Sfîntul Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei

Adaugat la ianuarie 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 14, 2026

Cel între ierarhi preaales, între dascăli preaînţelept şi între toţi sfinţii preamult plăcut lui Dumnezeu, Sfîntul părintele nostru Vasile cel Mare, a avut ca patrie Pontul, ce este în Capadocia, şi s-a născut din părinţi binecredincioşi şi de Dumnezeu cinstitori. Tatăl său se numea Vasile, iar mama sa Emilia, care a născut patru fii de parte bărbătească: pe Petru şi pe Sfîntul Vasile, pentru care ne stă înainte cuvîntul, pe Grigorie şi pe Navcratie, şi o fiică, al cărei nume era Macrina.

Pentru aceştia, cu adevărat s-a împlinit cuvîntul lui David, care zice: Neamul drepţilor se va binecuvînta. Şi nu numai sfîntul acesta a fost îmbunătăţit şi mare luminător al lumii, ci şi ceilalţi trei fraţi ai lui s-au făcut minunaţi şi purtători de semne. Căci Petru, fratele lui cel mai mare, a fost episcop al Sevastiei, Grigorie a fost episcop al Nissei, iar Navcratie a fost pustnic şi făcător de minuni. S-a sfinţit şi sora lor Macrina, dupa cum arată sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Însă pe toţi fraţii i-a covîrşit Sfîntul Vasile întru fapta bună şi întru învăţătură; căci la învăţăturile cele dintîi chiar pe tatăl său l-a avut dascăl şi povăţuitor, pe care de obşte îl avea Pontul ca dascăl al învăţăturilor şi al faptelor bune, în acea vreme.

Deci, dînsul a adus în lume o astfel de plăsmuire bună şi curată, pe care dumnezeiescul David o numeşte plăsmuire de ziuă, iar nu de noapte. De la acesta dar, a primit nu numai toată învăţătura, ce se numeşte enciclică, adică înconjurătoare, dar şi toată buna credinţă; şi, în scurt să zic, prin învăţăturile vîrstei celei dintîi s-a făcut începător al desăvîrşirii care avea să fie mai pe urmă.

După ce din destul a fost deprins de tatăl său în astfel de învăţături, încît dorea ca de nimic din cele bune să nu se lipsească, şi, pornit fiind prin iubirea de osteneală a albinei, care din tot felul de flori îşi adună cele trebuincioase, ca să nu rămînă mai prejos, s-a dus la cetatea Cezareei Capadociei, ca să se deprindă şi cu învăţăturile ce se dădeau acolo. Zic despre Cezareea cea preavestită, care a fost leagăn de învăţături şi al Sfîntului Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu; unde primind toate învăţăturile, se asemăna cu unii din dascăli, iar pe alţii îi covîrşea în tot felul de învăţătură, încît în puţină vreme s-a făcut slăvit şi vestit tuturor celor mai mari ai cetăţii şi la tot poporul, fiind mai mare în învăţătură decît în vîrstă şi avînd statornicia cea mai mare; apoi s-a arătat a fi retor între retori, chiar mai înainte de a se sui pe scaunele sofiştilor, filosof între filosofi, mai înainte de a învăţa dogmele şi rînduielile ce se află în filosofie; în sfîrşit, lucrul cel mai mare a fost că toţi îl aveau ca pe un preot al creştinilor, mai înainte de preoţie; şi atît de slăvit se făcuse el prin învăţătură şi prin fapta bună, încît era cinstit, cucernic şi vrednic înaintea tuturor.

După ce a ajuns în acest fel, s-a dus la Bizanţ, care era cetatea cea mai mare din tot Răsăritul, pentru că era împodobită cu cei mai desăvîrşiţi dintre retori şi filosofi, de la care a adunat, prin ascuţimea minţii sale, cele mai înalte dintre învăţături şi cu ele şi-a împodobit sufletul său. De acolo, fiind nesăţios de învăţătură şi de temelia cuvintelor bune, a fost trimis de Dumnezeu la Atena, unde a aflat pe Sfîntul Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu, sîrguindu-se la învăţături, precum şi pe Iulian Apostatul, care mai pe urmă a fost împărat (361-363), vrăjmaş şi chinuitor al creştinilor, pe Libaniu, sofistul, şi pe mulţi alţii.

Deci, acolo, aflînd Sfîntul Vasile pe Sfîntul Grigorie, apoi întrecîndu-se unul pe altul în fapta bună şi în rîvna cea dumnezeiască, atît de mult s-au iubit, încît nu puteau să se despartă nicidecum, şi şedeau amîndoi într-o casă, amîndoi mîncau şi amîndoi aveau o voie.

Pe scurt, se afla un suflet în acele două trupuri şi unul de la altul primea mare folos, nu numai întru fapta bună, ci şi întru învăţături. Căci ca doi lucrători de pămînt, sîrguitori şi iscusiţi, cu aceeaşi sîrguinţă lucrînd ţarina filosofiei şi semănînd cu multă osteneală sămînţa învăţăturilor, au secerat rodul sîrguinţei lor, prin care au întrecut pe cei de o vîrstă cu dînşii, şi atît de mult se înfrînau, încît mîncau numai ca să trăiască, pîine şi apă, mulţumind Domnului, ca Proorocul Ilie şi ca Ioan Înainte-mergătorul, care se hrănea cu muguri de copaci; iar pe celelalte, care momesc pîntecele şi-i aduc dulceaţă, le defăimau, şi cu totul se depărtau de ele.

Cu acest fel de înţelepciune, pe care au păzit-o pînă la sfîrşitul vieţii lor, atît de curaţi s-au ţinut, încît au întrecut pe vestitul Xenocrat, căruia, deşi dormea cu o femeie desfrînată, nu-i venea nicidecum în minte că era o femeie aproape de dînsul; apoi au fugit de lăcomie şi de împuţinare şi numai măsura cea dreaptă o păzeau. Iar necîştigarea atît de mult au iubit-o, încît au covîrşit pe Antistene, pe Pitagora şi pe Cratis, încît pe cele cinstite şi lăudate ale acelora le socoteau ca pe nişte jucării de copil; căci foarte mult au defăimat cîştigarea de bani şi de alte lucruri deşarte.

Trufia şi înălţarea cu totul le-au urît, iar mîndria au pierdut-o prin cuvioşie. Cît despre înţelepciunea pe care o aveau, nu este de trebuinţă să mai scriem, căci toată viaţa lor era o cugetare şi dorire necontenită, ziua şi noaptea, ca să cîştige filosofia cea cerească şi adevărată, mai mult decît pe cea pămîntească. Însă se sîrguiau a o cîştiga şi pe aceasta, ca să ajute Bisericii noastre, să dezrădăcineze neghina din grîu, să cureţe şi să lămurească dogmele sfintei credinţe, şi să apere pe credincioşi de năvălirile ereticilor.

Se sîrguiau mai mult ca să întreacă pe filosofii cei vechi, şi s-a şi făcut astfel prin multa lor osteneală şi prin dumnezeiescul ajutor, după cum se arată din scrierile lor. Întru meşteşugul gramaticii erau neîntrecuţi, ca şi în măsurile ştiinţei, poeziei, în mulţimea istoriilor şi frumoasa grăire de cele politice. Iar buna rînduială a retoricii şi frumuseţea vorbirii au ales-o mai mult, şi minciuna au lepădat-o. Filosofia cea adevărată din dogme atît de mult au deprins-o, încît i-au întrecut pe toţi. Tot astfel şi în celelalte ştiinţe s-au deprins, încît au întrecut pe toţi din destul, în aritmetică, în geometrie, în muzică şi în astronomie; încît s-au făcut dascăli şi filosofi desăvîrşiţi.

O înfrînare ca aceasta şi întreaga lor înţelepciune văzînd-o dascălul Sfîntului Vasile, anume Eubul, om preaînţelept şi mai bun decît toţi filosofii cei din Atena, se minuna; iar Vasile vrînd să-l vîneze şi să-l aducă la cunoştinţa de Dumnezeu, apoi un dar nepreţuit ca acesta să-i dăruiască, pentru osteneala lui, l-a aflat odată înaintea cetăţii, vorbind cu ceilalţi filosofi şi întrebîndu-se despre filosofie, căci astfel de obicei aveau între ei, ca ori să grăiască, ori să audă ceva nou. Întrebîndu-se Eubul cu filosofii, pentru un cuvînt, a venit Vasile şi îndată a dezlegat acel sofism şi l-a desluşit. Apoi ziceau ceilalţi: „Cine este cel care a desluşit cuvîntul filosofului?”. Răspuns-a Eubul, zicînd: „Ori Dumnezeu, ori Vasile”.

Văzînd Eubul pe Vasile, a lăsat pe prietenii şi pe ucenicii săi, iar el a şezut cu Vasile, şi au petrecut trei zile în vorbă, întrebîndu-se de filosofie. Drept aceea, a întrebat Eubul pe Vasile: „Care este firea filosofiei?” Iar el a răspuns: „Firea filosofiei este pomenirea morţii”. După aceasta a grăit şi despre lume, zicînd: „Deşi sînt dulci cuvintele cele lumeşti, amară este lumea pentru cel ce se ţine de ea cu iubire şi patimă; căci alta este slava cea trupească şi alta a firii celei fără de trup. Nu este cu putinţă ca cineva să se îndulcească de amîndouă, pentru că nimeni nu poate să slujească la doi stăpîni. Însă, pe cît ne arată puterea bunătăţii, să împărţim la cei flămînzi pîinea înţelegerii; şi pe cei ce s-au lipsit, pentru răutatea lor, de acoperămîntul faptei bune, pe aceia să-i aducem sub acoperămîntul lucrurilor celor bune; căci pe care-l vedem gol, îl îmbrăcăm şi nu defăimăm trupul nostru.

Sînt la noi, o! Eubule, nu chipuri, nici ghicituri, ci singur adevărul povăţuindu-ne spre mîntuire; pentru că vom învia toţi, unii spre viaţa veşnică, iar alţii spre munca şi ruşinarea veşnică, şi vom sta toţi înaintea judecăţii lui Hristos, precum ne învaţă marii glăsuitori Prooroci: Isaia, Ieremia, Daniil, David şi dumnezeiescul Apostol Pavel; după aceştia, chiar dătătorul pocăinţei şi răsplătitorul nostru, Domnul, Care a căutat oaia cea pierdută, iar pe fiul cel risipitor, care cu pocăinţă s-a întors, cuprinzîndu-l cu dragoste, l-a sărutat, cu haină luminată şi cu inel l-a împodobit şi l-a ospătat. Acela dă asemenea răsplătire celor ce vin în ceasul al unsprezecelea, ca şi celor ce au purtat greutatea şi zăduful zilei. Acela, pocăindu-ne şi născîndu-ne din apă şi din Duh, ne dă cele ce ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-a suit, precum şi pe toate care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc”.

Vasile grăind acestea, Eubul a strigat: „O! Vasile, arătătorule de cele cereşti, prin tine cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul a toate, aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie, Amin! Acesta este semnul credinţei mele în Dumnezeu: toată averea ce o am, în mîinile tale o dau şi cealaltă vreme a vieţii mele cu tine o voi petrece, căci doresc naşterea din apă şi din Duh”.

Vasile i-a zis: „Bine este cuvîntat Dumnezeul nostru, de acum şi pînă-n veac, Cel ce a luminat mintea ta cu lumina adevărului, Eubule, şi din rătăcirea cea mare te-a adus la cunoştinţa milostivirii Sale. Iar de vei voi, precum zici, ca să petreci cu mine, îţi voi spune în ce chip să ne îngrijim de mîntuirea noastră şi să ne izbăvim din cursele vieţii celei de aici; să vindem toate averile şi să le împărţim săracilor. După aceea să mergem în sfînta cetate, ca să vedem minunile ce sînt acolo şi vom cîştiga îndrăznire către Dumnezeu”.

Astfel, toate bine împărţindu-le celor ce aveau trebuinţă, şi cumpărîndu-şi hainele cele albe pentru Sfîntul Botez, s-au dus la Ierusalim şi îi întorceau în cale pe mulţi la adevărata credinţă. Mergînd în Antiohia, au intrat la o gazdă, iar fiul gazdei, Filoxen, şedea înaintea uşii, fiind supărat; acela era ucenic al lui Libaniu sofistul, de la care luînd nişte stihuri de ale lui Homer, ca să le prefacă în vorbă retoricească, nu putea, şi în nepricepere fiind, se necăjea foarte. Pe acesta, văzîndu-l Vasile necăjit, l-a întrebat: „Pentru ce eşti necăjit, tinere?” Iar Filoxen a zis: „Oare dacă-ţi voi arăta pricina mîhnirii mele, ce folos îmi va fi de la tine, întru aceasta?”. Iar Vasile, făgăduindu-i că nu în zadar îi va fi aceea ce va arăta lui, tînărul i-a spus despre sofist şi despre stihurile acelea şi că aceea este pricina întristării lui, de vreme ce nu se pricepe ca să alcătuiască stihurile. Vasile, luînd stihurile, a început a i le tîlcui, alcătuindu-le în vorbă simplă, în trei feluri. Atunci tînărul, mirîndu-se şi înveselindu-se, l-a rugat să-i scrie tălmăcirea. Drept aceea, Vasile a scris tîlcuirea acelor stihuri ale lui Homer în trei feluri, pe care luîndu-le tînărul, cu bucurie a mers dimineaţa la Libaniu, dascălul său, ducîndu-i acea alcătuire a stihurilor; iar el citind-o, s-a mirat şi a zis: „Vă jur pe dumnezeiasca rînduială, că nu se află cineva din înţelepţii de acum care să-ţi spună o asemenea tîlcuire. Deci cine ţi-a scris aceasta, Filoxene?”

Iar tînărul i-a spus: „Este un străin în casa mea, care, fără osteneală, degrabă a tîlcuit aceasta”. Libaniu îndată a alergat cu sîrguinţă la gazdă, ca să vadă pe străinul acela. Văzînd pe Vasile şi pe Eubul, s-a mirat de venirea lor neaşteptată şi s-a bucurat de dînşii. Deci, i-a rugat să vină şi să găzduiască în casa lui; iar ei venind, Libaniu le-a pus înainte masă cu multe feluri de bucate.

După obiceiul lor însă gustînd puţină pîine şi apă cu măsură, au mulţumit lui Dumnezeu dătătorul de toate bunătăţile. Apoi a început Libaniu a le pune întrebări sofiste, iar ei împotrivă îi aduceau cuvîntul credinţei; Libaniu, cunoscînd puterea cuvintelor, zicea că n-a venit încă vremea de a se boteza, iar dacă rînduiala lui Dumnezeu va porunci, apoi cine poate să se împotrivească? „Mult mă vei sluji, o! Vasile, dacă unele ca acestea vei binevoi a le grăi, spre folosul ucenicilor care sînt la mine”.

Degrabă ucenicii lui Libaniu fiind adunaţi, a început Vasile a-i învăţa: „Să aveţi curăţie sufletească, nepătimire trupească, purtare blîndă, grai cumpănit, cuvînt cu bună rînduială, hrană şi băutură măsurată, înaintea celor mai mari tăcere, înaintea celor mai înţelepţi luare-aminte, la cei mai bătrîni supunere, să aveţi spre cei asemenea cu voi şi spre cei mai mici dragoste nefăţarnică, de cei răi, pătimaşi şi iubitori de trup să vă depărtaţi şi puţin să grăiţi, dar mai mult să înţelegeţi, să nu fiţi fără de socoteală în cuvînt, să nu prisosiţi cu vorba, să nu fiţi îndrăzneţi la rîs, cu sfiala să vă împodobiţi şi cu femeile cele necurate să nu vorbiţi, să aveţi în jos căutarea, iar sufletul sus, să fugiţi de cuvintele cele împotrivă; dregătorie dăscălească să nu doriţi, cinstea acestei lumi întru nimic s-o socotiţi.

Iar de ar face cineva vreun bine spre folosul altora, de la Dumnezeu plata s-o aştepte şi veşnica răsplătire de la Iisus Hristos, Domnul nostru”. Acestea zicîndu-le Vasile către ucenicii lui Libaniu şi ei ascultînd nu fără de mirare, iarăşi a plecat cu Eubul în cale.

După ce au sosit în Ierusalim, toate Sfintele Locuri cu credinţă şi cu dragoste înconjurîndu-le şi într-însele închinîndu-se lui Dumnezeu, Care este peste tot, ei s-au arătat episcopului acelei cetăţi, cu numele Maxim, şi l-au rugat ca să-i boteze în Iordan. Episcopul, văzîndu-i plini de credinţă, a făcut după credinţa lor şi luînd clerul său a mers cu Vasile şi cu Eubul la Iordan, iar cînd era pe mal, Vasile a căzut la pămînt şi, cu lacrimi şi glas, s-a rugat la Dumnezeu ca să-i arate vreun semn al credinţei lui.

Deci, tremurînd, s-a sculat şi s-a dezbrăcat de hainele sale, odată cu care şi pe omul cel vechi l-a lepădat şi, intrînd în apă, se ruga. Cînd s-a apropiat arhiereul să-l boteze, iată s-a pogorît un fulger de foc spre ei, şi ieşind un porumbel din fulgerul acela, s-a pogorît în Iordan, şi, tulburînd apa, a zburat la cer; iar cei ce stăteau pe mal, văzînd aceea, s-au cutremurat şi au preamărit pe Dumnezeu.

Vasile, fiind botezat, a ieşit din apă, şi mirîndu-se episcopul de dragostea ce avea către Dumnezeu, l-a îmbrăcat în haina Învierii lui Hristos, rugîndu-se. Apoi a botezat şi pe Eubul, i-a uns pe ei cu mir şi i-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine. Întorcîndu-se în sfînta cetate, au petrecut într-însa un an; după aceasta s-au dus în Antiohia, unde Meletie arhiepiscopul a hirotonit pe Vasile diacon şi acolo a tîlcuit Pildele lui Solomon.

Nu după multă vreme, s-a dus cu Eubul în patria sa, Capadocia, apropiindu-se de cetatea Cezareei. Apoi s-a descoperit într-o vedenie de noapte lui Leontie, arhiepiscopul Cezareei, despre venirea lor şi că Vasile o să fie în vremea sa arhiepiscop al acelei cetăţi. Deci, dimineaţa, chemînd arhiepiscopul pe arhidiaconul său şi pe unii din clericii cei cinstiţi, i-a trimis la porţile cetăţii dinspre răsărit, poruncindu-le ca pe cei doi străini ce-i vor întîmpina, să-i aducă la dînsul cu cinste. Iar ei ducîndu-se şi întîmpinînd pe Vasile şi Eubul, pe cînd intrau în cetate, i-au adus la arhiepiscop.

El, văzîndu-i pe dînşii, s-a mirat, că pe unii ca aceştia îi văzuse în vedenie, şi a preamărit pe Dumnezeu. Apoi i-a întrebat arhiepiscopul de unde vin şi cum se numesc. Înştiinţîndu-se despre numele lor, a poruncit să-i aducă la masă şi să-i ospăteze. După aceea, chemînd clerul său şi bărbaţi aleşi din cetate, le-a spus toate cele ce i s-au vestit lui despre Vasile în vedenie, de la Dumnezeu. Atunci clerul cu un glas a zis: „De vreme ce pentru cinstita ta viaţă ţi-a arătat Dumnezeu pe moştenitorul scaunului tău, se cade să faci cu dînsul precum îţi este plăcerea; căci cu adevărat vrednic este omul pe care judecăţile lui Dumnezeu îl descoperă”.

Apoi a chemat arhiepiscopul pe Vasile şi pe Eubul şi a început a vorbi cu ei din Scripturi, vrînd ca să afle priceperea lor; şi auzindu-i, s-a mirat de noianul înţelepciunii ce se afla într-înşii, apoi ţinîndu-i la sine, îi cinstea după vrednicie. Vasile, petrecînd în Cezareea, avea acelaşi fel de viaţă precum a văzut mai înainte la mulţi cuvioşi, pe cînd a înconjurat Egiptul, Palestina, Siria şi Mesopotamia, căutînd pe Eustatie filosoful şi cercetînd într-acele părţi pe părinţii cei nevoitori; deci, le urma bine cu chipul şi cu viaţa monahicească.

După aceea a fost hirotonit prezbiter de Ermoghen, episcopul Cezareei, care a fost după Leontie, şi era povăţuitorul monahilor. Murind Ermoghen arhiepiscopul, era cerut în scaun Sfîntul Vasile, ca un vrednic şi de Dumnezeu mai înainte însemnat; dar, fugind de cinste, s-a ascuns, şi a fost ridicat la arhiepiscopie Eusebiu, bărbat bun la obiceiuri cu adevărat, dar puţin învăţat şi întru înţelepciunea cărţii neiscusit; deci, acela ştiind pe Vasile că era de toţi foarte cinstit şi lăudat ca un mai înţelept filosof şi cu viaţa sfîntă, a început ca un om neputincios a fi biruit de zavistie şi se arăta rău-voitor lui Vasile.

Acest lucru înţelegîndu-l Sfîntul Vasile, nevrînd să fie pricinuitor de zavistie, s-a dus în pustia Pontului, unde a chemat prin scrisori şi pe prietenul său, pe Sfîntul Grigorie de Nazianz; acolo, adunînd cu dînsul mulţime de monahi, a făcut rînduială de viaţă monahală, fiind luminat de Duhul Sfînt, şi petrecea viaţa îngerească pe pămînt. Le ajuta lor la o viaţă ca aceea şi fericita Emilia, maica lui Vasile, petrecînd nu departe de ei, de cealaltă parte de rîu, în sat, şi de hrana lor îngrijindu-se; apoi, rămînînd văduvă, toată sîrguinţa o avea ca să placă lui Dumnezeu.

Fiind vremea, Vasile şi Grigorie au ieşit din pustie, siliţi de trebuinţele Sfintei Biserici, care atunci era tulburată de eretici. Pentru că pe Grigorie, tatăl său, l-a luat la sine spre ajutorul drept-credincioşilor în cetatea Nazianzului, fiind bătrîn şi neputînd să se lupte acum cu lupii; iar Vasile, împăcîndu-se cu Eusebiu, arhiepiscopul Cezareii, acesta, prin scrisoare, l-a rugat să se întoarcă la dînsul şi să ajute Bisericii care lupta contra arienilor.

Văzînd fericitul Vasile o primejdie ca aceea a Sfintei Biserici, şi cinstind mai mult trebuinţa cea de obşte, decît viaţa pustnicească, a lăsat singurătatea şi a venit în Cezareea, unde foarte mult a lucrat cu cuvîntul şi cu scrisul, curăţind credinţa cea dreaptă de eresuri. Apoi arhiepiscopul Eusebiu şi-a dat sfîrşitul pe braţele lui Vasile, dîndu-şi sufletul său lui Dumnezeu; iar după dînsul, lucrînd Sfîntul Duh, marele Vasile, chiar nevrînd a fi ridicat în scaun, a fost sfinţit de mulţi episcopi, între care era şi bătrînul Grigorie, tatăl lui Grigorie de Nazianz; căci acela, fiind neputincios şi obosit de bătrîneţe, a poruncit să-l ducă în Cezareea, să silească pe Vasile a veni la arhiepiscopie, ca nu cumva arienii să ridice pe vreunul dintre ai lor în scaunul acela.

Deci, Vasile ocîrmuia Biserica lui Hristos; iar pe Petru, fratele său cel după trup, l-a sfinţit prezbiter, ca să-i ajute la ostenelile bisericeşti, iar mai tîrziu l-a pus episcop în cetatea Sevastiei. În acelaşi timp şi mama sa, fericita Emilia, după o viaţă de mai bine de 90 de ani, şi-a dat sufletul Domnului. Ea a mai avut încă un fiu, pe Grigorie, episcopul Nissei, şi pe Petru, pe care l-am pomenit, precum şi o fiică, Macrina fecioara, întîia născută, şi ceilalţi fii, crescuţi întru mari fapte bune.

După un timp oarecare, fericitul Vasile a cerut de la Dumnezeu să i se dea darul înţelepciunii, aşa încît, cu ale sale cuvinte curate, să poată săvîrşi slujba cea fără de sînge şi să vie spre el Duhul Sfînt. După şase zile, adică în ziua a şaptea, pogorîndu-se Duhul Sfînt, a început a liturghisi şi săvîrşi în toate zilele jertfa cea fără de sînge. După ce a trecut cîtăva vreme, cu credinţă şi cu rugăciune a început a scrie cu propria sa mînă tainele sfintei slujbe. Şi în acea noapte i s-a arătat Domnul în vedenie, cu apostolii, făcînd înainte punere a pîinii şi a paharului, la Sfîntul Jertfelnic; apoi, sculînd pe Vasile, i-a zis: „După a ta cerere, să se umple gura ta de laudă, ca adică, cu ale tale curate cuvinte, să aduci slujba cea fără de sînge”. Iar el s-a sculat tremurînd, neputînd să privească cu ochii la arătarea Domnului cea luminoasă.

După această arătare luminoasă a mers în biserică şi, apropiindu-se de Sfîntul Altar, a început a grăi şi a scrie pe hîrtie, în limba grecească, astfel: Să se umple gura mea de laudă, ca să cînt slava Ta, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ai zidit pe noi şi ne-ai adus în viaţa aceasta, rostind apoi şi celelalte rugăciuni ale Sfintei Biserici.

Iar după sfîrşitul rugăciunilor a ridicat pîinea, rugîndu-se cu dinadinsul şi zicînd: „Ia aminte, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfînt lăcaşul Tău şi de pe scaunul măririi împărăţiei Tale, şi vino ca să ne sfinţeşti pe noi; Cel ce şezi sus, împreună cu Tatăl, şi aici cu noi eşti nevăzut, învredniceşte-ne, cu puternică mîna Ta, ca să ni se dea preacuratul Tău trup şi cinstitul Tău sînge nouă, tuturor popoarelor”.

Arhiereul săvîrşindu-le pe acestea, Eubul, cu cei mai întîi clerici, au văzut o lumină cerească luminînd altarul şi pe arhiereu şi nişte bărbaţi prealuminaţi în veşminte albe, înconjurînd pe acel mare arhiereu. Văzînd aceasta, s-au înspăimîntat foarte mult şi au vărsat lacrimi, lăudînd pe Dumnezeu.

În vremea aceea, marele Vasile chemînd un argintar, i-a poruncit ca din aur curat să facă o pasăre, în chipul porumbelului ce s-a arătat deasupra Iordanului, spre păzirea dumnezeieştilor Taine, şi l-a aşezat deasupra Sfintei Mese.

Altă dată, sfîntul, săvîrşind dumnezeiasca slujbă, un evreu, prefăcîndu-se creştin, vrînd să iscodească despre Sfintele Taine, s-a lipit de cei credincioşi şi a intrat în biserică; acolo a văzut pe Sfîntul Vasile că avea în mîinile sale un prunc, pe care-l sfărîma. Împărtăşindu-se credincioşii din mîinile sfîntului, a venit şi evreul; şi i-a dat arhiereul, ca şi celorlalţi creştini, o parte din Sfintele Daruri, pe care luînd-o evreul în mîini, a văzut că era adevărată carne. După aceea, apropiindu-se de pahar, a văzut că era sînge adevărat în el.

Deci a păstrat rămăşiţele Sfintei Împărtăşanii şi, mergînd acasă, le-a arătat femeii sale, şi i-a spus despre tot ce a văzut cu ochii săi; apoi crezînd cu adevărat că înfricoşată şi preaînaltă este taina creştinească, a doua zi a mers la Fericitul Vasile, rugîndu-l să-i dea Sfîntul Botez. Iar Vasile, dînd mulţumire lui Dumnezeu, nu a întîrziat a boteza pe evreu, împreună cu toată casa lui.

