosului Vasile, care era strălucit cu cereasca slavă şi de negrăite bunătăţi plin. Într-acel locaş era sălăşluită Cuvioasa Teodora, cu rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu Vasile; căci lui cu osîrdie şi cu iubire de osteneală în lumea aceasta a slujit ani destui şi s-a învrednicit a vieţui în locaşul aceluia în viaţa cea fericită, prin rugăciunile lui cele sfinte.

Văzînd-o, Grigorie s-a bucurat, iar cu vorbirea ei din destul, s-a mîngîiat. Apoi a întrebat-o, cum s-a despărţit de trup, cum a trecut nevoia morţii şi cum a străbătut printre duhurile văzduhului. Ea a început a-i spune astfel:

Fiule Grigorie, de înfricoşat lucru ai întrebat, de care şi a pomeni îmi este spaimă; pentru că vedeam feţe pe care niciodată nu le-am mai văzut şi auzeam cuvinte, pe care nu le-am auzit niciodată. Şi ce voi zice? Cele cumplite şi grele, de care nu nădăjduiam, m-au întîmpinat atunci, pentru faptele mele. Dar cu rugăciunile şi cu ajutorul Cuviosului Vasile, celui de obşte părinte al nostru, toate mi-au fost uşoare. Cum îţi voi spune, o, fiule, durerea cea trupească, îngrozirea şi nevoia ce se face la cei ce mor? Pentru că, precum cineva care cade într-un foc mare şi arzînd se face cenuşă, astfel şi durerea cea de moarte şi amarul ceas al despărţirii sfărîmă pe om. Căci, cu adevărat, cumplită este moartea celor păcătoşi asemenea mie, căci şi eu am fost făcătoare de păcate, iar pentru cei drepţi nu ştiu cum este.

Deci, cînd m-am apropiat de sfîrşitul vieţii mele şi a sosit ceasul despărţirii de trup, am văzut mulţime de arapi stînd îm-prejurul patului meu, ale căror feţe erau ca funinginea şi ca smoala de negre, iar ochii precum cărbunii de foc, a căror vedere era atît de grozavă, ca şi gheena focului. Aceia au început a face gîlceavă şi tulburare, unii răgind ca dobitoacele şi ca fiarele, alţii lătrînd ca şi cîinii, alţii urlînd ca lupii, alţii guiţînd ca porcii şi toţi căutînd asupra mea, se iuţeau, mă îngrozeau, se repezeau scrîşnind cu dinţii şi vrînd ca îndată să mă înghită; şi pregăteau nişte hîrtii, ca şi cum aşteptau să vină vreun judecător acolo, şi îşi desfăceau toate cărţile în care erau scrise toate faptele mele cele rele. Atunci, săracul meu suflet a fost în frică şi în cutremur mare. Şi nu-mi era destulă amărăciunea morţii, ci şi acea înfricoşată vedere a arapilor celor groaznici mi-a fost ca o altă moarte mai cumplită.

Deci, îmi întorceam ochii mei încoace şi încolo, ca să nu văd înfricoşatele lor feţe, nici să le aud glasul lor, dar nu puteam să scap de dînşii, pentru că pretutindeni fără număr îi vedeam pe ei înarmîndu-se şi nu era cine să-mi ajute. Într-o primejdie ca aceasta, slăbind pînă în sfîrşit, am văzut doi îngeri purtători de lumină ai lui Dumnezeu venind la mine în chip de tineri frumoşi, a căror frumuseţe nu este cu putinţă a spune. Feţele lor erau prealumi-noase, ochii privind cu dragoste, părul capului lor era ca zăpada de alb, avînd strălucire în chipul aurului, hainele lor ca fulgerul, încinşi cu brîie de aur cruciş.

Aceia, apropiindu-se de patul meu, au stat de-a dreapta mea, vorbind încetişor unul cu altul. Iar eu, văzîndu-i pe dînşii, m-am bucurat cu inima şi cu ochii veseli priveam spre ei. Iar negrii aceia arapi, văzîndu-i pe aceştia, s-au cutremurat şi s-au mai depărtat. Şi un tînăr purtător de lumină a zis cu mînie către întunecaţii aceia, grăind: „O, neruşinaţilor, blestemaţilor, întunecaţilor, răilor vrăjmaşi ai neamului omenesc, pentru ce totdeauna apucaţi mai înainte a veni la cei ce mor şi, făcînd gîlceavă, îngroziţi şi tulburaţi pe tot sufletul ce se desparte de trup? Ci nu vă prea bucuraţi, pentru că aici nu veţi afla nimic; căci milostivirea lui Dumnezeu este cu dînsa şi nu veţi avea parte de sufletul acesta”.

Acestea grăind îngerul, îndată s-au întărîtat arapii, făcînd mare chiot şi gîlceavă şi au început a arăta lucrurile mele cele rele făcute din tinereţe şi ziceau: „Nimic întru dînsa nu avem? Dar aceste păcate ale cui sînt? Au nu singură ea a făcut acestea?” Aşa gîlcevind, aşteptau moartea. Şi iată a venit moartea ca un leu răcnind, cu chipul foarte înfricoşat, asemănarea ei ca şi cum i-ar fi fost omenească, iar trup neavînd nicidecum, numai din oase omeneşti fiind alcătuită. Şi purta felurite unelte de muncire, săbii, săgeţi, suliţe, bărzi, coase, seceri, ţepuşi, pile, topoare, tesle, undiţe şi alte unelte neştiute.

Pe acelea văzîndu-le smeritul meu suflet, s-a cutremurat de frică. Şi au zis sfinţii îngeri către moarte: „De ce zăboveşti? Dezleagă sufletul acesta din legăturile trupeşti! Degrabă să-l dezlegi, pentru că nu are multă greutate de păcate!” Şi îndată apropiin-du-se aceea de mine, a luat un fier mic şi a început a-mi tăia mai întîi picioarele mele, după aceea mîinile, apoi cu celelalte unelte pe toate celelalte mădulare ale mele le slăbea, încheieturile din alcătuiri desfăcîndu-le. Şi nu aveam nici mîini, nici picioare, ci tot trupul meu amorţind, nu mă puteam mişca mai mult. După aceea, a luat tesla şi mi-a tăiat capul. Şi n-am putut să-mi mai mişc capul, iar după toate acestea a făcut într-un pahar oarecare amestecare şi, la buzele mele lipindu-l, cu sila m-a adăpat. Şi atît era de amară băutura aceea, încît, neputînd suferi, sufletul meu s-a scuturat şi a sărit din trup, smulgîndu-se cu sila. Şi îndată îngerii purtători de lumină l-au luat pe mîinile lor, iar eu, căutînd înapoi, am văzut trupul meu zăcînd fără de suflet, nesimţitor şi nemişcat. Căci precum cineva se dezbracă de haina sa şi, aruncînd-o, stă căutînd spre dînsa, aşa şi eu mă uitam spre trupul meu, de care ca de o haină mă dezbrăcasem şi mă minunam foarte.

Ţinîndu-mă sfinţii îngeri, m-au înconjurat diavolii cei ce erau în chip de arapi, strigînd: „Mulţime de păcate are sufletul acesta. Deci, să ne răspundă nouă!” Şi arătau păcatele mele. Iar sfinţii îngeri au început a căuta faptele mele cele bune şi aflau, cu darul Domnului, cîte cu ajutorul Lui se făcuseră.

Deci au adunat toate acele fapte bune ce le făcusem cîndva: dacă am dat cîndva milostenie la săraci sau am hrănit pe flămînd, am adăpat pe cel însetat, am îmbrăcat pe cel gol, pe străin l-am adus în casă şi l-am odihnit, sfinţilor am slujit, de am cercetat pe bolnavi şi pe cei din temniţă i-am ajutat, de am mers cîndva cu osîrdie la biserică şi m-am rugat cu umiliţă şi cu lacrimi, cîntarea şi citirea bisericească am ascultat-o cu luare-aminte, am adus tămîie şi lumînări, ori altă oarecare aducere, am turnat untdelemn în candele, spre luminarea sfintelor icoane, şi le-am sărutat cu bună cucernicie; de am postit şi m-am înfrînat miercurea şi vinerea şi toate sfintele posturi, de am făcut închinăciuni şi privegheri de noapte, de am suspinat cîndva din inimă către Dumnezeu şi am plîns pentru păcatele mele; de am mărturisit lui Dumnezeu înaintea duhovnicescului părinte păcatele mele cu durere din inimă pentru dînsele şi dacă mi-am făcut canon pentru dînsele, de am făcut ceva bine aproapelui şi de nu m-am mîniat asupra celui ce-mi vrăjmăşuia mie, de am răbdat vreo mustrare şi ocară şi n-am pomenit răul şi de am răsplătit bine pentru rău. De m-am smerit, de am suspinat pentru primejdie străină şi mi-a fost milă de cei ce pătimeau, dacă pe cel ce plîngea l-am mîngîiat şi am dat cuiva mînă de ajutor, de am dat îndemnare de ajutor cuiva spre faptă bună, ori de la lucru rău am întors pe cineva, sau de mi-am întors ochii de la deşertăciuni şi mi-am oprit limba de la jurăminte, minciuni, clevetiri, ori de la vorbă deşartă.

Şi pe toate cele mai mici fapte bune ale mele le adunau una după alta şi le pregăteau să le pună în cumpănă, împotriva lucrurilor mele celor rele. Arapii, văzînd aceea, scrîşneau din dinţi asupra mea, pentru că voiau să mă apuce din mîinile îngerilor şi să mă arunce în fundul iadului.

Într-acea vreme s-a arătat acolo fără de veste Cuviosul Părintele nostru Vasile şi a grăit către îngeri: „Stăpînii mei, acest suflet mult mi-a slujit, îngăduind bătrîneţile mele, şi m-am rugat lui Dumnezeu pentru dînsul şi mi l-a dăruit”. Zicînd aceasta, a scos din sînul său o pungă plină de galbeni – care sînt rugăciunile Bisericii şi ale sfinţilor pentru cei ce mor creştineşte – şi a dat-o la sfinţii îngeri, zicînd: „Cînd veţi trece vămile din văzduh şi vor începe duhurile cele viclene a strîmtora sufletul acesta, să-l răscumpăraţi cu acestea, din datoriile lui; pentru că eu sînt bogat, cu darul lui Dumnezeu, adunînd comoară mare, din sudorile şi ostenelile mele şi dăruiesc punguşoara aceasta sufletului ce mi-a slujit”. Zicînd acestea, s-a dus.

Văzînd acestea viclenii diavoli, au rămas în nepricepere; apoi, ridicînd glasuri de plîngere, se făcură nevăzuţi. Şi a venit iarăşi plăcutul lui Dumnezeu, Vasile, aducînd cu sine vase multe cu unt-delemn curat şi cu mir de mult preţ, pe care, deschizîndu-le unul cîte unul, le-a turnat pe toate peste mine şi m-am umplut de bună mireasmă duhovnicească şi am cunoscut că m-am schimbat şi m-am făcut foarte luminoasă. Apoi, cuviosul a zis iarăşi către sfinţii îngeri: „Stăpînii mei, după ce veţi săvîrşi toate cele ce se cuvin sufletului acestuia, să-l duceţi în casa gătită mie de Domnul, ca să petreacă acolo”. Zicînd acestea, s-a făcut nevăzut; iar sfinţii îngeri m-au luat şi m-au dus prin văzduh, spre răsărit.

Vama întîi – a vorbirii în deşert

Mergînd noi de pe pămînt la înălţimea cerului, ne-au întîmpinat la început duhurile văzduhului de la întîia vamă, la care se întreabă păcatele şi cuvintele omeneşti cele deşarte, nebune şi fără de rînduială, şi îndată am stat acolo. Apoi ne-a scos multe cărţi, în care erau scrise toate cuvintele vorbite din tinereţile mele. De am vorbit vreodată ceva fără treabă şi fără socoteală, iar mai ales de am grăit cuvinte de ruşine sau am făcut deşertăciuni şi rîs în tinereţile mele, precum este obiceiul tinerilor. Am văzut acolo scrise toate cuvintele mele cele nebuneşti, vorbele necurate, cîntecele lumeşti fără de ruşine, strigările fără de rînduială, rîsurile şi hohotele şi mă mustrau cu aceasta, că îmi arătau vremile, locurile, persoanele, cînd, unde şi cu cine m-am îndeletnicit la vorbe deşarte şi am mîniat pe Dumnezeu prin cuvintele mele, nesocotind că este păcat, nici nu m-am mărturisit la părintele meu duhovnicesc, nici nu m-am pocăit.

Văzînd acestea, am tăcut ca o mută, neavînd ce răspunde duhurilor viclene, pentru că mă biruiau cu adevărat şi mă miram în mine cum nu s-a uitat de dînşii acel lucru care era trecut de atîta mulţime de ani, pe care eu demult îl uitasem şi după aceea nici în minte nu l-am cugetat vreodată; iar ei mi le puneau înainte, ca şi cum astăzi le-aş fi grăit, întrebîndu-mă despre toate cu de-amănuntul şi-mi aduceam aminte de toate, că aşa au fost. Apoi, tăcînd şi ruşinîndu-mă, tremuram de frică, iar sfinţii îngeri care mă duceau, împotriva acelor păcate ale mele, au pus unele din faptele cele bune pe care le făcusem mai pe urmă şi, neajungînd acelea, au împlinit din darurile Cuviosului Părintelui meu Vasile şi m-au răscumpărat. Iar de acolo am mers mai departe.

Vama a doua – a minciunii

Ne-am apropiat de altă vamă, ce se chema a minciunii, la care se întreba de tot cuvîntul mincinos; iar mai ales, de călcarea jurămîntului, de chemările numelui Domnului în deşert, de mărturia mincinoasă, de neîmplinirea făgăduinţelor făcute către Dumnezeu, de mărturisirea păcatelor ce se face neadevărată şi de altele asemenea ca acelea mincinoase. Iar duhurile vămii aceleia erau iuţi şi sălbatice, tare mustrau şi întrebau; cînd ne-am oprit, îndată au început a ispiti cu de-amănuntul şi am fost vădită pentru două lucruri mici, că mi s-a întîmplat a minţi, nesocotind aceea ca păcat, şi că de multe ori, de ruşine, nu mă mărturiseam cu adevărat înaintea părintelui meu cel duhovnicesc. Iar călcări de jurăminte şi mărturii mincinoase şi altele asemenea ca acelea, n-au aflat în mine, cu darul lui Hristos. Însă, pentru minciunile care se aflaseră la mine, dănţuiau şi voiau să mă răpească din mîinile celor ce mă duceau; dar sfinţii îngeri, punînd împotriva acelor păcate unele din faptele mele cele bune şi mai multe din darurile părintelui meu, m-au răscumpărat şi am mers mai sus fără primejdie.

Vama a treia – a osîndirii, clevetirii şi judecăţii aproapelui

După aceea am ajuns la altă vamă, care se cheamă a osîndirii şi a clevetirii. După ce ne-am oprit acolo, am văzut cît de greu păcat este a osîndi pe aproapele şi cît de mare rău este a cleveti pe cineva, a osîndi, a defăima, a huli, a batjocori şi a rîde de păcatul străin, iar pe ale tale a nu le vedea. Pentru că pe unii ca aceştia cumpliţii întrebători îi cercetau ca pe nişte antihrişti, care au răpit mai înainte cinstea lui Hristos şi s-au făcut judecători şi pierzători celor de aproape ai lor, fiind singuri vrednici de mii de osîndiri. Dar în mine, prin darul lui Hristos n-au aflat mult acolo, pentru că mă păzeam cu dinadinsul în toate zilele vieţii mele să nu osîndesc pe nimeni, nici să clevetesc, nici să rîd de cineva, nici să hulesc pe cineva; însă, uneori, din întîmplare auzind pe alţii osîndind, sau clevetind, sau rîzînd de cineva, mă plecam spre dînşii puţin cu mintea, sau din nepază adăugam la acelea cîte o vorbă; dar îndată mă întorceam, căindu-mă în sine, şi aceea mi s-a pus în osîndire ca clevetire, de întrebătorii aceia. Deci şi de acolo răscumpărîndu-mă sfinţii îngeri cu darul Cuviosului Vasile, au mers împreună cu mine mai sus.

Vama a patra – a lăcomiei şi beţiei

Am trecut la altă vamă, care se numeşte lăcomia pîntecelui. Şi îndată au alergat asupra noastră acele duhuri necurate, bucurîndu-se ca de o dobîndă aflată de ei. Şi am văzut chipurile duhurilor foarte necurate, care închipuiau prin sine pe iubitorii de desfătări şi pe nesăţioşii cu pîntecele şi pe urîţii beţivi, dintre care unii se arătau că poartă vase şi căldări cu mîncăruri, iar alţii, pahare şi ulcioare cu băuturi; dar se vedea hrana şi băutura aceea gunoi necurat şi întinare. Deci se arătau diavolii a fi ca nişte îmbuibaţi şi beţi, ca cei ce cîntă din cimpoi şi din toate instrumentele, după asemănarea cîrciumarilor şi a benchetuitorilor, bătîndu-şi joc de sufletele păcătoşilor celor duşi la vama lor. Aceia, ca şi cîinii înconjurîndu-ne şi oprindu-ne, îndată mi-au adus înainte toate păcatele mele. Adică de am mîncat în taină vreodată, sau am mîncat peste măsură şi trebuinţă, sau de dimineaţă ca dobitocul am mîncat fără rugăciune şi fără semnul Crucii. Apoi, de cîte ori am mîncat în sfintele posturi mai înainte de obişnuita pravilă bisericească, sau mai înainte de masă, sau din neînfrînare am gustat ceva, sau la masă peste măsură m-am săturat.

Asemenea şi beţiile mele toate mi le arăta, punîndu-mi înainte paharele şi vasele din care m-am îmbătat şi numărul paharelor băute, zicîndu-mi: „Atîtea pahare ai băut în cutare vreme, la cutare banchet şi nuntă cu acei oameni. Iar în altă vreme şi în alt loc, cu atîtea pahare te-ai îmbătat pînă la nesimţire şi iarăşi în alt loc şi vreme, atîtea sticle ai umplut de vin sau de altă băutură; şi atît de mult ai benchetuit cu muzică şi jocuri, plesnind, cîntînd şi sărind, încît abia ai fost adusă la casa ta, slăbită de beţia cea fără măsură”. Apoi îmi arătau şi acele pahare cu care uneori în zile de post de dimineaţă am băut pînă la îmbătare şi nu le socoteam ca păcat, nici nu mă pocăiam şi pe alţii îi atrăgeam la mese şi beţii, sau în zile de praznic şi în Duminici, mai înainte de Sfînta Liturghie, am băut undeva un pahar. Pe toate acelea şi alte plăceri şi beţii ale mele mi le puneau înainte, îmi luau seama şi se bucurau, ca şi cum mă aveau în mîinile lor şi în fundul iadului vrînd să mă ducă.

Iar eu tremuram, văzîndu-mă mustrată de toate acestea şi neavînd ce să răspund împotrivă. Dar sfinţii îngeri, scoţînd destule din darurile Cuviosului Vasile – adică rugăciunile sfinţilor şi slujbele Bisericii şi milostenia -, împotriva acelora au pus pentru mine răscumpărare. Iar diavolii, văzînd răscumpărarea mea, au făcut tulburare, zicînd: „Amar nouă! Am pierdut osteneala noastră! A pierit nădejdea noastră!” Şi aruncau în văzduh hîrtiile pe care le aveau scrise asupra mea. Iar eu, văzînd acestea, mă înveseleam şi ne-am dus de acolo fără primejdie.

Mergînd, sfinţii îngeri vorbeau între ei, zicînd: „Cu adevărat mare ajutor are sufletul acesta, de la plăcutul lui Dumnezeu, Vasile. Şi, dacă nu i-ar fi ajutat cu ostenelile şi rugăciunile lui, multă primejdie ar fi răbdat, trecînd aceste ispitiri din văzduh”. Iar eu, luînd îndrăzneală, am zis către sfinţii îngeri: „Stăpînii mei, mi se pare că nimeni nu ştie, din cei ce trăiesc pe pămînt, ce se face aici şi ce îl aşteaptă pe sufletul cel păcătos după moarte”.

Sfinţii îngeri mi-au răspuns: „Au doar nu mărturisesc pentru acestea dumnezeieştile Scripturi, care totdeauna se citesc în biserici şi se propovăduiesc de sfinţii slujitori ai lui Dumnezeu? Însă cei ce s-au împătimit spre pămînteştile deşertăciuni, nu bagă în seamă de aceasta şi, socotind că îmbuibarea şi beţia din toate zilele le este desfătare, mîncînd în toate zilele fără saţ, îmbătîndu-se fără frică de Dumnezeu, avînd pîntecele în loc de Dumnezeu, nici nu gîndesc la viaţa ce o să fie, nici nu-şi aduc aminte de scriptura care zice: Amar vouă, celor ce vă săturaţi acum, căci veţi flămînzi, şi celor ce vă îmbătaţi, că veţi înseta. Pentru că ei socotesc că sînt basme cele din Sfînta Scriptură şi petrec fără grijă, cu dansuri benchetuind şi în toate zilele, ca şi bogatul cel din Evanghelie, veselindu-se luminat.