Altă dată, mergînd undeva sfîntul, o femeie săracă, fiind nedreptăţită de eparhul cetăţii, a căzut în cale la picioarele fericitului, rugîndu-l ca să scrie despre dînsa la acel boier, ca unul care avea multă trecere către dînsul. Sfîntul, luînd o hîrtie, a scris către boier astfel: „S-a apropiat de mine această săracă femeie, care îţi aduce scrisoarea mea, nădăjduind că mă iubeşti şi are trecere cuvîntul meu la tine; deci m-a rugat ca să-ţi scriu, să n-o mai superi. De este adevărată nădăjduirea ei, arată cu lucrul, şi fă milă cu femeia aceasta”.

Scriind sfîntul hîrtia, a dat-o femeii celei sărace, iar ea luînd-o, a dus-o şi a dat-o boierului, care, citind-o, a scris înapoi sfîntului: „După scrisoarea ta, părinte sfinte, aş fi voit să fac milă acestei femei sărace, dar nu pot, de vreme ce se află sub dajdie”. Iar sfîntul iarăşi a scris către dînsul: „Dacă ai voit şi n-ai putut, bine; iar de ai putut şi n-ai voit, atunci te va aduce Dumnezeu în starea celor ce au trebuinţă ca, atunci cînd vei voi să fii miluit, să nu poţi fi”. Acest lucru s-a şi întîmplat, pentru că, nu după multă vreme, supărîndu-se împăratul pe acest eparh, căci auzea că face multe năpăstuiri, l-a aruncat în închisoare, ca să despăgubească pe cei pe care îi năpăstuise. Eparhul a trimis din închisoare rugăminte la Sfîntul Vasile ca să-l miluiască şi să înduplece pe împărat, prin mijlocirea sa.

Vasile grăbindu-se, a rugat pe împărat pentru dînsul şi, după şase zile, a venit poruncă pentru liberarea boierului de la închisoare. Eparhul văzînd milostivirea sfîntului către dînsul, a alergat la el spre a-i mulţumi, iar femeii sărace i-a dat îndoit din averile sale.

Altă dată, era foamete atîta de mare în eparhia sfîntului, încît mulţi oameni au murit, din lipsă de hrană. Sfîntul, văzînd pe boieri că ţin grîul în hambare şi nu-l dau săracilor, se mîhnea de învîrtoşarea inimii acestora; căci o altă neomenie mai mare decît aceasta nu este, ca într-o vreme ca aceea cei bogaţi să nu voiască a vinde grîul, ci să aştepte ca, vînzîndu-l mai scump, să adune mai mulţi bani. Dar nu ştiu ticăloşii că, cu cît aşteaptă vreme mai multă să adune bani mai mulţi şi să strîmtoreze pe cei săraci, cu atît îşi înmulţesc asupra lor mînia lui Dumnezeu; căci ce altceva este mai rău decît să păstreze grîul şi să negustorească strîmtorarea săracilor, să se lipsească şi să moară de foame? Cum să-i numească cineva pe aceştia creştini? Cum să-i numească oameni pe ei care sînt mai sălbatici decît fiarele, că fiarele iubesc pe cele asemenea lor, iar aceştia nu se milostivesc spre cei de o seminţie cu dînşii. Unii ca aceştia erau, în vremea aceea, boierii Cezareei.

Sfîntul îi învăţa în fiecare zi despre milostenie, îi sfătuia, îi ruga, le scria, le aducea aminte de iubirea de străini a lui Avraam, de primirea de străini a lui Lot, de istoria lui Iosif cel preafrumos, cum a hrănit pe egipteni, şi mai ales cuvintele acestea: Surpa-voi hambarele mele şi mai mari le voi zidi. Acestea făcîndu-le şi zicîndu-le sfîntul, de-abia i-a înduplecat să-şi deschidă hambarele. Atunci, urmînd lui Hristos, care a spălat picioarele ucenicilor, slujea singur la împărţirea grîului, singur fierbea seminţe, singur le împărţea săracilor hrana; şi aşa făcînd multe zile, a potolit primejdia foametei.

În acea vreme, împăratul Iulian (361-363), necuratul şi păgînul, vrînd să ducă război asupra perşilor, a venit în părţile Cezareei Capadociei; iar Sfîntul Vasile cunoscîndu-l de la Atena, căci învăţase acolo împreună cu dînsul, a luat poporul său şi l-a întîmpinat, cinstindu-l ca pe un împărat, şi fiindcă nu avea alt dar să-i ducă, i-a dus trei pîini de orz, dintr-acelea care mînca sfîntul; căci aşa ceruse împăratul, să-i ducă dintr-acelea din care mănîncă el. Deci, primind împăratul darul, a zis slujitorilor să-i răsplătească lui şi să-i dea iarbă din livadă.

Sfîntul, văzînd o necinste ca aceasta, a zis împăratului: „Noi, împărate, ţi-am adus dintr-acelea care mîncăm, precum ai cerut, iar împărăţia ta, precum se vede, ne-ai răsplătit darul, dîndu-ne dintre acelea pe care le mănînci însuţi”. Auzind acestea împăratul, s-a mîniat foarte şi a zis sfîntului: „Acum primeşte darul acesta, şi cînd mă voi întoarce din Persia biruitor, voi arde cetatea ta de tot şi pe nebunul popor cel amăgit de tine îl voi robi, căci necinsteşte pe zeii cărora mă închin eu, şi atunci vei lua şi tu cuviincioasa răsplătire”. Astfel înfricoşîndu-l păgînul împărat, s-a dus în Persia.

Sfîntul întorcîndu-se în cetate şi chemînd toată mulţimea poporului, le-a spus îngrozirile împăratului, iar după aceea i-a sfătuit, zicînd: „Să nu vă mîhniţi, fraţii mei creştini, de banii voştri, ci numai de viaţa voastră să vă îngrijiţi; duceţi-vă şi aduceţi banii voştri, să-i adunăm într-un loc, şi cînd vom auzi că se întoarce împăratul, să-i punem grămezi în calea lui, căci văzîndu-i, ca un iubitor de bani ce este, se va îmblînzi şi nu va face asupra noastră precum vorbeşte”. Ducîndu-se creştinii, au făcut precum le-a poruncit sfîntul, au adus avuţii nenumărate, aur, argint şi pietre scumpe.

Sfîntul primindu-le, le-a pus în casa de vase, scriind deasupra numele fiecăruia, ca să se păstreze pînă cînd vor auzi despre întoarcerea împăratului. Cînd a înţeles sfîntul că se întoarce împăratul, a adunat mulţimea creştinilor, împreună cu femeile şi cu copiii, şi le-a poruncit să postească trei zile; apoi i-a suit în muntele Cezareei, care acum se numeşte Didim, adică geamăn, căci are două vîrfuri, în care era şi o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Rugîndu-se creştinii în biserica aceea, cu inima zdrobită, milostivului Dumnezeu şi Preasfintei Maicii Lui, ca să risipească sfatul păgînului împărat, sfîntul a văzut stînd împreună cu poporul la rugăciune mulţime de oaste cerească împrejurul muntelui, şi în mijlocul lor a văzut o femeie şezînd pe un scaun cu multă slavă, şi a zis către îngerii care stăteau împrejur: „Chemaţi la mine pe Mercurie, ca să se ducă să ucidă pe Iulian, vrăjmaşul Fiului meu”. Deci, s-a arătat Sfîntului Vasile Mucenicul Mercurie, îmbrăcat cu armele lui, şi luînd voie de la femeia aceea, care era Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, s-a dus degrabă.

După ce sfîntul a văzut această vedenie, a luat îndată pe unii din clerici şi s-a pogorît în cetate; şi era acolo o biserică a Sfîntului Mercurie, în care se aflau moaştele lui, cinstindu-se de creştini; căci Sfîntul Mercurie a murit acolo în Cezareea, mai înainte cu 100 de ani, în vremea împărăţiei lui Deciu (249-251) şi Valerian (253-259).

Deci, în biserica aceasta intrînd sfîntul, se ruga înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, lîngă care era şi chipul Sfîntului marelui Mucenic Mercurie, cu suliţă ca un ostaş. Vasile se ruga ca acel păgîn împărat, pierzătorul creştinilor, să nu se întoarcă viu de la război. Şi a văzut chipul Sfîntului Mercurie, cel de lîngă Preacurata Născătoare de Dumnezeu, schimbîndu-se, şi s-a făcut nevăzut cîtăva vreme; iar după puţin, s-a arătat cu suliţa sîngerată; pentru că în vremea aceea Iulian a fost însuliţat la război de Sfîntul Mucenic Mercurie, cel trimis de Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, spre pierzarea vrăjmaşului lui Dumnezeu. Atunci a cunoscut sfîntul că acea vedenie a fost adevărată; apoi îndată s-a suit în munte şi a zis creştinilor: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi astăzi, fraţilor, căci s-a auzit rugăciunea noastră şi împăratul şi-a luat cuviincioasa pedeapsă; pentru aceasta, mulţumind lui Dumnezeu, să mergem în cetate, ca să-şi ia fiecare din voi banii săi”.

Creştinii auzind acestea, cu un cuget au strigat toţi: „Dacă am voit să-i dăm împăratului celui păgîn, acum, oare, să nu-i dăruim Împăratului cerului şi al pămîntului, Cel ce ne-a dăruit viaţa noastră?” Iar sfîntul lăudîndu-le sîrguinţa lor, a poruncit să-şi ia fiecare a treia parte din cele ce a dat, iar cu cealaltă avuţie să zidească o casă de săraci şi de străini, spital, casă de bătrîni şi de sărmani.

Sfîntul Vasile avea şi acest dar: pe cînd slujea şi înălţa Sfintele Daruri, cunoştea că vine darul Sfîntului Duh, printr-un semn ca acesta: Porumbelul acela de aur, care era deasupra dumnezeieştii Mese, cea cu Sfintele Daruri, mişcîndu-se de dumnezeiasca putere, de trei ori se clătina.

Odată, slujind fericitul şi înălţînd Sfintele, nu s-a făcut obişnuitul semn al porumbelului, care, prin cea de trei ori mişcare, însemna pogorîrea Duhului Sfînt. Drept aceea, Vasile gîndind la aceasta, a văzut un diacon din cei ce ţineau ripidele făcînd semn spre o femeie ce sta înaintea altarului. Deci, a poruncit ca să se depărteze diaconul acela de la Sfînta Masă, şi şapte zile i-a dat canon ca să postească şi să se roage, şi fără somn toată noaptea la rugăciune să petreacă; iar din averile lui să le dea la săraci.

Deci, dintr-acea vreme Sfîntul Vasile a poruncit ca să fie în biserică înaintea altarului perdele şi îngrădire pentru femei, ca să nu îndrăznească vreuna a privi în altar în vremea dumnezeieştii slujbe; iar aceea care ar îndrăzni, să fie gonită din biserică şi de Sfînta Împărtăşire să se despartă.

Într-acea vreme tulbura Biserica lui Hristos Valens (364-378), împăratul cel orbit cu eresul arian, care pe mulţi episcopi drept- credincioşi izgonindu-i din scaunele lor, a ridicat pe arieni în locurile acelora; iar pe alţii mici la suflet şi fricoşi i-a silit ca să se învoiască cu eresul lui. Deci, se mînia şi se tulbura văzînd pe Sfîntul Vasile pe scaunul său, fiind fără temere şi în credinţa sa fiind nemişcat ca un stîlp, şi pe alţii sprijinindu-i şi sfătuindu-i să se depărteze de eresul arian ca de un lucru urît de Dumnezeu. Împăratul, străbătînd stăpînirea sa, şi pe cei dreptcredincioşi pretutindeni chinuindu-i mult, a mers la Antiohia şi în Cezareea Capadociei, îngrijindu-se cu dinadinsul să aducă pe Vasile la unirea ariană. Deci a îndemnat pe voievozii săi, pe boieri şi pe sfetnici cu rugăminte, cu făgăduinţe şi cu îngroziri să sfătuiască pe Vasile spre a face voia lui.

De aceea, supărau foarte mult pe sfîntul cei de un gînd cu împăratul; dar încă şi femeile cele de neam mare şi care aveau cunoştinţă cu împăratul, trimiteau pe eunucii lor la sfîntul, sfătuindu-l şi îndemnîndu-l să vină la unirea gîndului împărătesc; dar nimic n-au sporit, pentru că n-au găsit un om slab la inimă, ci un om hotărît.

După aceea, Modest, eparhul, cu mai multă îndîrjire s-a sculat asupra lui; deoarece chemîndu-l la sine şi neputînd să-l plece cu momeli la credinţa împărătească, îl îngrozea cu mînie. Iar sfîntul, la îngrozirile lui, cu îndrăzneală a răspuns: „Averile mele voieşti să le iei? Pe tine nu te vei îmbogăţi, iar pe mine nu mă vei sărăci. Dar, socotesc că aceste haine vechi ale mele şi aceste puţine cărţi, în care este toată bogăţia mea, nu-ţi trebuiesc; de izgonire nu mă tem, pentru că al meu este tot pămîntul, sau mai bine să zic, al lui Dumnezeu. De chinuri nu mă îngrijesc, care mă vor duce la doritul sfîrşit, şi cu acestea bine îmi vei face, căci mai degrabă mă vei trimite la Dumnezeul meu”.

Modest a zis: „Nimeni n-a vorbit cu mine cu aşa îndrăzneală”. Iar sfîntul i-a răspuns: „Căci nu ţi s-a întîmplat să vorbeşti cu vreun episcop. Noi întru celelalte arătăm smerenie şi blîndeţe, însă cînd cineva voieşte să ia de la noi pe Dumnezeu şi dreptatea Lui, apoi nu ne îngrijim de nici unul”. La sfîrşit Modest a zis: „Să te gîndeşti pînă dimineaţă, căci la pierzare te voi da”. Iar el a răspuns: „Eu dimineaţă acelaşi voi fi; însă voiesc ca şi tu să fii neschimbat în cuvîntul tău”. Nişte cuvinte îndrăzneţe ca acestea, ale Sfîntului Vasile, le-a spus Modest împăratului, iar el i-a poruncit să nu-l supere mai mult.

Sosind praznicul Arătării Domnului (Botezul), împăratul, ca şi cum vrînd să placă puţin lui Vasile, a intrat în biserica lui şi, privind la buna podoabă şi la rînduiala bisericii, la cîntarea şi la rugăciunea credincioşilor luînd aminte, se uimea; căci n-a văzut niciodată într-ale sale biserici ariene o rînduială şi bună podoabă ca aceea. Acolo, Sfîntul Vasile, apropiindu-se de împărat, grăia către el cuvinte dumnezeieşti, iar nu omeneşti, pe care le-a auzit şi Grigorie de Nazianz – fiindcă se întîmplase atunci acolo, care a şi scris despre aceea. De atunci împăratul a început a fi mai bun către Vasile.

Însă, ducîndu-se în Antiohia, iarăşi s-a schimbat spre mînie împotriva lui Vasile, fiind învăţat de oamenii cei răi; la clevetirea acestora plecîndu-se, a judecat să izgonească pe Vasile. Cînd voia să iscălească hotărîrea, scaunul pe care şedea împăratul s-a mişcat, iar condeiul cu care voia să scrie i s-a stricat. A luat al doilea condei, dar şi acela s-a stricat, la fel şi al treilea, apoi mîna i-a tremurat şi frica a căzut peste dînsul; iar el cunoscînd puterea lui Dumnezeu, a rupt hîrtia.

Atunci vrăjmaşii dreptei credinţe, arienii, stăruiau la împărat ca să-i facă rău lui Vasile. Deci s-a trimis de împărat un senator, Anastasie, ca să aducă pe Vasile în Antiohia. Ajungînd în cetatea Cezareea şi spunînd lui Vasile porunca împăratului, sfîntul a răspuns: „Eu, fiule, mai înainte cu puţine zile m-am înştiinţat că împăratul, supunîndu-se sfatului nepricepuţilor oameni, trei condeie a sfărîmat, vrînd să iscălească hotărîrea mea pentru surghiun şi să întunece adevărul. Dar condeiele cele nesimţitoare au oprit pornirea lui, preferînd să se strice, decît să slujească la nedreapta lui judecată”.

Fiind adus în Antiohia, a stat înaintea judecăţii eparhului, care l-a întrebat de ce nu se ţine de credinţa împăratului. Sfîntul Vasile a răspuns: „Să nu fie aceea ca, abătîndu-mă de la dreapta credinţă creştinească, să urmez necuratei învăţături ariene; căci credinţa în Unul Dumnezeu am primit-o de la părinţi, spre a o slăvi”. Judecătorul îl îngrozea cu moartea. Însă el a răspuns: „Să-mi fie mie ca pentru adevăr să pătimesc şi din legăturile trupeşti să mă dezleg; pentru că aceasta de multă vreme o doresc, dar voi să nu vă schimbaţi făgăduinţa voastră”. Eparhul a vestit despre aceasta împăratului, spunîndu-i că bărbatul acela este mai presus de îngrozire, căci este neschimbată credinţa lui, nemişcată şi neslăbită inima lui. Iar împăratul, umplîndu-se de mînie, se gîndea cum ar putea să piardă pe Vasile.

Într-acea vreme, Galatie, fiul împăratului, s-a îmbolnăvit de o durere mare şi deznădăjduindu-se, era aproape de moarte. Maica aceluia, venind la împăratul, se certa cu dînsul, zicînd: „Pentru că ai nedreaptă credinţă în Dumnezeu şi faci rău arhiereului lui Dumnezeu, pentru aceea moare fiul meu”.

Auzind acestea Valens, a chemat pe Vasile şi i-a zis: „Dacă sînt plăcute lui Dumnezeu dogmele credinţei tale, să faci sănătos pe fiul meu cu rugăciunile tale”. Răspuns-a sfîntul: „De te vei uni, împărate, cu credinţa cea dreaptă şi vei dărui pace Bisericilor, apoi fiul tău va fi viu”.

Împăratul, făgăduind să împlinească aceasta, îndată Sfîntul Vasile, rugîndu-se lui Dumnezeu pentru viaţa fiului împăratului, l-a făcut sănătos. Apoi a liberat pe Vasile cu cinste la scaunul său. Arienii auzind şi văzînd acestea, cîrteau în inimile lor pline de zavistie şi de răutate şi ziceau împăratului: „Şi noi putem să facem aceasta”. După aceea au înşelat pe împăratul, încît a îngăduit a se boteza fiul său.

După ce arienii l-au botezat, îndată a murit în mîinile lor. Aceasta văzînd-o cu ochii săi, cel mai sus pomenit Anastasie, a spus-o împăratului Valentinian (364-375), adică fratelui lui Valens, care împărăţea în Apus, împăratul Răsăritului. El, mirîndu-se de o minune ca aceea, a preamărit pe Dumnezeu. Apoi Sfîntului Vasile i-a trimis multă avere, prin mîinile lui Anastasie, pe care Vasile luînd-o, a zidit prin cetăţi spitale, în eparhia sa, şi a miluit mulţime de săraci şi de neputincioşi.

Sfîntul Grigorie de Nazianz povesteşte că Sfîntul Vasile a tămăduit şi pe Modest eparhul, acel care era vrăjmaş sfîntului, pe cînd acela se îmbolnăvise foarte rău şi căuta ajutor cu smerenie în boala sa, la sfintele lui rugăciuni. Apoi multă vreme trecînd, a venit după Modest alt eparh în ţara aceea, anume Eusebiu, rudenia împăratului.

Era în zilele acelea, în Cezareea, o văduvă tînără, bogată şi foarte frumoasă, anume Vestiana, fiica lui Arax, care era senator al mai marelui sfat; pe acea văduvă, Eusebiu eparhul voia s-o dea cu sila în însoţirea unui om cu boierie. Dar ea, fiind cu mintea întreagă şi vrînd să păzească curăţia văduviei sale neprihănită, nu voia să se mărite după bărbat. Cînd a înţeles că vor s-o dea cu sila, a fugit la biserică şi a alergat la Sfîntul Vasile, arhiereul lui Dumnezeu.

El, primind-o spre apărare, nu voia s-o dea oamenilor care veniseră după dînsa. Apoi a trimis-o în taină în mănăstirea de fecioare, la sora sa, Cuvioasa Macrina. Drept aceea, eparhul, supărîndu-se pe Sfîntul Vasile, a trimis pe ostaşii săi să ia cu sila din biserică pe acea văduvă. Dar, negăsind-o, a poruncit s-o caute în camera sfîntului, unde îngerii petreceau; iar eparhul fiind necurat, credea că Vasile o ţine la dînsul pentru păcat. Negăsind-o nicăieri, a chemat pe Vasile la dînsul şi l-a certat foarte aspru, voind a-l pune la grele chinuri ca să-i dea pe acea văduvă. Sfîntul Vasile era gata la toate chinurile, zicînd: „De vei porunci să se strivească cu fiare corpul meu, îmi vei tămădui pîntecele meu, căci mă vezi că sînt bolnav”.

În acel timp s-au înştiinţat cetăţenii despre cele ce se făceau, şi ridicîndu-se cu toţii, nu numai bărbaţii, ci şi femeile, alergară cu arme şi ciomege la curtea eparhului, voind a-l ucide pentru sfîntul părinte, păstorul lor. Dacă Sfîntul Vasile n-ar fi potolit poporul, l-ar fi ucis pe eparh, care, văzînd atîta tulburare în popor, s-a temut foarte mult şi a eliberat pe sfînt, fără a-l supune la vreo pedeapsă.

Eladie, fostul ucenic al marelui Vasile, însuşi văzător şi urmaş al minunilor lui la moştenirea scaunului său, bărbat îmbunătăţit şi sfînt, a spus un lucru nemincinos ca acesta: „Un boier drept- credincios, anume Proterie, cercetînd Locurile Sfinte, a gîndit să dea pe fiica sa într-una din mănăstiri, să slujească lui Dumnezeu. Dar diavolul, care de la început urăşte binele, a împins pe o slugă a lui Proterie spre dorirea fiicei stăpînului său. Văzînd sluga că acest lucru este greu, spre care nici nu îndrăznea, simţindu-se ne-vrednic, a mers la un vrăjitor care locuia în acea cetate, căruia i-a spus toată dorinţa sa, şi i-a făgăduit să-i dea mult aur dacă va face cu farmecele sale să ia de soţie pe fiica stăpînului său.

La început vrăjitorul n-a voit, apoi mai pe urmă a zis: „De vei voi, te voi trimite la stăpînul meu, diavolul, şi el îţi va ajuta la aceasta, dacă vei face şi tu voia lui”; iar acel ticălos rob a zis: „Făgăduiesc că voi face tot ce-mi va porunci”. Fermecătorul a zis: „Te vei lepăda de Hristos al tău şi vei da scrisoare pentru aceasta?”. Iar el a zis: „Gata sînt, numai să-mi cîştig dorinţa mea”. Vrăjitorul a răspuns: „De făgăduieşti aşa, apoi şi eu îţi voi fi de ajutor”.

Luînd o hîrtie, a scris diavolului astfel: „De vreme ce mi se cade a mă sîrgui, stăpîne al meu, ca să mă lepăd de creştineasca credinţă şi să vin spre a ta stăpînire, întru înmulţirea părţii tale, iată trimit la tine acum pe tînărul care va aduce scrisoarea mea, fiindcă este aprins de dor către o fecioară; şi te rog să-i dai ajutor să-şi cîştige dorinţa sa, ca şi eu întru aceasta să mă preamăresc şi cu mai mare sîrguinţă să cîştig pe mulţi care îţi vor fi plăcuţi”.

O scrisoare ca aceasta scriind către diavol, a dat-o acelui tînăr şi l-a trimis, zicîndu-i: „Să mergi în această oră a nopţii şi să stai la mormintele păgîne, să ridici hîrtia în văzduh şi-ţi vor sta de faţă cei ce te vor duce la diavolul”. Iar el, ticălosul, degrabă s-a dus şi ajungînd la morminte, a început a chema pe diavoli în ajutor. De îndată duhurile viclene s-au arătat în faţa lui şi cu bucurie au dus pe cel înşelat la stăpînul lor; apoi văzîndu-l că şedea pe scaun înalt şi înconjurat de duhuri viclene, i-a dat scrisoarea de la vrăjitor şi, luînd-o, diavolul a zis către tînăr: „Crezi în mine?”. Iar el a zis: „Cred”. Şi diavolul i-a zis: „Te lepezi de Hristos al tău?”.

Iar ticălosul a zis: „Mă lepăd”. Satana i-a zis: „De multe ori mă înşelaţi voi creştinii; cînd vă trebuie ajutorul meu, veniţi la mine, iar după ce vă împliniţi dorinţa voastră, iarăşi vă lepădaţi de mine şi vă apropiaţi de Hristos al vostru; iar El, ca un bun şi iubitor de oameni, vă primeşte. Voiesc să-mi faci zapis, cum că te lepezi de bunăvoie de Hristos şi de Botez şi făgăduieşti ca să fii al meu în veci, să rabzi cu mine veşnica muncă în ziua judecăţii; şi aşa eu îndată voi împlini dorinţa ta”. Iar tînărul a scris precum diavolul a voit.

Atunci balaurul pierzător de suflete a trimis pe diavolul desfrînării şi a aprins pe fecioara aceea de nesăţioasa dragoste către acest tînăr, încît neputînd răbda patima trupească, a căzut la pămînt, rugîndu-se de tatăl său: „Miluieşte-mă, miluieşte-mă pe mine, fiica ta, şi mă dă ca soţie acelui tînăr al nostru, pe care l-am iubit foarte mult; iar de nu vei face aceasta unicei tale fiice, în scurt timp mă voi omorî şi vei da seamă pentru mine în ziua judecăţii”.

Auzind aceasta tatăl, s-a înspăimîntat şi se tînguia, zicînd: „Vai mie păcătosul, cum s-a întîmplat aceasta fiicei mele? Cine mi-a furat comoara? Cine a amăgit pe fiica mea? Cine mi-a întunecat lumina ochilor mei? Eu pe tine, fiica mea, voiam să te logodesc cu Mirele ceresc, ca să fii vieţuitoare împreună cu îngerii, şi ca totdeauna să preamăreşti pe Dumnezeu în psalmi şi în cîntări duhovniceşti, şi prin tine nădăjduiam ca şi eu să fiu mîntuit. Iar tu fără ruşine îmi vorbeşti pentru unirea nunţii. Să nu mă pogori cu mîhnire în iad, să nu-ţi ruşinezi neamul tău cel bun, însoţindu-te cu o slugă”. Iar ea întru nimic nu socotea cuvintele tatălui său, zicînd într-una: „De nu vei face după dorinţa mea, atunci singură mă voi ucide”.

Tatăl ei, nepricepînd ce să facă, după sfatul rudelor şi al prietenilor săi, a lăsat ca mai bine să fie voia ei, decît să o piardă; deci chemînd pe sluga lui, i-a dat de soţie pe fiica sa şi avere multă; apoi a zis către dînsa: „Mergi, fiică ticăloasă şi pătimaşă după bărbat; însă mi se pare că mult te vei căi pe urmă şi nu-ţi va fi de nici un folos”.