Însă cîţi dintr-înşii sînt milostivi şi înduraţi şi fac bine săracilor şi scăpătaţilor şi ajută pe cei ce le trebuie ajutor, aceia cu lesnire cîştigă de la Dumnezeu iertare de păcatele lor şi trec vămile fără supărare pentru milostenia lor. Pentru că Scriptura zice: Milostenia izbăveşte din moarte şi acoperă mulţime de păcate. Cei ce fac milostenie şi dreptate se vor îndestula de viaţă. Iar cei ce nu se sîrguiesc să-şi cureţe păcatele cu milosteniile, acelora nu le este cu putinţă să scape de aceste întrebări; căci îi răpesc aceia pe care i-ai văzut, întunecaţi la chip, boierii vămilor şi, muncindu-i cumplit, îi pogoară în chinurile iadului şi-i ţin în legături pînă la înfricoşata judecată a lui Hristos. Deci, nu ţi-ar fi fost cu putinţă să treci acestea, de n-ai fi cîştigat răscumpărarea din dăruirile Cuviosului Vasile.

Vama a cincea – a lenevirii

Astfel vorbind, am ajuns la altă vamă, ce se cheamă a lenevirii, unde se cercetează toate zilele şi ceasurile cele petrecute în zadar şi se opresc cei ce mănîncă osteneli străine, iar ei nu vor să lucreze, precum şi cei care sînt plătiţi şi după datorie nu lucrează. Se mai cercetează acolo şi cei ce nu se îngrijesc de lauda lui Dumnezeu, se lenevesc în zile de praznic şi Duminicile să meargă în biserică la Utrenie, la dumnezeiasca Liturghie şi la celelalte slujbe ale lui Dumnezeu. Trîndăvia şi neîngrijirea se cercetează acolo şi fiecare mirean ori duhovnic cu de-amănuntul se întreabă de lenevire şi de nepurtarea de grijă pentru sufletul său. De aceea mulţi de acolo se duc în prăpastia iadului. Acolo şi eu fiind mult întrebată, nu mi-ar fi fost cu putinţă să mă eliberez de datoriile păcatului aceluia, de nu ar fi împlinit neajungerea mea dăruirea Cuviosului Vasile, prin care, răscumpărîndu-mă, m-am izbăvit cu darul lui Hristos.

Vama a şasea – a furtului

Am mers apoi la vama furtului, la care, deşi ne-am împiedicat puţin, am trecut, nedînd mult acolo, pentru că nu s-a găsit în mine furtişag, afară de care se făcuse în copilăria mea foarte puţin, din neînţelegere.

Vama a şaptea – a iubirii de argint

De acolo am mers la vama iubirii de argint şi a zgîrceniei. Însă şi pe aceea îndată am trecut-o, pentru că, acoperindu-mă Domnul în viaţa mea, nu m-am îngrijit de multă avere, nici n-am fost iubitoare de argint. Cu cele pe care mi le trimitea Domnul, mă îndestulam. Nici nu eram avară, ci, din cele ce aveam, împărţeam cu osîrdie la cei ce aveau trebuinţă.

Vama a opta – a cametei

Mergînd mai sus am găsit vama care se cheamă camătă, unde se cercetează cei ce îşi dau argintul lor cu camătă şi fac dobîndă necurată, precum şi lacomii şi cei ce ţin lucrul cel străin, ca al lor. Acolo întrebătorii cu ispitire cercetînd cele despre mine şi negăsind nimic, scrîşneau asupra mea cu dinţii, iar noi ne-am dus mai sus, mulţumind lui Dumnezeu.

Vama a noua – a nedreptăţii

Am ajuns la vama nedreptăţii, la care se cercetează toţi judecătorii cei nedrepţi care judecă pe plată şi dau dreptate celor vinovaţi, iar pe cei nevinovaţi îi osîndesc. Acolo se cercetează şi oprirea de plata lucrătorilor pămîntului şi cei ce vînd cu lipsă şi fac cumpene nedrepte la neguţătorie, ca şi orice lucru făcut cu nedreptate se cercetează acolo. Iar noi, cu darul lui Hristos, am trecut şi pe acea vamă fără primejdie, dînd ceva.

Vama a zecea – a zavistiei

Asemenea şi vama ce era după dînsa, care se numeşte a zavistiei, am trecut-o nedînd nimic, pentru că pe nimeni niciodată n-am zavistuit. Şi măcar că întrebau acolo despre ura de fraţi, neiubirea de aproapele, răutatea, însă, cu îndurările lui Hristos, întru toate cercetările acelea m-au găsit nevinovată, fără numai mînia diavolilor celor ce scrîşneau asupra mea am văzut-o şi nu m-am temut de dînşii, ci ne-am dus mai sus, bucurîndu-ne.

Vama a unsprezecea – a mîndriei

În asemenea chip am trecut şi vama mîndriei, unde, cu mîndrie, duhurile rele cercetează sufletele pentru slavă deşartă, pentru îngîmfare şi trufie. Acolo se cercetează cu dinadinsul dacă cineva n-a dat datornica cinste părinţilor, tatălui şi mamei, asemenea preoţilor şi celor mai bătrîni şi celor mai mari rînduiţi de Dumnezeu şi puşi întru stăpînire, şi de cîte ori nu i-au ascultat pe dînşii şi celelalte lucruri de mîndrie şi cuvinte în deşert. Această vamă noi trecînd-o, foarte puţin am spus ceva şi m-am liberat.

Vama a douăsprezecea – a mîniei şi iuţimii

Apoi am ajuns la altă vamă, ce se numeşte a mîniei şi iuţimii; dar acolo, deşi erau sălbatici întrebătorii văzduhului, de la noi nu au dobîndit mult şi am mers înainte, bucurîndu-ne întru Domnul, acoperind pe păcătosul meu suflet rugăciunile Sfîntului şi Cuviosului meu Părinte Vasile.

Vama a treisprezecea – a pomenirii de rău

După aceasta ne-a stat înainte vama pomenirii de rău, la care cu nemilostivire se întreabă cei ce ţin în inimile lor răutate asupra aproapelui şi cei ce răsplătesc rău pentru rău. De acolo cu multă mînie duhurile cele rele aruncă sufletele în tartar. Dar milostivirea Domnului şi acolo m-a acoperit, pentru că n-am ţinut răutate spre nimeni, nici n-am ţinut minte răul pentru supărările ce mi s-au făcut mie, şi mai ales n-aveam răutate asupra celor ce mă vrăjmăşuiau şi după puterea mea arătam dragoste spre dînşii, răsplătind răul cu binele. Şi cu nimic nu m-au găsit a fi datoare la vama aceea, de aceea se tînguiau diavolii că plecam liberă din cumplitele lor mîini. Şi iarăşi ne-am dus mai departe, veselindu-ne întru Domnul. Şi am întrebat pe sfinţii îngeri ce mă duceau, grăind: „Rogu-mă vouă, stăpînii mei, spuneţi-mi de unde ştiu aceste înfricoşate stăpîniri ale văzduhului toate faptele cele rele ale tuturor oamenilor, care trăiesc în toată lumea, precum şi pe ale mele, că nu numai pe cele făcute la arătare, ci şi cele din taină le vădesc?”

Sfinţii îngeri mi-au răspuns, zicînd: „Tot creştinul de la Sfîntul Botez primeşte de la Dumnezeu pe îngerul său păzitor, care, nevăzut păzind pe om, îl povăţuieşte ziua şi noaptea spre tot lucrul bun, în tot timpul vieţii lui, pînă la ceasul morţii, şi scrie toate lucrurile cele bune făcute de dînsul în viaţa aceasta, pentru care omul poate să cîştige de la Domnul milă şi veşnică răsplătire întru cereasca Împărăţie. Asemenea şi întunecatul diavol, cel ce doreşte ca pe tot neamul omenesc să-l tragă la a sa pierzare, pe unul din viclenele duhuri aproape îi pune. Acesta, în urma omului umblînd, îi pîndeşte lucrurile lui cele rele din tinereţe, la care îl şi cheamă prin meşteşugirile sale, adică orice rău ar face omul.

Apoi, ducîndu-se la vămi, duce acolo păcatele omului, pe tot cuvîntul scriindu-l la vama ce i se cuvine aceluia; şi în acest chip sînt ştiute de boierii văzduhului toate păcatele tuturor oamenilor din toată lumea. Iar după ce sufletul se desparte de trup şi la Ziditorul său se sîrguieşte a se sui întru cele cereşti, atunci viclenii aceia îl opresc pe el, arătîndu-i în scris păcatele lui. De are sufletul mai multe fapte bune decît păcate, nu-l opresc, iar dacă vor afla întru el păcate mai multe, îl opresc la o vreme şi-l închid în temniţa nevederii de Dumnezeu şi-l miluiesc după cît puterea lui Dumnezeu îi lasă pe dînşii să-l miluiască, pînă ce acel suflet cu rugăciuni şi cu milosteniile celor de aproape ai săi primeşte răscumpărare.

Iar dacă vreun suflet s-ar arăta atît de păcătos şi urît de Dumnezeu, încît să nu aibă nădejde de mîntuire, ci veşnică pieire îl aşteaptă, pe acela atunci îndată îl pogoară întru adîncime. Al lor este locul cel gătit spre veşnica muncă şi acolo îl ţine pînă la a doua venire a Domnului, iar după aceea are să se muncească veşnic cu trupul împreună cu dînşii, în focul gheenei. Însă şi aceasta s-o ştii, că pe această cale se suie şi primesc cercetare numai acei care sînt luminaţi cu credinţa în Hristos şi cu Sfîntul Botez, iar necredincioşii păgîni, slujitorii de idoli, saracinii şi toţi cei înstrăinaţi de Dumnezeu, aici nu vin, pentru că, încă fiind în trup, sînt îngropaţi în iad cu sufletele lor şi cînd mor, îndată, fără cercetare, sufletele acelora le iau diavolii, ca pe o parte a lor, şi-i duc jos în prăpastia gheenei”.

Vama a paisprezecea – a uciderii

Acestea grăind către mine sfinţii îngeri, am intrat la vama uciderii, la care mai întîi uciderea şi mai ales uciderea de prunci din pîntece se cercetează, apoi tîlhăria, otrăvirea, uciderea fără voie, îndemnarea la ucidere, la sinucidere şi uciderea sufletească şi toată rana, toată lovirea, oriunde, pe spate sau peste cap, ori palmă peste obraz sau grumaz, sau lovirea din mînie, cu armă, cu lemn, cu piatră, toate acestea cu de-amănuntul se întreabă şi în cumpănă se pun. Ci noi şi acolo puţin dînd, am trecut bine.

Vama a cincisprezecea – a vrăjitoriei

Am trecut la vama vrăjilor, a fermecătoriei, şoptirilor şi chemării diavolilor. Şi erau duhurile acelea asemenea cu jivinile cele cu patru picioare, cu scorpiile, cu şerpii, cu viperele şi cu broaştele şi straşnică şi urîtă era vederea acelora, dar acolo nimic nu s-a aflat la mine, cu darul Domnului meu, şi am trecut îndată, nedînd nimic. Duhurile acelea, mîniindu-se asupra mea, ziceau: „Vei veni la locurile cele de desfrînare, vom vedea de vei scăpa de acolo”.

Pornindu-ne în sus, am întrebat pe sfinţii îngeri care mă duceau: „Stăpînii mei, oare toţi creştinii trec pe la vămile acestea? Nu este oare cu putinţă vreunui om să treacă pe aici fără întrebare şi fără frica aceasta ce se face la vămi?” Sfinţii îngeri mi-au răspuns: „Nu este altă cale pentru sufletele credincioşilor celor ce se suie la cer; toţi trec pe aici, dar nu toţi se cercetează precum tu, fără numai cei asemenea cu tine păcătoşi, care n-au făcut desăvîrşit mărturisire a păcatelor, ruşinîndu-se şi tăinuind înaintea părinţilor duhovnici faptele cele de ruşine. Pentru că dacă cineva cu adevărat şi-ar mărturisi toate faptele sale cele rele, i-ar părea rău şi s-ar căi de relele cele făcute, apoi păcatele acelora nevăzut se şterg de dumnezeiasca milostivire. Şi, cînd un suflet ca acela trece pe aici, întrebătorii cei din văzduh, deschizîndu-şi cărţile, nimic nu află scris asupra lui şi nu pot să-i facă nici o supărare, nici să-l îngrozească, şi se suie sufletul la scaunul darului.

Dacă tu ai fi făcut desăvîrşită mărturisire de toate păcatele tale şi după dezlegare ai fi făcut pocăinţă din destul, n-ai fi suferit nişte groaznice şi înfricoşate cercări ca acestea la vămi. Însă ţi-a ajutat aceea, că de mult ai încetat a păcătui de moarte şi cu fapte bune ţi-ai petrecut ceilalţi ani ai vieţii; dar mai ales ţi-au ajutat rugăciunile Cuviosului Părinte Vasile, căruia i-ai slujit cu osîrdie”.

Vama a şaisprezecea – a desfrînării

Astfel vorbind, am ajuns la vama desfrînării, la care se cercetează tot felul de desfrînare, şi nălucirea păcatului desfrînării cea cu mintea, şi zăbovirea gîndului într-acel păcat, şi învoirea cu necuratele şi pătimaşele atingeri. Iar stăpînul vămii aceleia şedea pe scaunul său, îmbrăcat în haină necurată, cu spume de sînge stropită, cu care acela ca cu porfiră împărătească se împodobea şi mulţime de diavoli stăteau înaintea lui. Aceia, văzîndu-mă ajungînd acolo, mult s-au mirat cum am ajuns pînă la dînşii şi, scoţîndu-mi scrise faptele cele desfrînate ale mele, mă mustrau, arătîndu-mi persoanele cu care am greşit în tinereţile mele şi vremea cînd am greşit, ori noaptea, ori ziua, şi locurile în care păcatul acela l-am făcut cu cineva şi nu aveam ce să răspund, fără numai tremuram de frică şi mă umpleam de ruşine.

Iar sfinţii grăiau pentru mine către diavoli: „S-a părăsit de lucrurile desfrînării de mulţi ani, şi de atunci în curăţie şi în înfrînare a petrecut pustniceşte”. Răspuns-au diavolii: „Şi noi ştim că de mult a părăsit păcatul, ci cu adevărat nu s-a mărturisit înaintea duhovnicescului ei părinte, nici n-a luat de la dînsul cuviincioasa poruncă spre pocăinţă de păcate, pentru aceasta este a noastră. Deci, ori lăsaţi-ne-o nouă şi vă duceţi, ori o răscumpăraţi cu fapte bune!” Şi puseră sfinţii îngeri multe din lucrurile mele, iar mai mult din darurile Cuviosului Vasile, şi abia m-am izbăvit de primejdia aceea cumplită şi ne-am dus.

Vama a şaptesprezecea – a preadesfrînării

Apoi am ajuns la vama marii desfrînări, numită şi preadesfrînare sau adulter, unde se cercetează păcatele celor ce petrec în căsătorie, dar credinţa însoţirii unul cu altul nu o păzesc, nici nu-şi feresc patul lor curat, asemenea şi silirile la desfrînare. Aici se cercetează şi persoanele cele sfinţite şi dăruite lui Dumnezeu, ce şi-au făgăduit fecioria şi curăţia lui Hristos şi n-au păzit-o de căderile în desfrînare groaznică. La acea vamă şi eu mult m-am arătat a fi datoare şi vădită am fost la o mare desfrînare. Şi acum necuratele duhuri şi nemilostivii cercetători voiau să mă răpească din mîinile îngerilor şi să mă pogoare în fundul iadului. Iar sfinţii îngeri, certîndu-se mult cu dînşii şi toate ostenelile mele şi nevoinţele pe care le făcusem aducîndu-le după aceea la mijloc, abia m-au răscumpărat, nu atît cu ale mele fapte bune, pe care le-au pus acolo pînă la cea mai de pe urmă, cît mai ales din darurile Părintelui meu Vasile, din care, foarte mult scoţînd, au pus în cumpănă împotriva fărădelegilor mele şi, luminîndu-mă, ne-am dus mai departe.

Vama a optsprezecea – a sodomiei şi gomoriei

Urcînd, ne-am apropiat de vama marilor nelegiuiri, la care se cercetează păcatele desfrînării cele peste fire, bărbăteşti şi femeieşti, şi împreunarea cu diavolii şi cu animalele necuvîntătoare, amestecările de sînge şi alte păcate mai necurate făcute în taină, pe care ruşine este a le şi pomeni. Mai marele vămii aceleia se vedea mai rău decît toţi diavolii cei înfricoşaţi, iar slugile lui erau într-acel chip negrăit şi avînd nespusă mînie şi înfricoşare. Aceia, ieşind degrabă împotriva noastră, ne-au împresurat; dar, cu mila Domnului, neaflînd nimic în mine, au fugit cu ruşine, iar noi bucurîndu-ne, ne-am dus. Şi grăiau către mine sfinţii îngeri: „Ai văzut, Teodora, înfricoşatele vămi ale desfrînării. Deci, să ştii că mai nici un suflet nu le trece fără supărare, de vreme ce toată lumea zace în răutatea smintelilor şi toţi oamenii sînt iubitori de desfătări şi de desfrînare, iar gîndul omului atîrnă spre rele din tinereţile lui şi abia unii se feresc de necurăţiile desfrînării, dar puţini sînt cei ce-şi omoară poftele trupului. Deci puţini trec vămile acestea cu libertate şi cei mai mulţi, venind aici, îndată pier; pentru că diavolii cumpliţi ai păcatelor desfrînării răpesc sufletele celor desfrînaţi şi le trag jos în iad, cu amar muncindu-le. Şi se laudă boierii vămilor de desfrînare, zicînd: „Noi singuri mai mult decît cei din vămile noastre umplem gheena în iad”. Iar tu, Teodora, să mulţumeşti lui Dumnezeu, că iată acum ai trecut acele cercări, cu rugăciunile Cuviosului Vasile, Părintele tău, şi de acum nu vei mai vedea rele, nici frică”.

Vama a nouăsprezecea – a ereziei

După aceasta am ajuns la vama ereziei, unde se cercetează nedreptele gînduri şi socotelile cele pentru credinţă, depărtările de la dreptcredincioasa mărturisire a credinţei, neîmplinita credinţă, îndoirea în credinţă, hulele asupra sfinţeniei şi altele asemenea cu acelea. Dar acea vamă fără ispitire am trecut-o şi acum nu eram departe de porţile cereşti.

Vama a douăzecea – a zgîrceniei

Apoi ne-au mai întîmpinat duhurile cele rele ale vămii celei de pe urmă, care este a nemilostivirii şi a împietririi inimii. Şi iuţi erau întrebătorii aceia şi stăpînul lor cumplit, suflînd de iuţime, avînd focul nemilostivirii. Acolo fără de milă se cercetează sufletele nemilostivilor. Şi de s-ar afla cineva de multe nevoinţe săvîrşitor, de posturi şi de rugăciuni, şi dacă acela a păzit curăţia, de a avut înfrînarea trupului său, dar a fost neîndurat şi nemilostiv, închizîndu-şi milostivirile sale dinspre aproapele, acela de la acea vamă se duce în jos şi întru adîncul iadului se încuie şi nici nu cîştigă milă în veci. Dar noi, cu darul lui Hristos, am trecut şi acea vamă fără primejdie, ajutîndu-mi pretutindeni rugăciunile Cuviosului Vasile, cel ce a dăruit multe din lucrurile sale bune pentru răscumpărarea mea.

După aceea, ne-am apropiat cu bucurie de porţile cereşti, scăpînd de amarele vămi. Şi erau porţile cereşti ca şi cristalul cel luminos, unde se vedea strălucire negrăită şi tineri ce stăteau într-însele în chipul soarelui, care, văzîndu-mă dusă de mîinile îngereşti, s-au umplut de veselie, bucurîndu-se de mine; că, acoperindu-mă cu milostivirea lui Dumnezeu, am scăpat de vămile văzduhului şi, întîmpinîndu-ne cu dragoste, ne-au dus înăuntru.

Dar ce am văzut acolo şi ce am auzit, o, fiule Grigorie, a zis Cuvioasa Teodora, nu este cu putinţă a le spune cu de-amănuntul. Căci am văzut ceea ce ochiul omenesc n-a văzut şi am auzit ceea ce urechea niciodată n-a auzit, nici la inima cuiva, din cei ce petrec pe pămînt, nu s-au suit acele bunătăţi. Deci, am fost adusă înaintea scaunului lui Dumnezeu, Cel cu neapropiată slavă, înconjurat de Heruvimi, de Serafimi şi de mulţime de oaste cerească, care cu negrăite cîntări slăvesc pe Dumnezeu totdeauna, şi m-am închinat Dumnezeirii celei nevăzute şi neînţelese. Şi au cîntat puterile cereşti cîntare dulce, preamărind milostivirea lui Dumnezeu cea nebiruită de păcatele omeneşti. Şi a venit glas de la slava cea de mare cuviinţă, poruncind aceloraşi sfinţi îngeri care mă luau să mă aducă să văd locaşurile sfinţilor, asemenea şi toate muncile păcătoşilor şi după aceea să mă odihnească în locaşurile fericitului Vasile.

Deci, am fost purtată pretutindeni şi am văzut cele mai frumoase locaşuri, pregătite celor ce iubesc pe Dumnezeu, pline de slavă şi de dar. Şi-mi arătau cei ce mă purtau, deosebit locaşurile apostoleşti, deosebit cele prooroceşti, deosebit cele muceniceşti, deosebit cele arhiereşti şi fiecare ceată de sfinţi avea locaşuri deosebit. Şi fiecare locaş avea negrăită frumuseţe, în lărgime şi lungime, şi aş zice la fel cu ale Constantinopolului, dar cu neasemănare mai frumoase, avînd multe palate nefăcute de mîini. Şi pretutindeni în locaşurile acelea se auzea glas de bucurie şi de veselie duhovnicească şi se vedeau cetele celor ce prăznuiesc. Toţi sfinţii văzîndu-mă, se bucurau de mîntuirea mea, mă întîmpinau şi mă sărutau, lăudînd pe Domnul, Care m-a izbăvit din cursele vrăjmaşilor.

După înconjurarea acelor locaşuri, am fost pogorîtă în cele de dedesubt ale pămîntului şi am văzut muncile cele înfricoşate, nesuferite şi cumplite, pregătite păcătoşilor în iad, pe care arătîndu-mi-le sfinţii îngeri, îmi ziceau: „Vezi, o, Teodora, din cîte munci te-a izbăvit Dumnezeu, prin rugăciunile plăcutului Său Vasile?” Şi am auzit acolo strigare, plîngere şi amară tînguire a celor ce erau în muncile acelea. Unii strigau „amar!”, alţii „vai!”, alţii ţipau, iar alţii blestemau ziua naşterii lor; dar nimeni nu era, căruia să-i fie milă de dînşii.

După aceea, ducîndu-mă de acolo, m-au adus în locaşul acesta pe care îl vezi, al Cuviosului Părintelui nostru Vasile, şi m-au aşezat aici, zicîndu-mi: „Acum Cuviosul Vasile face pomenire pentru tine”. Şi am cunoscut că după patruzeci de zile de la despărţirea mea din trup am venit la acest loc de odihnă.

Toate acestea i le-a spus în vis Cuvioasa Teodora lui Grigorie, şi i-a arătat toată frumuseţea acelui locaş şi bogăţiile cele duhovniceşti, care s-au adunat cu sudorile cele din multe osteneli ale fericitului părinte, îndulcirile şi slava, multe feluri de răsaduri cu frunze de aur şi cu multe roduri şi toată veselia duhovnicească.

După ce s-a sfîrşit vedenia aceea, Grigorie s-a deşteptat din somn şi, venindu-şi în sine, se mira de cele văzute şi auzite de la fericita Teodora. Şi, sculîndu-se dimineaţa, s-a dus la Cuviosul Vasile să se binecuvînteze de la dînsul, după obicei. Iar el l-a întrebat, zicînd: „Fiule Grigorie, unde ai fost în această noapte?” Iar el, ca şi cum n-ar şti nimic, a răspuns: „M-am odihnit pe patul meu”. Bătrînul i-a zis: „Ştiu că te-ai odihnit pe pat cu trupul, însă cu duhul ai fost în altă parte. Ai uitat oare cîte ţi-a descoperit Dumnezeu în noaptea aceasta în vedenia visului? Ai cîştigat ceea ce doreai, ai văzut pe Teodora şi cele despre dînsa le-ai auzit de la ea singură; în locaşurile mele ai fost şi cele ce-mi sînt pregătite, cu darul lui Hristos, pentru puţina mea osteneală, pe toate le-ai privit ca în oglindă”.

Grigorie, auzind acestea de la cuviosul, a cunoscut că visul lui nu este o nălucire, ci i s-a făcut o descoperire de la Dumnezeu, prin rugăciunile şi mijlocirea cuviosului. Apoi, mulţumind lui Dumnezeu, s-a închinat fericitului părinte şi multe învăţături a luat de la dînsul.

Acelaşi Grigorie, în altă vreme, prin voia lui Dumnezeu, a căzut într-o îndoire de credinţă, pentru că, citind cu dinadinsul cărţile Vechiului Testament, gîndea în mintea sa că bine cred iudeii şi a fost în acel gînd multă vreme. Dar mai înainte văzătorul Vasile, cunoscînd aceasta cu duhul, l-a mustrat şi, după multă sfătuire, a cerut iarăşi de la Dumnezeu descoperire. Atunci Grigorie a văzut în vis o minunată vedenie despre înfricoşata judecată a lui Dumnezeu, pentru adunarea la judecată a tot neamul omenesc; a văzut pe Hristos, Judecătorul lumii, stînd pe scaun şi avînd de-a dreapta pe toţi drepţii, iar pe păcătoşi de-a stînga, stînd şi fiind judecaţi după faptele lor. A văzut apoi şi pe toţi iudeii, care n-au crezut în Hristos, osîndiţi cu ceilalţi păgîni şi trimişi în focul gheenei. Şi, precum a văzut osîndirea păcătoşilor, aşa a văzut şi preamărirea sfinţilor, pentru care singur Grigorie a scris foarte pe larg scriere, care se află în Mineiul cel mare. Iar aici povestindu-se aceasta mai pe scurt, este vremea a sfîrşi.

Deci, după mulţi ani ai vieţii sale, după ostenelile şi nevoinţele vieţii celei aspre, după minunile cele multe ce le făcuse şi după mai înainte vederea celor viitoare şi vindecările în dar ale bolnavilor, Cuviosul Părintele nostru Vasile, slăbind de bătrîneţe, s-a apropiat de fericitul său sfîrşit. Pentru că a fost adus din pustie în Constantinopol în anii cei de mijloc ai lui şi a petrecut acolo ca la cincizeci de ani, avînd aproape o sută de ani de la naşterea sa, şi a trecut la viaţa cea fără de sfîrşit, unde anii nu se împuţinează. Însă şi-a văzut mai înainte sfîrşitul şi l-a vestit iubitului său ucenic, Grigorie.

Avea Grigorie obicei, în tot Sfîntul şi Marele Post cel de patruzeci de zile, de se închidea în casă, în camera sa, şi nu ieşea pînă la Sfintele Paşti, petrecînd în post şi în rugăciuni şi făcînd mulţime de metanii şi în toate nopţile nu dădea ochilor săi somn. Deci odată, apropiindu-se sfintele patruzeci de zile, Grigorie a mers la cuviosul ca să ia binecuvîntare, după obicei, spre nevoinţa postului în închisoare. Iar cuviosul, vorbind mult cu dînsul pentru folosul sufletului şi dîndu-i binecuvîntare, la sfîrşit i-a zis: „Mergi, fiule, cu pace la casa ta, iar pe mine cu ochii cei trupeşti ai tăi nu mă vei mai vedea mai mult în viaţa aceasta”.

Zicînd aceasta a plîns şi, cuprinzînd pe Grigorie cu dragoste, l-a sărutat. Iar el, căzînd la cinstitele lui picioare, le-a udat cu lacrimile, plîngînd şi tînguindu-se pentru despărţirea lui, şi, plîngînd mult, s-a dus şi s-a închis spre post, precum îi era obiceiul.

Apoi Cuviosul Vasile, în săptămîna cea din mijloc a postului, în 25 de zile ale lunii martie, la praznicul Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile Domnului său, în anul 944, iar cinstitul său trup a fost îngropat în mînăstirea Sfinţilor Mucenici Flor şi Lavru. Şi s-a făcut o vedenie unui om cinstit în Constantinopol: Vedea o casă mare şi minunată şi porţile erau împodobite cu aur şi cu pietre scumpe, iar deasupra porţilor era scris cu cuvinte de aur astfel: „Locaşul şi odihna veşnică a Sfîntului Vasile cel Nou”. Citind aceasta bărbatul acela, se minuna de frumuseţea zidirii acelei case. Şi iată un tînăr preafrumos ieşind, i-a zis: „Ce te minunezi, omule? Voieşti să vezi lucru mai minunat?”

Deschizînd porţile acelea, se vedeau înăuntru palate preafrumoase şi minunate, a căror frumuseţe covîrşeşte toată mintea omenească, şi Cuviosul Vasile şedea pe scaun împărătesc în mare slavă, înconjurat de mulţi bărbaţi şi tineri minunaţi şi luminoşi. Apoi se vedeau acolo şi răsaduri preafrumoase şi toate cele văzute erau pline de bucurie şi de veselie. Şi se auzea dinăuntru, zicînd: „O răsplătire ca aceasta iau după moarte toţi cei ce au iubit pe Dumnezeu şi I-au slujit cu osîrdie!” Această vedenie bărbatul acela a spus-o multora şi toţi cei ce auzeau, preamăreau pe Dumnezeu şi cinsteau pomenirea Cuviosului Vasile, plăcutul Lui.

O, de ne-am învrednici şi noi părţii iubitorilor lui Dumnezeu, cu sfintele lui rugăciuni şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă, în veci. Amin.

NOTÄ‚ – Tot în această zi mai facem şi pomenirea sfinţilor douăzeci şi şase de mucenici, care în ţara Goţilor, pe vremea împărăţiei lui Valent (364-378) şi Graţian (378-379), au pătimit de la Ungherih, împăratul goţilor, pentru Hristos. Dintre aceştia doi erau preoţi, Vetusie şi Vercu, cu doi fii şi două fiice, şi Arpil monahul. Iar mireni erau: Avip, Agn, Rels, Gatrax, Iscon, Sila, Sighiţ, Soniril, Term şi Fil; iar din femei: Anna, Alla, Larisa, Moico, Mamica, Urţo şi Nemais. Văduva împărăteasă a goţilor, pe nume Gaata, fiind creştină, împreună cu fiica sa Duclida, adunînd moaştele lor, le-a adus în Cizic, cetatea grecească. Apoi ea însăşi, întorcîndu-se în patria sa, a fost ucisă cu pietre de necredincioşi; iar fiica ei s-a săvîrşit cu pace în Cizic.

Cuvînt la Buna Vestire

Adaugat la aprilie 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 7, 2026

Cuvînt la Buna Vestire a Preasfintei Stăpînei noastre,
de Dumnezeu Născătoarei şi Pururea Fecioarei Maria

(Adunată din dumnezeiasca Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi, cum şi după istoricii vrednici de credinţă)

Cînd s-a împlinit şi s-a apropiat vremea izbăvirii neamului omenesc, care avea să fie prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, era trebuinţă în tot chipul, să se afle o fecioară curată, fără prihană şi sfîntă, fecioară care ar fi vrednică să întrupeze pe Hristos Dumnezeu, Cel fără de trup, şi să slujească taina mîntuirii noastre.

Deci, s-a aflat o Fecioară mai curată decît curăţia, mai fără de prihană decît toată zidirea cea gîndită, mai sfîntă decît toată sfinţenia, Preacurata şi Preabinecuvîntata Fecioară Maria, odrasla rădăcinii celei sterpe a Sfinţilor şi drepţilor, dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana, rodul rugăciunilor şi al postirilor părinteşti, fiica cea împărătească şi arhierească. Şi s-a aflat la loc sfînt în templul lui Solomon aceea care avea să fie biserică însufleţită a lui Dumnezeu. Fecioara, care avea să nască pe Cuvîntul cel mai sfînt decît sfinţii, s-a aflat în altarul templului ce se numea Sfînta Sfintelor, pentru că acolo a căutat Domnul din înălţimea slavei împărăţiei Sale, spre smerenia roabei Sale. Şi a ales-o pe cea mai înainte aleasă din toate neamurile; a ales-o ca Maică a Cuvîntului Său Cel mai înainte de veci, pentru a Cărui întrupare din ea, încă mai înainte de bună-vestirea arhanghelului, cu taină a înştiinţat-o, precum adeverim despre aceasta prin istoriile vrednice de credinţă ale sfinţilor.

Pentru că, fiind Preacurata Fecioară în templu de doisprezece ani, se îndeletnicea nu numai în neîncetată rugăciune către Dumnezeu şi cu lucrul mîinilor din toate zilele, ci şi cu citirea dumnezeieştilor cărţi, cugetînd la legea Domnului ziua şi noaptea. Căci aşa scriu despre dînsa Sfîntul Epifanie şi Sfîntul Ambrozie, că era foarte isteaţă la minte şi iubitoare de învăţătură şi se îndeletnicea cu citirea dumnezeieştilor Scripturi. Iar istoricul bisericesc Gheorghe Chedrin spune despre dînsa că, încă în vremea vieţii sfinţilor săi părinţi, a învăţat bine Vechiul Testament. Şi citind adeseori în proorocia lui Isaia acele cuvinte: Iată fecioara va zămisli în pîntece şi va naşte Fiu şi se va chema numele lui Emanuil, care se tîlcuieşte, Cu noi este Dumnezeu, Sfînta fecioară Maria se aprindea cu osîrdnică dragoste, nu numai spre Mesia Cel aşteptat, Care avea să vină, ci şi spre fecioara aceea care era să zămislească şi să nască pe Mesia. Pentru că se gîndea, cît de mare vrednicie este a fi Născătoare a lui Emanuil, Fiul lui Dumnezeu, şi cît de negrăită este taina aceea, ca să fie o fecioară maică.

Însă, ştiind din proorocii că s-a apropiat vremea venirii lui Mesia – pentru că acum se luase sceptrul de la Iuda şi săptămînile de ani ale proorocului Daniil se sfîrşiseră -, socotea că negreşit acum va fi născută în lume acea fecioară, pentru care mai înainte a vestit Isaia şi, suspinînd adeseori din adîncul inimii, se ruga în sine ca s-o învrednicească Dumnezeu să vadă pe acea fecioară şi, de s-ar putea, să fie la dînsa slujnica cea mai de pe urmă.

Odată, stînd Fecioara Maria după a doua catapeteasmă la rugăciunea de miezul nopţii, după obicei, şi cu fierbinte dorinţă rugîndu-se lui Dumnezeu, deodată a răsărit o lumină mare şi a strălucit peste ea. Iar din mijlocul luminii s-a auzit un glas către dînsa astfel: „Tu vei naşte pe Fiul Meu!” Atunci de ce fel de bucurie s-a umplut Preacurata Fecioară şi ce fel de mulţumire a dat, închinîndu-se pînă la pămînt lui Dumnezeu, Făcătorul ei, nu se poate spune! Astfel a căutat Domnul spre smerenia roabei Sale. Pentru că, aceea care dorea pentru dragostea lui Dumnezeu să slujească Preacuratei Născătoare a lui Mesia, aceea singură s-a învrednicit a fi Maica lui Hristos şi stăpînă a toată zidirea. Şi i-a fost ei acea descoperire în anul al doisprezecelea de la naşterea sa, cu doi ani mai înainte de logodirea ei cu Iosif şi la nimeni n-a spus taina aceea pînă la Înălţarea lui Hristos. Deci, de atunci se înştiinţase că o să fie în feciorescul ei pîntece acea tainică zămislire şi aştepta vremea împlinirii tainei.

Iar după ce s-a sfîrşit anul al unsprezecelea – după mărturia Sfîntului Evod – al petrecerii ei în templul lui Solomon şi sosind al doisprezecelea, iar de la naşterea ei – după mărturia lui Gheorghe Chedrinul -, al paisprezecelea, i s-a poruncit ei de către arhierei şi de către preoţi ca, după obiceiul Legii, să iasă din bisericeasca locuinţă, precum şi celelalte fecioare de vîrsta ei, şi să se mărite după bărbat, ea însă le-a răspuns că din scutece este dată lui Dumnezeu de părinţi şi Lui I-a făgăduit să-şi păzească a sa feciorie în veci. Deci, nu-i este cu putinţă să fie măritată cu om muritor, nici nu poate ca s-o silească spre nuntă, fiind fecioară a lui Dumnezeu Cel fără de moarte.

Deci, arhiereii se minunau de acel lucru nemaiauzit, pentru că nici o fecioară n-a mai fost vreodată care să-I fi făgăduit Domnului cîndva a sa feciorie în veci, ci numai Maria cea dintîi în lume s-a arătat astfel. Deci, se sfătuiau pentru dînsa ce să facă, pentru că petrecea în biserica Domnului, iar după catapeteasma cea mai dinăuntru nu voiau să-i lase intrarea mai mult, venindu-i vremea de logodit; dar nici nu cutezau să dea după bărbat pe fecioara lui Dumnezeu. Şi nu se pricepeau cum să rînduiască cu plăcere dumnezeiască, viaţa ei cea feciorească fără de bărbat, ca să nu mînie pe Dumnezeu în ceva, pentru că amîndouă acelea se ştiau că sînt mare păcat; adică şi spre nuntă a sili pe o fecioară care şi-a făgăduit lui Dumnezeu fecioria veşnică, şi a ţine parte femeiască în Sfînta Sfintelor, fiind în vîrstă desăvîrşită.

Despre aceasta grăieşte Sfîntul Grigorie de Nissa, astfel: „Preoţii, cît a fost mică Sfînta Fecioară, după spusele proorocului Samuil, o lăsau în biserica Domnului. Dar, după ce a sosit vîrsta anilor ei, s-au sfătuit între dînşii, ce ar putea face cu dînsa, ca să nu mînie pe Dumnezeu întru ceva”. Şi Nichifor Calist, scriitorul istoriei bisericeşti, grăieşte despre dînsa astfel: „După ce a crescut Fecioara Maria, preoţii au făcut sfat, cum să rînduiască pentru dînsa, ca să nu se arate a fi făcători de nedreptate sfîntului ei trup. Pentru că socoteau că vor face păcatul furării de cele sfinte, de o vor mărita după bărbat şi de vor supune la legea însoţirii, pe aceea ce odată se încredinţase lui Dumnezeu. Dar iarăşi, ca să fie o fecioară de atîţia ani în Sfînta Sfintelor, nici Legea nu dă voie şi nici nu este acel lucru cinstit şi vrednic de sfinţenie”. Aşa grăiau ei.

Deci, apropiindu-se de Chivotul Legii şi făcînd rugăciune cu dinadinsul, au luat – precum spune Ieronim -, răspuns de la Domnul, ca să se caute un bărbat vrednic, căruia să i se încredinţeze Sfînta Fecioară, sub rînduiala şi chipul însoţirii, pentru păzirea fecioriei. Iar cum s-ar fi putut afla un bărbat ca acela, sfatul Domnului se făcu întru acest fel: din casa şi din seminţia lui David să se aleagă bărbaţi fără femei şi toiegele lor să le pună în altar; şi al cărui toiag va înverzi, acela este ales pentru a i se da Fecioara Maria.

Atunci era praznicul sfinţirii bisericii, cel aşezat de Macabei. Iar începutul acelui praznic era în douăzeci şi cinci de zile ale lunii noiembrie şi sfîrşitul peste trei zile ale lunii decembrie. Şi s-a adunat în biserică mulţime de popor din cetăţile de primprejur; iar bărbaţii care veniseră la praznic, erau şi din neamul lui David, rudenii şi vecini ai Fecioarei Maria.

Deci arhiereul cel mare, Zaharia, tatăl Mergătorului Înainte, adunînd doisprezece bărbaţi fără femei, din seminţia lui David, între care era şi Sfîntul Iosif, bărbat drept şi bătrîn de ani, a luat toiegele lor şi le-a lăsat peste noapte în Sfîntul Altar, zicînd: „Arată, Doamne, pe bărbatul cel vrednic, cu care se cuvine a logodi pe Fecioara”. Iar a doua zi, preoţii împreună cu cei doisprezece bărbaţi, intrînd în biserică, au găsit toiagul lui Iosif, înverzit şi încă şi o porumbiţă s-a văzut – cum mărturiseşte despre aceasta Ieronim -, zburînd de sus şi şezînd pe toiagul lui Iosif. Şi au cunoscut bunăvoirea lui Dumnezeu, ca lui Iosif să i se încredinţeze Fecioara spre pază.