Săvîrşindu-se nedreapta însoţire şi diavoleasca lucrare împlinindu-se, după cîtăva vreme au observat şi alţii că acel tînăr nu intră în Biserică şi cu Sfintele Taine nu se împărtăşeşte. De aceea, au spus ticăloasei sale soţii, zicîndu-i: „Nu ştii că bărbatul tău, pe care l-ai ales, nu este creştin, ci străin de credinţa lui Hristos?”. Ea, auzind aceasta s-a umplut de mîhnire şi, aruncîndu-se la pămînt, a început să-şi lovească obrazul şi să-şi bată pieptul cu pumnii, strigînd: „Nimeni neascultînd de părinţii săi, nu s-a mîntuit vreodată. Cine va spune ruşinea tatălui meu, vai mie, ticăloasa, în cîtă pieire am căzut astăzi; de ce m-am născut? Şi născîndu-mă de ce n-am pierit?”

Astfel tînguindu-se ea, a auzit bărbatul ei şi a alergat la dînsa, întrebînd-o despre pricina tînguirii. Cunoscînd lucrul, dînsul a început a o mîngîia, zicînd că nu sînt adevărate cele despre dînsul, şi îi spunea că este creştin. La cuvintele lui puţin mîngîietoare, dînsa a zis: „De vei voi ca să mă încredinţezi cu adevărat, iar ticălosul meu de suflet să fie fără grijă, să mergi dimineaţă cu mine în Biserică şi înaintea mea să te împărtăşeşti cu Sfintele Taine şi atunci te voi crede”.

Ticălosul ei bărbat, văzînd că nu poate tăinui acel lucru, a fost nevoit a-i spune toate cele petrecute şi cum s-a dat diavolului. Ea, căpătînd curaj şi scuturîndu-se de slăbiciunea femeiască, a alergat la Sfîntul Vasile şi a strigat: „Miluieşte-mă, ucenice al lui Hristos, miluieşte-mă pe mine, care n-am ascultat pe părintele meu şi diavolescului sfat m-am supus”.

Povestindu-i toate cele petrecute cu bărbatul său, iar sfîntul chemîndu-l, l-a întrebat dacă sînt adevărate toate cele spuse despre dînsul de femeia sa. El cu lacrimi în ochi a răspuns: „Adevărat, sfinte al lui Dumnezeu, aşa este; de voi tăcea, faptele mele vor striga”. Şi i-a povestit cum s-a dat diavolilor, iar sfîntul a zis: „Voieşti să te întorci iarăşi la Dumnezeul nostru, Iisus Hristos?”. Tînărul a răspuns: „Da, voiesc, dar nu pot”. Vasile l-a întrebat pentru ce nu poate, iar tînărul i-a răspuns: „Pentru că m-am lepădat de Hristos şi diavolului m-am încredinţat cu zapis”. Iar Vasile a zis: „Nu te mîhni de aceasta; căci Dumnezeu este iubitor de oameni şi primeşte pe cei ce se pocăiesc”.

Atunci femeia lui, aruncîndu-se la picioarele sfîntului, îl ruga, zicîndu-i: „Ucenice al lui Hristos, cît poţi, ajută-ne nouă!”; iar sfîntul a grăit către tînăr: „Dar crezi că te vei mîntui?” Iar el a zis: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”. Luîndu-l sfîntul de mînă, a făcut pe dînsul semnul Sfintei Cruci şi l-a închis la un loc, înăuntrul sfintelor ogrăzi; apoi a poruncit ca neîncetat să se roage lui Dumnezeu.

Singur a petrecut acolo trei zile, rugîndu-se lui Dumnezeu; după care sfîntul, cercetîndu-l, l-a întrebat: „Cum te afli, fiule?”. Tînărul a răspuns: „Într-o mare primejdie mă aflu, stăpîne; nu pot răbda chiotul diavolesc, înfricoşările, săgetăturile şi lovirea pietrelor, pentru că, ţinîndu-mi zapisul, mă ocărăsc, zicîndu-mi: „Tu ai venit la noi, iar nu noi la tine””. Sfîntul i-a zis: „Nu te teme, fiule, şi numai să crezi”. Dîndu-i puţină hrană, l-a însemnat cu semnul Crucii şi iarăşi l-a închis. După puţine zile, cercetîndu-l din nou, i-a zis: „Cum te afli, fiule?”. Iar tînărul a răspuns: „De departe aud îngrozirile şi chiotul, iar pe dînşii nu-i văd”. Apoi, dîndu-i puţină mîncare şi rugîndu-se pentru dînsul, l-a închis din nou şi s-a dus.

După patru zile, a venit din nou la dînsul şi l-a întrebat: „Cum te afli, fiule?”. Iar el a răspuns: „Acum sînt bine, sfinte părinte; pentru că te-am văzut pe tine în vis, luptîndu-te pentru mine şi biruind pe diavolul”. Deci, sfîntul, făcînd rugăciuni, l-a scos din închisoare şi l-a dus în chilia sa. A doua zi a chemat tot clerul bisericesc, pe monahi şi tot poporul cel iubitor de Hristos, şi le-a zis: „Să preamărim, fraţilor, pe iubitorul de oameni Dumnezeu, că iată, Bunul Păstor voieşte să ia pe umeri oaia cea pierdută şi s-o aducă în Biserică. Deci se cade să ne rugăm în această noapte bunătăţii Lui, ca să biruiască şi să ruşineze pe vrăjmaşul sufletelor noastre”. Atunci s-a adunat poporul în Biserică şi a făcut rugăciuni de toată noaptea pentru tînărul ce se pocăia, strigînd: „Doamne miluieşte!”.

Făcîndu-se ziuă, Vasile a luat pe tînăr de mînă şi l-a dus cu tot poporul în biserică, cîntînd psalmi şi laude. Şi iată diavolul, fără ruşine, a venit pe nevăzute cu toată puterea sa pierzătoare, vrînd să răpească pe tînăr din mîinile sfîntului. Iar tînărul a început a striga: „Sfinte al lui Dumnezeu, ajută-mă!”. Diavolul tăbărîse asupra tînărului cu atîta îndrăzneală şi neruşinare, încît pe Sfîntul Vasile îl zgîria, trăgînd la dînsul pe tînăr. Întorcîndu-se fericitul, a zis către diavol: „Neruşinat pierzător de suflete, începător al întunericului şi al pierzării, oare nu-ţi ajunge ţie a ta pierzare, pe care ai adus-o ţie şi celor ai tăi?

Nu încetezi a prigoni zidirea Dumnezeului meu?” Iar diavolul a strigat către dînsul: „Mă nedreptăţeşti, Vasile!”. Şi acest glas diavolesc l-au auzit mulţi. Iar arhiereul a zis: „Să te certe pe tine Domnul, diavole!”. Iar diavolul iarăşi a zis către dînsul: „Vasile, mă nedreptăţeşti, că nu eu am mers la dînsul, ci el la mine şi s-a lepădat de Hristos al tău, dîndu-mi zapisul pe care îl am în mîinile mele, iar în ziua judecăţii îl voi aduce înaintea Celui de obşte Judecător”.

Vasile a zis: „Bine este cuvîntat Domnul Dumnezeul meu, că nu-şi va lăsa poporul mîinile în jos, rugîndu-se, pînă nu vei da zapisul!”. Întorcîndu-se sfîntul către popor, a zis: „Înălţaţi mîinile voastre în sus şi strigaţi: Doamne miluieşte!”. Poporul, înălţînd mîinile spre cer, a strigat cu lacrimi: „Doamne miluieşte!”, multă vreme, şi iată a venit zapisul tînărului acela, purtat prin văzduh, văzîndu-l toţi, şi s-a dat Fericitului Vasile în mîini. Sfîntul, luînd zapisul, s-a bucurat şi a dat mulţumire lui Dumnezeu; apoi înaintea tuturor a zis către tînăr: „Cunoşti, frate, zapisul acesta?” Tînărul a răspuns: „Da, sfinte al lui Dumnezeu, este al meu, că l-am scris singur cu mîna mea”. Marele Vasile l-a rupt îndată bucăţi, înaintea tuturor şi l-a ars; apoi, ducînd pe tînăr în biserică, l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine şi pe popor l-a ospătat din belşug. Pe tînăr, mult învăţîndu-l şi dîndu-i canonul cel cuviincios, l-a dat femeii lui, care cu negrăit glas slăvea şi mulţumea lui Dumnezeu.

Acelaşi bărbat vrednic de credinţă, Eladie, povestea şi aceasta despre Sfîntul Vasile: Într-una din zile, Cuviosul nostru părinte Vasile, fiind luminat de darul lui Dumnezeu, a zis către clerul său: „Veniţi fiilor după mine, să vedem împreună slava lui Dumnezeu şi să preamărim pe Stăpînul nostru”. Şi a ieşit afară din cetate, neştiind nimeni unde voieşte să meargă. Un prezbiter, cu numele Anastasie, care vieţuia într-un sat, avea de soţie o femeie cu numele Teognia, cu care a trăit patruzeci de ani în feciorie; şi se socotea Teognia de către mulţi că este neroditoare, pentru că nimeni nu ştia curăţia fecioriei lor, cea păzită în taină. Anastasie avea duhul lui Dumnezeu, pentru sfînta sa viaţă, şi era bărbat înainte-văzător; căci într-acea vreme, văzînd mai înainte cu duhul, că Vasile are să-l cerceteze, a zis către femeia sa, Teognia: „Eu mă voi duce la cîmp să lucrez pămîntul, iar tu doamnă, sora mea, să împodobeşti casa şi la nouă ceasuri din zi să aprinzi lumînări şi să ieşi în întîmpinarea Sfîntului Vasile, arhiepiscopul, pentru că vine să ne cerceteze pe noi păcătoşii”. Ea, mirîndu-se de cuvintele bărbatului său, a îndeplinit porunca. Sfîntul Vasile, fiind nu departe de casa lui Anastasie, l-a întîmpinat Teognia şi i s-a închinat. Vasile a zis: „Cum te afli doamnă Teognia?”. Ea, auzind că o cheamă pe nume, s-a înspăimîntat şi a răspuns: „Sînt sănătoasă, stăpîne sfinte”.

Fericitul i-a zis: „Unde este domnul Anastasie, fratele tău?”. Ea a răspuns: „Nu-mi este frate, ci bărbat, şi s-a dus la cîmp să lucreze pămîntul”. Vasile a zis: „A venit şi este în casă, nu te îndoi”. Auzind aceste cuvinte, s-a umplut de mai multă spaimă că sfîntul a ştiut mai înainte toată taina lor; şi tremurînd, a căzut la picioarele sfîntului şi i-a zis: „Roagă-te pentru mine păcătoasa, sfinte al lui Dumnezeu, că mari şi minunate lucruri văd în tine!”. Sfîntul s-a rugat pentru dînsa înaintea tuturor, şi a intrat în casă.

Intrînd el în casa prezbiterului, l-a întîmpinat singur Anastasie şi, sărutînd picioarele sfîntului, a zis: „De unde mie aceasta, că a venit arhiereul Domnului meu la mine?”. Arhiereul a răspuns: „Bine că te-am aflat, ucenice al lui Hristos, să mergem în biserică şi să facem dumnezeiasca slujbă”. Căci se obişnuise prezbiterul acela ca în toate zilele să postească, afară de sîmbăta şi duminica, şi nu gusta nimic decît numai pîine şi apă. Cînd au ajuns în biserică, Sfîntul Vasile a poruncit lui Anastasie să slujească Liturghia, dar el se lepăda zicînd: „Ştii, stăpîne, Scriptura care zice: Cel mai mic de către cel mai mare se binecuvîntează„. Vasile a zis către dînsul: „Pe lîngă toate lucrurile tale cele bune, să ai şi ascultare”. Cînd slujea Anastasie, în vremea înălţării înfricoşatelor Taine, a văzut Sfîntul Vasile şi ceilalţi care erau vrednici pe Preasfîntul Duh pogorîndu-se în chip de foc şi înconjurînd pe Anastasie.

După săvîrşirea dumnezeieştii slujbe, au intrat în casă, iar prezbiterul a pus la masă pe sfînt şi clerul său. Cînd mîncau, sfîntul a întrebat pe preot: „De unde îţi este averea şi ce fel este viaţa ta?”. Preotul răspunse: „Eu, arhiereule al lui Dumnezeu, sînt om păcătos şi mă aflu supus la dajdia poporului; am două perechi de boi, cu una lucrez singur, iar cu alta sluga mea. Dintr-aceste averi, o parte este pentru odihnirea străinilor, iar alta pentru plata dajdiilor; apoi se osteneşte cu mine şi femeia mea, slujind străinilor şi mie”.

Vasile a zis către dînsul: „S-o numeşti sora ta, precum şi este; apoi spune-mi şi bunătăţile tale”. Anastasie răspunse: „Eu n-am făcut nimic bun pe pămînt”. Atunci Vasile a zis: „Să ne sculăm şi să mergem împreună”. Deci, sculîndu-se, s-au dus la un bordei şi Vasile a zis: „Să-mi deschideţi uşa aceasta”. Anastasie a răspuns: „Nu, sfinte al lui Dumnezeu, să nu voieşti a intra, că nu este nimic acolo, decît numai trebuinţele de casă.” Vasile a zis: „Eu pentru trebuinţele acestea am şi venit”. Prezbiterul nevoind să deschidă uşa, sfîntul a deschis-o cu cuvîntul, şi intrînd, a găsit acolo un om foarte bolnav de lepră, căruia îi căzuseră mai multe mădulare trupeşti şi nu ştia de dînsul nimeni, decît numai prezbiterul şi sora sa. Deci Vasile a zis către preot: „Pentru ce ai voit să tăinuieşti de mine această comoară a ta?”. Preotul răspunse: „Stăpîne, omul acesta este mînios, pentru aceea m-am temut să ţi-l arăt, să nu greşească cu vreun cuvînt împotriva Sfinţiei Tale”.

Vasile a zis atunci: „Cu bună voinţă alergi; dar să mă laşi şi pe mine să-i slujesc în această noapte, ca să fiu şi eu părtaş la plata ta”. Drept aceea, a rămas fericitul Vasile singur cu cel bolnav şi, închinîndu-se, a petrecut în rugăciune toată noaptea, iar dimineaţa l-a scos cu totul sănătos. Preotul cu sora sa şi toţi cei ce erau acolo, văzînd o minune ca aceea, au mărit pe Dumnezeu. Apoi Sfîntul Vasile, după plăcuta vorbă cu preotul şi după duhovnicescul ospăţ, s-a întors la casa sa.

Auzind despre Sfîntul Vasile, Cuviosul Efrem Sirul, care vieţuia în pustie, s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate cum este Vasile. Fiind în vedenie, a văzut un stîlp de foc, al cărui capăt ajungea la cer şi a auzit un glas de sus, zicîndu-i: „Efreme, Efreme, în ce chip vezi acest stîlp de foc, astfel este Vasile”. Deci, îndată Cuviosul Efrem, luînd cu sine tălmaciul, de vreme ce el nu ştia elineşte, a mers în Cezareea, la praznicul Arătării Domnului (Botezul). Privind în taină de departe, a văzut pe Sfîntul Vasile mergînd la biserică cu multă slavă, îmbrăcat în haine luminoase; ca de altfel şi clerul care era împrejurul lui. Întorcîndu-se Efrem către tălmaci, care mergea după dînsul, i-a zis: „Mi se pare că în deşert m-am ostenit, frate, pentru că acesta fiind într-o rînduială ca aceasta, nu este precum l-am văzut”. Intrînd în biserică Efrem, a stat într-un colţ, la loc ascuns, şi gîndind, zicea în sine: „Noi, suferind greutatea şi zăduful zilei, nimic n-am sporit, iar acesta fiind într-atîta slavă şi cinste omenească, este stîlp de foc. Mă minunez!”. Astfel gîndind despre Marele Vasile, acesta s-a înştiinţat despre Efrem prin Duhul Sfînt, şi a trimis la dînsul pe arhidiaconul său, zicînd: „Să mergi la uşa bisericii cea dinspre apus, şi vei afla acolo un monah în colţul bisericii, cu barba scurtă şi mic la stat, stînd cu altul, şi îi vei zice lui: „Vino, şi să intri în altar, căci te cheamă arhiepiscopul”. Iar arhidiaconul, cu multă osteneală împingînd poporul, a ajuns unde stătea Cuviosul Efrem şi i-a zis: „Binecuvintează, părinte, să intrăm în altar, căci te cheamă arhiepiscopul”.

Efrem, prin tălmaci înţelegînd cuvîntul arhidiaconului, a răspuns celui ce-l chema: „Ai greşit, frate, pentru că noi sîntem oameni străini şi nu ne ştie arhiepiscopul”. Arhidiaconul s-a dus să spună aceasta lui Vasile. În acea vreme Sfîntul Vasile citea sfintele cărţi la popor. Apoi a văzut Cuviosul Efrem o limbă de foc, grăind cu gura lui Vasile. După aceea, Vasile iarăşi a zis arhidiaconului: „Mergi şi spune acelui străin monah: Părinte Efreme, vino şi intră în Sfîntul Altar, căci te cheamă arhiepiscopul”.

Mergînd arhidiaconul, i-a spus precum i s-a poruncit; apoi s-a mirat de aceasta Cuviosul Efrem şi a preamărit pe Dumnezeu. După aceea, făcînd metanie, a zis: „Cu adevărat mare este Vasile, cu adevărat stîlp de foc este Vasile, cu adevărat Duhul Sfînt grăieşte prin gura lui”. Deci, a rugat pe arhidiacon ca să vestească arhiepiscopului că după săvîrşirea sfintei slujbe are să i se închine la un loc şi să-l sărute mai deoparte. Săvîrşindu-se dumnezeiasca slujbă, a intrat Sfîntul Vasile în camera de vase şi, chemînd pe Cuviosul Efrem, i-a dat întru Domnul sărutare şi i-a zis: „Bine ai venit, părinte, care ai înmulţit ucenicii lui Hristos în pustie, şi ai izgonit pe diavoli dintr-însa, cu puterea lui Hristos. Pentru ce ai suferit atîta osteneală, părinte, venind ca să vezi un păcătos? Domnul să-ţi dea plată pentru osteneala ta”. Efrem, prin tălmaci, răspunzînd lui Vasile, a spus cuvintele cele ce erau gătite în inima lui, şi s-a împărtăşit cu fratele său cu preacuratele Taine din sfintele mîini ale lui Vasile.

După aceasta, ospătîndu-se, Cuviosul Efrem a zis către Sfîntul Vasile: „Preasfinţite Părinte, un dar cer de la tine, pe care voiesc a mi-l da”. Marele Vasile i-a zis: „Cere cele ce-ţi sînt trebuincioase, pentru că mult îţi sînt dator pentru osteneala ta; căci atîta cale ai suferit pentru mine”. Cinstitul Efrem i-a zis: „Ştiu, părinte, că toate cîte vei cere de la Dumnezeu, îţi dă; deci, voiesc ca să te rogi bunătăţii Lui ca să-mi dea ştiinţa să grăiesc elineşte”. Iar el a răspuns: „Este mai presus de puterea mea să-ţi împlinesc cererea; dar de vreme ce cu multă nădăjde ceri, să mergem în biserică, cinstite părinte şi povăţuitorule al pustiei, şi să ne rugăm către Domnul, Care este puternic să asculte rugăciunea ta. Pentru că scris este: Voia celor ce se tem de El va face şi rugăciunea lor va auzi şi îi va mîntui pe ei”. Fiind atunci bună vreme, au făcut rugăciune în biserică, apoi marele Vasile a zis: „Pentru ce părinte Efrem nu primeşti sfinţire de prezbiter, fiind vrednic?”

Efrem a răspuns prin tălmaci: „Fiindcă sînt păcătos, stăpîne”. Vasile i-a zis: „O! de-aş avea eu păcatele tale!”. Şi i-a zis lui: „Să facem închinăciune”. Apoi, fiind el la pămînt, Sfîntul Vasile şi-a pus mîna sa pe capul Cuviosului Efrem şi a zis cu mare glas rugăciunea de hirotonie diaconească. Apoi a zis către cuviosul: „Grăieşte acum ca să ne ridicăm de la pămînt”. Deci s-a limpezit limba lui Efrem şi a zis în limba elinească: „Mîntuieşte, milueşte, apără şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu darul Tău”. Şi s-a împlinit Scriptura: Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gîngavilor. Deci au preamărit toţi pe Dumnezeu, care a făcut limba lui Efrem să vorbească elineşte. Apoi Cuviosul Efrem a petrecut trei zile cu Sfîntul Vasile, veselindu-se duhovniceşte. După aceea Vasile a făcut pe Efrem preot, iar pe tălmaciul lui l-a făcut diacon şi i-a liberat cu pace.

Odată, s-au apropiat de dînsul, nelegiuitul împărat Valens, fiind în cetatea Niceea, începătorii eresului arian, cerînd ca să gonească din soborniceasca Biserică, din cetatea aceea, pe poporul cel dreptcredincios, iar biserica s-o dea adunării lor celei ariene. Şi a făcut astfel împăratul cel rău, însuşi fiind eretic; căci a luat cu sila biserica de la cei dreptcredincioşi şi a dat-o arienilor, apoi s-a dus la Constantinopol. Drept aceea, fiind în mare mîhnire toată mulţimea dreptcredincioşilor, a sosit acolo marele Vasile, părtinitorul şi apărătorul cel de obşte al Bisericilor; la el venind toată mulţimea celor dreptcredincioşi, cu tînguire i-au spus nedreptatea ce li s-a făcut lor de împăratul. Sfîntul, mîngîindu-i cu cuvintele sale, îndată s-a dus la împăratul în Constantinopol şi, stînd înaintea lui, i-a zis: „Cinstea împăratului iubeşte judecata”. Şi înţelepciunea zice: „Dreptatea împăratului întru judecată”. Deci pentru ce, împărate, ai făcut judecată nedreaptă, izgonind pe credincioşi din Sfînta Biserică şi dînd-o pe ea rău-credincioşilor?

Zis-a lui împăratul: „Iarăşi spre mustrarea mea ai venit Vasile? Nu ţi se cuvine să fii astfel”. Vasile răspunse: „Se cuvine mie a muri pentru dreptate”. Acolo stătea de faţă mai marele bucătar de la curtea împăratului, cu numele Demostene. Acela vrînd să ajute arienilor, a vorbit ceva, ocărînd pe sfîntul. Sfîntul a zis: „Vedem şi pe necărturarul Demostene”, iar acela, neruşinîndu-se, iarăşi a grăit ceva împotrivă. Apoi sfîntul i-a zis: „Lucrul tău este ca pentru mîncări să te îngrijeşti, iar nu dogmele bisericeşti să le tulburi”. Atunci a tăcut Demostene ruşinat.

Împăratul, pe de o parte mîniindu-se şi pe de alta ruşinîndu-se, a zis lui Vasile: „Să mergi tu între ei, însă astfel să judeci, încît să nu te afli ajutînd pe poporul credinţei tale”. Sfîntul a răspuns: „De voi judeca cu nedreptate, să mă trimiţi şi pe mine în surghiun şi pe cei de o credinţă cu mine să-i izgoneşti, iar biserica s-o dai arienilor”. Apoi sfîntul, luînd de la împărat scrisoare, s-a întors în Niceea şi chemînd pe arieni, le-a zis: „Iată, împăratul mi-a dat putere, ca să fac judecată între voi şi între credincioşi, pentru biserica pe care cu sila aţi luat-o”. Iar ei i-au răspuns: „Deci judecă după judecata împăratului”.

Sfîntul a zis: „Să mergeţi şi voi arienii şi voi credincioşii să închideţi biserica şi, încuind-o, s-o pecetluiţi cu peceţile, voi cu ale voastre şi aceştia cu ale lor; apoi să puneţi pe amîndouă părţile străjeri tari. Mergînd mai întîi voi, arienii, să vă rugaţi trei zile şi trei nopţi şi după aceea să vă apropiaţi de biserică. Dacă se vor deschide singure uşile bisericii cu rugăciunea voastră, apoi să fie biserica a voastră în veci; iar de nu, atunci ne vom ruga noi o noapte şi vom merge spre biserică cîntînd şi dacă se va deschide nouă, apoi s-o avem noi pe ea în veci. De nu se vor deschide nici nouă, apoi iarăşi a voastră să fie biserica”. Şi a fost plăcut cuvîntul acesta înaintea arienilor. Însă credincioşii se mîhneau asupra sfîntului, zicînd că nu după dreptate, ci de frica împăratului a făcut judecata. Făcîndu-se înţelegere de amîndouă părţile, a fost străjuită cu tot dinadinsul sfînta Biserică, pecetluită şi întărită.

Rugîndu-se arienii trei zile şi trei nopţi şi apropiindu-se de biserică, nu s-a făcut nici un semn, şi s-au rugat de dimineaţă pînă la al şaselea ceas (adică 12, după noi), stînd şi strigînd: „Doamne, miluieşte!”, dar nu li s-au deschis uşile bisericii şi s-au întors cu ruşine. Atunci, marele Vasile adunînd pe toţi credincioşii, cu femeile şi cu copiii, au ieşit din cetate la biserica Sfîntului Mucenic Diomid; acolo făcînd priveghere de toată noaptea, au mers cu toţii la soborniceasca biserică cea pecetluită, cîntînd: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!”. Apoi, stînd înaintea uşii bisericii, a zis către popor: „Ridicaţi mîinile voastre spre înălţimea cerului şi strigaţi cu dinadinsul: Doamne, miluieşte!”. Astfel făcîndu-se, sfîntul a poruncit ca să fie tăcere şi, apropiindu-se de uşă, a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci de trei ori şi a zis: „Bine este cuvîntat Dumnezeul creştinilor, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

Glăsuind poporul: „Amin”, îndată s-a făcut cutremur şi au început a se sfărîma zăvoarele, au căzut întăririle, s-au dezlegat peceţile, şi s-au deschis uşile ca de un vînt şi furtună mare şi s-au lovit de zid. Sfîntul Vasile a început a cînta: Ridicaţi boieri porţile voastre, ridicaţi porţile veşnice şi va intra Împăratul slavei.

Vasile, intrînd în biserică cu toată mulţimea credincioşilor şi săvîrşind dumnezeiasca slujbă, a liberat pe popor cu veselie. Acea mulţime mare de arieni, văzînd minunea, s-au lepădat de credinţa lor cea rea şi s-au adăugat la cei dreptcredincioşi. Înştiinţîndu-se împăratul de dreapta judecată a lui Vasile şi de acea minune preamărită, s-a mirat foarte şi defăima urîciunea relei credinţe ariene. Însă orbindu-se de răutate, nu s-a întors la dreapta credinţă şi după aceea a pierit ticălosul. Pentru că el, fiind biruit la război în părţile Traciei, a fugit şi s-a ascuns într-o şură de paie, iar prigonitorii lui, înconjurînd claia, cu foc au aprins-o şi acolo împăratul arzînd, s-a dus în focul cel nestins. Deci a fost moartea împăratului în acelaşi an, după plecarea la Domnul a Sfîntului părintelui nostru Vasile.