Sînt unii care socotesc că Preacuratei Fecioare, lepădîndu-se de logodire pentru curăţia fecioriei sale, ca să nu i se facă vreo strîmbătate, şi mîhnindu-se foarte mult, i s-a făcut de la Dumnezeu deosebită descoperire şi încredinţare, ca să nu se îndoiască a merge la Iosif, rudenia şi logodnicul său – adică bărbatul cel drept şi sfînt, plăcut lui Dumnezeu -, nu spre însoţirea trupească, ci spre paza fecioriei sale, rînduit fiind, de purtarea de grijă a Celui Preaînalt.

Săvîrşindu-se logodna, Sfîntul Iosif a luat pe Preacurata Fecioară din templul Domnului, din mîinile arhiereului Zaharia şi ale celorlalţi preoţi, întru curată şi neprihănită vieţuire, neatin-gîndu-se nici măcar în gînd de floarea fecioriei ei. Sfîntul Iosif era bărbatul ei numai cu părerea, dar cu lucrul era curat păzitor al fecioriei ei şi slujitor al vieţii Preacuratei Fecioare celei pline de mare sfinţenie.

Vieţuind Preasfînta Fecioară în casa logodnicului, nu şi-a schimbat viaţa sa cea mai dinainte, pe care o avea în Sfînta Sfintelor. Căci nu se îndeletnicea cu altceva, fără numai în rugăciunea cea de Dumnezeu gînditoare, în citirea dumnezeieştilor cărţi şi în obişnuita şi cuviincioasa ei lucrare de mîini. Şi-i era ei casa lui Iosif ca o biserică de rugăciune, din care nicăieri nu ieşea. Ci totdeauna, închizîndu-se, trăia în post şi tăcere, nevorbind cu nimeni, decît numai cu cei din casa lui Iosif. Pentru că povesteşte despre dînsa Gheorghe Chedrinul astfel: „Maria, postind în casa bărbatului său şi ferindu-se de ieşirea în popor, petrecea cu cele două fecioare ale lui Iosif şi numai către acelea, uneori, grăia cîte un cuvînt şi acesta, numai dacă era de trebuinţă a vorbi şi cît de scurt”.

Aşa petrecînd ea patru luni – după mărturia Sfîntului Evod -, a sosit ceasul întrupării Cuvîntului lui Dumnezeu, ceasul cel din veci ascuns şi de toată lumea dorit, ceasul în care avea să se înceapă mîntuirea noastră. Şi a trimis Dumnezeu pe Gavriil, arhanghelul duhurilor cereşti care stau mai aproape de scaunul Său, cu taina cea din veac ascunsă şi neştiută de îngeri, ca bine să vestească Preacuratei Fecioare zămislirea străină a Fiului lui Dumnezeu, care covîrşeşte firea omenească şi toată mintea, lucru de care Sfîntul Evanghelist Luca scrie astfel: În luna a şasea a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu.

Acea lună a şasea era de la zămislirea Sfîntului Ioan Înaintemergătorul, şi îngerul, cel ce bine a vestit lui Zaharia zămislirea lui Ioan, a fost trimis ca bine să vestească şi Preacuratei Fecioare zămislirea lui Hristos. Iar în luna a şasea s-a trimis, pentru ca Înaintemergătorul fiind în pîntecele maicii sale de şase luni, să poată sălta de bucurie la venirea Maicii Domnului. Îngerul a fost trimis în cetatea Galileii, al cărei nume era Nazaret. Latura Galileii era a neamurilor.

Deşi o parte era locuită de israiliteni însă mai multe popoare păgîne erau într-însa. Pentru aceasta şi în Sfînta Scriptură se grăieşte despre Galileea neamurilor. Latura aceasta, la israiliteni, era cea mai de pe urmă şi nebăgată în seamă, ca cea locuită de oameni păcătoşi, de altă limbă şi necredincioşi. De aceea era şi ocărîtă de iudei, pentru că ziceau: Au doar din Galileea vine Hristos? Cearcă şi vezi, că prooroc din Galileea nu vine! Asemenea şi Nazaretul, cetatea Galileii, era de dînşii întru nimic socotită, ca ceea ce era mică şi cea mai de pe urmă. Aşa se vorbea între dînşii: Din Nazaret poate să fie ceva bun?

Dar să socotim voinţa lui Dumnezeu. Unde a voit să aibă pe Preacurata Maica Sa? Nu în latura Iudeii, nici în Sfîntul Ierusalim, cetatea cea mare, ci în Galileea cea păcătoasă şi în micul Nazaret, ca întîi să arate adevărul, că pentru păcătoşi a venit pe pămînt: N-am venit, zice Domnul, să chem pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi; „şi din limbi necredincioase, să-Mi fac Biserică credincioasă”, iar al doilea, să se arate lucrul, că spre cei smeriţi, lepădaţi şi defăimaţi, priveşte Hristos cu milostivire, iar nu spre cei mîndri şi slăviţi. Căci Cuvîntul lui Dumnezeu, cînd a voit să plece Cerul şi să se pogoare la păcătoşi, privea din înălţimea slavei Sale, unde este mai multă mulţime de păcătoşi. Şi văzînd în Iudeea pe ierusalimiteni, care păreau a fi drepţi înaintea oamenilor, iar pe galileeni văzîndu-i trecuţi cu vederea de toţi şi socotiţi a fi mai păcătoşi decît toţi, a trecut Iudeea care se părea sfîntă şi a venit în Galileea, care se părea păcătoasă. A trecut şi Ierusalimul, cetatea cea mare, cinstită şi slăvită, şi s-a dus în Nazaret, cetatea cea mică şi necinstită, alegîndu-şi în această lume locul cel mai de pe urmă, smerindu-Se pînă la chipul de rob şi de păcătos.

Mică cetate a fost Nazaretul, însă de mare dar s-a învrednicit, de care nu s-au învrednicit toate celelalte cetăţi mari ale lui Israil, care se înălţaseră mult. În Nazaretul cel mic locuieşte Fecioara Maria, cea mai înaltă decît toţi sfinţii îngeri, al cărei pîntece era mai desfătat decît cerul. Acolo se trimite Gavriil, acolo umbreşte Duhul Sfînt, acolo Se întrupează Dumnezeu Cuvîntul. Pentru că unde este smerenia, acolo străluceşte slava lui Dumnezeu. Cetăţile cele mîndre sînt vrăjmaşe lui Hristos, iar cele smerite Îi sînt plăcute. Neslăvita cetate Nazaret a zămislit pe Hristos, Domnul nostru, iar slăvitul Ierusalim L-a răstignit! Micul Betleem L-a născut, iar marele Ierusalim Îl căuta spre moarte! În cei smeriţi Dumnezeu Se sălăşluieşte, iar de la cei mîndri Se îndepărtează.

Deci spre latura cea nebăgată în seamă, la săracul Nazaret, şi la fecioara cea smerită, care locuia într-însul, s-a trimis îngerul de la Dumnezeu. Pentru această trimitere, Sfîntul Andrei Criteanul vorbeşte astfel: „Unuia din cei dintîi îngeri, Dumnezeu i-a poruncit să împlinească vestirea tainei şi cu arătarea măririi Sale, precum socotesc, i-a zis: „Ascultă, Gavriile! Du-te în Nazaret, cetatea Galileii, în care locuieşte fiica fecioară, cu numele Maria, fiind logodită cu bărbat, al cărui nume este Iosif. Mergi – zice – în Nazaret!” Dar pentru ce? Ca frumuseţea Fecioarei cea preaiubită, ca pe un trandafir cu bun miros, din latura cea spinoasă s-o primească Atotputernicul. „Mergi în Nazaret”, ca să se împlinească proorocia care zice: Nazarinean Se va chema. Dar cine se va chema Nazarinean? Acela Care de către Natanail se va numi Fiul lui Dumnezeu şi Împărat al lui Israil”.

Gavriil se trimite, pentru că Gavriil este slujitor în dumnezeieştile taine, precum este arătat în cartea lui Daniil. „Deci mergi în Nazaret, cetatea Galileii, zice Dumnezeu lui Gavriil, şi, ajungînd acolo, să aduci mai întîi Fecioarei bună-vestire de bucurie, pe care Eva a pierdut-o odată. Însă, să te fereşti să n-o tulburi, pentru că de bucurie, iar nu de mîhnire, este semnul acesta; de mîngîiere, iar nu de tulburare, este închinarea aceasta. Pentru că, ce bucurie mai mare poate să fie neamului omenesc decît aceea, ca firea omenească cu dumnezeiasca fire de obşte să se facă şi una cu Dumnezeu într-o Persoană?”

Dar ce poate să fie mai de mirare, decît a vedea pe Dumnezeu pînă la atîta smerindu-Se, ca în pîntece de femeie să Se poarte? O, lucruri foarte de mirare tuturor! Dumnezeu, Căruia cerul Îi este scaun, iar pămîntul aşternut picioarelor Lui, pe Care cerul nu-L încape, Cel ce are un scaun veşnic împreună cu Tatăl, încape în pîntece de Fecioară! Ce lucru vrednic de mai mare mirare, decît a vedea pe Dumnezeu în chip omenesc, nedes-părţindu-Se de fireasca dumnezeire, şi a vedea omeneasca fire aşa de unită cu Ziditorul său, ca în întreg omul, să Se săvîrşească Dumnezeu? Gavriil, auzind acestea şi porunca lui Dumnezeu cea întărită covîrşindu-i puterea, era în nedumerire, între spaimă şi bucurie, nici nădăjduind, nici cutezînd a nu asculta pe Cel ce-i poruncea. Deci, împlinind poruncile lui Dumnezeu, a zburat la Fecioară şi, mergînd la Nazaret, a stat lîngă casă.

Cugetînd şi nepricepînd acestea în sine, precum se pare – spune Sfîntul Andrei -, zicea: „Cum voi începe a săvîrşi cele poruncite de Dumnezeu? Să intru îndată în cămară, îi voi tulbura gîndul Fecioarei; să intru mai cu zăbavă, Fecioara, simţindu-mi venirea, va voi să se ascundă. Să bat în uşă? Dar pentru ce? Deoarece acest lucru nu este al firii îngerilor, pentru că nimic din cele ce se închid sau se deschid nu poate opri intrarea celor fără de trup. Să deschid uşile? Dar fiind şi uşile încuiate, eu pot să intru, să chem pe fecioară pe nume, mă tem că o voi înfricoşa.

Deci aşa voi face, după voia Celui ce m-a trimis, şi mergerea mea o voi face încet. Dar cum voi începe a grăi către Fecioară? Oare, bucurie să-i binevestesc mai întîi? Sau să-i zic că Domnul este cu dînsa? Sau să-i vestesc venirea Sfîntului Duh şi umbrirea puterii Celui Preaînalt? Deci îi voi vesti mai întîi bucurie; apoi îi voi spune taina cea minunată, mă voi închina şi voi cînta glasul acela: „Bucură-te, veseleşte-te, mîngîie-te!” Căci, cuviincioasă îndrăznire este începătura închinăciunii celei de bucurie şi acest cuvînt îmi va face lesnicioasă apropierea spre vorbirea Fecioarei, pentru că n-o va înfricoşa cît de puţin, ci îi va linişti gîndul. Deci aşa voi începe: întîi îi voi aduce vestire de bucurie şi de veselie; căci cu acest fel de cuvinte se cade a se închina cineva împărătesei. Că acesta este lucru de bucurie, vreme de veselie a împărăţiei, sfatul mîntuirii, începătura mîngîierii”. Acestea le-a gîndit în sine Arhanghelul.

Ia seama, cu cîtă cucernicie Arhanghelul Gavriil vine la dumnezeiasca fiică! Cu cît de mare frică şi cinste se pregăteşte înainte, ca să se apropie de stăpîna a toată lumea! Cît se învaţă să grăiască către dînsa cuvintele cele pline de bucurie ale Bunei Vestiri! Dar şi de aceasta se cade a ne minuna, că a găsit-o nu afară din casă şi de cămara sa, nu pe uliţele cetăţii, prin popor şi prin vorbe mireneşti, nici gîlcevindu-se în casă pentru grijile vieţii, ci la linişte, în rugăciune şi în citirea cărţilor îndeletnicindu-se, precum şi închipuirea cea de pe icoană a Bunei Vestiri o arată, fiind închipuită înaintea ei cărticica pusă şi deschisă spre citire, spre încredinţarea îndeletnicirii ei celei neîncetate în citire şi în dumnezeiasca gîndire. Şi este bunaînţelegere a celor de Dumnezeu gînditori, că într-acea vreme, cînd era să vină la ea cerescul arhanghel, avea în minte acele cuvinte mai suspomenite, ale Sfîntului Prooroc Isaia: Iată Fecioara în pîntece va zămisli. Gîndea cum şi cînd va fi acea străină şi la fecioreasca fire neobişnuită zămislire şi naştere.

Însă, înştiinţată fiind – precum s-a zis mai înainte de Gheorghe Chedrinul -, prin descoperire de la Dumnezeu, că nu o altă fecioară, ci ea însăşi va fi slujitoare acelei taine şi născătoare a lui Mesia Celui dorit, ardea cu dragoste de serafim către Dumnezeu, Făcătorul ei, şi ruga bunătatea Lui ca a Sa dumnezeiască făgă-duinţă şi proorocia lui Isaia degrabă s-o împlinească. Şi grăia în sine cu dorinţă: „Cînd va veni acea vreme dorită de mine, în care Ziditorul meu, plecînd cerurile, Se va pogorî şi Se va sălăşlui în mine, voind să ia trup din mine? Cînd voi veni la o fericire ca aceea binecuvîntată, ca să mă arăt Maică a Dumnezeului Meu? Iar pînă ce voi veni la aceasta, lacrimile îmi sînt ca pîine, ziua şi noaptea, pentru că la cei ce aşteaptă lucruri preaiubite, chiar şi cea mai scurtă vreme, o, cît de lungă i se pare a fi!”

Astfel cugetînd Fecioara în sine, în taina inimii sale, cu rugăciune de Dumnezeu gînditoare, prin dragoste arzătoare ca văpaia rugîndu-se către Domnul Savaot, deodată cerescul binevestitor, Arhanghelul Gavriil, venind încetişor, a stat înaintea ei, precum despre aceasta vorbeşte amintitul învăţător, Sfîntul Andrei, scriind astfel: „Apoi Arhanghelul a intrat în cea dinăuntru cămară, în care locuia Fecioara şi, apropiindu-se încetişor, a venit la uşă; şi după ce a intrat înăuntru, vorbind cu liniştit glas către fecioară, a zis: „Bucură-te, ceea ce eşti cu dar dăruită, Marie, Domnul este cu tine! Cel ce este mai înainte de tine, acum este cu tine! Şi puţin mai pe urmă va ieşi din tine! Deci El mai înainte de toţi vecii a fost, iar acum, sub vreme!” O, nemăsurată iubire de oameni! O, nespusă milostivire! Nu se îndestula să-i arate bucuria – zice Sfîntul Andrei -, şi să-i vestească pe Făcătorul bucuriei, Cel ce locuia în Fecioară. Că arhanghelul zicînd Domnul este cu tine!, venirea Împăratului Hristos arătat o însemnează; Domnul, Care dintr-însa a luat astfel trup omenesc, întru nimic nu S-a depărtat de fireasca slavă. „Bucură-te cea cu dar dăruită, Domnul este cu tine! Bucură-te organul bucuriei cel preacinstit, prin care hotărîrea blestemului celui de mîhnire se schimbă în veselie şi bucurie! Bucură-te, Fecioară preaaleasă! Bucură-te, preafrumoasă Biserică a slavei cereşti! Bucură-te, sfinţitul palat al Împăratului! Bucură-te, cămara în care Hristos Şi-a logodit şi Şi-a însoţit ca mireasă omenirea. Binecuvîntată eşti tu între femei, pe care Isaia cu ochi prooroceşti mai înainte socotindu-te, te-a numit proorociţă, fecioară, loc şi carte cu taină pecetluită! Binecuvîntată eşti tu cu adevărat, pe care Iezechil te-a numit luceafăr şi uşă încuiată, prin care singur Dumnezeu a trecut! Tu una cu adevărat eşti binecuvîntată, pe care bărbatul doririlor, Daniil, munte te-a văzut şi Avacum cel minunat, munte umbrit te-a chemat; şi munte al lui Dumnezeu, munte gras, munte închegat, munte în care a binevoit Dumnezeu a locui!

Pe tine, strămoşul tău şi împăratul David, prooroceşte te-a lăudat. Binecuvîntată eşti tu între femei, pe care Zaharia, văzătorul dumnezeieştilor taine cel ales, sfeşnic de aur cu şapte făclii te-a văzut, adică cu şapte daruri ale Sfîntului Duh împodobită. Tu cu adevărat eşti binecuvîntată; ca un rai ai înăuntrul tău pomul Raiului, pe Hristos, Care cu negrăită şi multă putere, din pîntecele tău ieşind ca un rîu de apă vie, prin cele patru curgeri ale Evangheliei adapă faţa a tot pămîntul!”

O închinăciune ca aceasta a îngerului auzind-o Fecioara cea fără de prihană, s-a mirat de cuvîntul lui şi gîndea: În ce fel va fi închinarea aceasta? S-a tulburat dar nu s-a înfricoşat tare, ci s-a minunat de lucrul cel nou, neaşteptat şi fără de veste. Pentru că nu avea de ce să se înspăimînte ea de îngereasca arătare, cu care avea obişnuită prietenie încă din Sfînta Sfintelor cînd, din mîini îngereşti – după mărturia Sfîntului Gherman -, primea hrana cea de toate zilele. Dar de aceasta s-a tulburat cu mirare, căci mai înainte cu atît de mare slavă cerească şi cu atît de veselă faţă şi cu astfel de închinăciune, făcătoare de bucurie niciodată nu venise la dînsa. Deci pentru acel lucru nou şi, mai ales, pentru cuvintele lui, căci nouă şi neobişnuită închinare îi aducea, fiind fecioară, o pune pe ea în ceata femeilor de obşte, căci zicea: Binecuvîntată eşti tu între femei!

Atunci s-a tulburat ca o foarte înţeleaptă, dar ca o vitează şi bine chibzuită nu s-a înfricoşat, ci gîndea în sine: „În ce fel va fi închinarea aceasta? Ce va mai grăi către mine îngerul, după această închinare? Au doară iarăşi în biserica Domnului mă va lua pe mine? Sau o hrană mai nouă din cer mi-a adus? Sau un lucru nou îmi va vesti de la Dumnezeu şi mă va înălţa, deşi cuget mult şi nu pricep cum fecioara în pîntece va lua şi va naşte Fiu? În ce fel va fi închinarea?” Şi i-a zis îngerul: „Nu te teme, Marie! Nu te îndoi de fecioara cea mai înainte vestită prin proorocul Isaia. Chiar tu eşti acea fecioară care ai aflat acel dar, ca să zămisleşti pe Emanuil, mai presus de fire şi să-L naşti negrăit, precum Acela Însuşi ştie!

Ai aflat dar de la Dumnezeu prin multele tale fapte bune, dar mai ales prin trei virtuţi. Prin smerenia ta cea adîncă, pentru că celor smeriţi Dumnezeu le dă darul Său, zicînd: Spre cine voi căuta, decît numai spre cel blînd şi smerit cu inima! Ai aflat dar prin fecioreasca ta curăţie, căci Preacuratul din fire Dumnezeu, din Preacurata Fecioară caută a Se naşte! Şi mai deosebi ai aflat dar de la Dumnezeu, prin dragostea cea aprinsă către El, pentru că zice: Eu pe cei ce Mă iubesc pe Mine îi iubesc şi cei ce Mă caută vor afla dar. Şi de vreme ce tu L-ai iubit şi L-ai căutat cu toată inima, ai aflat dar de la El şi vei naşte Fiu.

Însă Fiu dumnezeiesc, Fiul Celui de sus, pe Dumnezeu din Dumnezeu, pe Cel mai înainte de veci din Tatăl fără de maică născut, iar la sfîrşitul veacurilor din tine, care eşti Maică şi Fecioară, fără de tată o să iasă şi al Cărui nume este minunat şi negrăit. Tu, Aceluia Îi vei da numele Iisus, care se tîlcuieşte „Mîntuitor”; pentru că Acela va mîntui toată lumea şi va împărăţi preaslăvit, fără asemănare cu strămoşul tău David şi decît toţi împăraţii cei ce au fost din casa lui Iacob; iar împărăţia Lui nu va fi vremelnică, ci veşnică, neavînd sfîrşit întru nesfîrşitele veacuri”.