Odată Petru, episcopul Sevastiei, fratele sfîntului, a fost defăimat că trăieşte cu femeia sa, pe care mai înainte de episcopie o lăsase, că nu se cade episcopului să fie cu femeie. Iar Vasile, auzind, a zis: „Bine că mi-aţi spus aceasta, că iată voi merge eu cu voi şi-l voi mustra”. Apropiindu-se sfîntul de cetatea Sevastiei, Petru a ştiut cu duhul de venirea fericitului; pentru că era şi Petru plin de Duhul lui Dumnezeu, şi locuia cu femeia sa cum locuieşte un frate cu sora sa, în curăţie. Deci, a ieşit din cetate în întîmpinarea lui Vasile, ca la opt stadii şi, văzînd pe fericitul mergînd cu mulţi, a zîmbit şi a spus: „Ca la un tîlhar ai venit la mine, stăpîne şi frate”. Apoi, dîndu-şi sărutare unul altuia întru Domnul, au intrat în cetate şi rugîndu-se la biserica Sfinţilor patruzeci de mucenici, au mers în episcopie. Apoi văzînd Vasile pe cumnata sa, i-a zis: „Bucură-te, buna mea, iar mai bine-zis mireasa Domnului, căci pentru tine m-am ostenit a veni aici”.

Iar ea a zis către dînsul: „Bucură-te şi tu, preacinstite părinte, căci multă vreme am dorit, ca să sărut picioarele tale cele cinstite”. Apoi a zis Vasile lui Petru: „Rogu-mă ţie, frate, ca în această noapte să te odihneşti în biserică, cu doamna ta”. Iar Petru a zis: „Pe toate cîte vei porunci, le voi face”. Făcîndu-se noapte, iar Petru odihnindu-se în biserică cu doamna sa, era acolo şi Sfîntul Vasile cu cinci bărbaţi drepţi şi le-a zis lor: „Ce vedeţi deasupra fratelui meu şi deasupra cumnatei mele?” Iar ei au zis: „Vedem pe îngerii lui Dumnezeu, adumbrindu-i şi ungînd cu aromate patul lor cel neprihănit”. Vasile a zis: „Tăceţi acum, nimănui să nu spuneţi ce-aţi văzut.”

A doua zi, Vasile a poruncit ca să se adune poporul, şi, înaintea tuturor, să se aducă un vas de fier, plin de cărbuni foarte aprinşi, apoi a zis: „Cinstita mea soră, să-ţi întinzi rochia ta”. Ea întinzînd-o, sfîntul a zis către cei ce ţineau cărbunii: „Puneţi în rochia ei cărbunii cei aprinşi”. Şi i-au pus; apoi a zis către dînsa: „Să ţii acei cărbuni în haina ta, pînă cînd îţi voi zice ţie”. Şi a poruncit iarăşi ca să mai aducă alţi cărbuni aprinşi. Apoi a zis către fratele său: „Întinde-ţi, frate, felonul tău!”. El l-a întins. După aceea a zis către slujitori: „Turnaţi cărbunii din vas în felon!” Ţinînd ei multă vreme cărbunii cei aprinşi în hainele lor şi rămînînd nevătămaţi, s-a înspăimîntat poporul, văzînd aceasta, şi zicea: „Domnul păzeşte pe cuvioşii săi şi îi va ferici pe pămînt”. Cînd Petru şi soţia sa au aruncat cărbunii pe pămînt, nu era într-înşii miros de fum, pentru că nu li s-au ars hainele lor. Apoi Vasile a poruncit celor cinci bărbaţi drepţi să spună înaintea tuturor ceea ce au văzut. Şi au spus poporului cum au văzut pe îngerii lui Dumnezeu în biserică, adumbrind pe Fericitul Petru şi pe sora lui şi ungînd cu aromate neprihănitul lor pat. Atunci toţi au preamărit pe Dumnezeu, Care curăţeşte pe plăcuţii Săi de clevetirile omeneşti cele nedrepte.

În zilele Cuviosului nostru Vasile era în Cezareea o văduvă dintr-o familie nobilă şi foarte bogată, care petrecea în desfătări şi se tăvălea în necurăţenia desfrînării de mulţi ani. Dumnezeu, Care vrea pocăinţa tuturor, s-a atins de inima ei cu darul Său şi s-a îndreptat femeia pe calea cea bună. Aflîndu-se singură, se gîndea la numeroasele sale păcate şi a început a se tîngui, zicînd: „Vai mie păcătoasei, cum voi răspunde dreptului Judecător, pentru atîtea păcate ce am făcut? Casa trupului mi-am stricat-o şi sufletul mi l-am întinat. Vai mie, cea mai păcătoasă decît toţi, cui m-am asemănat cu păcatele, desfrînatei sau vameşului? Căci nimeni n-a greşit ca mine, mai ales că după Botez am făcut atîtea răutăţi; şi de unde voi avea ştire că mă va primi Dumnezeu, pocăindu-mă?”.

Astfel, tînguindu-se, şi-a adus aminte de toate faptele ce a făcut, din tinereţe pînă la bătrîneţe şi pe care le-a scris pe o bucată de hîrtie. Mai pe urmă a scris unul din păcatele cele mai grele şi cu plumb a pecetluit hîrtia. Apoi, aşteptînd vremea cînd Sfîntul Vasile mergea la biserică, a alergat la dînsul şi aruncîndu-se înaintea picioarelor lui, cu hîrtia, zicea: „Miluieşte-mă, sfinte al lui Dumnezeu, pe mine care am greşit mai mult decît toţi!”. Sfîntul a întrebat-o ce voieşte de la dînsul, iar ea, dîndu-i hîrtia cea pecetluită, i-a zis: „Iată, stăpîne, toate păcatele şi fărădelegile mele le-am scris pe hîrtia aceasta şi le-am pecetluit; iar tu, ca un plăcut al lui Dumnezeu să nu le citeşti, nici să dezlegi pecetea, ci numai cu rugăciunea ta să le curăţeşti, căci cred că Cel ce mi-a dat gîndul acesta te va auzi cînd te vei ruga pentru mine”.

Vasile, luînd hîrtia, a căutat spre cer şi a zis: „Doamne, al tău este lucrul acesta, că dacă păcatele a toată lumea le-ai ridicat, cu atît mai vîrtos poţi să curăţeşti păcatele unui asemenea suflet; pentru că toate păcatele noastre sînt numărate la tine, iar milostivirea Ta este mare şi neurmată”. Acestea zicînd, sfîntul a intrat în biserică, ţinînd hîrtia în mînă şi aruncîndu-se înaintea jertfelnicului, a petrecut toată noaptea rugîndu-se pentru acea femeie. A doua zi, săvîrşind dumnezeiasca slujbă, a chemat pe femeie, i-a dat hîrtia pecetluită precum o primise, zicînd către dînsa: „Ai auzit femeie că nimeni nu poate să ierte păcatele decît numai Bunul Dumnezeu?”. Iar ea a zis: „Am auzit, cinstite părinte, şi pentru aceasta te-am îndemnat la rugăciune, spre îndurările Lui”.

Acestea zicîndu-le femeia, şi-a dezlegat hîrtia şi a aflat şterse toate păcatele sale, afară de unul, care era cel mai greu păcat, scris pe urmă. Văzînd aceasta femeia, s-a spăimîntat şi bătîndu-şi pieptul, a căzut la picioarele sfîntului, strigînd: „Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, precum pentru toate fărădelegile mele ai voit şi ai rugat pe Dumnezeu, aşa şi pentru aceasta te roagă ca să fiu cu totul curăţită!”. Iar arhiereul, curgîndu-i lacrimi şi făcîndu-i-se milă de dînsa, i-a zis: „Scoală-te femeie, că şi eu sînt om păcătos şi-mi trebuie şi mie milostivire şi iertare! Acela Care a curăţit păcatele tale este puternic să curăţească şi acest păcat neşters, dacă te vei feri de acum înainte de păcat şi de vei începe a umbla pe calea Domnului. Apoi nu numai iertată vei fi, ci şi slavei celei cereşti te vei învrednici. Însă te sfătuiesc să mergi în pustie şi vei afla un bărbat sfînt, anume Efrem; aceluia să-i dai această hîrtie şi să-l rogi, ca să milostivească pentru tine pe Iubitorul de oameni, Dumnezeu”.

Femeia, după cuvîntul sfîntului, s-a dus în pustie, şi, după o cale îndelungată, a aflat chilia Fericitului Efrem şi bătînd la dînsul, a zis: „Cuvioase părinte, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!”. Iar Efrem, ştiind cu duhul pricina venirii ei, i-a zis: „Du-te de la mine, femeie, căci şi eu sînt un păcătos, trebuindu-mi şi mie de la alţii ajutor!”. Atunci ea, aruncîndu-i hîrtia, i-a zis: „Arhiepiscopul Vasile m-a trimis la tine, ca, rugîndu-te lui Dumnezeu, să-mi curăţească păcatul meu, cel scris în hîrtia aceasta, pentru că pe celelalte păcate el le-a curăţit; iar tu pentru un păcat să nu te leneveşti a te ruga, pentru că la tine sînt trimisă”.

Cuviosul Efrem i-a zis: „Nu, fiindcă cel ce a putut milostivi pe Dumnezeu pentru păcatele tale cele multe, cu atît mai vîrtos Îl poate ruga pentru un singur păcat. Deci du-te şi nu sta, ca să-l afli între cei vii, mai înainte pînă a nu se duce la Domnul”. Ea, închinîndu-se cuviosului, s-a întors în oraş. Apoi, intrînd în cetate, a sosit la îngroparea Sfîntului Vasile, pentru că acum murise şi se ducea sfîntul lui trup la mormînt. Dar femeia întîmpinîndu-l, a început a striga cu multă tînguire, aruncîndu-se la pămînt şi zicînd către dînsul, ca şi cînd ar fi fost viu: „Vai mie, sfinte al lui Dumnezeu, vai mie ticăloasei, pentru aceasta m-ai trimis în pustie, ca fără a mea supărare să ieşi din corp! Iată m-am întors în zadar, suferind atîta osteneală în pustie. Dumnezeu să vadă şi să judece între mine şi între tine, căci ai putut singur să-mi dai ajutor şi la altul m-ai trimis”.

Zicînd acestea, a aruncat hîrtia deasupra patului sfîntului, spunînd la tot poporul despre osteneala sa. Unul din clerici, vrînd să vadă ce este scris pe hîrtie, a luat-o şi, dezlegînd-o, n-a aflat într-însa nimic, căci toată hîrtia era curată şi a zis femeii: „Nimic nu este scris aici, dar pentru ce te osteneşti, neştiind iubirea de oameni cea negrăită a lui Dumnezeu, care s-a făcut către tine?”. Văzînd poporul această minune, a preamărit pe Dumnezeu, Care a dat o asemenea putere robilor săi, şi după mutarea lor din viaţă.

Un evreu, anume Iosif, locuia în Cezareea şi era doctor atît de iscusit, încît cunoştea pe omul care era să moară cu patru sau cinci zile mai înainte. Purtătorul de Dumnezeu, Părintele nostru Vasile, mai înainte văzînd cu duhul întoarcerea lui către Hristos, care avea să fie, îl iubea foarte mult şi adeseori îl chema la dînsul şi îl povăţuia să se lase de legea lui şi să primească Sfîntul Botez; iar Iosif se ferea, zicînd: „În credinţa în care m-am născut, în aceea voiesc să mor”. Sfîntul i-a zis: „Să mă crezi pe mine, că nici eu, nici tu nu vei muri, pînă ce nu te vei naşte din apă şi din Duh; căci fără de acest dar nu-ţi este cu putinţă să intri în împărăţia lui Dumnezeu. Oare părinţii tăi nu s-au botezat în nor şi în mare? Ei au băut din piatra care era preînchipuire a lui Hristos, piatra duhovnicească, Care S-a născut din Fecioara pentru mîntuirea noastră şi pe care părinţii tăi L-au răstignit; dar fiind îngropat, a înviat a treia zi, apoi înălţîndu-Se la ceruri, a şezut de-a dreapta Tatălui şi de acolo va veni să judece viii şi morţii”.

Sfîntul îi spunea multe şi folositoare cuvinte, dar evreul rămînea în necredinţa sa. Cînd a sosit vremea ducerii sfîntului la Dumnezeu, s-a îmbolnăvit şi a chemat pe evreu, trebuindu-i ajutor doctoricesc de la dînsul, şi i-a zis: „Ce ţi se pare de mine, Iosife?” El, pipăind vinele sfîntului, a zis către paznici: „Să gătiţi toate cele de îngropare, că va muri îndată.” Iar Vasile i-a zis: „Nu ştii ce grăieşti”. Evreul răspunse: „Să mă crezi stăpîne, că astăzi pînă a nu apune soarele, vei muri”. Vasile i-a zis: „De voi rămîne pînă dimineaţă la ceasul al şaselea, atunci ce vei zice?” Iosif răspunse: „Să mor eu”. Sfîntul i-a zis: „Cu adevărat să mori păcatului şi să viezi Domnului”. Evreul a zis: „Ştiu ce grăieşti, stăpîne; iată mă jur ţie că de vei fi viu pînă mîine, apoi voi face voia ta”.

Deci, Sfîntul Vasile s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i prelungească viaţa pînă a doua zi pentru mîntuirea evreului; şi a dobîndit cererea. A doua zi a trimis să-l cheme şi Iosif nu credea pe sluga care-l chema, că, adică Vasile să fie viu; însă s-a dus, vrînd să-l vadă mort. Dar, văzîndu-l că este viu, a căzut la picioarele lui cu inimă curată şi a spus: „Mare este Dumnezeul creştinilor şi nu este alt Dumnezeu afară de El; deci mă lepăd de evreimea cea urîtă de Dumnezeu şi mă apropii de adevărata credinţă creştinească; porunceşte, sfinte părinte, să-mi dea Sfîntul Botez, mie şi la toată casa mea”.

Sfîntul Vasile i-a răspuns: „Te voi boteza eu singur cu mîinile mele”. Apropiindu-se, evreul a pipăit mîna cea dreaptă a sfîntului şi i-a zis: „Neputincioase sînt puterile tale, stăpîne, şi firea a slăbit desăvîrşit; drept aceea nu vei putea singur să mă botezi”. Vasile răspunse: „Avem pe Ziditorul Care ne întăreşte”. Sculîndu-se, a intrat în biserică şi a botezat înaintea tuturor pe evreu şi toată casa lui, numindu-l Ioan, şi l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, slujind singur în acea zi şi învăţînd multe pe cel botezat, despre veşnica viaţă. Dînd cuvînt de învăţătură cuvîntătoarelor sale oi, a vieţuit pînă la ceasul al nouălea; apoi, dînd tuturor cea mai de pe urmă sărutare şi iertare, a înălţat mulţumire lui Dumnezeu pentru toate negrăitele Lui daruri; şi, fiind încă rugăciunea în gura lui, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu. Deci, s-a dus arhiereul şi marele cuvîntător în viaţa de veci, în ziua dintîi a lunii ianuarie, în al cinsprezecilea şi cel mai de pe urmă an al împărăţiei lui Valens şi în al patrulea an al împărăţiei lui Graţian (375-379), care a împărăţit după Valentinian, tatăl său.

Marele Sfînt Vasile a păstorit Biserica lui Dumnezeu 8 ani, 6 luni şi 16 zile; deci a vieţuit toţi anii de la naşterea sa patruzeci şi cinci (333-378). Evreul cel nou botezat, văzînd pe sfîntul răposat, a căzut în faţa lui şi a zis cu lacrimi: „Cu adevărat, robule al lui Dumnezeu, Vasile, nici acum n-ai fi murit, dacă n-ai fi voit singur”.

Adunîndu-se mulţi arhierei, au cîntat psalmii cei deasupra gropii şi au îngropat cinstitele moaşte ale marelui plăcut al lui Dumnezeu, Vasile, în biserica Sfîntului Mucenic Eupsihie. Înştiinţîndu-se de aceasta Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu, fiind pe atunci episcop al cetăţii Sasima, a scris cuvîntul de îngropare, şi venind după cîteva zile, l-a citit deasupra mormîntului cu multe lacrimi, lăudînd pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.

Sfîntul Mucenic Vasile din Ancira

Adaugat la ianuarie 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 14, 2026

În această zi mai prăznuim pe Sfîntul Mucenic Vasile din Ancira, care a pătimit în vremea împărăţiei lui Iulian şi în ighemonia lui Saturnin. Acesta a fost dus mai întîi la Constantinopol şi chinuit în multe feluri: spînzurat, strujit, întins, bătut, împuns cu ţepi şi aruncat în cuptor încins, de unde a ieşit fără vătămare; apoi a fost legat în Cezareea şi acolo, fiind osîndit spre mîncarea fiarelor, s-a rugat lui Dumnezeu să se sfîrşească prin dinţii fiarelor. Apoi, fiind mîncat de o leoaică şi-a sfîrşit nevoinţa muceniciei.

Să se ştie că doi sînt Sfinţii Mucenici Vasile din Ancira: unul preot, care se cinsteşte la 23 martie; iar altul, acesta care era din cei nesfinţiţi, însă au pătimit în locuri diferite, de la împăratul Iulian şi de la ighemonul Saturnin.

Cuvioasa Melania Romana

Adaugat la ianuarie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 13, 2026

Nu se făleşte Roma, cetatea cea mare, cea prea strălucită şi mult vitează, nici se înalţă şi se cinsteşte atîta pentru frumuseţea locului, pentru biruinţele ei, pentru vechimea şi pentru alte covîrşiri, cît se slăveşte după vrednicie şi după cuviinţă se împodobeşte, pentru sfinţii robi ai Stăpînului Hristos, cuvioşii şi mucenicii care, cu fapte bune, au petrecut şi s-au luptat bărbăteşte cu vrăjmaşul şi au defăimat dezmierdările trupeşti şi toată desfrînarea, făcîndu-se celor mai de pe urmă pildă de petrecere îmbunătăţită. Chiar şi femeile, care sînt firi neputincioase, au săvîrşit de-a pururea pomenitele nevoinţe vitejeşti şi strălucite biruinţe. Dintre acestea una este şi Sfînta Melania, care a odrăslit din părinţi creştini drept-credincioşi şi a fost nepoata Sfintei Melania, aceea ce se zicea bătrînă, care a cercetat în muntele Nitriei pe mulţi sfinţi părinţi şi multora a slujit din averea sa.

În sfînta cetate a Ierusalimului, sîrguindu-se treizeci şi şapte de ani, ca Avraam, cu iubirea de străini, o! cît de mulţi creştini a odihnit, dintre cei care veneau de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi! Bisericilor şi mănăstirilor le-a făcut mult bine, pe monahi şi monahii le-a îndestulat cu toate cele de trebuinţă, închisorile şi temniţele erau pline de facerile ei de bine. În Roma, patria sa, la multe femei şi bărbaţi, a fost pricinuitoare de mîntuire, povăţuindu-i cu sfatul cel folositor, spre calea ce duce la viaţa veşnică. A unei femei ca aceea, plăcută lui Dumnezeu, era nepoată această Cuvioasă Melania, născută în Roma cea veche, din fiul ei, fiind de neam bun şi prealuminat, căci şi moşul şi tatăl ei erau din cei mai de frunte şi bogaţi romani.

Melania, ajungînd în vîrstă, dorea să-şi păstreze fecioria şi pentru aceasta de multe ori supăra pe părinţii ei cu prea multe rugăciuni. Dar, de vreme ce ei nu mai aveau alt fiu, ci numai pe ea, şi nu aveau pe cine să lase moştenitori ai bogăţiei lor, de aceea, fără voia ei, la paisprezece ani de la naşterea sa, au însoţit-o cu un bărbat, deopotrivă cu slava neamului celui bun, cu numele Apelian, care avea şaptesprezece ani de la naştere.

Săvîrşindu-se nunta şi vieţuind ei în însoţire cinstită, Melania nu şi-a schimbat gîndul, ca măcar dacă nu poate a-şi păzi fecioria, cel puţin să trăiască în curăţie. De aceea ruga pe bărbatul său în tot chipul, pentru păzirea curăţiei, adeseori sfătuindu-l şi cu lacrimi, zicînd: „O, cît de fericiţi am fi fost, de am fi vieţuit împreună întru curăţie din tinereţele noastre, slujind lui Dumnezeu fără amestecare trupească, de care lucru am dorit totdeauna şi doresc şi am fi fost unul altuia pricinuitori de viaţă mai frumoasă şi mai cu plăcere de Dumnezeu.

Dacă tinereţele tale cele iubitoare de plăceri te opresc a face aceasta şi nu poţi a răbda, atunci lasă-mă măcar pe mine şi nu-mi fi piedică scopului meu. Iată îţi dau pentru mine răscumpărare toată bogăţia mea, robii şi roabele, visteriile (aurul şi argintul) şi averea cea fără de număr. Toate acestea le ai, numai să fiu liberă de tine”. El nici n-o oprea cu totul de la acest gînd al ei şi nici nu voia desăvîrşit să o libereze, ci zicea către dînsa cu dragoste: „Nu este cu putinţă a fi acum aceasta, pînă ce nu vom vedea din noi moştenitori ai averilor pe care le avem. Pentru că nici eu nu mă voi lăsa de scopul tău cel bun – că este cu necuviinţă bărbatului a fi întrecut de femeie, în dorinţa cea dumnezeiască şi în fapta cea bună. Să aşteptăm pînă cînd va da Dumnezeu rod însoţirii noastre şi atunci vom alege viaţa în chipul pe care-l vei voi”.

Melania s-a învoit cu sfatul bărbatului şi le-a dat Dumnezeu rod pîntecelui parte femeiască, pe care, cum a născut-o, a făgăduit-o lui Dumnezeu pentru păzirea fecioriei, plătind datoria cea pentru sine; că ceea ce pentru sine ea n-a putut păzi, fiind dată fără de voie însoţirii, aceea dorea să fie păzită fiica ei. Apoi şi spre altă viaţă mai înaltă pregătindu-se, a început mai mult a se deprinde cu înfrînarea şi postul, lepădîndu-se de toată plăcerea trupului, iar haine frumoase şi podoabe femeieşti de mult preţ nu voia să poarte şi la baie nu se ducea. Dacă cîndva ar fi fost silită de bărbatul său sau de părinţi să se ducă la baie, apoi nedezgolindu-şi trupul îşi spăla numai faţa şi ieşea. Roabelor le poruncea şi le dăruia cîte ceva, ca să nu spună la nimeni despre aceasta, apoi amintea făgăduinţa bărbatului său, zicînd: „Iată, acum avem moştenitor al averilor noastre. Să petrecem de acum singuri, precum mi-ai făgăduit”. El însă n-o asculta.

Melania, văzînd pe soţul ei neînduplecat, a cugetat să fugă pe ascuns într-o latură neştiută, lăsînd tată, lăsînd mamă, bărbat, fiică şi toate bogăţiile. Astfel, era cuprinsă de dorirea dumnezeiască şi de dragostea vieţii curate. Şi ar fi făcut aceasta de nu ar fi fost oprită de sfatul unor oameni cu bună cuviinţă, care îi spuneau aceste cuvinte apostoleşti: Celor ce s-au însurat, le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca femeia să nu se despartă de bărbat. Şi iarăşi: Bine este femeie, de-ţi vei mîntui pe bărbatul tău. Oprindu-se cu nădejdea mîntuirii bărbatului, s-a lăsat de acest gînd.

Socotind, însă, mare greutate să fie robită cu legea însoţirii, Melania purta în taină, pe trupul său, o cămaşă de păr aspru, afară de vremea cînd ştia că are să fie văzută de bărbatul său, şi în acea vreme o dezbrăca ca să nu se înştiinţeze bărbatul său de o viaţă ca aceea. Odată, văzînd aceasta sora tatălui său, rîdea de acea haină de păr, dosădind-o cu defăimări pentru deprinderea ei. Dar Melania a rugat-o cu multe lacrimi să nu spună nimănui.

După o vreme, iar a zămislit în pîntece şi se apropia să nască. Sosind pomenirea Sfîntului Mucenic Lavrentie, a petrecut toată noaptea fără somn, în plecarea genunchilor şi în citirea de psalmi, nevoindu-se a covîrşi durerea cea firească dinaintea naşterii. Şi s-a făcut ziuă, dar ea n-a încetat rugăciunea cea cu multă osteneală şi se înmulţeau şi durerile naşterii, iar ea petrecea încă în rugăciuni. Apoi din osteneala rugăciunii de toată noaptea şi din durerea cea firească a slăbit şi cu greu a născut un prunc de parte bărbătească, pe care, botezîndu-l, îndată s-a dus din lumea aceasta către patria cerească.

După această naştere, fericita Melania a fost cuprinsă de dureri mai grele, încît se primejduia de moarte. Bărbatul ei, stînd înaintea patului, suferea mult pentru dînsa şi, cuprins de jale, alergînd la biserică, a căzut înaintea lui Dumnezeu cu multă tînguire, cerînd ajutor din înălţime, iubitei sale soţii. Melania, avînd vreme cu bun prilej ca să aducă pe bărbat la scopul său, a trimis la dînsul, fiind el încă în biserică, zicînd: „De voieşti să fim vii amîndoi, să dai cuvînt înaintea lui Dumnezeu că de acum înainte nu te vei mai atinge de mine şi vom vieţui în curăţie pînă la sfîrşitul vieţii”.

Bărbatul ei, iubind-o foarte mult şi preţuind sănătatea ei mai mult decît pe a sa, s-a supus voii ei şi a făcut făgăduinţă, în biserică, înaintea lui Dumnezeu, ca după aceea să petreacă împreună cu dînsa în neamestecare trupească. Întorcîndu-se slujitorul şi spunînd acea veste Melaniei, îndată s-a bucurat cu duhul şi a început a-i fi mai uşor, pentru că durerea trupească s-a depărtat prin bucuria duhovnicească şi dreapta Celui Preaînalt, care ducea scopul dorinţei sale la bun sfîrşit.

Sculîndu-se Melania din patul durerii, nu după multă vreme, i-a murit şi fiica, odrasla cea frumoasă a fecioriei, ceea ce fusese făgăduită lui Dumnezeu. Moartea aceleia mai mult a deşteptat pe Apelian către păzirea curăţiei, iar mai vîrtos cînd îi grăia Melania aceasta: „Vezi că Însuşi Dumnezeu ne cheamă spre viaţă curată, pentru că de ar fi privit bine unirea noastră trupească, apoi nu ar fi luat pe fiii noştri”. Astfel Apelian şi Melania, după însoţirea cea trupească a firii, au zămislit viaţa cea duhovnicească, mai presus de fire, petrecînd în post şi în rugăciune, întru osteneli, întru omorîrea trupului, unul pe altul îndemnîndu-se spre fapta bună. Apoi s-au sfătuit ca toate averile să le dăruiască lui Hristos, prin mîinile săracilor, iar ei cu totul să se lepede de lume şi să se facă monahi.

Auzind părinţii Melaniei hotărîrea lor, îi opreau. De acest lucru Melania şi Apelian, mîhnindu-se foarte mult, într-o noapte se sfătuiau între dînşii, cum ar putea să se izbăvească de cursele lumii cea cu multe împletituri. Deodată, i-a cercetat de sus un dar dumnezeiesc, căci au simţit mare şi bună mireasmă venind din cer, pe care nu era cu putinţă nici cu mintea a o ajunge, nici cu limba a o spune şi s-au umplut de acea mîngîiere duhovnicească, încît au uitat toată mîhnirea lor. Apoi au fost cuprinşi de mai mare dorinţă de bunătăţile cele cereşti, iar lumea şi cu toate cele ale ei, li s-au făcut urîte. Atunci au vrut să lase toate şi să fugă undeva pe ascuns, ca să se facă monahi. Dar rînduiala lui Dumnezeu, altfel de cale le-a rînduit pentru lucrul cel dorit, căci, peste puţină vreme, a murit tatăl Melaniei şi aşa s-au liberat Apelian şi Melania, pentru a-şi arăta sîrguinţele lor.