Iar Maria a zis către înger: Cum va fi aceasta, fiindcă de bărbat nu ştiu? Nu că nu credea Preacurata Fecioară celor zise ei de înger. Ci cu adeverire, după darul lui Dumnezeu de care era plină, ştia că va naşte pe Cel ce bine i se vestea, luînd înştiinţare de la Însuşi Dumnezeu, precum mai înainte s-a zis. Dar numai aceasta nu-i era ei ştiută, adică cum şi în ce chip va naşte fiind Fecioară care nu ştia de bărbat. Pentru aceea a întrebat pe înger: Cum va fi aceasta?

Despre acest lucru Sfîntul Grigorie de Nissa, ca din partea ei, zice către înger: „Spune-mi chipul naşterii, o, îngere, şi vei afla inima mea gata spre voia lui Dumnezeu; pentru că eu doresc un rod ca acesta, fără atingerea fecioriei”. Iar Sfîntul Ambrosie, despre aceeaşi, vorbeşte astfel: „Bine a întrebat pe înger, cum îi va fi aceasta, pentru că ea mai înainte citise, precum s-a zis că, o fecioară va zămisli, dar nu citise în ce chip fecioara aceea va zămisli. Citise cu adevărat proorocescul cuvînt: Iată fecioara în pîntece va lua, dar cum va lua, acum îngerul îi vesteşte prin „Buna Vestire””.

Deci, îi spune ei îngerul chipul zămislirii, nu după firea şi obiceiul omenesc făcîndu-se, ci mai presus de fire, pentru că unde voieşte Dumnezeu se biruieşte rînduiala firii. Zămislirea ei este după lucrarea Sfîntului Duh: „Duhul Sfînt va veni peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri! De la Acela în pîntece vei lua. Acela va săvîrşi întru Tine zămislirea cea neştiută. Pentru că Cel ce a putut să zidească din tină neînsufleţită pe Adam viu, oare nu va putea mai ales din Fecioara cea vie, ca să alcătuiască pe pruncul cel viu? Dacă cu înlesnire a fost lui Dumnezeu, ca din coasta lui Adam să închipuiască femeie, apoi oare cu neînlesnire îi va fi Lui, ca în pîntecele Fecioarei să închipuiască pe om? Duhul Sfînt, Cel ce toate le face, întru Tine, o, Preasfîntă Fecioară, o va lucra aceea, ca în preacuratul tău pîntece, din trupul tău, trupul Cuvîntului lui Dumnezeu, Celui fără de trup se va rîndui, mai presus de fire. Pentru că tu fiind uşă, cu curăţia pecetluită şi cu fecioria păzită, Domnul va trece; nu într-alt chip, ci precum raza soarelui trece prin sticlă şi prin cristal, sfinţindu-te şi luminîndu-te cu dumnezeiasca slavă, ca să fii maică adevărată lui Dumnezeu, născînd Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit; şi rămînînd Fecioară, precum mai înainte de naştere, la fel întru naştere şi după naştere.

Aceasta o va lucra întru tine puterea Celui Preaînalt, prin venirea Sfîntului Duh. Iar cum că aceasta este adevărată, acest lucru să-ţi fie ca semn vrednic de credinţă, căci rudenia ta Elisabeta, fiind stearpă din tinereţe şi acum îmbătrînită cu anii, a zămislit fiu, Dumnezeu voind astfel, făcînd din cele neputincioase, lucruri putincioase. Pentru că, ce este cu neputinţă la oameni, ca fecioara cea fără bărbat şi femeia cea neroditoare, stearpă şi îmbătrînită, să zămislească şi să nască, la Făcătorul şi Atotputernicul Dumnezeu toate sînt cu putinţă, pentru că tot lucrul la Dumnezeu este cu putinţă, căci şi bătrîna cea neroditoare a zămislit, şi tu, fecioară, vei zămisli!”

Auzind Preacurata de la îngerul Gavriil o bună-vestire ca aceasta, s-a supus la voia Domnului Său şi, prin smerenia cea adîncă, din inima cea iubitoare de Dumnezeu, a răspuns: Iată roaba Domnului! Fie mie acum după cuvîntul tău! Şi îndată în sfîntul ei pîntece, prin lucrarea Sfîntului Duh, s-a făcut zămislirea cea nespusă, fără îndulcire trupească, dar nu fără de îndulcirea cea duhovnicească. Pentru că, atunci mai ales, se cuprindea de dumnezeiasca dorire inima cea feciorească şi, prin dragoste de serafim, ardea cu văpaie duhul ei, şi toată mintea ei întru Dumnezeu se înălţa şi se îndulcea cu dragostea de Dumnezeu cea negrăită. Deci întru acea duhovnicească îndulcire a iubirii de Dumnezeu şi întru dumnezeiasca vedenie a minţii S-a zămislit Fiul lui Dumnezeu, şi Cuvîntul S-a făcut trup, şi S-a sălăşluit întru noi, prin întrupare.

Îngerul împlinindu-şi buna vestire după porunca lui Dumnezeu şi cinstind pe Hristos, Care S-a întrupat în pîntece de fecioară, asemenea a cinstit şi pe Fecioara Maria care L-a întrupat, cu cuviincioasă închinăciune după vrednicie; cu bună cucernicie şi cu frică s-a dus de la dînsa, ca să stea înaintea Scaunului Domnului Savaot, slăvind taina Întrupării lui Dumnezeu, împreună cu toate cereştile puteri, întru nespusă bucurie, în veci. Amin.

Sfantul Ierarh Tihon, Patriarhul Moscovei si al intregii Rusii

Adaugat la aprilie 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 7, 2026

Patriarhul Tihon s-a nascut in ziua de 19 ianuarie 1865 in familia unui preot. In anul 1891 , a fost tuns in monahism si in 1897 a fost facut irodiacon si apoi ieromonah. La varsta de 32 de ani a fost facut episcop de Lublin din Polonia care pe atunci apartinea Imperiului Rus. La scurt timp a fost numit episcop de Aleutine si Alaska, eparhie care cuprindea in fapt Statele Unite si Canada. In 12 Decembrie 1898 cand a ajuns in New York, el era singurul episcop ortodox al intregului continent nord american. In februaie 1907 , dupa 9 ani de pastorie in America episcopul Tihon a revenit in Rusia si a ocupat scaunul de Iaroslav , iar dupa alti 7 ani in 1914 , a fost mutat la Vilnius . In timpul primului razboi mondial , el s-a ingrijit de soldati , mergand in prima linie a frontului si slujind personal. In 1917 a fost ales Mitropolit de Moscova. In urma restaurarii Patriarhiei Moscovei si intregii Rusii a fosr ales prin voia lui Dumnezeu Patriarh al intregii Rusii .
Patriarhul Tihon s-a ridicat impotriva bolsevicilor condusi de Lenin, care jefuiau bisericile, profanau icoanele si furau odoarele sfintei biserici. Cand a aflat de uciderea calugarilor si a preotilor si a crestinilor, i-a chemat pe credinciosi sa apere credinta si sfintele biserici.
Dupa uciderea Tarului Nicolae si a familiei imperiale , a inteles marea responsabilitate care ii revenea si a constientizat pericolul compromisului cu ateii bolsevici. El le-a scris bolsevicilor „Reveniti-va, nebunilor, si opriti aceasta varsare de sange! Nu numai ca faceti faradelegi, ci insasi lucrarea diavolului savarsiti, si asta va va duce in viata viitoare in flacarile Ghenei, iar urmasii vostri vor fi blestemati inca din aceasta viata„. Iar credinciosilor le-a spus de va fi sa suferim martiriul pentru adevarul lui Hristos, va chemam iubiti fii ai bisericii sa primiti martiriul alaturi de noi .Dupa aceasta impotrivire a patriarhului, bolsevicii lui Lenin au infiintat Inaltul Consiliu Bisericesc (V.T.U.) format din tradatori si oameni fara Dumnezeu. Dupa inchisoare si persecutii grele la 25 Decembrie 1924 patriarhul Tihon, scrie cu ocazia activitatii sale: „Drepturile patriarhale si obligatile pana la alegerea legala a patriarhului vor fi incredintate Mitropolitului Chiril (Smirnov), Mitropolitului Agatanghel si Mitropolitului Petru” . La 25 decembrie 1925 patriarhul Tihon a trecut la cele vesnice.

Sfîntul Artemon, Episcopul Seleuciei din Pisidia

Adaugat la aprilie 6, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 6, 2026

Fericitul Artemon a avut ca patrie Seleucia, cetatea Pisidiei, în care, fiind născut şi crescut, petrecea viaţă cinstită, în zilele Sfinţilor Apostoli, care luminau lumea cu buna vestire a lui Hristos. Mergînd în cetatea aceea Sfîntul Apostol Pavel, Artemon era între toţi cetăţenii ca un luminător, strălucind cu fapte bune, şi nu i se cădea a se ascunde sub obroc. Sfîntul Apostol Pavel, aflîndu-l pe acesta întărit în credinţa lui Hristos şi plin de dumnezeiasca înţelepciune, l-a pus păstor şi învăţător poporului, hirotonisindu-l întîiul episcop în Seleucia Pisidiei. Iar el, îndreptînd bine şi cu plăcere de Dumnezeu turma cea încredinţată lui, a fost tuturor liman de mîntuire, văduvelor şi săracilor purtător de grijă, sufletelor şi trupurilor doctor, făcător de minuni şi toate zilele vieţii sale bine şi cu dumnezeiască plăcere petrecîndu-le, şi-a sfîrşit viaţa la adînci bătrîneţi.

Cuviosul Iacob Mărturisitorul

Adaugat la aprilie 6, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 6, 2026

Cuviosul Iacob Mărturisitorul a pătimit pe vremea răucredinciosul împărat grec, Leon Armeanul (813-820), care, înnoind eresul luptării contra sfintelor icoane, eres blestemat de Sfinţii Părinţi la al şaptelea sinod a toată lumea, pe mulţi a chinuit şi a omorît pentru cinstirea sfintelor icoane. Despre el cunoaştem şi avem şi mărturie de la Sfîntul Teodor Studitul, pentru că fericitul Iacob a fost din ceata ucenicilor lui. Fiind izgonit Cuviosul Teodor pentru sfintele icoane şi mulţi din ucenicii lui chinuindu-se, a fost prins şi acest fericit Iacob, fiind muncit în multe chipuri. Iar după ce a fost ucis răucredinciosul armean, Sfîntul Iacob a fost eliberat din lanţuri, precum şi ceilalţi mărturisitori ai lui Hristos. Apoi, intrînd în Mînăstirea Studiţilor, care era în Constantinopol, fiind abia viu, în puţine zile a murit şi cu cinste s-a îngropat.

De a lui mutare, fericitul Ipatie, care ţinea începătoria egumeniei în locul Sfîntului Teodor, părintele său, a înştiinţat prin scris pe Cuviosul Teodor, care acum, întorcîndu-se de la închisoare, zăbovea în locaşul lui Crescent. Iar Cuviosul Teodor a trimis răspuns către Ipatie astfel: „Nu fără durerea inimii, o, fiule, am luat înştiinţare de la tine despre adormirea lui Iacob, mărturisitorul lui Hristos şi iubitul nostru frate; şi nu fără duhovnicească mîhnire mă doare inima ca de un fiu, căruia eu, pentru păcatele mele, nici fiu a mă numi nu m-am învrednicit; şi mă bucur de nădejdea vieţii veşnice pregătită lui de Domnul. Dar nu numai noi ne bucurăm, cărora el ne este foarte sfînt prin podoabă aleasă, ci şi toată Biserica se bucură de dînsul, pentru că ce fel de bărbat îl socoteşti a fi? Oare nu, mărturisitor? Oare nu, mucenic? Oare nu, sfînt?

Din anii cei dintîi se îndeletnicea după lege întru ostenelile pustniceştii vieţi, fiind supus şi ascultător, împotriva pornirilor rele nevoindu-se bărbăteşte, păzindu-şi trupul nestricat de poftele rele, pentru care el se înfrîna cu postul şi-l supunea duhului. Apoi, cît a fost sănătos, atît de puţin somn avea, încît se minunau cei ce-l vedeau. În gîndirea de Dumnezeu el dorea a se îndeletnici mult, cît avea vreme. Apoi se aprindea cu dumnezeiasca dragoste. Şi să nu mă socotească cineva că grăiesc minciuni, pentru plăcerea ascultătorilor. Martor îmi este Domnul şi Ioan, ucenicul său, care mi-a spus mie acelea despre el, pe care eu înainte nu le ştiam, însă toate acestea i-au fost ca un chip al deprinderii pustniceşti.

Iar întru mărturisirea mucenicească s-a nevoit în multe feluri. Privelişte s-a făcut îngerilor şi oamenilor. O, ce tare şi scumpă inimă! A intrat în nevoiţă ca un ostaş al lui Dumnezeu, nefricos; din toate părţile chinuitorii cu bătăi i-au lovit spatele şi pieptul, i-au vărsat sîngele, iar trupul i l-au zdrobit şi la pămînt l-au lăsat aruncat. Însă n-a arătat slăbiciune, ci a împlinit desăvîrşit mucenicia pentru Hristos, Fiul lui Dumnezeu, căci pentru sfînta Lui icoană a voit a pătimi şi a răbda muncă.

Să audă cei blînzi şi să se veselească, să se bucure iubitorii de mucenici şi să salte; iar diavolul să se ruşineze şi să se risipească adunarea luptătorilor de icoane. Pentru că aceia nu numai pe Sfîntul Iacob ci şi pe mulţi dintre ai noştri – de vreme ce toţi un trup sîntem întru Iisus Hristos, Care este capul tuturor – asemenea i-au muncit, i-au ucis, cu foame i-au chinuit şi altele la fel ca acelea au făcut mărturisitorilor lui Hristos. Iar Sfîntul Iacob, dintr-acele nesuferite răni, la toate mădularele fiind slăbănogit, trupul cel cuprins de cumplite dureri l-a dat la îngrijirea doctoricească; şi astfel viaţa sa se apropia de sfîrşit, cu mulţumire şi cu smerenie. Apoi îmi scrii că mai înainte şi-a spus mutarea sa, care a urmat nevoinţelor lui mult-pătimitoare.

Iarăşi ai adăugat a scrie că la îngroparea lui a fost mare adunare de popor şi din cei mai însemnaţi oameni ai neamului celui mai luminat. Şi aceasta a fost cu voia cea dumnezeiască, căci la un om nu însemnat după trup, ci după duh, nu s-ar fi strîns o astfel de adunare, dacă nu era voia lui Dumnezeu. Pentru că el s-a dus la cer şi s-a aşezat lîngă ai săi împreună-pătimitori şi s-a înmulţit ceata mărturisitorilor şi a sfinţilor mucenici, pentru care este bucurie la cer şi veselie duhului lui Iacob, cu ale cărui rugăciuni ne vom mîntui, fraţilor.

El şi-a luat răsplătirea cea vrednică după osteneală. Şi fericiţi şi cu adevărat dreptcredincioşi sînt cei ce s-au adunat la cinstita lui îngropare; cu adevărat iubitori de mucenici sînt, a căror parte să fie cu acela pe care l-au cinstit; iar pentru cinstitele lui moaşte, de va fi cu plăcere lui Dumnezeu, voi rîndui precum am scris din canon. Închinaţi-vă unul altuia cu sărutare sfîntă, pentru că tuturor fraţilor li se cade să citească aceasta. Închină-se vouă arhiepiscopul, Nichifor patriarhul, protopresbiterul, economul şi ceilalţi fraţi. Iar Domnul să fie cu voi. Amin”.

Pînă aici este epistola Sfîntului Teodor Studitul, din care este arătată viaţa şi pătimirea Cuviosului Iacob, mărturisitorul lui Hristos, cu ale cărui rugăciuni să ne învrednicească şi pe noi Domnul de partea sfinţilor Săi în veci. Amin.

Preacuviosul părintele nostru Zaharia, cel din Schetis (Schit), în Egipt, care în pace s-a săvîrşit

Adaugat la aprilie 6, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 6, 2026

Apoftegme din Patericul egiptean: Pentru avva Zaharia

1. Zis-a avva Macarie către avva Zaharia: spune-mi, care este lucrul monahului? Zis-a lui: pe mine mă întrebi, părinte? Şi a zis avva Macarie: am vestire către tine, fiule Zaharie, căci este cel ce mă îndeamnă ca să te întreb. Zis-a lui Zaharia: precum eu socotesc, părinte, cel ce îşi face sila lui întru toate, acesta este monah.

2. A venit odată avva Moise să scoată apă şi a aflat pe avva Zaharia rugîndu-se lîngă fîntînă, şi Duhul lui Dumnezeu şezînd deasupra lui.

3. Zis-a oarecînd avva Moise către fratele Zaharia: spune-mi, ce voi face? Şi auzind s-a aruncat pe sine jos la picioarele lui, zicînd: tu mă întrebi, părinte? Zis-a lui bătrînul: cred mie, fiule Zaharie, că am văzut pe Duhul Sfînt pogorîndu-se peste tine şi dintru aceasta sunt silit să te întreb. Atunci, luînd Zaharia cuculiul din cap, l-a pus sub picioare şi călcîndu-l a zis: de nu se va zdrobi omul aşa, nu poate să fie monah.

4. Şezînd odată avva Zaharia în Schetia, i-a venit lui vedenie şi sculîndu-se i-a vestit părintelui sau Carion, iar bătrînul, fiindcă era lucrator, nu era iscusit la acestea şi sculîndu-se l-a bătut zicînd că de la draci este. Dar a rămas cu gîndul la aceasta. Şi sculîndu-se, s-a dus către avva Pimen noaptea şi i-a vestit lui lucrul acesta şi cum se ard cele dinlăuntru ale lui şi văzînd bătrînul că de la Dumnezeu este, i-a zis: mergi către cutare bătrîn şi orice îţi va zice ţie, fă! Şi ducîndu-se către bătrînul, mai înainte de a întreba el ceva, apucînd bătrînul, i-a spus lui toate şi cum că vedenia este de la Dumnezeu. Ci, mergi şi supune-te părintelui tău!

5. Zis-a avva Pimen, că a întrebat avva Moise pe avva Zaharia, cînd era aproape să moară, zicînd: ce vezi? Şi i-a zis: nu este mai bine a tăcea, părinte? Şi i-a zis lui: sa, fiule; taci! Şi în ceasul morţii lui şezînd avva Isidor, căutînd la cer a zis: veseleşte-te, fiul meu Zaharia, că ţi s-au deschis ţie porţile împărăţiei cerurilor.

Sfîntul Mucenic Nicon şi cei 199 de ucenici ai săi

Adaugat la aprilie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 5, 2026

În cetatea ce se numeşte Neapole, care este în ţara Campaniei, a fost un bărbat cu numele Nicon, în rînduiala ostăşească, împodobit cu frumuseţe, vesel la faţă şi viteaz în războaie, dar cu credinţa elin, născut din tată elin şi învăţat la închinarea idolească. Însă maica sa era creştină şi îl sfătuia totdeauna spre cunoştinţa lui Hristos. Spunîndu-i despre puterea Crucii lui Hristos, mama îi zicea: „Fiul meu iubit, de ţi se va întîmpla vreodată a cădea în vreo primejdie, precum se întîmplă adeseori în războaie, să te însemnezi cu semnul Crucii, că vei scăpa din mîinile potrivnicilor; şi nu numai că te vei izbăvi din mîinile lor, dar vei scăpa şi de toate rănile, pentru că nu te va lovi nici săgeată, nici sabie şi prin mijlocul tăierii vei rămîne nevătămat”.

Odată s-a întîmplat că a ieşit din Roma oastea romană la război cu cea elinească. Iar Nicon, fiind unul din ostaşi, se afla în mijlocul vrăjmaşilor, în mare strîmtorare şi primejdie de moarte, pentru că vedea pe mulţi din tovarăşii săi ucişi şi acum aştepta să cadă şi el de sabia vrăjmaşilor săi. Atunci şi-a adus aminte de sfatul maicii sale şi, ridicîndu-şi ochii la cer şi suspinînd din adîncul ini-mii, s-a înarmat cu semnul Sfintei Cruci şi a zis: „Hristoase, Dumnezeule Atotputernice, arată spre mine în ceasul acesta puterea Crucii Tale, că de acum făgăduiesc să fiu şi eu robul Tău, adică mă voi închina Ţie, împreună cu mama care m-a născut”.

Zicînd aceasta, a luat îndrăzneală şi, întinzînd cu bărbăţie spre vrăjmaşi dreapta sa cea înarmată cu suliţa, a ucis îndată ca la o sută şi optzeci de bărbaţi viteji din ceata potrivnicilor, iar pe ceilalţi i-a izgonit, şi nimeni n-a putut să-i stea împotrivă; aşa a lucrat într-însul puterea Crucii lui Hristos. Iar Nicon a preamărit pe Dumnezeu, zicînd: „Mare este Dumnezeul creştinilor, Cel ce, prin însemnarea Sfintei Cruci, a biruit şi izgonit pe vrăjmaşi”. Şi s-au mirat cetele romanilor şi ale elinilor de Nicon, ostaşul lor, zicînd: „O, minune a rînduielii Celui de sus! Niciodată n-am văzut şi nici n-am auzit de un ostaş ca acesta, atît de viteaz în război şi nevoindu-se astfel precum vedem pe Nicon”.