Dar, de vreme ce aveau mulţime de averi pe care le făgăduise a le dărui lui Hristos prin mîna săracilor, nu îndată s-au despărţit de lume şi de patrie. Deci şi-au ales petrecere lîngă cetatea Romei, într-un sat oarecare, pînă ce vor împărţi toate săracilor, vieţuind precum începuseră, păzind curăţenia cu osîrdie.

Cînd această fericită doime şi-a ales această viaţă străină şi plăcută lui Dumnezeu, Apelian avea vîrsta de douăzeci şi patru ani, iar Melania împlinea douăzeci. Cu adevărat mare minune era, că aflîndu-se într-acea vîrstă, în care tinereţile ard ca în cuptorul Babilonului, cu focul patimilor trupeşti, această sfîntă doime, avîndu-şi viaţa împreună mai presus de fire, petreceau ca tinerii nearşi în cuptor, şi aceasta se săvîrşea prin voinţa fericitei Melania. Căci aceasta ca o înţeleaptă roabă a lui Dumnezeu şi pe sine se păzea cu dinadinsul şi pe bărbat îl ţinea în deşteptare încît ea se făcuse bărbatului ei învăţătoare, povăţuitoare şi pe calea Domnului înainte conducătoare.

Ducînd o viaţă ca aceasta minunată, îşi vindeau averile şi le împărţeau fără cruţare celor ce le trebuiau. Iar diavolul urîtor de fapte plăcute lui Hristos s-a pornit asupra lor cu răutate şi a îndemnat pe un frate al lui Apelian, cu numele Sevir, care întru nimic socotindu-i le răpea averile, apoi văzînd că nu i se împotrivesc lui şi nu ţin seamă de averile cele luate, a început şi mai mult a se întinde, făcîndu-se stăpîn pe toate. Ei întru nerăutate răbdau, încredinţîndu-se lui Dumnezeu şi numai de aceasta le era mîhnire, că cele dăruite lui Hristos intră în mîinile omului zavistnic şi apoi mai puţin se dă la săraci, fiind jefuită partea lor.

Domnul, Cel ce apără pe robii Săi şi-i scoate de la cei ce îi asupresc, a luminat pe binecredincioasa împărăteasă Verina. Aceasta auzind despre viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu, avea mare dorinţă să-i vadă şi de aceea, de multe ori, a trimis către Melania rugăciune să vină la palat să se întîlnească cu dînsa. Ca să nu se arate măreaţă că nu primeşte să se întîlnească cu împărăteasa, Melania a luat şi pe Apelian şi s-au dus amîndoi. Era atunci legea pusă ca să nu îndrăznească nici o femeie a intra în casele împărăteşti cu capul acoperit. Însă ea, defăimînd legea cea politicească, iar porunca fericitului Apostol Pavel, fără nici o schimbare păzind-o, nici capul nu şi-a descoperit, nici rasa cea săracă cu care era îmbrăcată nu şi-a schimbat; ci aşa fiind îmbrăcată a mers la casele împărăteşti, neţinînd seama de lucrurile cele de mult preţ care erau acolo.

Mergînd amîndoi acolo, unde şedea împărăteasa, s-au închinat ei, după cum se cădea. Împărăteasa, văzînd atîta smerenie, s-a sculat din scaunul său pentru evlavie şi i-a chemat lîngă ea. Apoi i-a cinstit foarte mult şi se mira de îmbrăcămintea lor cea simplă şi de atîta smerenie. Îmbrăţişînd-o pe Melania, i-a zis: „Fericită eşti tu că ţi-ai ales o viaţă ca aceasta” şi i-a făgăduit că se va răzbuna pe Sevir îndată. Iar ei au rugat-o ca să nu facă izbîndă, ci numai să-l sfătuiască a nu mai fi vrăjmaş, căci ziceau: „mai bine este să fim asupriţi, decît să asuprim pe cineva; pentru că celui lovit peste obraz i se porunceşte în dumnezeiasca scriptură să întoarcă şi cealaltă parte a obrazului. Deci mulţumim ţie, o! stăpînă, pentru apărarea cea cu milostivire, iar izbîndă asupra lui Sevir nu vrem, ci mai bine vrem ca să nu pătimească ceva pentru noi, căci destul este nouă de va înceta de acum a mai face rău şi a mai lua cele ce sînt, nu ale noastre, ci ale lui Hristos, ale săracilor, ale văduvelor şi ale scăpătaţilor. Apoi au rugat pe împărăteasă ca să-i lase liberi şi fără împiedicare a-şi vinde averile cele mai mari, adică cetăţi, sate, nu numai în Italia şi în ţinutul Romei, ci şi în Sicilia, în Spania, în Galia şi în Britania.

Atîta bogăţie a moştenit de la părinţi Melania, încît după împărat nu mai era nimeni ca dînşii. Şi s-a dat lui Apelian şi Melaniei această voie, ca fără piedici să-şi vîndă averile lor, care erau pretutindeni, precum vor voi. Atunci a vrut Melania să dea sorei împăratului unele daruri de mult preţ, dar aceea n-a voit să primească nimic, socotind prin aceasta, că se face fur de cele sfinte, adică a primi ceva din lucrurile lui Hristos. După aceea i-a liberat din palatul împărătesc, întru a lor petrecere, cu multă cinstire.

De aici se vede că bogăţia lor era foarte mare, căci casele pe care le aveau în Roma, nimeni nu putea să le cumpere cu adevăratul preţ. Mai pe urmă, arzîndu-se de barbari, s-au vîndut cu mai mic preţ, iar banii s-au dat la săraci. Cu neîndoire este a zice că această cinstită doime, mai mare bunăvoire au arătat către Dumnezeu, decît Iov, pentru că acela fără voie pierzîndu-şi bogăţia sa, mulţumea lui Dumnezeu, iar aceştia de bunăvoie s-au lipsit de bogăţii şi au ajutat săracilor. La început viaţa aceasta se părea îngreuiată şi nu atît de lesnicioasă, dar mai pe urmă s-a arătat uşoară şi plină de mireasmă duhovnicească, pentru că jugul lui Hristos este bun şi sarcina uşoară. Diavolul, urîtorul binelui şi al desăvîrşirii, ispitind, se lupta a-i împiedica pe dînşii de la lepădarea de averi, prin iubirea de aur, căci, aducîndu-se în casa lor mulţime de aur de la satele ce se vînduseră, prinseseră oarecare dragoste de aur. Dar Melania, simţind pe vicleanul, îndată a zdrobit capul lui, socotind aurul ca tina şi împărţindu-l la săraci.

Odată spunea fericita despre dînsa aceasta: „Aveam un sat şi într-însul un palat foarte frumos şi la loc înalt care covîrşea toate satele noastre. De o parte era marea, pe care de sus se vedea plutirea corăbiilor şi vînarea peştilor, iar de cealaltă parte, copaci înalţi, cîmpii verzi, pometuri şi grădini minunate. Acolo era baie foarte frumos făcută, cîntări de felurite păsări, fiare de tot neamul, închise în cuştile lor, precum şi vînaturi multe. Şi-mi punea vrăjmaşul în gînd ca să poftesc satul acela şi să nu-l vînd pentru atîta frumuseţe a lui, ci să-l opresc pentru petrecerea mea. Dar cu darul lui Dumnezeu, cunoscînd iarăşi vicleşugul diavolului şi întorcîndu-mi mintea spre sălaşurile Raiului, îndată am vîndut satul acela şi preţul l-am dat împrumt Hristosului meu”.

Din averile ce aveau în Italia, ca nişte rîuri mari curgeau îndurările lor prin toată lumea, pînă la marginile pămîntului. Pentru că trimeteau multă milostivire prin toată lumea, în Mesopotamia, Fenicia, Siria, Egipt, Palestina, tuturor bisericilor şi mănăstirilor de bărbaţi şi de femei, în casele cele primitoare de străini, la bolniţe, săraci, văduve şi la cei ce erau prin închisori, prin temniţe şi pentru răscumpărarea celor ce erau în robie. Astfel, se umpleau din mîinile lor, cele cu îndurare, Apusul şi Răsăritul. Apoi se grăieşte despre dînşii că au cumpărat oarecare ostroave întregi la locuri paşnice şi zidind mănăstiri în acele locuri, le dăruiau spre hrana rînduielii celei duhovniceşti. Iar sfintele biserici de pretutindeni le împodobeau cu aur şi argint, cu veşminte preoţeşti, cusute cu fir şi cu toate felurile de bogăţii.

Apoi, lăsînd în Italia foarte puţine averi nevîndute au luat cu ei şi pe mama Melaniei, fiind încă în viaţă şi s-au suit în corabie, plecînd în Sicilia; pe de o parte ca să-şi vîndă averile ce le aveau acolo, iar pe de alta ca să cerceteze pe fericitul episcop Pavlan, părintele lor cel duhovnicesc. Iar după plecarea lor din Roma, peste puţin timp năvălind barbarii, toate cele ce erau împrejurul cetăţii şi în tot pămîntul Italiei le-au pustiit cu foc de sabie; deci bine au făcut sfinţii că au vîndut averile mai înainte de acea vreme, Dumnezeu rînduind aşa. Căci ceea ce era să se piardă în zadar fără nici o răsplătire de la Dumnezeu, aceea s-a făcut lor spre plată însutită, întru viaţa cea veşnică. Şi încă şi-au păzit întreagă vremelnica lor sănătate, ieşind din Italia, ca Lot din Sodoma, mai înainte de acea cumplită năvălire şi prădare de barbari.

Deci mergînd în Sicilia şi mîngîindu-se de vederea Sfîntului Pavlin, apoi bine rînduind averea ce aveau acolo au plecat în Libia şi Cartagina; şi mergînd ei pe mare s-a ridicat un vifor cumplit şi învăluire mare, care ţinu multe zile, încît şi apa de băut se sfîrşise în corabie, iar corăbierii şi o mulţime de slugi răbdau de sete. Deci cunoscînd Melania că scopul călătoriei lor în Libia nu este după voia lui Dumnezeu a poruncit ca să întoarcă velele după vînt, punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu, ca unde va voi El acolo să se îndrepteze corabia.

Fiind duşi cu vînt grabnic, au sosit pe un ostrov, pe care cu puţin mai înainte de venirea lor, năvălind barbarii fără de veste îl robiseră, ducînd cu dînşii o mulţime de bărbaţi, femei şi copii; şi au trimis răspuns la locuitorii acelui ostrov dacă vor să-şi răscumpere robii, iar de nu, pe toţi îi vor tăia cu sabia; şi s-a pricinuit poporului plîngere îndoită, pe de o parte că atîtea suflete ale rudeniilor lor erau duse în robie, iar pe de alta că au să moară de sabie şi n-au nici o nădejde de izbăvire; pentru că puţini aveau cu ce să-i răscumpere pe ai lor, fiind săraci. Deci auzind episcopul ostrovului aceluia despre venirea la dînşii a corăbiei de la Roma, a venit ca să ceară milostenie pentru răscumpărarea robilor şi a dobîndit mai mult decît nădăjduia. Pentru că Melania cu bărbatul său, milostivindu-se spre dînşii, le-au dat atîta aur, cît le era de ajuns spre răscumpărarea tuturor robilor.

Plecînd de la ostrovul acela, cu vînt lin care le sufla într-ajutor, degrabă au ajuns în Cartagina. Acolo, ieşind din corabie, săvîrşeau lucrul cel obişnuit, adică lucrul milosteniei, bine făcînd bisericilor, mănăstirilor şi săracilor şi bucurînd pe cei bolnavi; iar cetatea în care au petrecut vreme îndelungată se numea Tagasta. În acea cetate era un preot oarecare, cu numele Alipie, bărbat bun şi dascăl îndemînatic spre a învăţa pe cei ce-l ascultau. Pe acesta, iubindu-l ei foarte mult, i-au împodobit biserica cu multe podoabe şi multe sate au cumpărat pentru acea biserică. Încă şi două mănăstiri au zidit acolo, una bărbătească – şi una femeiască. Cea bărbătească pentru optzeci de monahi, iar cealaltă femeiască pentru o sută treizeci de monahii şi cu tot felul de lucruri de trebuinţă şi de averi; apoi se îndeletnicea Sfînta Melania la mai mari postiri şi înfrînare, căci la început mînca odată în zi, la apusul soarelui, hrană puţină, vîrtoasă şi uscată, după aceea a doua zi gustînd numai, apoi într-a treia zi, cum şi toată săptămîna o petrecea fără hrană, afară de sîmbăta şi Duminica.

Lucrul mîinilor ei era de a scrie, căci scria foarte frumos şi iute, încît nu scria altcineva mai bine decît dînsa, iar cărţile pe care le scria, fiind foarte bune, poruncea ca să se vîndă şi preţul lor le da săracilor, căci era din agoniseala mîinilor ei.

La citirea dumnezeieştilor scripturi foarte mult se nevoia, căci, atunci cînd ostenea lucrul mîinilor ei sau cu scrisul, se îndeletnicea cu citirea; apoi dacă slăbeau ochii din citire multă, auzul ei îi ajuta să asculte ceea ce se citea de alţii, iar dînsa asculta. Obiceiul ei era ca de trei ori într-un an să citească Testamentul cel Vechi şi cel Nou; iar cuvintele ce se află într-însele mai minunate, pe acelea întărindu-le cu ţinere de minte, de-a pururea le avea pe buzele sale. Somnul ei era abia două ceasuri pe noapte, şi acela nu pe pat, ci pe pămînt, pe un sac din păr. Şi zicea că totdeauna se cuvine a fi treaz, pentru că nu ştia în ce ceas va veni tîlharul, şi într-acest fel de trezire a vieţii deprindea şi pe fecioarele sale care-i slujeau; apoi pe mulţi tineri i-a înduplecat pentru păzirea fecioriei şi a curăţeniei şi multe suflete din cei necredincioşi a dobîndit şi le-a adus către Dumnezeu.

Vieţuind în Cartagina şapte ani, a voit să vadă sfintele locuri de la Ierusalim. Deci, suindu-se într-o corabie cu maica sa şi cu Apelian, care-i era mai înainte bărbat după trup, iar acum frate duhovnic şi împreună postnic, fiind duşi de un vînt bun, au sosit în Alexandria şi au sărutat pe Sfîntul Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, cum şi pe un alt bărbat mai înainte-văzător, cu numele de Teodor. Şi mult folosindu-se din cuvintele lor, iarăşi au plecat în călătorie pe mare şi au ajuns la sfînta cetate a Ierusalimului, unde cu multă umilinţă şi cu nespusă bucurie a inimii înconjurau sfintele locuri, pe care Domnul nostru şi Preacurata Maica lui Dumnezeu le-au sfinţit cu preasfintele lor picioare. Iar la Mormîntul Domnului, fericita Melania de cu seară se închidea în toate nopţile la rugăciune. Acolo, cît de fierbinţi rugăciuni înălţa ea către Dumnezeu, plîngînd şi căzînd la Mormîntul Domnului şi sărutîndu-l. Zăbovind ei în Ierusalim, rămăşiţa averii lor din Italia s-a vîndut de un prieten credincios al lor şi preţul li s-a trimis acolo la Ierusalim.

Au voit a merge şi la Egipt ca să cerceteze şi să vadă acolo pe părinţii pustiei, şi să le slujească cu averile lor. Deci pe maica sa, care era foarte bătrînă şi ostenită, au lăsat-o în sfînta cetate ca să zidească o casă de locuinţă, lîngă muntele Eleonului; iar ei singuri au pornit în cale. Ajungînd în Egipt umblau cercetînd pe părinţii cei din pustie şi mult folos îşi adunau sufletelor lor din vorbirea lor cea insuflată de Dumnezeu; multe îndurări încă au arătat şi acolo celor ce le trebuiau. În Egipt au aflat pe mulţi din părinţi care n-au vrut să primească milostenia ce li se da lor, fugind de aur ca de muşcătura de şarpe. Dintre ei era unul cu numele Ifestion, către care venind ei şi mult rugîndu-l să primească şi de la dînşii cîţiva galbeni, n-a vrut să-i primească.

Fericita Melania înconjurînd chilia lui şi luînd seama averii lui celei pustniceşti, nimic n-a aflat decît numai o rogojină, un vas cu apă, puţină pîine uscată şi o coşnicioară, în care era sare; deci a pus în taină galbenii în coşniţa aceea, în care era sare. Ducîndu-se ei de la dînsul, nu s-a tăinuit lucrul acesta bătrînului; pentru că îndată, aflînd aurul ascuns în coşniţa cu sare, a alergat în urma lor, cu glas mare zicînd ca să stea puţin şi să aştepte; iar ei stînd, bătrînul a arătat aurul, ţinîndu-l în mîini şi zicea: „Nu-mi este de trebuinţă acest aur, pentru că nu ştiu ce să fac cu el şi pe ce să-l cheltuiesc, luaţi al vostru iarăşi”. Iar ei ziceau: „Dacă nu-ţi trebuie ţie, apoi îl vei da altora”. Iar bătrînul a răspuns: „Ce trebuie acesta aici şi la ce bun? Căci locul este pustiu, precum vedeţi”. Iar ei nevrînd să ia de la bătrîn aurul înapoi, bătrînul l-a aruncat în rîu şi s-a întors la chilia sa.

De acolo iarăşi au venit în Alexandria, apoi în Nitria, pretutindeni înconjurînd locaşurile cele pustniceşti, ca nişte albine zburînd pe diferite flori, adunînd dulceaţa mierii. Apoi s-au întors la Ierusalim, plini de bunătăţi duhovniceşti, adunate din vorbirea cu sfinţii părinţi pustnici; şi au aflat precum au voit casa cea făcută de maica lor lîngă Eleon şi s-au sălăşluit acolo. Melania s-a închis într-o căscioară strîmtă, punîndu-şi hotar ca nici ea să nu vadă pe cineva şi nici altcineva pe ea; numai odată pe săptămînă era cercetată de maică-sa şi de Apelian, fratele său cel duhovnicesc; şi a petrecut într-acea închisoare paisprezece ani. Apoi maica ei fiind plină de fapte bune şi de nădejde s-a mutat către Domnul.

Deci Melania făcînd slujba cea datorită moartei, iarăşi s-a închis într-o căscioară şi mai strîmtă şi mai întunecată şi a petrecut un an. După aceasta, străbătînd vestea pretutindeni despre dînsa şi mulţi venind la dînsa pentru folos, a ieşit din acea închisoare, spre mîntuirea altora; apoi a făcut o mănăstire şi a adunat nouăzeci şi mai bine de fecioare; încît multe şi din cele păcătoase au alergat la dînsa şi povăţuindu-se în calea pocăinţei printr-însa vieţuiau cu plăcere de Dumnezeu. Apoi a aşezat în mănăstirea aceea egumenie, iar ea slujea tuturor ca o roabă şi ca o maică se îngrijea pentru toate; ea învăţa pe surori tot felul de fapte bune, mai întîi curăţia, apoi dragostea, fără de care nici o faptă bună nu se poate săvîrşi; după acestea smerenia şi ascultarea, răbdarea şi nerăutatea. Apoi le spunea lor şi această poveste:

A venit odată un tînăr la un stareţ mare vrînd ca să se facă ucenic, iar stareţul, arătîndu-i la început în ce chip se cuvine a fi ucenic, i-a poruncit să ia un toiag şi să bată un butuc care era dinaintea uşii, cu lovituri mari, călcîndu-l cu picioarele. Iar ucenicul ascultînd pe stareţul, a bătut lemnul cel neînsufleţit cît a putut şi apoi stareţul l-a întrebat: „Împotrivitu-s-a ţie butucul, ori s-a supărat? A fugit din locul său, sau a venit asupra ta?”. Ucenicul a răspuns: „Ba nu”. Stareţul i-a zis: „Deci bate-l mai tare şi adaugă şi cuvinte mai aspre, dosădeşte-l, ocărăşte-l, necinsteşte-l, defaimă-l şi cu totul grăieşte-l de rău”.

Făcînd aceasta tînărul, l-a întrebat bătrînul: „S-a mîniat asupra ta butucul cel ocărît? A grăit ceva împotrivă? Sau a cîrtit sau a ocărît împotrivă”. Răspuns-a tînărul: „Ba nu, părinte, căci cum putea să răspundă ceva sau să se mînie, lemnul cel neînsufleţit?” Iar stareţul a zis: „Dacă poţi să fii ca acel butuc, nemîniindu-te asupra celor ce te-ar fi bătut, nefugind de răni, negrăind împotriva celor ce ţi s-au poruncit, nici, fiind ocărît, să ocărăşti împotrivă; ci totdeauna să petreci ca lemnul, neclintit de nici un fel de supărare, atunci vino şi te fă ucenic; iar de nu, apoi nu te apropia nici de uşile noastre”. Cu acest fel de povestiri, fericita, învăţînd pe surori răbdarea şi bunătatea, le era foarte mult de folos. Încă şi biserică foarte frumoasă a făcut în acea mănăstire şi s-a sîrguit a fi sfinţită cu sfintele moaşte ale Sfîntului prooroc Zaharia, ale Sfîntului întîiului mucenic Ştefan şi ale celor patruzeci de mucenici.

După aceea fratele ei cel duhovnicesc, care mai întîi i-a fost soţ după trup, fericitul Apelian, bineplăcînd Domnului în viaţa cea monahicească s-a dus către Dumnezeu. Iar Melania făcîndu-i cele ce se cuveneau cinstitei lui îngropări se pregătea către ieşirea din viaţă, aşteptînd să moară degrabă; dar rînduiala Celui Prea Înalt a îndelungat viaţa ei spre mîntuirea altora. A mai zidit după moartea celui ce-i fusese bărbat şi altă mănăstire pentru bărbaţi şi a cheltuit toată averea sa pînă la sfîrşit, dîndu-le toate spre slava lui Dumnezeu, încît a rămas săracă cu trupul, ceea ce cu duhul de mult avea sărăcia. În acea vreme i s-a adus o scrisoare de la Constantinopol, de la un unchi al ei, cu numele Volusian Romanul. Acest Volusian era în acea vreme antipat al cetăţii Roma şi a venit din Roma fiind trimis în Vizantia la împărat, dorind foarte mult să vadă pe nepoata sa, cuvioasa Melania. Pentru aceea a trimis la Ierusalim, rugînd-o să vină în Vizantia, să se vadă. Dar Melania n-a vrut mai întîi să se ducă la dînsul, căci se temea ca nu cumva să fie neplăcută lui Dumnezeu călătoria ei – căci acela era încă în păgînătatea elinească; dar apoi, după sfatul părinţilor duhovniceşti, s-a dus, fiind îndemnată de nădejdea întoarcerii lui către Dumnezeu.

Ducîndu-se ea pe uscat, oriunde i se întîmpla să intre în cetate, i se dădea de către toţi mare cinste, pentru că Dumnezeu proslăvea pe aceea care-L slăvea. Şi o întîmpinau arhierei, preoţi şi cei mai mari ai cetăţii, popoarele şi egumenii mănăstirilor, primind-o cu mare dragoste, ca pe aceea care ar fi venit din ceruri; pentru că în toată lumea strălucea lumina faptelor ei bune şi a vieţii ei sfinte. Deci cetele celor sfinţiţi şi ale celor simpli, întîmpinînd-o şi petrecînd-o departe, îi făceau mare cinste. Apoi ajungînd în Constantinopol, aşijderea a fost cinstită de împăratul Teodosie cel Tînăr şi de împărăteasa Evdochia, cum şi de Sfîntul patriarh Proclu, dar a găsit bolnav pe unchiul său Volusian, care văzînd-o s-a minunat foarte mult de îmbrăcămintea ei monahicească şi de chinuirea trupului, căci faţa ei se uscase de multă postire şi osteneală, iar frumuseţea ei de mult se veştejise; apoi a strigat: „O, Melanio, iubita mea nepoată, cum te ştiam şi cum te-ai făcut fără chip, tu care mai înainte erai prea frumoasă”.

Dar ce trebuinţă este de multă povestire? Căci Cuvioasa Melania pe de o parte prin sine, iar pe de alta prin sfinţitul Proclu şi mai vîrtos prin vorba cea de Dumnezeu insuflată şi cu sfaturi folositoare a făcut aceasta, că unchiul său degrabă s-a lepădat de păgînătatea elinească şi s-a botezat, învrednicindu-se dumnezeieştilor Taine; apoi peste puţine zile şi-a dat sufletul său în mîinile lui Dumnezeu şi a fost îngropat cu mîinile ei. Şi petrecînd acolo vreme îndelungată, a mai întors la dreapta credinţă pe mulţi din eresul lui Nestorie, care pe atunci tulbura biserica; iar pe cei dreptcredincioşi i-a sfătuit să nu se lase înşelaţi. Deci prin darul lui Dumnezeu avea atîta înţelepciune, încît nimic nu puteau spori împotriva ei vorbele cele întunecate ale sofiştilor şi cele cu multe împletituri ale nestorienilor; căci de dimineaţa pînă seara întebînd-o de dreapta credinţă, preaînţeleapta dădea astfel de răspunsuri încît tot Constantinopolul se minuna de înţelepciunea ei; fiindcă cuvioasa era foarte învăţată în scriptură, căci toată vremea vieţii sale o întrebuinţase în citirea dumnezeieştilor scripturi şi se umpluse de darul Duhului Sfînt.

După aceasta fericita s-a întors iarăşi la Ierusalim şi, apropiindu-se de sfîrşitul său, se pregătea către ieşirea din viaţa aceasta. Primise şi darul tămăduirilor de boli, dintre care să spunem puţine, pentru adeverirea darului lui Dumnezeu, care locuia într-însa: Împărăteasa Evdochia, numind pe cuvioasa maică duhovnicească, a venit la Ierusalim, pe de o parte ca să se închine sfintelor locuri, iar pe de alta ca să cerceteze pe Cuvioasa Melania. Această împărăteasă din întîmplare şi-a scrîntit un picior de la încheietură şi o durea foarte rău, încît nici a păşi nu era cu putinţă; dar numai că s-a atins de el maica Melania şi îndată s-a făcut sănătoasă. O femeie oarecare tînără era muncită de diavol şi-i închisese gura încît nu putea să o deschidă cît de puţin măcar, nici să răspundă vreun cuvînt şi nici hrană să guste, iar din lipsă îndelungată de mîncare, mai mult decît din muncire diavolească, era să moară; pe acea femeie a tămăduit-o Cuvioasa Melania cu rugăciunea şi cu ungerea de untdelemn sfinţit, căci a ieşit dintr-însa diavolul şi s-a deschis gura, spre mulţumirea şi slava lui Dumnezeu; apoi mîncînd bucate s-a făcut sănătoasă.

Altă femeie, avînd prunc în pîntece, se apropiase timpul să nască şi nu putea pentru că murise pruncul în pîntecele ei şi ea era cuprinsă de mari dureri, încît se apropiase de moarte. Deci acestei femei i-au ajutat rugăciunile Sfintei Melania şi numai cît a pus brîul cuvioasei pe pîntecele bolnavei, îndată a scăpat de sarcină, căci a ieşit dintr-însa pruncul cel mort şi s-a făcut sănătoasă şi a început a grăi.

Cuvioasa văzînd mai înainte ducerea ei către Dumnezeu a înconjurat toate sfintele locuri din Ierusalim şi cele dimprejur, din Betleem şi Galilea. Apoi, sosind praznicul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, a fost la privegherea de toată noaptea, în peşteră unde s-a născut Domnul; şi acolo i-a spus unei surori care îi era rudenie şi petrecea lîngă dînsa, fiind nedespărţite, că acum săvîrşeşte praznicul cel mai de pe urmă al Naşterii Domnului; şi a plîns rudenia ei foarte mult. Apoi în ziua Sfîntului mucenic Ştefan a fost în biserica lui la cîntarea de toată noaptea. În acea zi, citind surorilor pătimirea sfîntului mucenic, a adus şi către dînsele acestea, zicînd că acum le-a făcut citirea cea din urmă; deci s-a făcut plîngere mare între surori pentru dînsa, căci au priceput că acum are să se ducă dintre ele. Iar ea cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, precum îi era obiceiul, le mîngîia mult, învăţîndu-le din belşug spre fapta bună.

Apoi a intrat în biserică şi s-a rugat, zicînd: „Doamne Dumnezeule, eu te-am ales şi te-am iubit de la început, eu te-am cinstit mai mult decît nunta şi decît toate bogăţiile, slava şi dulceţile şi de la naşterea mea mi-am încredinţat Ţie sufletul şi trupul, şi de frica Ta s-a lipit osul meu de carnea mea. Tu, cela ce m-ai ţinut de mîna dreaptă şi cu sfatul Tău m-ai povăţuit, auzi şi acum glasul meu şi lacrimile acestea să pornească rîurile milostivirii Tale, deci curăţeşte toate păcatele mele cele de voie şi cele fără de voie; dăruieşte-mi cele către Tine, fără tulburare şi împiedicare, ca să nu mă oprească duhurile cele rele din văzduh, că ştii firea noastră cea muritoare o! Nemuritorule. Ştii, o! iubitorule de oameni, că nu este om fără de prihană, nu este om la care nu s-ar fi putut afla oarecare pricini potrivnice, măcar de ar fi fost viaţa cuiva numai o zi; ci Tu, Stăpîne, trecînd cu vederea toate ale mele, pune-mă curată la judecata Ta”.

Astfel, rugîndu-se şi nesfîrşind rugăciunea, a început a boli cu trupul. Dar deşi era foarte slabă din pricina durerilor, însă nu înceta a merge la cîntarea cea obişnuită a bisericii şi multe învăţături dînd surorilor de dimineaţă pînă seara. Apoi s-a împărtăşit cu preacuratele şi de viaţă făcătoare Taine, din mîinile episcopului Elevteropoliei, care venise cu clerul lui spre cercetarea ei. Apoi pe rudenia sa, care amar se tînguia după dînsa, şi pe celelalte surori mîngîindu-le cu cuvinte şi dînd tuturor sărutarea cea mai de pe urmă a zis cuvîntul acesta: „Precum a voit Domnul aşa s-a făcut”.

Cu acest cuvînt şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu, culcîndu-se pe pat şi mîinile precum se cădea, singură punîndu-le pe piept în semnul Crucii şi ochii bine închizîndu-i, în ziua de treizeci şi unu a lunii decembrie. Apoi s-au adunat la îngroparea ei toţi monahii, toate monahiile din toate mănăstirile care erau împrejurul sfintei cetăţi şi făcînd toată noaptea cîntări de psalmi, au îngropat-o cu cinste. Iar sfîntul ei suflet s-a sălăşuit în curţile Domnului său, pe Care L-a iubit şi Căruia i-a slujit cu osîrdie în toate zilele vieţii sale, de a Cărui răsplată fiind vrednică, împreună cu toţi sfinţii roagă acolo pentru noi păcătoşii pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, un Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Sfîntul Ierarh Petru Movilă

Adaugat la ianuarie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 13, 2026

Acest Sfînt Ierarh de neam romîn s-a născut la Suceava, la 21 Decembrie 1596, ca fiu al lui Simion Movilă „“ mai tîrziu, domn în Muntenia şi în Moldova – şi al soţiei sale Marghita (Margareta). Petru era deci strănepotul lui Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546), bunicul său Ioan, fiind căsătorit cu fiica lui Rareş. De mic copil a învăţat carte şi a fost educat în frica de Dumnezeu, mai ales că avea drept unchi pe Gheorghe, Mitropolitul Moldovei, care împreună cu un alt unchi al său „“ Ieremia, domn al Moldovei, au ctitorit Mănăstirea Suceviţa. Îi plăcea să meargă la mănăstirile bucovinene şi în special la moaştele Sfîntului Ioan cel Nou „“ sfînt la care a avut evlavie toată viaţa.
După uciderea tatălui său în 1611 de către soţia fratelui său Ieremia (care-i rîvnea tronul), a pribegit cu familia în Muntenia, aşezîndu-se definitiv în Polonia, unde familia viitorului ierarh avea multe cunoştinţe, dacă nu chiar rude. Aici el are posibilitatea să-şi continue studiile la şcoala ortodoxă a „Frăţiei” din Lvov (Lemberg) unde a avut drept îndrumător direct pe un diacon foarte iscusit de la care a învăţat nu numai teologia, ci şi multe limbi străine (slavonă, ucraineană, polonă, lituaniană şi franceză), dar în special limbile greacă şi latină de care era foarte pasionat. Nu se ştie exact, dar se pare că a studiat şi la Academia (laică) din Lvov, unde şi-a aprofundat cunoştinţele sale de limbi străine şi de filozofie, pentru că în altă parte nu le putea învăţa astfel de bine. În cele din urmă, după cum se ştie, a făcut cursuri şi la Sorbona unde se preda tot în limba latină.
După obiceiul vremii, ca fiu de nobil, a trebuit să facă şi studii militare devenind astfel, încă de tînăr, subofiţer în armata poloneză. Ca militar, participă în 1620 la lupta de la ţuţora-Iaşi, în care alianţa romîno-turcească învinge alianţa moldo-poloneză, iar în 1622 ia parte la luptele de la Hotin. Totuşi, elanul său de tînăr ostaş nu-l va folosi prea mult în apărarea intereselor Regatului Polonez, urmînd ca în scurt timp să se dovedească un şi mai iscusit ostaş în apărarea Ortodoxiei ameninţate de prozelitismul catolic şi calvin.
Situaţia ortodocşilor din Ucraina de atunci era foarte gravă mai ales în timpul fanaticului rege Sigismund al III-lea care a lipsit Ortodoxia de dreptul la existenţă, confiscînd astfel multe biserici şi chiar averile personale ale ortodocşilor.
Nemaiputînd suporta aceste lucruri, tînărul Petru se retrage în 1622 în partea de est a Regatului Poloniei, unde îşi cumpără o casă şi ceva pămînt la Rubejovka, nu departe de Kiev, unde ctitoreşte o biserică de lemn cu hramul „Sfîntul Ioan cel Nou de la Suceava”. Deşi vizita destul de des Lavra Peşterilor, prefera să stea mai mult în acel sat unde se ruga şi citea foarte mult, ducînd o viaţă contemplativă. După cinci ani petrecuţi în retragere şi studiu al Sfintei Scripturi şi al Sfinţilor Părinţi, intră în obştea Lavrei Pecerska unde, în noiembrie 1627 a fost călugărit cu acelaşi nume de Petru iar, după numai cîteva luni, devine egumen, fiind ridicat la treapta de arhimandrit, avînd doar 31 de ani. Pe atunci, Ukraina de astăzi făcea parte din Regatul Catolic al Poloniei care era condus de regele Sigismund al III-lea care-i prigonea pe ortodocşi. Totuşi acesta a confirmat alegerea lui Petru Movilă ca stareţ la Kiev. Alegerea făcută de obştea Lavrei Pecerska care era pe atunci stavropighie a Patriarhiei Ecumenice a fost confirmată şi de Patriarhul Kiril Lukaris al Constantinopolului.
Acest mare stareţ, chiar din primii ani de călugărie la Mănăstirea Pecerska şi pînă în ultimul moment al vieţii sale a purtat în ascuns pe sub hainele obişnuite o cămaşă ţesută din păr foarte aspru ce avea presăraţi pe dinăuntru nişte nasturi de fier. Mai purta pe trup un brîu tot din fier cu dinţi ascuţiţi de la care a avut multe răni care deseori îi umflau trupul. Se ruga foarte mult, făcea multe metanii şi vărsa rîuri de lacrimi. Cu toate acestea, nevoinţa nu l-a împiedicat de la activitatea cărturărească şi administrativă pe care se angajase să o facă spre binele Ortodoxiei. În doar cinci ani de stăreţie la Pecerska, Arhimandritul Petru a desfăşurat o bogată activitate bisericească şi culturală, continuînd să tipărească mai multe cărţi care aveau rostul de a apăra Ortodoxia în faţa prozelitismului catolic care a început să pustiiască aceste pămînturi imediat după „Unirea de la Brest-Litovsk” din 1596. Pune bazele unui colegiu, întîi la Lavra, apoi la Mănăstirea Bratska, din care se va dezvolta vestita Academie Duhovnicească de la Kiev în 1633. A pus la dispoziţia Academiei şi domeniile sale de la Rubejovka pe care le cumpărase încă înainte de călugărie.
Semnează la 16 august 1628 declaraţiile Sinodului Eclesiastic de la Kiev în care erau condamnaţi clericii care au aderat la Uniaţia din 1596.
A sprijinit alegerea ca Rege al Poloniei a lui Wladislav I, în 1632, care a recunoscut drepturile eparhiilor Ortodoxe din Mitropolia Kievului şi a menţinut „Frăţiile Ortodoxe”.
Murind bătrînul Mitropolit Iov Boreţki, Bunul Dumnezeu a rînduit ca Arhimandritul Petru să fie ales ca Mitropolit al Kievului, Haliciului (Galiţia) şi a toată Rusia (Mică, n.n.). Aceasta datorită originii sale voievodale, dar mai ales pregătirii sale teologice şi sprijinului celor care îl cunoşteau şi care vedeau în el salvarea Ortodoxiei ameninţată de iezuiţii latini. Hirotonia în arhiereu a avut loc la 28 aprilie 1633 avînd în fruntea soborului pe Patriarhul Teofan al Ierusalimului ca delegat al lui Kiril Lukaris, Patriarhul Ecumenic de atunci.
Ca Mitropolit al Bisericii Ortodoxe ucraino-ruse din Polonia, timp de 13 ani, a desfăşurat o intensă activitate bisericească şi culturală, mai ales în domeniul tipăririi de cărţi bisericeşti, cunoscîndu-se peste 50 de cărţi îngrijite de el.
Printre cărţile de slujbă, cea mai importantă este „Evhologhiul” sau „Trebnicul” (1646), care conţine o parte originală şi anume, explicarea sensurilor liturgice şi dogmatice ale slujbelor, precum şi felul cum să se pregătească preoţii pentru săvîrşirea lor. Alte cărţi de slujbă, tipărite de el sunt: „Liturghierul” (1629), „Evangheliarul” (1636), „Apostolul” (1638), „Psaltirea” (1640), etc.
Dintre cărţile de apărare a Ortodoxiei amintim „Lithos” (1644) în care combate primatul papal şi Filioque printr-o expunere irenică şi obiectivă a dogmelor ortodoxe.

II

Cea mai importantă lucrare a acestui sfînt ierarh este desigur „Mărturisirea Ortodoxă” (Pravoslavnica Mărturisire), revizuită şi corectată de Meletie Sirigul, cel mai învăţat teolog grec al secolului al XVII-lea, prezent la Sinodul de la Iaşi, care s-a ţinut în trapeza Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi şi la care au participat delegaţi ai Patriarhiei Ecumenice, ai Bisericii din Kiev şi ai Bisericii Moldovei, în frunte cu Mitropolitul Varlaam. Recunoaşterea acestei lucrări de către Sinodul Constantinopolitan în 1643 a făcut din ea o Mărturisire a întregii Biserici Răsăritene. A fost semnată la început de Patriarhul Ecumenic Partenie I şi, ulterior, şi de Patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. A fost tipărită în greaca populară în 1677, la Amsterdam şi pentru prima oară în romîneşte, la Buzău, în 1691, tradusă de Radu şi Ştefan Greceanu. Mult timp a fost folosită ca manual în şcolile teologice din Rusia şi din ţările Romîne, iar unii ierarhi importanţi ai Bisericii de Răsărit cum sunt Patriarhii Nectarie al Ierusalimului sau Adrian al Moscovei i-au atribuit chiar un caracter inspirat.

III

Sub raport edilitar, acest mare Ierarh a restaurat Catedrala Sfînta Sofia din Kiev şi cele două mănăstiri care depindeau de ea, a reînnoit biserica mare a Lavrei Pecerska, a restaurat din temelie biserica Spasa, ctitorită de Cneazul Vladimir etc.
A instituit vicari şi protopopi pentru a îndruma pe preoţi şi un „consistoriu” pentru a judeca abaterile clerului.
Sub raport cultural a acordat o atenţie deosebită Academiei duhovniceşti din Kiev, corpul profesoral fiind recrutat din membrii Frăţiei Ortodoxe, această şcoală fiind cea mai veche instituţie de învăţămînt universitar la slavii ortodocşi.
Deşi departe de plaiurile natale, marele Ierarh al Kievului n-a uitat de poporul romîn din care a provenit şi l-a ajutat ori de cîte ori a fost nevoie. De pildă, el a trimis tipografii la Tîrgovişte, Cîmpulung şi la Govora, iar la Iaşi, pe lîngă tipografie a trimis şi patru profesori pentru noua Academie înfiinţată de dreptcredinciosul domn Vasile Lupu, după modelul celei de la Kiev. În 1645 vine la Iaşi şi binecuvintează căsătoria fiicei lui Vasile Lupu, Maria, cu nobilul polonez Ianusz Radziwill.
Pe frontispiciul multora din tipăriturile sale se găseşte stema Movileştilor sau a ţărilor Romîne, unde domniseră membri ai familiei Movileştilor. El însuşi se intitula „fiu al voievodului ţării Moldovei” sau „fiu de domn moldovean”, ca expresie a dragostei faţă de neamul din care descindea.
A trecut la Domnul în ziua de 22 Decembrie 1646, fiind îngropat în biserica mare a Mănăstirii Pecerska. Întreaga avere a folosit-o pentru restaurarea de biserici, înfiinţarea de şcoli şi întreţinerea lor.
Pentru deosebitele sale merite, Mitropolitul Petru Movilă al Kievului a fost canonizat de Biserica Ortodoxă din Ucraina în luna Decembrie 1996.
în anul 1997 Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romîne şi-a însuşit această canonizare şi a solicitat Arhiepiscopiei Iaşilor să se ocupe de alcătuirea Slujbei şi pictarea icoanei Sfîntului Ierarh Petru Movilă. în anul 2002, acelaşi Sfînt Sinod a hotărît ca ziua de pomenire a Sfîntului Ierarh Petru Movilă, în calendarul ortodox romîn, să fie data de 22 decembrie, ziua trecerii sale la Domnul.
în 13 octombrie 2002, cu prilejul împlinirii a 360 de ani de cînd s-a ţinut Sinodul de la Iaşi (1642-2002), a fost proclamată solemn canonizarea Sfîntului Ierarh Petru Movilă în faţa mulţimilor de pelerini veniţi la hramul Cuvioase Parascheva din Romînia şi de peste hotare. Icoana Sfîntului a fost arătată clerului şi poporului în timp ce se cînta troparul său.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pe noi. Amin.

Sfînta Muceniţă Anisia fecioara

Adaugat la ianuarie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 12, 2026

În vremea prigonitorului Maximian era o fecioară cu numele Anisia, născută în vestita cetate a Tesalonicului. Era născută din părinţi bogaţi şi credincioşi, învăţîndu-se frica Domnului, dar mai mult sporind în fapte bune, decît cu anii, pentru că părinţii ei o hrăneau mai mult cu dogmele bunei credinţe decît cu laptele. Trecînd anii săi cei prunceşti, se vedea buna ei cuviinţă mai presus de nădejde şi o învăţa cu citirea de cărţi mai deosebite; iar ea, fiind înţeleaptă, cu înlesnire toate le înţelegea, arătînd roduri vrednice de învăţătură.

Fiind plină de duhul lui Dumnezeu şi de obiceiurile cele îngereşti, cu adevărat strălucea faţa ei de o frumuseţe aleasă, neieşind din casa sa şi ascunzîndu-şi frumuseţea tinereţilor sale în cămara sa. De multe ori grăia către sine cu mîhnire: „O! înşelătoare viaţă a tinereţii, care, sau vatămi pe alţii, sau singură te vătămi de alţii; bune sînt bătrîneţele, dar vai mie! că lungimea vremii mă umple de mîhnire, căci multă vreme mă desparte de cele cereşti”. Niciodată nu înceta această fecioară a chema pe Hristos întru ajutor, plecîndu-şi genunchii şi udînd pămîntul cu lacrimi.

Trecînd părinţii ei la Domnul, s-a făcut moştenitoarea averii părinteşti şi cugeta ce va face cu acea bogăţie pe care o moştenise. Căci avea adunată o visterie mare de aur şi de argint şi case prea măreţe, multe turme de dobitoace, robi şi roabe, mulţime nenumărată de haine de mare preţ, de mătase ţesute cu fir, podoabe de aur şi tot felul de mărgăritare şi de pietre scumpe şi stălucea cu mărimea bogăţiei.

Acestea văzîndu-le, Sfînta Anisia zicea: „Cum ne vom mîntui întru atîtea bogăţii pămînteşti? Cum vom călca capul balaurului şi cum ne vom dezbrăca de înşelăciunea lui ca de haină? Însă ştiu ce voi face. Împotriva balaurului voi face meşteşug de balaur; că el, în toţi anii, dezbrăcîndu-se de pielea lui cea veche, se înnoieşte; deci să ne dezbrăcăm şi noi de felurile bogăţiei, pentru că acestea mai vîrtos vatămă pe cei ce le cheltuiesc, iar pe cei ce le strîng îi omoară cu otravă nevindecată, apoi pe cei lacomi şi nedarnici îi leagă cu funiile şi cu cursele lor. Cîştigarea moşiilor îndeamnă spre mînie şi aduce vicleană strîngere şi mincinoase măsuri. Hainele cele de mult preţ învaţă umblarea cu mărire deşartă şi ne vînează spre păcat. Salbele cele de aur şi ghirlandele deprind grumajii cu mîndrie şi poftesc să fie văzuţi şi slăviţi.

Deci, aşa să facem cu dînsele: să fim stăpîni ale lor după fire, mai înainte pînă a nu ne stăpîni ele pe noi mai presus de fire. Voi fi dar cu adevărat doamnă, bine cheltuindu-le pe ele şi abătîndu-mă de la ispitele cele ce se nasc printr-însele. Le voi da spre îndestularea văduvelor şi săracilor şi ca într-o comoară le voi pune pe ele. Căci credincios este Domnul, Cel ce pe toate le primeşte în mîna Sa şi nu numai îndoit, ci însutit va răsplăti, cu adăugirea vieţii celei veşnice.

Să împărţim toate, ca pe toate să le primim întregi cu înmulţire însutită. Apoi, vînzîndu-le, să căutăm Crucea, căci împărţindu-le cu înlesnire vom merge spre Hristos. Cele pămînteşti cu pămîntul să le lăsăm, ca să vieţuim cu îngerii în ceruri. Să fugim de viaţa aceasta pierzătoare şi plină de necurăţenie şi să poftim nevoinţele cele duhovniceşti şi viaţa cea nepieritoare. Să schimbăm cele vremelnice pe cele veşnice, să cinstim nunta cea nestricată, să petrecem întregi şi să păzim zidirea curată a Ziditorului, iar pecetea fecioriei să o închinăm neatinsă lui Hristos, ca atunci cînd va veni să afle grădina încuiată, izvorul pecetluit şi nicidecum tulburat. Acum cînd este tîrgul, să facem negustorie. Goana şi necazurile să-mi mijlocească slavă, tiranii şi muncile să-mi deschidă mîngîierea raiului; iar rănile şi temniţele să mă ducă în cămara lui Hristos, pentru că nu numai ale bărbaţilor sînt răsplătirile, ci şi ale femeilor”.

Acestea grăind întru sine, se ruga cu lacrimi, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, lumina mea şi izvorul nemuririi, rădăcina curăţeniei, Cel zămislit negrăit în pîntecele Fecioarei şi Care după naştere pe Maica Ta cea Preacurată ai păzit-o fără prihană, bunule Doamne, dă-mi ca să nu rămîn afară de ceata feciorească, să nu fiu lipsită de cămara Ta. Rînduieşte-mă în numărul fecioarelor cele înţelepte şi mă învredniceşte cu făclie nestinsă să te întîmpin pe Tine, ca fără prihană, săvîrşindu-mi nevoinţa, să fiu părtaşă slavei Tale”.

Aşa rugîndu-se Sfînta Anisia, îndată a vîndut toate, nu la preţul care se cuvenea şi nici a face tîrg, ci numai aşa zicea către negustori: „Vezi că lucrurile care se vînd sînt ale săracilor şi ale scăpătaţilor; deci dă preţul cît este cu drept, ca împreună şi ţie să-ţi cumperi oarecare răsplătire, căci drept este Domnul şi dreptatea iubeşte şi răsplăteşte după dreptate”.

Vînzîndu-şi toată bogăţia, preţul cel luat îl împărţea săracilor şi celor ce pătimeau prin legături, umblînd prin toate temniţele şi nu numai dîndu-le cele de trebuinţă, ci mai vîrtos slujindu-le cu mîinile sale acelora care, după primirea muncilor şi a rănilor, nu puteau ca să-şi slujească lor. Ba încă vindeca pe unii ca aceştia, ungîndu-i cu balsamuri, legîndu-le rănile şi mîngîind pe cei mîhniţi, apoi şi pe bolnavii cei ce zăceau pe paturi îi cerceta şi din averea sa le ajuta lor. Umbla pe uliţe şi pe drumuri şi pe cîţi afla prin gunoaie tăvălindu-se, săraci sau bolnavi, acelora cu mînă îndurată le da mult ajutor şi uşurare. Şi grăia întru sine: „Să nu-mi fie mie a căuta dulceţi şi mîngîieri întru bogăţii, care nici ca o picătură de apă nu se vor afla la ziua judecăţii”.

Împărţindu-le toate pînă la banul cel de pe urmă şi nelăsîndu-şi nimic, s-a închis într-o casă şi lucra cu mîinile sale, cîştigînd hrana cea de nevoie trupului, prin osteneala sa şi întru sudoarea feţii sale mîncînd pîine, ascultînd astfel pe apostolul care găieşte: Cel ce nu lucrează să nu mănînce, pentru că cuviincios lucru este a se hrăni din osteneala mîinilor sale. Şi se îndeletnicea în rugăciuni şi în posturi, vieţuind ca o fiinţă fără de trup, căci se deprinsese în asprime şi în nevoinţă, toate zilele petrecîndu-le în osteneli şi în citirea dumnezeieştilor cărţi, iar nopţile în citirea psalmilor şi în alte rugăciuni. În loc de pat avea pămîntul şi în loc de aşternuturi moi, o rogojină, iar în loc de învelitori calde, o zdreanţă proastă; şi dormea foarte puţin, căci grăia întru sine: „Nu fără primejdie este mie a dormi cînd vrăjmaşul meu este cu trezire”.

Mai multe lacrimi vărsa decît bea apă, suspinările ei erau mai multe decît cuvintele cele grăite de dînsa, apoi atît era de cuprinsă de dragostea cea dumnezeiască, încît cînd îşi pleca genunchii la rugăciune i se părea a cădea la picioarele Mîntuitorului, sărutîndu-le şi ştergînd cu părul capului ei praful de pe picioarele Domnului. Nişte cugete ca acestea năşteau într-însa izvoare de lacrimi, asemenea aceleia care a spălat cu lacrimi picioarele Stăpînului şi le-a şters cu părul capului. Ea avea neîncetată dorinţă a se dezlega şi a vieţui cu Hristos. Se bătea în piept şi se ruga, zicînd:

„Atotputernice Doamne, Dumnezeule, Părintele Unuia Născut Fiului Tău, Iisus Hristos, al Domnului Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru, Cela ce şezi pe scaunul slavei Tale, Căruia Îţi slujesc mii de mii de arhangheli şi mii de mii de îngeri îţi stau înainte, supunîndu-se poruncii Tale: scaunele, domniile, începătoriile, stăpîniile, pe care Te laudă heruvimii şi Te măresc serafimii neîncetat cîntînd întreită cîntare. Tu pe duhurile care nu se plecau Ţie le-ai cufundat în tartarul cel prea adînc şi pe balaur, care s-a lipit de darul Tău, l-ai legat cu legături nedezlegate şi scaunul lui l-ai surpat la pămînt şi de la slujba cea cerească l-ai izgonit, lipsindu-l de viaţa cea fericită, iar cu moartea cea cu defăimare a Crucii, ai surpat mîndria aceluia.

Tu din sînurile Tale cele fără prihană ai trimis la noi pe Dumnezeu Cuvîntul, Care era mai înainte de veci, pe Mîntuitorul sufletelor noastre, Cel născut prin umbrirea Duhului Sfînt şi din Maria Fecioara, Care printr-Însul ai căutat oaia cea rătăcită, ai întărit pe cea neputincioasă şi ai vindecat pe cea zdrobită. Pe Tine Te chem, eu smerita şi păcătoasa roaba Ta, cu toată inima mea. Tu, Cel ce ştii gîndurile fiecăruia, focul cel aruncat în lume de Unul Născut Fiul Tău l-ai aprins în inima mea şi scînteia credinţei, care este în mine, ai schimbat-o în făclia dragostei. Vino să mă mîntuieşti, pe mine, nevrednica roaba Ta, pentru că pe Tine Te doresc, pe Tine Te caut şi de Tine mă lipesc din toată inima mea.

Doamne Dumnezeule, Fiule, primeşte rugăciunea mea cea adusă Ţie, cu inimă zdrobită şi cu duh de smerenie. Nu mă trece cu vederea pe mine, pentru care, o! Iisuse Hristoase, ai fost pironit pe cruce şi lovit peste obraz; pentru care ai băut oţet cu fiere şi ai gustat moartea amară şi a treia zi ai înviat din morţi, Te-ai înălţat la cer şi şezi de-a dreapta Tatălui.

Nu mă ruşina, nici nu mă lepăda din numărul roabelor Tale, ci învredniceşte-mă ca o creştină a mă mîntui prin semnul Sfintei Tale Cruci. Fă-mă părtaşă patimilor Tale, săvîrşind în mine voia Ta, ca să fiu credincioasă a mă arăta feţei Tale. Tu mă păzeşte, pătrunde cu frica Ta trupul meu, căci de judecăţile Tale m-am temut. Închide ochii mei ca să nu vadă deşertăciunea, ci mai bine mă rog Ţie, deschide-i ca să cunosc minunile din legea Ta, căci spre Tine sînt aruncată din pîntecele maicii mele. Tu eşti Domnul meu; tatăl meu şi maica mea m-au părăsit, iar Tu, Doamne m-ai primit.

Îndreptează paşii mei ca să nu mă umplu de ruşine, eu roaba Ta; fă cu mine semn spre bine şi împlineşte cererea mea, pentru că înaintea Ta este toată dorirea mea şi suspinul meu de la Tine nu s-a tăinuit. Iarăşi către Tine mă rog, Dumnezeule părinte, ajută-mi ca să nu se afle prihană în mine, roaba Ta, căci Ţie mă aduc punîndu-mă pe altarul mărturisirii şi al smereniei mele, să fiu primită ca o ardere de tot; astfel să fie jertfa mea înaintea Ta. Învredniceşte-mă a urma Mielului Tău, Celui fără prihană, lui Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tine şi cu Duhul Sfînt, se cuvine slava, cinstea şi puterea în veci. Amin”.