Iar după ce a liberat cetele, Nicon s-a întors la casa sa şi, lăudînd pe Dumnezeu, a spus maicii sale cîte a făcut Domnul cu dînsul în război, prin puterea Sfintei Cruci. Iar maica sa, umplîndu-se de mare bucurie, a zis: „Mulţumesc Preasfîntului Tău nume, Doamne, Cel ce voieşti să se mîntuiască toţi oamenii şi la cunoştinţa adevărului să vină. Acum, Stăpîne, ascultă rugăciunea roabei Tale şi învredniceşte pe fiul meu de baia naşterii celei de a doua, cea dăruită nouă prin Botez spre iertarea păcatelor, şi învaţă-l să facă voia Ta ca, bineplăcînd Ţie, să cîştige de la Tine veşnicele bunătăţi făgăduite”.

Deci a început Nicon a întreba pe maica sa, cum poate cineva să fie creştin desăvîrşit. Maica sa i-a răspuns: „Ţi se cade să posteşti patruzeci de zile şi de la preot creştin să te povăţuieşti la credinţa creştinească; după aceea, lepădîndu-te de satana şi de toate lucrurile lui şi crezînd în Hristos Dumnezeu, vei primi Sfîntul Botez. Numai aşa te vei face creştin adevărat şi rob al lui Hristos”. Nicon a grăit atunci: „Viu este Domnul, că mai bine îmi este să fiu rob al Lui, decît închinător de idoli elinesc şi ostaş! Nu vreau mai mult să mă închin pietrelor, nici altei făpturi, ci numai Unuia Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pămîntului, al mării şi al tuturor celor ce sînt într-însele”.

Apoi, închinîndu-se pînă la pămînt mamei sale, a zis: „Maica mea, roagă-te pentru mine, robul tău, ca să-mi dea Dumnezeu înger bun, povăţuitor şi păzitor sufletului şi trupului meu, ca prin povăţuirea lui să găsesc vreun rob al lui Dumnezeu care m-ar învrednici Sfîntului Botez şi m-ar învăţa să fac voia lui Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, şi să fiu numărat împreună cu turma cea cuvîntătoare a lui Hristos. Căci, dacă rătăcirea elinească m-ar mai fi tras încă de la învăţătura ta, o, cinstita mea maică, şi nu m-ai fi povăţuit spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu, puţin de nu mă făceam mîncare gheenei şi cădeam în muncă cu toţi cei ce nu ştiu pe Dumnezeu şi se muncesc în iad. Deci, roagă-te pentru mine, maica mea!” Şi, zicînd aceasta, se grăbea să iasă din casă.

Dar ea, apucîndu-l de mînă, l-a rugat cu jurămînt ca, după ce va cîştiga Sfîntul Botez, să se întoarcă la dînsa s-o îngroape, fiind bătrînă şi aşteptîndu-şi degrabă sfîrşitul.

Apoi, dîndu-i aur de ajuns pentru cale şi mai ales binecu-vîntarea sa de maică, rugîndu-se pentru dînsul, l-a lăsat să-şi caute un preot creştin; pentru că în acele vremi cumplite, fiind mare prigoană asupra creştinilor, toţi preoţii învăţători creştini erau ascunşi în pustietăţi şi prin munţi, şi era cu greu să găsească pe vreunul dintr-înşii ca să-l povăţuiască la creştineasca viaţă şi de la care să primească Sfîntul Botez.

Ieşind Nicon, robul lui Dumnezeu, din casa sa a mers la limanul corăbiilor şi, găsind o corabie, a plecat la Constantinopol. Iar după plecarea sa, a fost în cetatea Neapole multă cercetare despre dînsul printre ostaşi, pentru vitejia lui cea mare arătată în război. Iar mai-marii cetăţii întrebînd pe maica lui Nicon, care era acasă, unde este fiul ei, ea le răspundea: „Nu ştiu unde s-a dus”.

Iar Nicon, povăţuindu-se de darul Domnului, a ajuns la o insulă care se numea Hios şi, suindu-se într-un munte înalt, a petrecut opt zile în rugăciune, rugîndu-se lui Dumnezeu ca să-i arate în ce loc ar putea să afle vreun rob al Domnului, care să-i dea Sfîntul Botez cel dorit de el şi să-l înveţe tainele sfintei credinţe. Şi s-a arătat lui Nicon, noaptea în vedenie, îngerul lui Dumnezeu în chip de preot, dîndu-i un toiag ce avea deasupra semnul Crucii, şi i-a poruncit să meargă la malul mării.

Mergînd a doua zi acolo, a găsit o corabie ce-l aştepta, pentru că acelaşi înger al Domnului s-a arătat corăbierilor, poruncindu-le să aştepte pe Nicon cu toiagul cel cu cruce, care de la munte avea să se coboare la dînşii. Deci, şezînd cu dînşii în corabie şi vîntul suflînd în ajutor, în două zile a ajuns la un munte ce se numea Ganos, în care se afla Teodosie, Episcopul Cizicului, cu o mulţime de monahi, ascunzîndu-se de păgîni în timpul prigoanei; şi era acel episcop acolo, în mijlocul monahilor, ca un egumen. I s-a descoperit lui de la Dumnezeu despre Nicon şi a ieşit împreună cu monahii săi la limanul corăbiilor şi, luînd pe Nicon, l-a dus în peştera sa şi învăţîndu-l, l-a botezat în numele Preasfintei Treimi, apoi l-a împărtăşit cu Preacuratele lui Hristos Taine.

După primirea Sfîntului Botez, fericitul Nicon era în mînăstirea din peşteră, învăţînd dumnezeieştile cărţi şi la viaţa monahicească luînd aminte; apoi s-a îmbrăcat în chipul monahicesc pentru blîndeţea sa. Unii din fraţi ziceau că acela este asemenea cu îngerul lui Dumnezeu, văzîndu-i smerenia şi blîndeţea lui, postul şi înfrînarea, şederea de toată noaptea fără somn la cîntarea de psalmi. Căci era la osteneli răbdător, în dragoste aprins, în postiri neasemănat, în învăţătura şi citirea cărţilor fără de saţ, în rugăciunile de noapte neslăbit şi în toate nevoinţele monahiceşti osîrdnic slujitor; iar toată viaţa lui fiind fără prihană, de mirare era tuturor fraţilor şi Sfîntului episcop Teodosie.

Astfel petrecînd fericitul Nicon în muntele acela trei ani, s-a arătat episcopului o dumnezeiască descoperire; pentru că îngerul Domnului, stînd în vis înaintea lui, i-a zis: „Mai înainte de a te duce din viaţa aceasta, pe Nicon, pe care l-ai îmbrăcat în chipul monahicesc, să-l pui episcop în locul tău şi turma ta să i-o încredinţezi lui. Apoi să-i porunceşti să se mute cu toţi fraţii în partea de miazăzi, în stăpînirea Siciliei, ca să nu piară aici monahii de sabia barbarilor, care peste puţin timp au să năvălească în locul acesta”.

După vedenia aceea, Sfîntul Episcop Teodosie a făcut pe fericitul Nicon întîi diacon şi apoi preot; iar după aceasta l-a hirotonisit episcop şi, încredinţîndu-i monahii, o sută nouăzeci la număr, Teodosie s-a odihnit în Domnul. Deci cu cinste îngropîndu-l Sfîntul Nicon şi luînd pe toţi monahii, a intrat în corabie şi a plecat în insula Lesviei, unde, sosind lîngă cetatea Mitilene, a stat acolo două zile; apoi a plecat la insula Naxia. Iar de acolo, cu voia lui Dumnezeu, în douăzeci şi două de zile a ajuns în Italia şi a plecat la Neapole, patria sa, unde a aflat între cei vii pe fericita sa maică, care, văzîndu-l, cu lacrimi de bucurie a căzut pe grumajii lui, sărutîndu-l.

Închinîndu-se pînă la pămînt înaintea lui Dumnezeu, a zis: „Mulţumesc Preasfîntului Tău nume, Doamne, că mi-ai arătat pe fiul meu în rînduiala îngerească şi în vrednicie de episcop. Şi acum, Stăpîne al meu, auzi-mă pe mine, roaba Ta, şi primeşte sufletul meu în mîinile Tale!” O rugăciune ca aceasta săvîrşind acea fericită femeie, îndată şi-a dat Domnului duhul său în pace şi toţi cei ce au văzut aceasta, au preamărit pe Dumnezeu şi au îngropat-o, cîntînd psalmi cu cinste.

După ce a străbătut auzul în toată cetatea depre venirea lui Nicon, s-au înştiinţat unii din ostaşii care erau prieteni ai sfîntului. Aceia, mergînd la dînsul, se îndulceau de vederea feţei lui şi, luîndu-l la o parte, au zis către dînsul: „Te jurăm cu puterea cea de sus, să ne spui de unde îţi venea puterea şi vitejia aceea care o aveai în războaie. Din farmece sau din altă lucrare? Învaţă-ne, ca să putem şi noi să fim aşa”. Grăit-a lor sfîntul: „Credeţi-mă, fraţilor, că nici fermecătoria, nici altceva nu mă făcea pe mine viteaz în război, fără numai singur ajutorul cinstitei Cruci a lui Hristos. Căci cînd mă înarmam cu ea, nimeni nu putea să stea împotriva feţei mele, pentru că puterea lui Dumnezeu, care lucrează întru asemănarea Crucii, pe toţi vrăjmaşii îi biruia”.

Acestea auzindu-le, ostaşii au căzut la picioarele episcopului Nicon, zicînd: „Miluieşte-ne, sfinte al lui Dumnezeu, şi ne ia împreună cu tine, ca, precum în războaie ne-am izbăvit prin tine de potrivnici, tot aşa şi acum cu tine să fim părtaşi cereştii Împărăţii!” Şi, îndată lăsîndu-şi femeile, fiii, fraţii şi casele lor, ostaşii aceia au urmat Sfîntului Nicon, fiind nouă la număr. Cuviosul Nicon, intrînd cu dînşii şi cu ceilalţi ucenici ai săi în corabie, au plecat în părţile Siciliei şi au sosit la un munte mai înalt al Tavromeniei. Ieşind pe uscat şi nu puţină depărtare de loc trecînd, au aflat un rîu ce se numea Asinos, lîngă care au găsit o mare baie veche, de piatră, într-un loc pustiu ce se numea Ghighia, şi s-au sălăşluit acolo, pentru că au văzut locul acela liniştit şi frumos, fiind pămîntul bun de lucrat. Făcîndu-şi grădini şi răsaduri de tot felul, cu pomi aducători de roadă, au rămas acolo, unde Cuviosul Episcop Nicon a botezat pe acei nouă bărbaţi, care i-au fost lui altădată prieteni în oaste, şi i-a tuns pe dînşii în monahiceasca rînduială.

După ce au stat ani destui şi prigonirea asupra creştinilor neîncetînd, s-a dat de ştire ighemonului Siciliei, anume Chintian, spunîndu-i-se că sînt nişte bărbaţi trăitori lîngă rîul Asinos, care cinstesc pe cerescul Dumnezeu, avînd învăţător pe Episcopul Nicon, iar legilor împărăteşti nu se supun, nici nu vor să cinstească pe zei. Auzind aceasta, ighemonul s-a umplut de mînie şi de cruzime şi îndată a trimis o ceată de ostaşi, ca pe toţi să-i prindă şi să-i aducă înaintea lui la întrebare. Deci, ajungînd ostaşii la locul acela, întrebau: „Unde este Nicon cu ucenicii lui, care nu se supun legilor împărăteşti, nici pe zei nu-i cinstesc?” Le-a răspuns Sfîntul Nicon: „Bine aţi venit, fraţii mei, bine aţi venit; pentru că Stăpînul meu Hristos, pe mine şi pe ai mei, prin voi ne cheamă!”

Fraţii s-au dus la rugăciune cerînd lui Dumnezeu putere să-i întărească în nevoinţă cu darul Său. Dar, fiind siliţi de ostaşi spre grabnica călătorie, au sfîrşit rugăciunea şi mergeau la ighemon, fiind duşi de ostaşi la moarte. Pe cale îi întărea fericitul părintele nostru Nicon Episcopul, zicînd: „Îmbărbătaţi-vă, fraţii mei, şi să nu fiţi fricoşi înaintea muncitorului, căci iată se sfîrşeşte alergarea noastră şi ni s-au deschis nouă uşile cereşti. Deci să stăm cu tărie împotriva mîniei ighemonului prin credinţa în Hristos. Să grăim cu îndrăzneală înaintea lui, să ascultăm glasul bunului nostru Păstor, Care zice: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă„.

Stînd sfinţii înaintea ighemonului la păgîneasca judecată, chinuitorul, căutînd spre ei cu iuţime, a început a-i întreba: „Voi toţi v-aţi abătut la deşarta şi nebuna nădejde, amăgindu-vă de vrăjitorul acela Nicon, încît nici nu cinstiţi pe zeii cei fără de moarte, nici legilor noastre nu vă supuneţi?” Iar sfinţii, ca şi cu o gură, au răspuns, zicînd: „Sîntem creştini şi niciodată nu ne vom lăsa de credinţa noastră, iar nădejdea noastră n-o punem în deşertăciuni, ci în Domnul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul, pămîntul, marea şi toate cele ce sînt într-însele; căci zeii voştri sînt muţi şi surzi, pietre nesimţitoare, lucruri de mîini omeneşti, cărora asemenea să fie toţi cei ce nădăjduiesc spre ei”.

Înţelegînd ighemonul despre credinţa cea neschimbată şi tare a sfinţilor, a zis: „De nu voi porunci degrabă să-i ucidă pe aceştia, pe mai mulţi vor amăgi spre a lor rătăcire”. Şi aşa, mai întîi dezbrăcîndu-i şi întinzîndu-i, a poruncit ca mult să-i bată fără de milă cu vine de bou, apoi pe toţi – afară de Sfîntul Nicon – cu sabia să-i taie lîngă baia aceea, în care au petrecut lîngă rîu. Şi-i duseră acolo la moarte, iar sfinţii mucenici, plecîndu-şi sub sabie cinstitele lor capete, grăiau: „În mîinile Tale, Doamne, ne dăm sufletele noastre, căci pentru Tine ne omorîm toată ziua, socotindu-ne ca nişte oi de junghiere”.

Şi au tăiat pe cuvioşii ucenici ai Sfîntului Nicon, iar mai ales ai lui Hristos, la număr o sută nouăzeci şi nouă. Iar trupurile lor, cu porunca muncitorului, le-au aruncat în baia aceea foarte aprinsă spre ardere. Iar pe Cuviosul Nicon, ţinîndu-l în legături, se gîndea ighemonul cu ce fel de moarte mai cumplită să-l piardă.

În acea noapte s-a arătat în vis Sfîntului Nicon în temniţă îngerul lui Dumnezeu, zicîndu-i: „Îmbărbătează-te în Dumnezeu, Nicone, ostaşule al lui Hristos şi te veseleşte, căci a primit Hristos, Dumnezeul nostru, jertfa de o sută nouăzeci şi nouă de ucenici ai tăi, întru miros de bună mireasmă, şi au intrat în cămara în care Mirele ceresc Se odihneşte!”

Acestea zicîndu-i îngerul, Sfîntul Nicon iarăşi a văzut înaintea sa o fecioară mai luminată decît razele soarelui, ale cărei haine erau de aur şi de safir şi în mîinile sale avea un leu alb ca zăpada. Deci stătea fecioara aceea în cîmp lîngă rîul ce se numea Psimif, din partea Răsăritului. Iar dinspre apus doi bărbaţi foarte mari, ale căror capete ajungeau pînă la cer, avînd în mîinile lor suliţe de foc, vorbeau cu fecioara aceea ce se arătase, zicîndu-i: „Pentru ce stăm fără de lucru astăzi, fiind trimişi de Împăratul ceresc la război împotriva lui Chintian? Iată îl aşteptăm şi nu iese”.

Atunci a strigat către dînşii acea fecioară purtătoare de lumină, zicînd: „Chintian a ucis ieri pe robii lui Hristos, o sută nouăzeci şi nouă de bărbaţi, şi încă şi asupra învăţătorului lor, Nicon, care a biruit toate meşteşugirile vrăjmaşului cu adevărat, muncitorul acela cugetă cele mai crude chinuri. Deci va veni el degrabă în acel loc, la care sînteţi trimişi împotriva lui”. Aceasta zicînd, a eliberat spre ei acel leu, zicîndu-le: „Primiţi şi pe acesta, care vă va ajuta vouă asupra muncitorului”.

După vedenia aceea, deşteptîndu-se din somn, Cuviosul Nicon Episcopul foarte mult s-a bucurat, lăudînd şi slăvind pe Dumnezeu. Apoi a spus cele văzute slugii sale, cu numele Heromen, care era lîngă dînsul şi îi slujea, care a scris după aceea viaţa şi pătimirea lui. Spunînd sfîntul vedenia aceea slugii, a proorocit despre moartea cea cumplită ce era să fie degrabă lui Chintian.

A doua zi a poruncit Chintian ighemonul să pună înaintea judecăţii pe Sfîntul Nicon şi a zis către dînsul: „Cine, de unde şi de ce credinţă eşti tu, cel ce cu meşteşugul cel vrăjitoresc ai mijlocit moarte la atîta număr de oameni? Iată, ei, pentru nebunia ta, s-au lipsit de frumuseţea soarelui şi de podoaba lumii”. Răspuns-a lui Sfîntul Nicon, zicînd: „O, plinule de toată nedreptatea, cine sînt şi de ce credinţă, nu numai eu ţi-am spus, ci şi de la alţii ai auzit cele despre mine; iar mai vîrtos din gurile a multor sfinţi, pe care tu, de a ta păgînătate fiind orbit, ieri i-ai ucis. Acum iarăşi cu adevărat să ştii de la mine că sînt creştin tare şi statornic, avînd nădejdea mea întărită în Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul şi Care te va da pe tine muncilor celor nesuferite, pentru a ta muncire şi păgînătate fără de omenie, urîtă de Dumnezeu”.

La aceste cuvinte, muncitorul, răcnind ca un leu, a poruncit ca pe sfîntul să-l spînzure legat şi întins de patru pari, de mîini şi de picioare, şi dedesubt să-l ardă cu foc. Astfel fiind muncit, Sfîntul Nicon se odihnea ca pe un cîmp înflorit pe cărbunii cei înfocaţi, cîntînd şi grăind: „Tu eşti întărirea şi scăparea mea, Doamne, Cel ce mă izbăveşti de vrăjmaşii mei cei mînioşi!” Şi ziceau slugile către muncitorul: „Stăpîne ighemoane, am slăbit acum, căci foc aprinzînd şi arzîndu-l pe acesta, nu se atinge de el nimic”. Atunci, pogorînd pe Sfîntul Nicon de la muncire, a poruncit ighemonul să-l lege de cai sălbatici ca, tîrîndu-l, să-l rupă. Şi degrabă fiind legat de cai, sfîntul şi-a întins dreapta sa către cai, făcînd semnul crucii, şi îndată caii şi-au schimbat sălbăticia lor în blîndeţe de oaie şi stăteau nemişcaţi, strîngîndu-se ca de frîu şi de zăbală, şi nici cît de puţin nu păşeau din locul acela, deşi foarte mult îi băteau slujitorii.

Văzînd aceasta, muncitorul s-a înfuriat asupra cailor şi a poruncit să taie cu sabia vinele picioarelor lor. Iar caii, cu porunca lui Dumnezeu, precum oarecînd asina lui Valaam, cu glas omenesc au strigat, zicînd: „Dumnezeul nostru în cer şi pe pămînt, toate cîte a voit a făcut. Şi noi pentru Sfîntul Nicon murim acum”. Atunci, ighemonul a poruncit ca pe mucenicul legat cu obezi de fier, să-l arunce dintr-un munte înalt într-o vale adîncă. Făcîndu-se şi aceasta, mucenicul a rămas nevătămat, pentru că îngerul lui Dumnezeu l-a sprijinit pe el, de legături l-a dezlegat şi din prăpastia văii l-a scos. Apoi a stat iarăşi sfîntul la privelişte înaintea muncitorului, viu şi sănătos; şi văzîndu-l, ighemonul s-a înspăimîntat.

Apoi a zis către dînsul: „O, cît este de mare îndurarea zeilor noştri pentru tine, o, Nicone? Au nu vezi cît se îngrijesc de tine şi cît nu vor să-ţi piardă trupul? Deci, cunoscîndu-le bunătatea lor, adu-le jertfe ca să le fii prieten”. Sfîntul răspunse: „Anatema ţie şi zeilor tăi şi tuturor celor ce nădăjduiesc spre dînşii!” Atunci ighemonul a poruncit să-i sfărîme faţa sfîntului cu pietre, să-i scoată limba afară cu cleştele şi să i-o taie; apoi să-l ducă unde petrecea cu ucenicii săi, la locul care se numea Ghighia, şi să-i taie capul.

Deci a fost tăiat Sfîntul Sfinţitul Mucenic Nicon aproape de rîul Asinos, sub un copac de pevg, pe vremea împărăţiei lui Deciu (249-251); iar trupul lui cel sfînt a fost lăsat neîngropat, spre mîncarea fiarelor şi a păsărilor. Iar Chintian ighemonul, în aceeaşi zi în care a judecat pe Sfîntul Nicon la tăiere, s-a dus în cetatea Panormul să ia averile Sfintei Muceniţe Agatia, pe care o muncise cu puţin mai înainte de acea vreme. Şi pe cînd trecea peste rîul cel mai sus-zis care se mai numea Psimif, la trecătoare, caii care erau cu dînsul, deodată s-au sălbăticit şi s-au pornit asupra lui; unul i-a muşcat obrazul cu dinţii şi i l-a rănit, iar celălalt l-a călcat cu picioarele şi l-a lovit, pînă ce l-a aruncat în rîu. Şi s-a înecat ticălosul, sfîrşind rău viaţa sa cea rea, după proorocia Sfîntului Nicon. Zăcînd neîngropat cinstitul trup al mucenicului, la locul de tăiere, un oarecare păstor de oi, fiind cuprins de duh necurat şi umblînd pe acolo, a aflat acel sfînt trup şi îndată a căzut la pămînt, pentru că duhul cel necurat, izgonindu-se cu puterea sfîntului, a aruncat pe păstor la pămînt şi a ieşit dintr-însul, strigînd tare: „Vai mie, vai mie! Unde voi fugi din faţa lui Nicon?”

Apoi, plecînd păstorul de oi vindecat, a spus la oameni această minune. Aflînd aceasta, episcopul cetăţii Misinei a luat clerul său şi a plecat călăuzit de acel păstor. Şi, găsind mult-pătimitorul trup al sfîntului mucenic, l-a luat. Asemenea şi trupurile celor o sută nouăzeci şi nouă de sfinţi mucenici, ucenicii lui le-au găsit întregi în baie, nevătămate de foc. Deci, pe toţi, împreună cu Sfîntul Nicon, învăţătorul lor, i-au îngropat cu cinste la loc însemnat, slăvind pe Hristos, Dumnezeul nostru, Cel preamărit în veci, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh. Amin.

Cuviosul Nicon, egumenul Pecerscăi

Adaugat la aprilie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 5, 2026

Cînd Domnul a binevoit să facă mult-roditoare viaţa monahicească sădită în Rusia, a venit cel dintîi ucenic, Cuviosul Nicon, la iubitorul de osteneală, Sfîntul Antonie al Pecerscăi, care începuse a se nevoi în peşteră. Ucenicul, urcînd bine treptele monahiceştilor fapte bune, urma în toate povăţuitorului şi învăţătorului său. De aceea s-a făcut vrednic a fi pus de dînsul povăţuitor şi ducea pe ceilalţi lucrători în via cea gîndită a pustniceştii nevoinţe. Iar cîţi veneau la el, dorind să fie de un chip cu viaţa celor întocmai cu îngerii, singur Cuviosul Antonie îi învăţa la faptele cele bune; iar Cuviosul Nicon îi tundea în călugărie, fiind preot şi monah iscusit. Şi se putea vedea atunci alt Moise şi Aaron în via cea gînditoare, care făcea roade de pocăinţă vrednice mutării din Egiptul lumii acesteia la cerescul pămînt cel făgăduit.

Astfel, Cuviosul Antonie a adus rînduiala vieţii monahiceşti din Sfîntul Munte Athos, ca Moise, care a adus Legea din Muntele Sinaiului. Iar Cuviosul Nicon lucra într-însa ca Aaron, fiind cinstit cu rînduiala preoţiei, şi lucra cu toată buna supunere, primind din lucrul său nu numai cele de bucurie, ci şi răbdînd cu bărbăţie ispitele şi mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. De mare bucurie duhovnicească s-a învrednicit mai ales cînd a călugărit pe Cuviosul Părintele nostru Teodosie, care s-a arătat mare povăţuitor al vieţii monahiceşti în Rusia.

S-a bucurat cu duhul şi atunci cînd a călugărit pe fericitul Varlaam, cel de mare neam boieresc. Asemenea, şi pe cel ce era iubit de domnul locului, pe fericitul Efrem, cel foarte înţelept. Dar pentru aceştia a suferit nu puţin necaz. Căci, înştiinţîndu-se cneazul Iziaslav despre tunderea acelora, s-a mîniat foarte asupra cuvioşilor şi a poruncit ca îndată să aducă înaintea sa pe acela dintr-înşii care a îndrăznit a-i călugări. Iar slujitorii, mergînd degrabă, l-au adus pe Cuviosul Nicon înaintea sa. Cneazul, căutînd cu mînie la sfîntul, i-a zis: „Tu ai călugărit pe dregători fără porunca mea?” Iar Cuviosul Nicon a răspuns cu bărbăţie: „I-am călugărit cu darul lui Dumnezeu şi după porunca cerescului Împărat, Iisus Hristos, Care i-a chemat la o nevoinţă ca aceasta”. Iar cneazul mai mult s-a mîniat şi i-a zis: „Ori îi sfătuieşti să meargă la casa lor, ori te voi trimite în surghiun, cu cei ce sînt cu tine, şi voi porunci să risipească peştera voastră!”

Fericitul Nicon i-a răspuns: „Stăpîne, fă toate aşa precum este cu plăcere înaintea ochilor tăi; dar mie nu mi se cade a întoarce pe ostaşi de la cerescul Împărat”. Aceasta făcîndu-se, Sfîntul Antonie şi cei cu dînsul au ieşit din peşteră, voind să se ducă în altă stăpînire, căci cneazul, mîniindu-se, ocăra pe fericitul Nicon. Dar unul din slujitori a spus despre aceasta soţiei cneazului, care, aducînd aminte soţului ei despre mînia lui Dumnezeu ce se făcuse în patria ei, în pămîntul leşesc, cînd au fost izgoniţi monahii de tatăl ei, Boleslav cel viteaz, căci călugăriseră pe cuviosul Moise ungurul, i-a zis: „Ascultă-mă, domnule, şi nu te mînia, că asemenea au fost izgoniţi din ţara noastră nişte monahi ca aceştia şi de aceea multe nevoi s-au făcut pentru dînşii. Deci te fereşte, domnule, ca să nu fie aşa în stăpînirea ta”.

Cneazul, auzind acestea, s-a temut de mînia lui Dumnezeu şi a eliberat pe fericitul Nicon, poruncindu-i să meargă la peşteră, iar pe cei ce plecaseră din peşteră, a trimis să-i cheme înapoi. Însă abia după trei zile s-au întors în peştera lor, precum se scrie în viaţa Cuviosului Antonie. De aceea, după atîtea supărări, Cuviosul Nicon trăia în peşteră cu asprime, şi multe biruinţe a săvîrşit cu rugăciunea şi cu postul asupra duhurilor celor rele, fiind de un obicei cu Cuvioşii părinţii noştri Antonie şi Teodosie, încît erau trei luminători strălucind într-acel loc întunecos şi izgonind întunericul diavolesc.

Înmulţindu-se fraţii în peşteră, a voit fericitul Nicon să se ducă în singurătate şi să se liniştească. Deci, după sfatul Cuviosului Antonie, sfătuindu-se cu alt monah de neam bulgar, de la Sfîntul Munte, din mînăstirea Sfîntului Mina, s-a dus cu dînsul. Şi, sosind la mare, acolo s-au despărţit. Căci bulgarul, mergînd spre Constantinopol, a aflat o insulă în mijlocul mării şi s-a sălăşluit în ea, unde a vieţuit mulţi ani, răbdînd gerul şi foamea, şi astfel în pace a adormit. Şi locul acela, pînă astăzi se numeşte „Ostrovul Bulgarului”.

Iar Cuviosul Nicon s-a dus în insula Tmutoracan şi, aflînd un loc curat aproape de cetate, s-a sălăşluit acolo, liniştindu-se şi slujind lui Dumnezeu cu rîvnă, adăugînd osteneli peste osteneli şi făcînd pe popoare a se minuna de viaţa sa, căci slava lui străbătuse pretutindeni şi veneau la dînsul mulţi oameni care se minunau, pentru că erau încă neîntăriţi în credinţă, iar de monahiceasca viaţă nici nu auziseră. Însă de Dumnezeu povăţuindu-se şi vrînd să urmeze obiceiul cel bun monahicesc, rugau pe Cuviosul Nicon să-i călugărească, iar el îi învăţa şi-i călugărea. Apoi a zidit o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi astfel, cu darul lui Dumnezeu şi prin rugăciunile Cuviosului Nicon, a sporit locul acela şi s-a făcut mînăstire slăvită, avînd toată asemănarea Mînăstirii Pecersca.

Apoi, murind Rostilav Vladimirovici, domnul acelui ostrov, popoarele acelor părţi au rugat pe Cuviosul Nicon să meargă la Sviatoslav Iaroslavici, cneazul Cernigovului, şi să-l roage ca să le lase pe fiul său Gleav la scaunul Tmutoracanului. Iar acesta, după ce a ajuns la cetatea Cernigov şi lucrul cel încredinţat l-a săvîrşit bine şi cu bună sporire, s-a întors la cetatea Kievului şi a venit în Mînăstirea Pecersca, la fericitul egumen Teodosie. Cum s-au văzut unul cu altul, căzînd amîndoi, s-au închinat pînă la pămînt, apoi, sculîndu-se, s-au îmbrăţişat şi au plîns mult, căci de multă vreme nu se văzuseră. După aceasta îl ruga Cuviosul Teodosie ca să nu se despartă de dînsul fericitul Nicon, cît vor fi amîndoi în trup. Acesta i-a făgăduit, zicînd: „Sosind la mînăstirea mea, voi rîndui cele cuvenite şi îndată, dacă va voi Dumnezeu, mă voi întoarce”. Astfel a şi făcut, pentru că, ajungînd la ostrovul Tmutoracan cu cneazul Gleav Sviatoslavici, acela şezînd pe scaun, el şi-a rînduit mînăstirea sa precum făgăduise şi s-a întors apoi la Mînăstirea Pecersca.

Acolo s-a încredinţat cu totul Cuviosului Teodosie şi cu toată bucuria se supunea lui. Iar Cuviosul Teodosie îl iubea foarte mult şi ca pe un părinte îl avea. Drept aceea, cînd se ducea singur undeva Cuviosul Teodosie, atunci încredinţa pe fraţi fericitului Nicon, adică să-i înveţe şi să-i păzească, ca unul ce era mai bătrîn decît toţi. Şi precum Cuviosul Teodosie învăţa pe fraţi cu cuvinte duhovniceşti, asemenea poruncea şi fericitului Nicon ca, citind cărţi, să dea învăţătură fraţilor. Şi de multe ori, fericitul Nicon legînd şi lucrînd la cărţi, pentru că era iscusit în meşteşugul acela, însuşi Cuviosul Teodosie, şezînd lîngă dînsul, îi pregătea sfoară spre trebuinţa lucrului. Astfel era smerenia şi dragostea dintre ei.

După aceasta, văzînd acest fericit tulburarea care era între cnejii Rusiei, fiind izgonit Iziaslav din Kiev şi suindu-se pe tron fratele lui, Sviatoslav, s-a mîhnit, neputînd suferi gîlcevile. Şi, ca să nu-şi piardă liniştea minţii sale, a dorit ca iarăşi să se ducă în ostrovul cel mai înainte zis. Iar Cuviosul Teodosie mult îl ruga, ca şi mai înainte, să nu se despartă ei, cît vor fi în trup. Dar fericitul Nicon, cerînd iertare, a zis că mai mult decît toate îi este de folos lui liniştea minţii, cea obişnuită în singurătate. Deci s-a dus cu doi monahi şi a vieţuit acolo cîţiva ani în obişnuita sa nevoinţă.

Iar după moartea Cuviosului Teodosie, fericitul Ştefan primind egumenia, iarăşi a venit Cuviosul Nicon, fiind atras de iubirea frăţească, ca să cerceteze pe Cuviosul Teodosie. Şi, fiindu-i jale că n-a găsit în viaţă pe iubitul său prieten, a voit ca restul vieţii sale, pînă la moarte, să-l petreacă în mînăstire. Şi adeseori, mergînd la mormîntul lui, vărsa lacrimi aducătoare de bucurie; pe de o parte durîndu-l inima pentru despărţirea de iubitul său frate, iar pe de alta mulţumind lui Dumnezeu, că un luminător ca acesta, prin viaţa cea asemenea îngerilor, a strălucit în Rusia, căruia el, cu mîinile sale, i-a pus sfîntul şi îngerescul chip monahicesc. După fericitul egumen Ştefan, fraţii, văzînd pe acest cuvios că este mai bătrîn decît toţi – că şi Cuviosul Teodosie din mîinile lui a primit călugăria -, prin voia lui Dumnezeu şi după sfatul tuturor, l-au ales egumen, ca pe cel ce era de un obicei cu Cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie şi cu dragoste i se supuneau şi în toate îl ascultau, ca pe un părinte şi povăţuitor.

De multe ori se ispitea vrăjmaşul, urîtorul binelui, ca şi acestui cuvios să-i facă împiedicare, ca şi fericitului egumen Ştefan, în purtarea de grijă pentru sufletele turmei care i se încredinţase de Dumnezeu, vrînd ca pe aceasta s-o tulbure cu ura ce avea asupra lui. Însă, nesporind nimic, a fugit ruşinat, pentru că întunericul lui n-a biruit lumina faptelor bune ale fericitului.

Astfel, acest fericit egumen a plăcut lui Dumnezeu, fiind model turmei sale cu minunatele fapte bune, încît în vremea sîrguinţei lui s-a împodobit sfînta biserică a Pecerscăi cu icoane făcătoare de minuni. Căci, la rugămintea cea pămîntească a acestui fericit iconom, s-au adăugat Cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie cu rugăciunile lor cereşti, şi au trimis la dînsul zugravi din Constantinopol, cărora le-au dat aur ca plată. Fericitul egumen a arătat acelor zugravi chipul iubiţilor săi prieteni, ale Cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie, care mai înainte cu zece ani muriseră. Iar zugravii îndată au cunoscut că aceia cu adevărat, arătîndu-li-se, i-au plătit şi i-au trimis la dînsul. Pe lîngă aceasta, îi spuneau şi alte minuni mari, cum, vrînd să se întoarcă, li s-a arătat sfînta biserică Pecersca şi icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, de la care au auzit certare, ca să nu se întoarcă, şi, vîslind în josul rîului, luntrea a plutit în sus împotriva apei.

Cu aşa facere de minune, zugravii, care veniseră prin sîrguinţa acestui fericit egumen, se apucară atunci de lucrul împodobirii sfintei biserici, nelipsind iarăşi minunea. Căci icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu singură s-a închipuit în altar şi mai mult decît soarele a strălucit, iar un porumbel din gura ei a zburat, precum se scrie mai pe larg în povestirea Patericului despre biserica Pecerscăi. Acestea s-au făcut prin cereştile rugăciuni ale Cuvioşilor părinţi, Antonie şi Teodosie, şi încă prin cele pămînteşti ale fericitului egumen Nicon.

După ce pururea pomenitul egumen, Cuviosul părintele nostru Nicon, prin felurite chipuri ale vieţii sale celei întocmai cu îngerii, a împodobit toată Sfînta Mînăstire a Pecerscăi, după ostenelile cele de lungă vreme, s-a odihnit întru Domnul, în anul 6596, de la zidirea lumii, iar de la Naşterea lui Hristos, 1088, în vremea marelui cneaz al Kievului, Vsevolod Iaroslavici.

Şi aşa, cu trupul s-a aşezat într-acelaşi sfînt locaş al Pecerscăi, în peşteră, unde, prin nestricăciunea moaştelor sale făcătoare de minuni, îşi mărturiseşte fericirea sa; încă şi după moarte pe al său sfînt locaş cu facere de minuni îl împodobeşte. Însă cu duhul s-a mutat în locaşurile cereşti spre privirea lui Dumnezeu cea minunată, nu întru închipuire, ci faţă către faţă, cu prietenii săi cei de un obicei, Cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie. Ei sînt ca trei luminători care stau înaintea scaunului dumnezeirii Celei întreit luminătoare, luminîndu-se cu slavă veşnică, şi pentru noi, fiii lor, ca nişte părinţi se roagă să ne învrednicim a fi moştenitori darului şi slavei lor, fiind bineprimiţi Domnului, Căruia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Sfinţit Mucenic Vasile, preotul Ancirei

Adaugat la aprilie 4, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

aprilie 4, 2026

Sfîntul Vasile, preotul Bisericii Ancirei, din cetatea Galatiei, cu totul se sîrguia să înveţe pe oameni adevărul creştinesc şi să-i întoarcă din calea diavolească şi din toate lucrurile cele rele ale aceluia. El neîncetat propovăduia că vreme cumplită a sosit şi că în multe feluri sînt căpeteniile cetelor iadului; pentru că satana are slugile sale, dintre care unele îmbrăcate în haine de oi, iar înăuntru fiind lupi răpitori, şezînd lîngă calea acestei scurte vieţi, ca să vîneze sufletele spre pierzare, a căror meşteşugire şi răpire o arată această vreme.

Deci, fără temere zicea sfîntul: „Vă arăt tuturor calea ce duce spre mîntuire, întru Hristos Dumnezeu, iar rătăcirea celor necuraţi o vădesc şi o mustru. Dacă oarecare, lăsînd pe veşnicul şi adevăratul Dumnezeu, au alergat la idolii cei orbi, surzi şi muţi, aceia vor moşteni văpaia focului nestins care iese din zeii lor. Drept aceea noi toţi, cei ce iubim pe Hristos şi ca pe un povăţuitor al credinţei noastre Îl cinstim cu osîrdie şi voim ca nerăpită să-I păzim comoara în curatele vistierii ale sufletului, să călcăm cu picioarele înşelăciunile diavoleşti şi dănţuirile praznicilor idoleşti, apoi să fugim de urîţii împiedicători, întărindu-ne cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, dătătorul veşnicei răsplătiri”.

Astfel făcea sfîntul în toate zilele, înconjurînd cetatea şi pe fiecare întărind, ca să ţină desăvîrşit credinţa şi să se izbăvească de veşnicile munci ce vor să fie. Şi a fost acest sfînt Vasile preot pe vremea patriarhului Constantinopolului, Eudoxie arianul, de care, în vremea sinodului arian din cetatea lui Constantin, a fost oprit de a sluji cele sfinte, pentru dreapta sa credinţă. Dar după aceea i s-a poruncit de două sute şi treizeci de episcopi, care se adunaseră în Palestina, ca iarăşi cu îndrăzneală să săvîrşească cele sfinte. Pentru că, avînd dreaptă credinţă şi viaţă plăcută lui Dumnezeu, vestea cuvîntul credinţei fără de prihană şi pe mulţi îi întorcea de la rătăcire. Pentru aceasta, cînd tot sufletul creştinesc dreptcredincios era prigonit, sfîntul a fost clevetit la împăratul Constanţiu, fiul marelui Constantin, că ar tulbura poporul şi întru adevăr, pe mulţi i-a învăţat a crede drept, pentru că era statornic şi tare în credinţa şi aşezămintele părinteşti, nicidecum abătîndu-se din mărturisirea cea dreptcredincioasă. Iar cînd a luat împărăţia Iulian Paravatul (Apostatul) şi s-a făcut pierzător de suflete omeneşti, punîndu-le înainte legile cele nebune pentru necuratele jertfe idoleşti, atunci şi în ţara Galatiei, prin porunca lui, se sileau popoarele la închinarea idolească, timp de un an şi trei luni.

Sfîntul Vasile, văzînd pierzarea sufletelor omeneşti, se ruga lui Dumnezeu pentru cetatea sa, Ancira, zicînd: „O, Mîntuitorule al lumii, Hristoase, lumina cea neapusă, comoara veşnicelor vistierii, Cel ce cu voia Tatălui izgoneşti întunericul şi cu Duhul Lui pe toate le alcătuieşti, caută cu sfîntul şi înfricoşatul Tău ochi şi risipeşte necuratele slujiri, care se împotrivesc voii Tale celei sfinte ca, fiind stricat sfatul lor cel neputincios, să nu fie împiedicare sufletelor întru Tine, Dumnezeul nostru, Cel ce în veci petreci!”