Astfel rugîndu-se, s-a sculat şi a însemnat tot trupul său cu semnul crucii. Acestea văzînd necuratul balaur, nu răbda viaţa ei cea îngerească şi cerească, căci acum o vedea petrecînd cu duhul în cer şi cu toată inima dorind a pătimi pentru Hristos şi scrîşnea asupra ei cu dinţii săi, se ispitea a clăti şi răsturna casa ei. Dar văzînd-o de pretutindeni îngrădită cu semnul crucii, fugea fiind izgonit cu bătăi nevăzute. Însă vrăjmaşul aducea sfintei uneori lenevire, iar ea cu neîncetată rugăciune, ca cu un zid îngrădindu-se, îndată risipea vicleşugul lui. De aceea se mîhnea duşmanul adevărului şi zicea:

„Vai, mie, ticălosul! Eu pe îngeri din cer i-am atras cu mine împreună şi uriaşi am supus, iar acum de tineri şi de fecioare mă fac de ruşine, pentru că pe moarte ca pe viaţă o iubesc şi printr-însa încununîndu-se, aleargă la cer şi apoi îmi lasă lumea nelocuită. Pe mine mă mîngîie sîngele mucenicilor celor omorîţi, dar credinţa şi nevoinţele lor, mărturisirea care o fac au schimbat cetăţi întregi şi neamuri. Locaşurile mele se risipesc, se răstoarnă jertfele, popii mei s-au trîndăvit, care mai înainte se înveseleau şi se înfinge Crucea pretutindeni, spre pierderea mea. De acum cade împărăţia mea, pentru că acei care sînt în munci veseli şi în morminte înfricoşaţi, mă ard, mă bat, mă izgonesc de pretutindeni; iar ceea ce era de mine aflat asupra lor, aceea s-a aflat spre mai marea mea nevoie. Dar ştiu ce voi face, căci am aflat o măiestrie asupra lor”.

Vrăjmaşul îndată află un meşteşug într-acest chip: Vrînd zavistnicul să îngroape în ţărîna uitării slava sfinţilor mucenici, ca să nu-şi mai aducă de dînşii aminte neamul cel mai de pe urmă, a făcut să rămînă pomenirea lor fără ştire şi fără scrisoare. Deci a rînduit ca fără judecată şi fără ispitire să fie omorîţi creştinii nu de împărat şi de ighemoni, ci de poporul cel mai prost şi mai defăimat, nepricepînd înrăutăţitul, că lui Dumnezeu îi place mai mult bunăvoirea decît cuvintele.

Maximian, prin învăţătura diavolească, singur omorînd mulţime de creştini, s-a arătat ca şi cum ar fi slăbit, săturîndu-se de sîngele vărsat, ca o fiară care mănîncă mult şi se satură şi îi e greu să mai bea sînge nevinovat, atunci ca şi cum ar fi blîndă nu bagă de seamă fiinţele care trec pe lîngă ea. Aşa şi tiranul acela necurat, urîndu-i-se a mai omorî singur, a început a arăta blîndeţe prefăcută, şi zicea: „Nu sînt vrednici creştinii ca să fie omorîţi înaintea ochilor împărăteşti, căci ce trebuinţă este a-i ispiti pe dînşii, iar cuvintele şi faptele lor a le scrie? Că acestea din neam în neam se vor citi şi se vor povesti de acei care vor fi vătămaţi cu aceeaşi credinţă creştină şi se va face pomenirea lor în veac. Pentru ce să nu poruncesc ca să fie înjunghiaţi ca nişte dobitoace, fără ispitire şi fără scrisoare, ca moartea lor să fie neştiută, iar pomenirea lor să piară în tăcere”.

Astfel, necuratul împărat sfătuindu-se, îndată a dat poruncă pretutindeni, ca oricine poate să omoare pe creştini, fără frică, netemîndu-se pentru acea ucidere de vreo judecată sau pedeapsă. Deci, se omorau creştinii pretutindeni, fără număr, în toate zilele şi în tot ceasul, peste tot locul, în toate cetăţile, pe uliţi şi drumuri, prin case şi prin tîrguri. Fiecare cum întîlnea pe cineva şi cunoştea că este creştin, îndată fără să zică ceva îl lovea cu orice s-ar fi întîmplat, sau îl înjunghia, sau cu sabia îl tăia, sau cu piatra, cu lemn şi îi omorau ca pe nişte fiare sau dobitoace, încît se împlinea Scriptura: Că pentru Tine ne omoară toată ziua, socotitu-ne-am ca nişte oi de junghiere.

În acea vreme a obişnuitei ucideri, Sfînta fecioară Anisia, arzînd cu inima ca să moară pentru Hristos, fiind mişcată de duh, a ieşit din casa sa, voind să meargă la biserica Domnului. Intrînd pe poarta ce se numea a Casantrionei, se auzea gîlceavă în popor, căci se prăznuia de păgîni în acea zi praznicul Soarelui, cu aducere de jertfe necurate. Şi iată unul din ostaşii împărăteşti venea asupra ei şi a oprit-o zicînd: „Stai, fecioară, spune-mi unde mergi?”. Ea, văzîndu-l fără rînduială şi fără ruşine şi socotindu-l a fi ispită a vrăjmaşului, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci înaintea ochilor lui. Acela ca o fiară – căci cu adevărat era mai cumplit decît fiara – neruşinîndu-se de tăcerea cu multă înţelepciune a fecioarei şi socotindu-se pe sine a fi ocărît şi trecut cu vederea, a prins-o ca un lup pe oaie şi cu glas cumplit o întreba: „Cine eşti şi de unde vii?”

Mieluşeaua lui Hristos, voind să scape din mîinile lui şi din căutarea cea fără de rînduială, cu răspunsuri blînde se silea a se izbăvi de dînsul, zicînd: „Sînt roaba lui Hristos şi merg la biserică”. Acela fără de ruşine, îndemnîndu-l diavolul care era într-însul, a zis: „Nu te voi lăsa să te duci acolo, ci te voi duce la jertfele zeilor noştri, căci pe Soare îl cinstim astăzi”. Aceasta zicînd, i-a luat cu sila acoperămîntul de pe capul ei, vrînd să-i descopere bine faţa. Ea, întorcîndu-se cu bărbăţie şi nelăsîndu-se ocărîtă, a scuipat în faţa lui, zicînd: „Să te certe pe tine Iisus Hristos al meu, diavole”. Iar el, umplîndu-se de iuţime şi numele lui Hristos nerăbdînd a-l auzi, a scos sabia cu care a lovit-o în coastă şi a străbătut printr-însa. Sfînta fecioară, îndată căzînd la pămînt, cu vărsarea sîngelui ei şi-a dat şi sfîntul său suflet în mîinile lui Hristos, Dumnezeul său, pe Care Îl iubea şi dorea cu osîrdie, să moară pentru El, în toate zilele vieţii sale.

Poporul care o vedea moartă, trecea pe alăturea şi plîngea, pe de-o parte pentru jertfa tinereţilor ei şi pentru cumplita moarte, iar pe de alta cîrtea asupra poruncii împărăteşti fără de Dumnezeu, că a făcut judecată nedreaptă, ca să piardă pe poporul cel nevinovat. Iar cinstitele ei moaşte luîndu-le creştinii şi îngrijindu-le cu cinste, le-a îngropat ca la două stadii de poarta ce se numea Casandrionei, din partea stîngă a drumului de obşte, unde mai pe urmă au zidit o casă de rugăciune peste dînsa. Acestea s-au făcut stăpînind Maximian, iar peste noi împărăţind întru nesfîrşiţii veci Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinstea şi slava în veci. Amin.

Sfîntul Mucenic Fileter

Adaugat la ianuarie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 12, 2026

Lui Diocleţian care venise odată în Nicomidia i s-a vorbit despre un oarecare creştin cu numele Fileter. Împăratul a trimis îndată să-l aducă la el. Şi s-a minunat împăratul de înfăţişarea lui. Ca era sfîntul mare de stat şi frumos la chip, iar părul capului şi al bărbii strălucea ca aurul. Aceasta l-a făcut pe împărat să-l numească zeu şi nu om, împăratul l-a întrebat; „Spune-mi, de unde eşti, care ţi-e numele şi meseria?”. Sfîntul i-a răspuns: „Sunt născut şi crescut în Nicomidia, fiu de prefect, de credinţă creştină, iar numele meu e Fileter”.

Atunci împăratul l-a chemat alături de el şi-l linguşea. A început însă să rostească şi cuvinte de hulă împotriva Domnului nostru Iisus Hristos. Sfîntul şi-a ridicat îndată privirile la cer şi a zis: „Să se îngrădească gura aceluia care spune hule împotriva Hristosului meu!”.

Şi îndată s-a cutremurat pămîntul şi a tunat aşa de tare, că împăratul şi cei dimpreună cu el s-au spăimîntat. Apoi a fost supus sfîntul la chinuri pe care le-a îndurat cu seninătate. Ruşinat împăratul şi de frumuseţea lui şi de neamul lui, dar mai mult de minunile ce le-a făcut, l-a lăsat să meargă slobod unde va voi şi cînd va dori.

După Diocleţian, a împărăţit în Nicomidia Maximian. Dus înaintea lui şi mărturisind că Hristos este Dumnezeu adevărat şi Făcător al lumii, sfîntul a fost chinuit vreme îndelungată în chip cumplit. Dar sfîntul îndura chinurile ca şi cînd altul ar fi fost chinuit. Cînd împăratul a văzut că nu-l poate birui deloc, l-a surghiunit în Priconison. Dus legat cu lanţuri, a făcut pe drum multe minuni: a izgonit demoni, a vindecat leproşi, a tămăduit orice boală, a doborît pe idolii de pe locurile lor înalte, numai cu cuvîntul, şi i-a prefăcut în ţărînă şi apă.

Ajuns legat în Niceea, s-a apropiat de un templu idolesc vestit şi îndată s-a prăbuşit templul din temelii. Pentru aceste minuni, mulţi au crezut în Hristos Au crezut şi au venit la Hristos şi căpetenia şi ostaşii cei împreună cu el.

Cînd a ajuns sfîntul în părţile Sigrianei şi a săvîrşit şi acolo multe minuni, locuitorii acelui loc i-au spus sfîntului şi căpeteniei: „Este aici, aproape de noi, un om cu numele Eviot, un creştin, care a suferit pentru Hristos de la ighemon multe şi felurite chinuri. Dar el, ca un diamant, a rămas nevătămat şi face multe minuni”.

Cînd Sfîntul Fileter a auzit acestea, a voit să-l vadă. Pentru aceea îngerul Domnului s-a dus la fericitul Eviot şi i-a spus: „Ieşi puţin din chilia ta şi du-te în cutare loc, întru întîmpinarea lui Fileter, cel împreună cu tine mucenic”.

Eviot a ieşit îndată şi s-a coborît din Muntele Sigrianei. Sfîntul Fileter, îndrumat de un om din partea locului pe drumul ce ducea la Sfîntul Eviot, s-a urcat în Muntele Sigrianei, împreună cu el era căpetenia şi cei şase ostaşi, care crezuseră şi se botezaseră şi voiau să fie cu el. Urcîndu-se ei în munte l-au văzut pe fericitul Eviot, coborîndu-se spre ei. Plin de mare bucurie s-au îmbrăţişat unii cu alţii şi s-au dus cu toţii la chilia Sfîntului Eviot şi au rămas acolo. După şapte zile, fericitul Fileter a adormit somnul pe care îl dorea. S-a mutat la Hristos cel dorit, dîndu-şi în mîinile Lui sufletul. Fericitul Eviot i-a îngropat la chilia lui. Iar după unsprezece zile, căpetenia şi cei şase ostaşi au murit şi au fost înmormîntaţi de fericitul Eviot alături de sfînt.

Tot în această zi, pomenirea Sfîntului Apostol Timon.

Cuviosul Zotic, hrănitorul de orfani

Adaugat la ianuarie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 12, 2026

Sfîntul Zotic s-a născut la Roma cea veche. Era de neam cinstit şi strălucit. De mic şi-a însuşit toată ştiinţa vremii. Fiind om învăţat a fost dus din Roma în Constantinopol de marele între împăraţi Constantin şi cinstit cu dregătoria de magistru.

O dată cu el au venit în Constantinopol şi alţi oameni de frunte din Roma: magistrianul carelor, Paulin, nepotul lui, Olimvrie, Vir, Sever, Marian, Antim, Uvrichie, Isidor, Calistrat, Florentie, Euvul, Samson, Studie şi dumnezeiescul acesta Zotic. Numele acestor înalţi dregători le poartă pînă astăzi sfintele locaşuri zidite de ei.

Se spune că în vremea aceea a bîntuit în Constantinopol lepra. Împăratul a dat poruncă să fie aruncaţi în adîncul mării toţi cei îmbolnăviţi de lepră. Zotic, acest cinstit bărbat, n-a vrut să vadă sau să audă de aşa ceva, ci, înflăcărat de dor dumnezeiesc, s-a dus la împărat şi i-a spus: „Să dea împăratul robului său aur mult ca să cumpere mărgăritare, pietre preţioase şi strălucitoare spre mărirea şi cinstea împărăţiei lui, pentru că robul lui este cunoscător în astfel de lucruri!”.

Împăratul a poruncit îndată să i se dea aur. Iar bărbatul acela, iubitor de Dumnezeu, şi preaiscusit lucrător al lui Dumnezeu a luat aurul şi a plecat plin de veselie. Cu aurul izbăvea de la înec pe toţi aceia pe care prefectul oraşului îi dădea călăilor să-i omoare. Le dădea preţ bun pentru ei şi-i ducea pe leproşi, dincolo de Constantinopol, într-un munte numit pe vremea aceea Eleon. Acolo Zotic făcuse nişte colibe şi în ele adăpostea pe leproşi. Neguţătoria aceasta cu cîştig dumnezeiesc n-a rămas tăinuită. Că leproşii erau mulţi, iar sfîntul le ducea în fiecare zi hrană din belşug. Mulţi se temeau că aceasta putea aduce foamete mare în oraş.

După moartea marelui şi pururea pomenitului împărat Constantin a luat toată împărăţia Constantie, fiul lui. Acest împărat nu era ortodox, ci arian, şi a supus pe mulţi binecredincioşi la felurite chinuri. Îl ura pe Sfîntul Zotic, pentru că era ortodox, dar se sfia să-i facă, fără pricină, vreun rău, pentru dragostea ce-i purtase tatăl său, Sfîntul Constantin. Totuşi a găsit o bună pricină ca să-l piardă. L-a învinuit că aduce lepra în oraş. Între timp s-a întîmplat de s-a îmbolnăvit de lepră şi fata împăratului. Chiar tatăl ei a dat-o prefectului să fie aruncată în mare. Dar Sfîntul Zotic a dat, ca de obicei, călăilor bani, a răscumpărat copila şi a dus-o printre ceilalţi leproşi.

Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, foametea aşteptată a venit în Constantinopol. Oraşul ducea lipsă de cele de trebuinţă pentru hrană. Împăratul a căutat să afle pricina lipsei şi a foametei. Clevetitorii şi duşmanii adevărului au găsit acum prilejul să hulească pe sfînt. Au spus împăratului că Zotic e pricina foametei, pentru că ducea mîncare cu nemiluita leproşilor care erau mulţi la număr.

Cînd împăratul a auzit asta şi-a stăpînit puţin mînia, şi pentru că se sfia de sfînt şi pentru că nu primise încă mărgăritarele şi pietrele preţioase. Înduplecat însă de oamenii rău voitori, a poruncit să-l prindă. Cînd sfîntul a aflat că e vorba să-l prindă, s-a dus pe ascuns la palatul împărătesc şi s-a înfăţişat împăratului.

Împăratul în batjocura i-a spus: „A venit, magistre, corabia care trebuie să aducă mărgăritarele şi pietrele preţioase?”. „Vino, împărate, daca vrei, cu robul tău”, a răspuns sfîntul, „să o vezi!”.

Împăratul n-a zăbovit deloc şi a plecat. Fericitul Zotic însă s-a dus mai înainte în Muntele Eleon, a poruncit să iasă din colibe fraţii cei întru Hristos împreună cu fiica împăratului, cu făclii în mîini, întru întîmpinarea împăratului.

Cînd împăratul a ajuns acolo şi a văzut pe leproşi s-a mirat de mulţimea lor, şi a zis: „Cine sunt aceştia?”. „Aceştia, stăpîne”, a răspuns sfîntul, arătîndu-i cu degetul, „sunt pietrele preţioase şi mărgăritarele cele sclipitoare, pe care le-am cumpărat în neguţătoria mea!”.

Împăratul a socotit aceasta ca o bătaie de joc. S-a aprins de mînie şi a poruncit să-l lege pe Sfîntul Zotic de catîri sălbatici şi să-i gonească fără milă, ca să-i curme cu silnicie viaţa, rupîndu-i mădularele bucăţică cu bucăţică pe pietrele de acolo. Porunca s-a îndeplinit îndată. Împăratul era de faţă şi se uita. Catîrii, împunşi cu ţepuşe de călăi, au tîrît în fugă năpraznică pe sfînt din vîrful dealului pînă în vale. Mădularele lui s-au împrăştiat ici şi colo, iar ochii i-au ieşit din cap. În locul în care s-au petrecut acestea a ieşit îndată un izvor cu apă curată şi bună de băut, care tămăduieşte toată boala şi toată neputinţa, spre lauda, slava şi cinstea iubitorului de oameni Dumnezeu şi a slujitorului Său. Fericitul şi-a dat sufletul pe cînd era tîrît de catîri. Atunci îndată catîrii au rămas nemişcaţi, deşi erau biciuiţi amarnic de călăi. Şi catîrii, cu voce omenească, în auzul tuturor, au făcut de ocară cruzimea şi nebunia împăratului, numindu-l orb şi nesimţit. Despre cuvios au spus să fie îngropat chiar în locul acela.

Cînd împăratul a văzut şi a auzit aceasta s-a umplut de uimire. Se ruga lui Dumnezeu, cu lacrimi, cu suspine şi cu inima zdrobită, să aibă milă de el. Striga, că din neştiinţă a făcut cele ce a făcut. Şi îndată a poruncit să se îngroape trupul mucenicului cu multă grijă şi cu deosebită cinste. A mai poruncit împăratul ca în mare grabă să se ridice pentru leproşi, cu bani împărăteşti, o clădire mare cu foarte multe curţi şi acareturi, căreia i-a închinat veniturile multor moşii.

Iar Sfîntul Zotic, de atunci şi pînă azi, prin harul lui Dumnezeu cel iubitor de oameni, nu conteneşte să facă nenumărate minuni.

Sfinţii 14000 de prunci ucişi de Irod în Betleem

Adaugat la ianuarie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 11, 2026

Irod, văzînd că s-a batjocorit de magi, s-a mîniat foarte. Dar asupra cui s-a mîniat? Pe de o parte asupra magilor care l-au batjocorit, iar pe de alta asupra Împăratului iudeilor cel de curînd născut. S-a mîniat asupra magilor, că nu s-au întors la dînsul spre a-i vesti despre Prunc, iar asupra lui Hristos s-a mîniat, temîndu-se ca să nu-i ia împărăţia. Căci Irod socotea că Hristos voieşte să împărăţească cu împărăţie pămîntească, neştiind că împărăţia Lui nu este din lumea aceasta. Ce a făcut ticălosul Irod? Neputînd nici magilor să le răsplătească pentru că se duseseră, nici pe Hristos să-L ucidă, pentru că nu-L afla, a vărsat mînia sa asupra nevinovaţilor prunci. Ca o fiară cumplită, cînd se răneşte de cineva şi nu ia seama asupra aceluia care a rănit-o, ci ori ce-i iese înaintea ochilor, aceea răneşte şi rupe ca pe însuşi acela ce ar fi rănit-o. Aşa şi Irod, fiind rănit cu mînia şi neaflînd pe aceia prin care s-a rănit, răpea şi omora pe pruncii care cu nimic nu-l mîhniseră. Trimiţînd ostaşi înarmaţi ca spre război, a ucis pe toţi pruncii ce erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de la doi ani şi mai jos, după vremea care i se adeverise de la magi.

Prunci se omorau în multe chipuri. Pe unii îi tăiau cu sabia, pe alţii îi ucideau de piatră şi de zid, pe alţii îi trînteau la pămînt şi îi călcau în picioare, pe alţii îi sugrumau cu mîinile, iar pe alţii îi rupeau şi-i despicau; pe unii îi însuliţau şi pe alţii îi tăiau în două. Mamele plîngeau cu amar, pînă la cer strigau, smulgîndu-şi părul, rupîndu-şi hainele şi trupurile, încît s-au împlinit cele zise de proorocul Ieremia: Glas în Rama s-a auzit, plîngere, tînguire şi ţipet mult. Rahila plîngîndu-şi pe fiii săi şi nu putea să se mîngîie, căci nu mai erau. Rama era o cetate mică, care se numea aşa fiindcă stătea la un loc înalt ce era în hotarele lui Veniamin. Rahila se socotea de unii Betleemul, pentru că Rahila, femeia patriarhului Iacov şi mama lui Veniamin, acolo era îngropată. Deci după mormîntul Rahilei, Betleemul îşi cîştigase numele de Rahila, şi cînd se omorau prunci în Rahila, adică în Betleem, atunci se auzea în cetatea Rama, pentru că nu era departe de Betleem şi se auzea glasul plîngerii şi al tînguirii, plîngînd maicile pentru omorîrea pruncilor lor, a căror plîngere o scriu doi sfinţi: Ioan Gură de Aur şi Damaschin.

Dintre aceştia, cel dintîi povesteşte astfel: „Acestea văzînd maicile, întrebau pe ucigaşi: „Pentru ce omorîţi pe pruncii noştri? Ce răutate au făcut împăratului sau vouă?” Şi nu era cine să le răspundă lor pentru ce se face această ucidere năpraznică şi nu era cine să le mîngîie acea plîngere. Iar ele strigau către ostaşi: „Miluiţi-ne pe noi, oamenilor, miluiţi-ne pe noi! Au doară nu aţi avut şi voi mame? Oare nu ştiţi dragostea mamei către fiu? Au nu aveţi femei? Nu vă ruşinaţi văzînd piepturile lor goale? Oare n-aţi fost şi voi iubiţi de mamele voastre? Oare nu vă temeţi ca nu cumva să se întîmple şi fiilor voştri una ca aceasta? Miluiţi-ne pe noi oamenilor, nu ne lipsiţi de fiii noştri, ci mai întîi omorîţi-ne pe noi, pentru că nu putem răbda moartea fiilor noştri; pe noi să ne însuliţaţi dacă fiii noştri v-au făcut vreun rău, ca astfel şi noi împreună cu dînşii să primim moartea”.

Acestea şi celelalte grăind din durerea inimii şi, de mînie ca nişte bete fiind, fără de sfială îşi rupeau hainele de pe ele, cu care se cuvenea să-şi acopere pieptul şi de multă jale îşi descopereau piepturile lor şi cu pietre se băteau peste trupurile lor, feţele şi le zgîrîiau, părul îşi rupeau, cerul îl chemau întru mărturie, strigînd către Dumnezeu: „Ce sălbăticie este aceasta de la împăratul, o! Stăpînul nostru, Doamne, care se împotriveşte făpturii Tale. Tu ai zidit, iar el omoară! Tu ne-ai dăruit nouă fii, iar el ne lipseşte pe noi de dînşii. Pentru ce am născut parte bărbătească, dacă cu amară moarte se omoară pruncii noştri?”

Iar Sfîntul Ioan Damaschin, aşa vorbeşte: „Stau lîngă pruncii cei ucişi mamele cele ce răbdaseră dureri întru naştere, avîndu-şi cosiţele capului despletite. Mîinile în văzduh ridicîndu-şi, părul smulgîndu-şi, capetele cu ţărînă presărîndu-şi, cerul punîndu-l înainte mărturie, cu lacrimi udîndu-se şi către Irod, care nu era de faţă, ziceau: „Ce este această poruncă nouă venită asupra noastră, o! împărate? Oare nu eşti şi tu tată al fiilor tăi? Oare nu ştii dragostea părinţilor către fii? Dar steaua te-a scîrbit pe tine? Apoi pentru ce nu arunci săgeţi la ceruri, ci usuci piepturile cele izvorîtoare de lapte? Oare magii ţi-au făcut rău ţie? Apoi pentru ce nu te scoli cu război asupra Persiei şi pe Betleem îl laşi fără de fii? Dacă S-a născut Împărat nou şi din cărţi ai primit mărturie despre Dînsul, apoi prinde pe îngerul Gavriil şi îl pune în temniţă”. Pînă aici grăieşte Sfîntul Ioan despre tînguirea maicilor Betleemului.

După uciderea sfinţilor prunci, al căror număr era paisprezece mii, degrabă a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, chiar pe ucigaşul acela, pe împăratul Irod, pentru că a primit amar sfîrşit vieţii sale. Sfîntul Teofilact povesteşte astfel: „Cuprins fiind de lingoare de diaree, de umflătura picioarelor, de astuparea nărilor, de tremurare a tot trupul şi de alte boli ascunse, rău şi-a lepădat ticălosul său suflet”. Se mai povesteşte şi aceasta, că nu i-a fost lui de ajuns uciderea de prunci din Betleem, ci şi dintre cetăţenii Ierusalimului, la sfîrşitul său, pe mulţi din oamenii cei mai de frunte şi mai cinstiţi i-a dat morţii: pe Ircan, arhiereul iudeilor l-a omorît, precum şi pe toţi mai marii preoţilor şi cărturarilor poporului, pe care îi întrebase mai înainte unde are să se nască Hristos. Ei îi spuseseră că în Betleemul Iudeii. Pe aceia, mai pe urmă, i-a tăiat cu sabia.

Aceasta s-a făcut prin judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, pentru că aceia toţi se sfătuiră împreună cu Irod să omoare pe pruncul Iisus. Deci, împreună cu Irod şi ei rău s-au sfîrşit, precum a zis îngerul către Iosif în Egipt: Au murit cei ce căutau sufletul Pruncului. Iată că nu numai singur Irod căuta să omoare Pruncul, ci şi toţi cei ce se sfătuiseră cu dînsul, mai marii preoţilor şi cărturarilor. Deci, nu numai singur Irod a murit, ci şi toţi cei ce căutau sufletul Pruncului, acela de la Dumnezeu fiind omorît, iar ei de Irod ucigîndu-se, căruia fiindu-i prieteni, de la el au primit ucidere.