Închinătorii de idoli, auzind pe Sfîntul Vasile rugîndu-se la arătare, s-au pornit asupra lui cu mare mînie şi unul dintre dînşii, anume Macarie, alergînd, l-a prins, zicînd: „De ce tu înconjuri toată cetatea tulburînd poporul şi stricînd legea cinstirii de zei, aşezată cu laudă de împăratul?” Răspuns-a lui sfîntul: „Să sfărîme Dumnezeu gura ta, robul diavolului, pentru că nu eu stric legea voastră, ci Cel ce locuieşte în cer, cu puterea Sa nevăzută, o strică şi o va strica mereu şi va pierde tot sfatul vostru, pînă ce veţi slăbi desăvîrşit şi veţi moşteni veşnica muncă cea pregătită vouă”. Şi, umplîndu-se de mînie necuraţii, l-au dus la ighemonul Saturnin, zicînd: „Omul acesta tulbură cetatea noastră şi pe mulţi, amăgindu-i, îi duce la rătăcire; iar acum a venit la atîta îndrăzneală, încît, propovăduind cele îndărătnice, nu se îndoieşte a răsturna altarele şi pe împăratul a-l huli”.

Saturnin ighemonul l-a întrebat pe sfîntul: „Cine eşti tu, cel ce îndrăzneşti unele ca acestea?” Răspuns-a Sfîntul Vasile: „Creştin sînt, căci acest nume îmi este mai cinstit decît toate”. Zis-a Saturnin: „Dacă eşti creştin, pentru ce nu faci cele ce se cuvin creştinului?” Răspuns-a sfîntul: „Bine mă sfătuieşti, o, ighemonule, căci se cade ca faptele cele bune ale omului creştin, arătate să fie tuturor, precum învaţă Sfînta Evanghelie: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor ca, văzînd faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri„.

Zis-a Saturnin: „Pentru ce dar tulburi cetatea noastră şi huleşti pe împăratul pretutindeni, ca şi cum ar fi călcat legile cele bune?” Răspuns-a sfîntul: „Pe împăratul vostru nu-l hulesc, ci ştiu pe Împăratul Cel din cer, Care este Dumnezeu, Căruia închinătorii cei vrednici, părinţii noştri, pretutindeni i se închină în curăţia inimii. Acela este puternic ca a voastră păgînătate cea legiuită cu neso-coteală în scurtă vreme s-o strice”. Zis-a Saturnin: „Oare nu ţi se pare a fi dreaptă legea aşezată de împăratul nostru?” Grăit-a sfîntul: „Cum poate să fie dreaptă legea aceea care este asemenea unui cîine mînios, care purtînd carne în gură, mănîncă, înconjurînd jertfele, şi înaintea diavolescului altar lătrînd pune trup omenesc şi varsă sînge împrejurul lui, înjunghiind pe prunci pentru jertfa diavolilor? Deci, o lege ca aceasta cum va putea să se numească dreaptă?”

A zis Saturnin: „Încetează de a minţi, limbutule, şi te supune împăratului!” Răspuns-a Sfîntul Vasile: „Cerescului Împărat m-am supus pînă acum şi mă supun, iar de sfînta credinţă cea întru El niciodată nu mă voi depărta”. Zis-a Saturnin: „Despre care împărat ceresc, căruia te supui, îmi vorbeşti?” Răspuns-a sfîntul: „Pe Acela ţi-L spun, Care este în cer şi spre toţi priveşte, iar cel pe care tu îl lauzi este pămîntesc şi îndată, ca un om, va cădea în mîinile Împăratului celui mare”.

Acestea auzind, Saturnin s-a mîniat şi a poruncit ca, dezgolind pe sfîntul, să-l spînzure de copaci şi cu unelte de fier să-i strujească trupul. Iar el, fiind spînzurat în chinuri, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Mulţumesc Ţie, Doamne, Dumnezeul veacurilor, căci m-ai făcut vrednic să pătimesc pentru Tine acestea şi să aflu calea vieţii, pe care umblînd voi putea vedea pe moştenitorii făgăduinţelor Tale”. Deci, strujindu-se sfîntul, ighemonul i-a zis: „Acum, Vasile, prin rănile cele dureroase pedepsindu-te, supune-te împăratului”. Răspuns-a sfîntul: „O, sălbaticule şi străinule de nădejdea creştinească, ţi-am spus acum că adevăratului Împărat şi Dumnezeului meu mă supun, crezînd în El, şi nu-mi este mie cu putinţă să mă depărtez de Acela”. Apoi, poruncind Saturnin slugilor care-l strujeau să înceteze, fiindcă osteniseră, a zis iarăşi către sfîntul: „Crede nouă, şi zeilor noştri adu-le jertfe”. Răspuns-a sfîntul: „Zeilor celor deşerţi nu mă voi închina, nici voi fi părtaş jertfelor celor ce ucid sufletele”.

Atunci a poruncit ighemonul să-l ducă pe mucenic în ţeapă; şi, mergînd sfîntul, l-a întîmpinat un oarecare elin, cu numele Felix, şi i-a zis lui: „Ce este aceasta, Vasile, că singur tu mergi să te pierzi? Oare nu ţi-ar fi fost mai bine de te-ai fi făcut prieten zeilor şi să fi cîştigat darurile cele făgăduite de împărat? Deci vei pătimi cumplit şi încă mult timp, după vrednicie, deoarece singur ai voit astfel”. Sfîntul a răspuns: „Îndepărtează-te, necuratule, care nu ştii pe Hristos, veşnicul Împărat al făgăduinţelor celor adevărate, că nu eşti vrednic a şti acelea! Căci, fiind în întuneric, cum vei putea să priveşti spre lumina cea adevărată şi să cunoşti negura ce te împresoară?” Acestea zicînd, Sfîntul Vasile a intrat în temniţă.

Ighemonul Saturnin, trimiţînd scrisori la împăratul Iulian, l-a înştiinţat pe el despre preotul Vasile. Iar împăratul îndată a trimis la Ancira pe un oarecare Elpidie, dascăl al pierzării, care altădată a fost creştin, iar acum era călcător de lege. Împreună cu dînsul a trimis şi alt pierzător, anume Pigasie, care fusese şi el altădată creştin şi din bunătăţile cereşti căzuse. Ei plecînd spre Ancira, cînd au ajuns în Nicomidia, au găsit pe Asclipie, slujitorul idolesc, pe care luîndu-l cu dînşii, cei trei boieri ai oştirii diavolului, au sosit în cetatea Ancira. Iar Sfîntul Vasile, şezînd în temniţă, nu înceta ziua şi noaptea a lăuda şi a slăvi pe Dumnezeu.

A doua zi a venit Pigasie în temniţă la Sfîntul Vasile şi, închi-nîndu-se lui, i-a zis: „Bucură-te, Vasile!” Răspuns-a lui sfîntul: „Nu-ţi este ţie bucurie, cel fără de bucurie şi călcător de adevăr! Nu-ţi este ţie mîntuire, care altădată din izvorul lui Hristos ai băut, iar acum te saturi de noroiul cel urît, înghiţind jertfele idoleşti; altădată ai fost părtaş dumnezeieştilor Taine, iar acum diavoleştilor mese eşti întîi şezător; altădată învăţător al adevărului şi acum povăţuitor al pierzării. Altădată cu sfinţii săvîrşeai prăznuirile, iar acum cu slugile satanei dănţuieşti; altădată erai povăţuitor spre lumină celor rătăciţi întru întuneric, iar acum singur cu totul eşti cuprins de negură. Cum de ţi-ai pierdut nădejdea ta şi te-ai lipsit de sufleteasca vistierie? Ce vei face cînd va cerceta Domnul despre tine?”

Acestea spunîndu-le, Sfîntul Vasile s-a rugat Domnului, zicînd: „Slavă Ţie, o, Dumnezeule, Cel ce eşti cunoscut de robii Tăi şi aduci spre lumină pe cei ce doresc a Te vedea pe Tine, Dumnezeul lor; Cel ce preamăreşti pe cei ce nădăjduiesc spre Tine şi umpli de ruşine pe cei ce urăsc legea Ta; Cel ce eşti lăudat sus de oşti cereştii şi pe pămînt de oameni închinat; binevoieşte, Dumnezeule Cel închinat, ca toate legăturile diavolului să se rupă de la sufletul robului Tău, ca să pot scăpa de vînarea celor ce urăsc dreptatea şi se laudă că au să mă biruiască pe mine”.

Auzind Pigasie unele ca acestea, s-a dus de la dînsul tulburat şi, la prietenii săi întorcîndu-se, le-a spus toate cele grăite de Vasile. Iar aceia s-au umplut de mînie, căci văzuseră pe Pigasie tulburat, şi, ducîndu-se la ighemon, i-au spus despre aceea.

Atunci ighemonul îndată a poruncit să aducă iarăşi pe sfîntul la întrebare. Stînd la judecată, Sfîntul Mucenic Vasile a zis către ighemon: „Fă ceea ce voieşti”. Iar Elpidie, auzind pe Vasile vorbind fără frică, a zis către judecători: „A înnebunit acest om fărădelege. Deci acum, pedepsindu-se cu muncile, de se va supune la închinarea zeilor, îşi va afla sufletul său, iar de nu va voi să se plece, atunci însuşi împăratul nostru se va bucura”, – zicea aceasta socotind că prin vicleşug îl va face să se închine zeilor. Intrînd la împărat, i-a spus: „Stăpîne împărate, Vasile, nesuferind muncile, voieşte să se supună înaintea măririi tale”. Deci s-a dus împăratul în capiştea lui Asclipie şi a poruncit să aducă la sine pe mucenic. Stînd Sfîntul Vasile înaintea împăratului, a zis către dînsul: „Unde sînt jertfitorii şi proorocii tăi, care s-au obişnuit a fi cu tine? Ţi-au spus oare pentru ce am venit la tine?” Iulian răspunse: „Socotesc că tu, fiind înţelept, te-ai cunoscut însuţi pe tine şi acum voieşti să te uneşti cu noi şi să aduci jertfă zeilor”. Grăit-a sfîntul: „Să ştii, o, împărate, că sînt nimic aceia pe care îi numeşti zei. Ei sînt idoli surzi şi orbi, iar pe cei ce cred într-înşii îi trag în iad”.

Zicînd aceasta, a rupt o bucată de carne ce atîrna din trupul său şi a aruncat-o în obrazul împăratului, zicînd: „Primeşte, Iuliane, şi mănîncă, dacă te îndulceşti cu o mîncare ca aceasta, că eu spre a vieţui am pe Hristos, iar a muri pentru Dînsul îmi este dobîndă. El este ajutorul meu în Care cred şi pentru Care rabd acestea”. Despre o mare îndrăzneală şi bărbăţie ca aceea a Sfîntului Vasile, îndată a străbătut vestea pretutindeni între creştini şi toţi l-au fericit pentru mărturisirea sa atît de preaslăvită pentru Hristos şi pentru lucrul cel bărbătesc, prin care a ruşinat pe tiran.

Iar Frumentin, comitele cetei ce purta paveze, care a adus înaintea împăratului pe Sfîntul Vasile, Mucenicul, văzînd ce a făcut şi cum, rupînd carne din trupul său, a aruncat-o în obrazul lui Iulian spunîndu-i cuvinte dosăditoare, s-a ruşinat foarte şi s-a temut de mînia împăratului; căci văzuse pe împărat schimbîndu-se la faţă şi pornit de mînie, nu atît asupra mucenicului, cît asupra lui, deoarece a pus pe legatul acela înaintea împăratului. Şi îndată comitele, apucînd pe Vasile, a plecat degrabă din faţa împăratului şi, trăgîndu-l în divan suflînd cumplit de mare mînie, a poruncit ca mai cu asprime să-l muncească, mai mult decît cu cele dintîi munci, care i se dăduseră de dînsul în toate zilele. Şi nu numai pielea mucenicului o sfărîmase cu rănile, dar şi tot trupul, încît se vedeau şi cele dinăuntru ale lui. Iar Sfîntul Vasile într-o muncire ca aceea se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Bine eşti cuvîntat, Doamne, Dumnezeule, nădejdea creştinilor, Cel ce sprijineşti pe cei căzuţi şi ridici pe cei surpaţi, Cel ce scoţi din stricăciune pe cei ce nădăj-duiesc spre Tine, Cel ce ştii suferinţele noastre, Bunule, Îndurate, Milostive şi îndelung răbdătorule, caută din preaînaltul scaun al slavei Tale, dă-mi să săvîrşesc cu credinţă alergarea mea şi fă-mă vrednic Împărăţiei Tale veşnice şi fără de moarte!”

După ce a înserat, comitele a poruncit să-l arunce pe Sfîntul Vasile în temniţă. Iar Iulian, a doua zi foarte de dimineaţă, a ieşit din cetate, nelăsînd pe comite să-i vadă faţa şi s-a dus în Antiohia. Comitele, văzînd asupra sa mînia împărătească ce i se făcuse pentru Vasile, s-a înfocat mai mult asupra sfîntului şi, scoţîndu-l din temniţă, i-a zis: „Ce vei mai face, o, nebunule om, mai mult decît toţi oamenii? Vei jertfi zeilor, cum a poruncit împăratul, sau nu? Ţi-ai ales una din două?” Atunci, mîniindu-se şi ighemonul, a poruncit să-l spînzure pe sfîntul spre munci şi să-i strujească coastele cumplit, mult timp, apoi cu fiare grele ferecîndu-l, l-a aruncat iarăşi în temniţă.

După aceea, împăratul Iulian, ducîndu-se în părţile Răsăritului, a mers la Ancira şi l-au întîmpinat slugile diavolului, avînd cu dînşii pe idolul lor care se numea Ghecatis. Intrînd în palat, a chemat pe jertfitorii idoleşti şi i-a miluit cu aur. Iar a doua zi, făcîndu-se privelişte, Elpidie a adus aminte împăratului despre Vasile; şi, sculîndu-se de la privelişte, împăratul a poruncit să aducă la dînsul în palat pe Vasile. Deci a mers Sfîntul Vasile şi a stat înaintea împăratului cu faţa luminoasă, avînd minunată cuviinţă. Iar Iulian a zis către dînsul: „Care este numele tău?” Sfîntul a răspuns: „Cine sînt, îţi voi spune acum: întîi mă numesc creştin, iar numele lui Hristos este veşnic şi covîrşeşte mintea omenească, iar de oameni Vasile mă numesc. Şi de voi păzi fără prihană numele lui Hristos după care sînt numit, voi lua de la El în ziua judecăţii răsplătire fără de moarte!”

Iulian împăratul a zis: „Nu rătăci, Vasile, pentru că sînt în-ştiinţat despre tainele voastre. Tu crezi Aceluia Care a luat moarte de ocară pe vremea lui Pilat din Pont?” Răspuns-a sfîntul: „Nicide-cum nu rătăcesc, împărate. Tu ai rătăcit, făcîndu-te călcător de lege şi lipsindu-te de cereasca Împărăţie. Eu cred în Hristos al meu, de Care tu te-ai lepădat, căci El ţi-a dăruit această pămîn-tească împărăţie, dar degrabă o va lua de la tine, ca să cunoşti ce fel de Dumnezeu ai mîniat”. Zis-a Iulian: „Te îndrăceşti, nebunule! Nu va fi aşa precum voieşti tu”.

Răspuns-a sfîntul: „Nu-ţi aduci aminte de răsplătirile lui Hristos cele pregătite robilor Lui? Nu te-ai ruşinat de altarul prin care ai scăpat de ucigătoarea moarte, cînd erai prunc de opt ani şi, fiind spre ucidere căutat, te-ai ascuns în sfinţitul locaş; nici n-ai păzit legea pe care cu gura ta, cînd erai în rînduiala bisericească, adeseori ai propovăduit-o. Pentru aceasta nici Hristos, Împăratul Cel mare, nu te va pomeni întru a Sa veşnică Împărăţie, ci şi această vremelnică împărăţie, nu după mult timp, o va lua de la tine şi trupul tău nu se va învrednici îngropării, pe cînd sufletul tău în cumplite dureri ţi-l vei lepăda!” Aceasta mai înainte a proorocit-o sfîntul despre grabnica moarte a lui Iulian, al cărui trup, fiind îngropat, l-a aruncat pămîntul din sînul său afară.

Atunci a zis Iulian: „Eu, o, necuratule, am vrut să te eliberez, dar, deoarece repeţi fără ruşine cuvintele tale nebuneşti şi sfatul meu îl lepezi, încă şi cu mustrări multe mă ocărăşti, pentru aceea porunceşte mărirea mea, ca din trupul tău în toate zilele să se facă cîte şapte curele!” Deci a poruncit comitelui Frumentin, purtătorul de paveze, ca, luînd pe Vasile, în toate zilele să-i jupoaie pielea, făcînd cîte şapte curele; şi aceasta o făcea Frumentin cu osîrdie.

Sfîntul cu vitejie răbda pentru Hristos nişte chinuri cumplite ca acelea, toată pielea lui în cîteva zile fiind jupuită în curele şi curelele acelea atîrnînd pe dinainte şi pe la spate, a grăit pătimitorul către comite: „Acum aş voi să merg la împărat, să vorbesc cu el”. Comitele, la acele cuvinte ale lui, l-a întrebat: „Pentru a te supune poruncii, sau a pieri în munci?” Sfîntul Mucenic Vasile răspunse: „O, necuratule om, ai uitat cîte curele ai jupuit ieri şi în zilele trecute de pe trupul meu, încît toţi care se uitau la mine plîngeau, văzînd muncile care mi le făceai, hulitorule de cele sfinte? Iată acum, cu darul Hristosului meu, stau sănătos înaintea ta! Spune tiranului Iulian, împăratul tău, cît de mare este puterea lui Hristos Dumnezeu, pe care el a părăsit-o, şi şi-a pierdut sufletul amăgindu-se de diavol. Nu-şi aduce aminte cum Hristos Dumnezeu l-a izbăvit de moartea prin ucidere, ascunzîndu-l printre sfinţii preoţi şi sub dumnezeiescul altar al sfintei biserici? Această facere de bine uitînd-o, s-a lepădat singur de Dumnezeu şi a fugit din Biserică. Iar eu nădăjduiesc în Hristosul meu, că degrabă îi va răsplăti după vrednicie şi va pieri ticălosul călcător de lege în tirania sa”.

Comitele a zis: „Te îndrăceşti, nebunule! Iulian, stăpînul meu cel nebiruit, fiind iubitor de oameni şi milostivindu-se spre tine, ţi-a poruncit ca împreună cu noi să prăznuieşti în jertfe de cărnuri şi în tămîieri binemirositoare. Dar tu n-ai voit să te supui, ci, dimpotrivă, cu ocări ai necinstit mai întîi pe împărat, după aceea m-ai băgat şi pe mine în primejdie. Deci îţi voi răsplăti după vrednicia ta, cu nişte munci ca acestea, cu care degrabă te vei duce din viaţa aceasta”.

Zicînd acestea, comitele a poruncit să înfierbînte ţepuşe de fier şi cu acelea să-i împungă trupul pe spate şi pe pîntece. Fiind muncit astfel, Sfîntul Vasile a căzut la pămînt, rugîndu-se lui Dumnezeu cu mare glas şi zicînd: „Lumina mea, Hristoase, nădăjdea mea, Iisuse, limanul cel lin al celor învăluiţi, mulţumesc Ţie, Doamne, Dumnezeul părinţilor mei, că ai scos sufletul meu din iadul cel mai de jos şi ai păzit în mine numele Tău cel slăvit ca, în lănţuire sfîrşindu-mi alergarea, să fiu părtaş odihnei celei veşnice pentru făgăduinţele făcute părinţilor mei de Tine, Arhiereul cel Mare, Iisuse Hristoase, Domnul nostru! Acum primeşte în pace duhul meu, petrecînd neschimbat în această mărturisire, că Tu eşti milostiv şi mare este îndurarea Ta, Cel ce vieţuieşti şi petreci în vecii vecilor. Amin!”

Săvîrşindu-şi rugăciunea şi fiind străpuns pîntecele lui cu acele înfocate ţepuşe, a adormit cu somn dulce, dîndu-şi duhul în mîinile lui Dumnezeu. Deci s-a sfîrşit Sfîntul Vasile în mărturisire mucenicească, în 28 de zile ale lunii ianuarie. Iar după uciderea şi pierzarea cea grabnică a lui Iulian Paravatul, mult-pătimitorul trup al mucenicului s-a arătat a fi cinstit de creştini în a 22-a zi a lunii martie, în care s-a aşezat pomenirea lui. Vitejeasca lui pătimire a întărit pe toţi creştinii în credinţa cea adevărată în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava şi cinstea în veci vecilor. Amin.