Faptul că toţi aceia căutau să ucidă pe Hristos şi se uneau cu Irod la aceasta, arătat este aici: „Că pe dreptul acela, bătrînul Simeon, primitorul de Dumnezeu, după mărturia Sfîntului Epifanie, – pentru mărturisirea lui cea pentru Hristos, care a făcut-o în biserică înaintea poporului – după ce s-a sfîrşit, nu l-a învrednicit a fi pus în groapă, precum se cădea unui bărbat sfînt şi preaînţelept dascăl, prooroc mai înainte-văzător şi bătrîn mai cinstit decît toţi. Ba încă şi Sfîntului prooroc Zaharia i-a rînduit moarte pentru aceasta, căci pe Preacurata Fecioară, care intrase în biserică întru curăţie cu Pruncul, a dus-o în locul fecioarelor unde nu se cuvenea aceasta pentru femeile care aveau bărbat. De aceasta pomeneşte Grigore de Nisa, Chiril al Alexandrinul şi Andrei al Critului. Dacă au văzut aceea, cărturarii şi fariseii au început a cîrti, iar Zaharia a stat lor împotrivă, adeverindu-le că acea Maică şi după naştere este Fecioară curată. Dar ei, necrezînd, le spunea sfîntul că toată firea omenească împreună cu toată zidirea este slujitoare Ziditorului său. În mîinile Lui cele atotputernice stă precum va voi să rînduiască făptura Sa şi să facă ca Fecioara să nască, iar după naştere să rămînă tot Fecioară. Pentru aceea şi pe această maică n-a despărţit-o de locul fecioarelor, de vreme ce este tot fecioară. Atunci cărturarii cîrteau în inimile lor contra lui Zaharia, ca asupra unui călcător de lege şi cu zavistie se mîniau pentru aceste două pricini: pentru că a pus pe Maica cu Pruncul în locul fecioarelor şi pentru că da nişte mărturii ca acelea despre Prunc. Apoi n-a ascuns aceasta înaintea lui Irod, ci i-a spus lui mai pe urmă. În acea vreme, Iosif cu Maria fugiseră în Egipt şi îndată, fiind căutat Pruncul, nu s-a aflat şi de atunci s-a mîniat asupra proorocului Zaharia şi asupra lui Simeon. Deci lui Simeon, degrabă murind, nu i-a făcut îngropare cinstită; iar lui Zaharia i-a mijlocit mai pe urmă moarte de la Irod. Apoi, în vremea uciderii pruncilor Betleemului, însuşi arhiereul Zaharia – pentru că nu a dat pe fiul său Ioan spre ucidere – a fost ucis între biserică şi altar, cărturarii şi fariseii rînduindu-i aceasta, pentru mărturie ce dăduse despre Preacurata Fecioară şi despre ducerea ei în locul fecioarelor.

După aceea şi ei au dobîndit vrednică ucidere de la Irod, împăratul lor. Însă, deosebit, a mai tăiat Irod şaptezeci de bărbaţi preaînţelepţi, care formau soborul numit Sinedriu. Numai pe unul dintr-înşii l-a lăsat viu şi pe acela a poruncit să-l orbească. Erau în acea vreme în Ierusalim doi dascăli preaînţelepţi, preaslăviţi şi iubiţi tuturor: Iuda, ce se zicea al Avrifei şi Matei Garguloti. Pe aceştia, împreună cu alţi doi prieteni ai lor, i-a ars de vii. Mai înainte de aceasta, chiar asupra casei lor, s-a răsculat cumplit, căci a omorît pe fratele său Feror, pe sora sa Salomi, pe bărbatul ei, care era din seminţia lui David şi pe femeia sa Mariamna, care asemenea era din seminţia lui David, pe Antipatru, fiul său cel născut dintr-însa, pe doi fii: Aristobol şi Alexandru şi pe alţi mulţi nevinovaţi i-a dat morţii. La sfîrşit, cînd să-şi lepede ticălosul său suflet a poruncit ostaşilor săi celor mai credincioşi şi despre alţi bărbaţi cinstiţi ai iudeilor – din care nu puţini, erau în lanţuri – ca să-i omoare pe toţi, atunci cînd el îşi va da sufletul, pentru ca să nu se bucure iudeii de moartea sa, ci mai vîrtos să plîngă văzînd atîţia morţi ai lor; ceea ce s-a şi făcut. Aşa, cel rău, rău a pierit cu sunet şi pe mulţi i-a pierdut împreună cu dînsul. Acela, împreună cu cei ce au avut acelaşi gînd cu el, s-a sălăşuit în iad. Cu adevărat, a unor prunci ca aceştia este împărăţia cerului, întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.

Cuviosul Marcel, egumenul Mănăstirii Neadormiţilor

Adaugat la ianuarie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 11, 2026

Cuviosul Marcel era din cetatea Apamiei Siriei, din părinţi bogaţi şi de bun neam. Rămînînd orfan de părinţi din fragedă copilărie, nu s-a abătut la dezmierdări necuviincioase, nici nu a cheltuit părinteasca bogăţie în pofte trupeşti, precum au obicei tinerii, ci întîi s-a dus în Antiohia cea mare pentru învăţătura filosofiei. Dobîndind dascăl iscusit şi învăţat degrabă a deprins bine toată filosofia. Apoi, a poftit şi iubirea de înţelepciune cea duhovnicească şi de aceea voia să meargă la Efes, auzind că se află acolo mulţime de bărbaţi desăvîrşiţi în faptele cele bune. Ieşind din Antiohia, a împărţit săracilor mai întîi toată moştenirea sa ce o avea de la părinţi în Apamia. Apoi, trecînd cu vederea toate cele lumeşti, a ajuns la Efes. Acolo, petrecînd lîngă un iubitor de Dumnezeu, se povăţuia cu faptele bune de la robul lui Dumnezeu Promot, care se afla întru atîta desăvîrşire, încît prin uşile încuiate intra în bisericile Domnului, la rugăciunea cea de noapte.

Deci, de la acela şi de la ceilalţi bărbaţi sfinţi, care se aflau acolo, fericitul Marcel, uitîndu-se spre viaţa lor cea plină de fapte bune, aduna mult folos; ca şi din multe feluri de flori, împletindu-şi cunună, în fel de fel de fapte bune se învăţa, avînd acolo felurite chipuri ale vieţii celei cu plăcere de Dumnezeu. Vieţuind împreună în sărăcia cea de bunăvoie, îşi agonisise cele de trebuinţă trupului său din osteneala mîinilor sale, căci ştia să scrie frumos. Toată noaptea o petrecea la rugăciune, iar ziua la scrierea cărţilor, pentru care luînd preţul, numai cît îi trebuia cheltuia la nevoile sale, iar restul le împărţea săracilor. Astfel au fost începuturile vieţii lui, celei cu fapte bune.

Auzind despre ava Alexandru în Vizantia, că este preaînţelept cu cuvîntul şi mare cu lucrul, îndestulat spre mîntuirea multor suflete, Marcel, lăsînd Efesul, s-a sîrguit a merge către acela. Într-acea vreme fericitul Alexandru, împreună cu fraţii săi, petreceau lîngă biserica Sfîntului Mina. Apoi lîngă marginea Mării Negre a zidit o mănăstire preacinstită, în care cu adevărat a aşezat o rînduială nouă, însă mai frumoasă decît altele, ca astfel neîncetat, ziua şi noaptea, să se slăvească Dumnezeu prin cîntarea psalmilor; şi cîntau fraţii în biserică schimbîndu-se pe ceasuri.

Venind Marcel în Vizantia, s-a cunoscut cu unul din fraţii acelui locaş, cu numele Iacov. Acesta a adus pe Marcel la ava Alexandru şi l-a îmbrăcat în rînduiala monahicească, văzînd mai înainte într-însul darul lui Dumnezeu. Apoi a proorocit despre dînsul ceva dumnezeiesc, zicînd despre amîndoi, adică despre Iacov şi despre Marcel, astfel: „Andrei a urmat mai întîi lui Hristos, dar Ioan l-a ajuns pe el. Pe Iacov socotindu-l ca pe Andrei, iar pe Marcel ca pe Ioan, căci îi vedea pe amîndoi cu un duh arzînd de dragostea către Dumnezeu; deşi Iacov era ca Andrei, purtînd jugul lui Hristos, însă Marcel fiind ca Ioan, în multe daruri l-a covîrşit pe Iacov. Căci era cu adevărat la un chip cu Sfîntul Ioan, feciorelnicul şi cuvîntătorul de Dumnezeu, cu fecioria sa cea fără de prihană şi cu înţelepciunea cea de Dumnezeu insuflată.

Nevoindu-se în locaşul acela vreme îndelungată şi cîştigînd darul mai înaintei-vederi, a văzut mai dinainte moartea dascălului său, care era să fie degrabă, adică a lui ava Alexandru, spunînd că după moartea aceluia se va da lui cinstea începătoriei. Dar el fiind tînăr, nevoind să stăpînească pe cei mai bătrîni şi să-i aibă spre ocîrmuire – pentru că iubea mai vîrtos să fie ocîrmuit de alţii -, a ieşit pe ascuns din mănăstire şi înconjura laturile cele dimprejur, cercetînd pe sfinţii părinţi, care în multe chipuri se nevoiau şi primea de la fiecare deosebit folos. În acea vreme dumnezeiescul Alexandru s-a dus către Domnul şi a fost căutat Marcel de toţi fraţii, cu un gînd să-l pună pe Marcel în locul lui Alexandru, şi, negăsindu-l, se întristară.

Apoi pe un oarecare Ioan, bărbat bătrîn cu bună înţelegere, căruia şi acel fericit Iacov i-a dat loc pentru cinstea cărunteţei sale şi pentru buna înţelegere cea desăvîrşită, l-a pus egumen al locaşului. Despre acesta înştiinţîndu-se Sfîntul Marcel, îndată s-a întors în locaşul său şi s-au bucurat fraţii de întoarcerea sa. Iar lui ava Ioan îi era iubit, căci foarte mult îi era de trebuinţă şi de ajutor în locaşul său, ca mîna lui cea dreaptă. După cîtăva vreme ava Ioan, cu sfatul unui iubitor de Dumnezeu, a mutat mănăstirea la un loc mai fără de zgomot, care era în Bitinia, aproape de ţărmuri, ce se numea Irineos, care va să zică paşnic, căci cu adevărat acel loc era paşnic şi liniştit pentru petrecerea monahilor, fiind departe de tulburările şi gîlcevile poporului. Deci, s-a mutat cu mănăstirea şi acea lege frumoasă pe care o aşezase Cuviosul Alexandru. Adică, mărind pe Dumnezeu ziua şi noaptea, prin cîntări de psalmi în biserică, schimbîndu-se fraţii pe rînd la aceasta, pentru care pricină acea mănăstire şi pînă acum se cheamă a Neadormiţilor.

Acolo s-a încredinţat lui Marcel toată ocîrmuirea şi grija mănăstirească, ca unui credincios în toate şi iscusit întru toată slujba, căruia chiar şi începătoria degrabă era să i se încredinţeze. Despre acest lucru singur mai înainte vedea cu ochii cei mai înainte-văzători, însă şi altora le era descoperit de la Dumnezeu acel lucru. Căci egumenul unei mănăstiri, care era acolo aproape, cu numele Macedonie, nu acel Macedonie care era luptător contra Sfîntului Duh, ci altul – pentru că acela era din numărul celor lepădaţi, iar acesta unul din cuvioşi, bărbat mai înainte-văzător, acesta a proorocit fericitului Marcel, că are să fie nu numai păstor al oilor celor cuvîntătoare, ci şi numele lui va fi slăvit peste tot pămîntul, pentru mulţimea şi sfinţenia faptelor lui cele bune. Mulţi dintre elini, din romani şi din barbari, prin învăţătura lui, lăsînd rătăcirea părintească, s-au întors către Dumnezeu şi L-au preamărit.

Acestea auzindu-le, Cuviosul Marcel s-a întors în mănăstire. Dar mai înainte de a ajunge el acolo, aveau fraţii între dînşii o împotrivire şi o prigonire ca aceasta pentru dînsul. Adică, unii îl lăudau către egumen, zicînd că pentru smerenie a fugit cînd era să moară ava Alexandru, ca să nu-l facă pe dînsul egumen; iar alţii, care erau mai trîndavi, ziceau – neştiind fapta bună a lui Marcel – căci cunoscînd că era să aleagă egumen pe Ioan, a fugit ca să nu-i fie ruşine pe urmă. Acestea le ziceau fraţii ca nişte oameni, iar Hristos Însuşi Adevărul a pus în mintea egumenului şi a zis acestea ca să arate fapta bună a lui Marcel: „Nu este trebuinţă ca să vă prigoniţi în zadar, căci eu cunosc pe bărbatul acesta mult îmbunătăţit, precum vă veţi încredinţa dimineaţă”.

În acea vreme mănăstirea era foarte săracă şi monahii erau prea iubitori de străini. De aceea au făcut o moară şi au cumpărat un asin bătrîn, ca, slujind la moară, să facă pîine pentru străini. Egumenul, chemînd pe Marcel, i-a zis: „Ştiindu-te sîrguitor, îţi dau grija asinului şi aceasta să nu crezi că e o slujbă uşoară, căci este de nevoie şi trebuincioasă, şi orice slujbă vei face asinului, va fi de folos nouă tuturor. Dacă dobitocul se va trece cu vederea şi noi şi străinii ne vom lipsi de pîine”. Aceasta, a socotit oarecare din monahi, s-a făcut ca Marcel să se arate ocărîtor; dar minunatul Ioan, ştiind ceea ce are să fie, i-a poruncit astfel. Pentru aceea cuviosul nu numai că a primit slujba, ci cu dragoste şi cu osîrdie a dat şi în scris ca să fie îndatorat la slujba asinului cît va trăi de-a pururea pomenitul.

Aşa slujea asinului totdeauna cu atîta sîrguinţă şi îngrijire, încît se minunau toţi şi se spăimîntau de smerenia lui cea înaltă. Apoi a fost rugat de fraţi să înceteze de a mai paşte pe cei necuvîntători, vrednic fiind a se face păstor celor cuvîntători. Nu după multă vreme ava Ioan ducîndu-se către Domnul, fericitul Marcel a fost pus egumen al Mănăstirii Neadormiţilor şi era foarte milostiv către cei săraci, hrănind în toate zilele mulţime de flămînzi. Dumnezeu ajuta scopului lui bun, căci precum a înmulţit odinioară cele cinci pîini şi doi peşti, dînd hrană la cinci mii de oameni, aşa şi în locaşul lui Marcel bucatele cele puţine le înmulţea prin minune nevăzută, încît ajungea nu numai fraţilor hrana, ci şi mulţimii săracilor şi străinilor, spre ospăţul cel de toate zilele, precum mai pe urmă vom arăta.

Înmulţindu-se turma cea cuvîntătoare şi în toate zilele adăugîndu-se numărul fraţilor, era de trebuinţă păstorului să mai lărgească ograda, să facă locaş de rugăciune mai mare, ca să fie mai multă hrană, precum şi altele care se cuvin vieţii omeneşti, pentru atîţia bărbaţi duhovniceşti, care se adunaseră la dînsul – care era ca o oglindă a faptelor cele bune. El atunci toate le-a cheltuit spre hrana săracilor, iar Dumnezeu, spre Care îşi pusese nădejdea, nelăsînd pe cei ce-I slujesc Lui, a rînduit cele de trebuinţă lor în acest chip.

Un tînăr oarecare, cu numele Faretie, fiu al unui mare boier din Roma, foarte bogat, iubind viaţa după Dumnezeu, a pus gînd să se facă monah, ca să dobîndească desfătarea cea veşnică. Defăimînd slava cea deşartă şi toată odihna trupească, a luat pe slugile şi bogăţia sa şi a venit la Cuviosul Marcel, cerînd să se facă monah, apoi a dăruit mănăstirii toate bogăţiile sale. Cuviosul, cunoscînd ca un prooroc că nu numai boierul, ci şi slugile lui vor să sporească în fapte bune, l-a îmbrăcat în chip monahicesc, împreună cu slugile lui. Cu acea avere mai întîi a zidit o biserică nouă din piatră, foarte frumoasă şi foarte mare, apoi a înnoit toată ograda mănăstirii şi mulţime de chilii vechi. Încă şi o bolniţă răsfăţată s-a zidit, asemenea şi case de străini; şi s-au săvîrşit bine toate zidirile ce se cuveneau. Apoi s-a agonisit hrană şi îmbrăcăminte şi altele de trebuinţă mănăstirii din averea aceea. Astfel, Dumnezeu, purtătorul de grijă a toate, celor ce căutau mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui acestea toate le-a adăugat.

Pretutindeni străbătea vestea despre Cuviosul Marcel şi despre orînduiala mănăstirii Neadormite, încît mulţi rîvneau orînduiala aceea, luînd povăţuitori de la dînsul. Precum ieşeau rîurile din Edem aşa pornea din locaşul lui Marcel, prin toate mănăstirile şi toate cetăţile, orînduiala şi obiceiurile cele monahiceşti, precum şi cîntarea Bisericii cea neîncetată. Puteai vedea în fiecare mănăstire egumen din locaşul lui Marcel şi toată orînduiala din mănăstirea Neadormiţilor; încît tuturor mănăstirilor care se aflau în părţile acelea, Sfîntul Marcel le era începător de rînduială, arhimandrit, dătător de lege şi îndreptător. Mulţi, după proorocirea lui Macedonie mai înainte-văzătorul, se aduceau către Dumnezeu din rătăcirea elinească, prin ducerea de mînă a lui Marcel. Apoi, cetele îngerilor celor pămînteşti cei ce ziua şi noaptea cîntă lui Dumnezeu se înmulţeau. Însă acum este vremea a spune şi despre unele din minunile lui Marcel.

Trei episcopi fiind robiţi de barbari, apoi izbăvindu-se din robie, se întorceau întru ale lor. Dar, de vreme ce le era calea pe lîngă locaşul lui Marcel, s-au abătut la cuviosul. Iar el, primindu-i cu dragoste şi odihnindu-i, cînd au vrut să plece a vrut să le dea ceva de cheltuială pe cale, pentru că erau foarte săraci. Chemînd pe economul cu numele de Iulian, l-a întrebat cîţi bani are în cămară? Iar el a zis: „Zece arginţi”. Deci a poruncit cuviosul să-i dea toţi acelor episcopi săraci. Dar el le-a dat numai cîte unul, iar pe ceilalţi i-a oprit pentru trebuinţele mănăstirii. Sfîntul, văzînd mai înainte cu duhul, a chemat pe econom şi i-a poruncit să dea şi ceilalţi arginţi episcopilor. Mergînd economul le-a mai dat încă cîte doi şi a făcut nouă, iar pe al zecelea l-a oprit, pentru săracii care veneau în toate zilele.

După aceasta un om oarecare, iubitor de Dumnezeu, a venit la cuviosul şi i-a dat lui, spre cheltuiala mănăstirii, nouăzeci de talanţi de aur. Chemînd Cuviosul Marcel pe Iulian economul, se mînia asupra lui, mustrîndu-i sgîrcenia şi a zis: „Iată, vrea Dumnezeu, prin mîna acestui om drept-credincios, să ne trimită o sută de talanţi de aur. Dar, de vreme ce tu neascultînd porunca mea, ai oprit un argint, pentru aceea Chivernisitorul cel de obşte al tuturor, Care vrea să ne răsplătească nouă însutit, ne-a lipsit de cei zece talanţi”. Iar economul, ruşinîndu-se, a căzut la picioarele lui şi îşi ceru iertare. Acest Iulian mai tîrziu a fost mitropolit al Efesului şi a avut viaţa plăcută lui Dumnezeu.

Cuviosul avea şi darul tămăduirilor. Pe Elpidie monahul, care avea o rană cumplită în gură, numai cu o singură atingere l-a vindecat. Pe Ştefan monahul, care avea mare încuiere a stomacului, încît nici un fel de doctorie nu-l putea ajuta, prin atingerea sa, pipăindu-i pîntecele şi spatele, l-a vindecat. Economul Iulian, cel mai sus pomenit, îmbolnăvindu-se şi fiind aproape de moarte, îndoită tămăduire i-a dat, adică trupească şi sufletească, învăţîndu-l mai întîi, precum se cădea, să nu fie neascultător la cele poruncite, nici să nădăjduiască spre adunarea cea vremelnică, ci să aibă nădejde în Dumnezeu, Care pentru toţi deopotrivă se îngrijeşte; şi aşa îndreptînd sufletul lui, i-a ridicat din patul durerii şi trupul. Dar ne stă înainte ca să povestim încă un lucru şi mai minunat.

Un evreu oarecare din adunarea samarinenilor, avînd pe trupul său dureri de răni nevindecate, după ce a slăbit, deznădăjduindu-se a se mai vindeca cu tot meşteşugul doctoricesc, a alergat la nădejdea cea de pe urmă, adică la acest grabnic şi fără plată doctor, Cuviosul Marcel. Deci, l-a întrebat Cuviosul despre credinţă şi, după ce a cunoscut credinţa lui cea rătăcită, a zis: „Cu neputinţă este a dobîndi tămăduire, de nu se va lepăda mai întîi de păgînătatea sa şi să primească credinţa cea creştinească”. Atunci samarineanul a făgăduit că de va dobîndi tămăduire, îndată se va face creştin. Fiind rugat bătrînul, a vindecat pe bolnav cu rugăciunea şi îndată cel tămăduit s-a adăugat către creştineasca mărturisire. Dar netrecînd patru zile, iudeul acela s-a întors iarăşi la păgînătatea sa, precum se zice: „Cîinele s-a întors iarăşi la urma sa”. Dar i s-a întors şi boala cea dintîi, că precum tămăduirea a urmat credinţei, aşa şi depărtării lui de credinţă, a urmat boala cea dintîi. Apoi a fost nevoie, chiar şi nevrînd, să vină iarăşi la Sfîntul Marcel şi să se lepede de păgînătate, spre a primi dreapta credinţă. Şi plecînd spre milă pe părintele cel fără de răutate, a dobîndit iarăşi tămăduire.

După cîteva zile s-a dus ca porcul în tina noroiului său şi l-a ajuns mai cumplită rană. Deci, ce face ticălosul? Aleargă iarăşi fără de ruşine la cuvios şi aceasta s-a făcut de multe ori. Mai pe urmă cuviosul a zis: „Vezi, omule, că nu pe mine, ci pe Hristos amăgeşti. Căci nu eu, ci Hristos te tămăduieşte şi nu poţi, înaintea ochilor Lui cei atoatevăzători, a tăinui necurăţia inimii tale, cu buzele cinstindu-L şi cu inima stînd departe; cu cuvîntul mărturisindu-L, iar cu lucrul întorcîndu-te la credinţa ta cea veche. Deci lepădă toată înşelăciunea şi vicleşugul, întoarce-te din toată inima la Hristos, nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul şi îndată te vei tămădui. Iar ticălosul şi nebunul evreu a răspuns sfîntului: „Orice mi s-ar întîmpla voi răbda şi credinţa mea părintească niciodată nu o voi lăsa!”

Cuviosul, auzind aceasta, s-a dus de la dînsul tăcînd. Deci, iudeul, ducîndu-se puţin de la locaşul sfîntului, îndată s-a îmbolnăvit greu în cale şi a doua zi a murit cu trupul şi cu sufletul. Înştiinţîndu-se despre aceasta fericitul părinte, a plîns cu amar şi a zis: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău.

Dar să facem povestire, iarăşi, despre tămăduirea altor credincioşi.

Un bărbat oarecare, cu numele de Chir, care mai pe urmă s-a făcut minunat în viaţa monahicească şi multora spre pildă, mai înainte de călugărirea sa, fiind tare cu trupul şi la luptă foarte lesnicios, deodată, prin voia lui Dumnezeu, a fost lovit de diavol ca Iov, cu răni de la picioare pînă la cap şi se vătămase la dînsul nu numai pielea, dar şi carnea şi vinele, încît numai oasele goale se vedeau. Ce fel de boală avea omul acela nu era cu putinţă a spune şi cu neputinţă a se tămădui, cu nici un fel de doctorii omeneşti, fără numai cu cele dumnezeieşti, al căror dătător era Sfîntul Marcel.

Deci, cînd a căutat cel bolnav tămăduirea cu lacrimi, îndată, fericitul, ridicîndu-şi mîinile cele cuvioase către Dumnezeu, a făcut, după obicei, rugăciune cu sîrguinţă pentru cel bolnav. Apoi, atingîndu-se cu mîna de răni, a zis: „O! bărbat bun, nu se cuvine ţie a fi biruit de aceste dureri, nici se cade celui ce se luptă cu vrăjmaşii cei nevăzuţi a avea purtare de grijă pentru trup. Nădăjduieşte că, dacă vei pune scăparea ta spre Cel Preaînalt, va fugi această rană de la locaşul trupului tău”. Zicînd acestea sfîntul, îndată l-a lăsat durerea şi s-a făcut precum se scrie în proorocia lui Iezechil: creştea carnea trupului său în vederea tuturor, oasele se acopereau, rănile se umpleau cu carne, vinele se îndreptau, încheieturile se întăreau şi pielea se întindea. Şi s-a făcut Chir sănătos, mai presus de nădejde. Nişte vindecări ca acestea cu minuni, împărţea plăcutul lui Dumnezeu, cu darul cel dat lui de la Dumnezeu, nu numai acelora de care se atingea cu mîinile sale, dar şi acelora care erau departe.

O femeie a unui diacon mirean, cu numele Evghenie, apropiindu-se timpul să nască, nu putea şi nu-i era de folos, nici un ajutor, nici de la doctor, nici de la moaşele care-i slujeau la naştere. Deznădăjduindu-se cu toţii, femeia era gata să moară, că nu vorbea şi nici nu simţea nimic. Atunci bărbatul său, Evghenie, alergînd la Cuviosul şi udînd cu lacrimi cinstitele lui picioare, cerea ajutor de la sfintele lui rugăciuni. Apoi, rugîndu-se Cuviosul şi binecuvîntînd o pîine, a dat-o diaconului, ca degrabă să o pună pe pieptul bolnavei. Aceasta făcîndu-se, îndată femeia a născut pruncul şi a scăpat de dureri. Venindu-şi în simţire, întreba: „Unde este părintele acela care a dezlegat durerea mea? Unde este cel ce m-a întors de la porţile morţii?” Întrebînd-o cînd şi ce fel avea faţa acela de care vorbeşte, a spus chipul şi asemănarea cuviosului cel ce i s-a arătat şi toţi au cunoscut că este Cuviosul Marcel, care s-a arătat ei şi a izbăvit-o de moarte. Atît era de îmbunătăţit acest fericit părinte şi viaţa lui asemenea cu a îngerilor, încît şi sfinţii îngeri vieţuiau împreună cu dînsul, pentru curăţenia şi sfinţenia lui.

Serghie, egumenul mănăstirii care era lîngă rîul Eufrat, auzind despre Cuviosul, a venit să-l vadă şi fără seamăn a văzut singur mai multe decît cele ce i se spusese despre dînsul. Odată, stînd la rugăciune, Serghie a văzut că în vremea cînd făcea Cuviosul Marcel plecarea genunchilor, doi îngeri luminaţi sprijinind pe sfîntul de amîndouă părţile, îl ridicau de la pămînt şi faţa lui în rugăciune strălucea ca fulgerul. Serghie, văzînd aceasta, tremura de frică şi de spaimă, încît abia i-a rămas duhul într-însul. Dar şi altor părinţi mari le descoperea Dumnezeu cele despre plăcutul său Marcel. Elisei, egumenul mănăstirii care era în Edesa, dorind să vadă pe sfînt şi să se înştiinţeze despre viaţa lui, s-a rugat pentru acesta lui Dumnezeu şi i-a arătat Domnul în vedenie pe Marcel, în acelaşi chip precum era cu faţa şi cu chipul. Apoi şi înălţimea bunătăţilor lui i-a descoperit-o, despre care a spus mai pe urmă Elisei lui Petru, ucenicul sfîntului, care se întîmplase a fi la dînsul.

Un diacon oarecare al Sfîntului Marcel, cu numele de Petru, într-o zi stătea aproape de el şi a venit un episcop sărac, care cerea milostenie, iar cuviosul a zis diaconului său: „Împrumută-mă cu doi galbeni ca să dau săracului acestuia”. Petru însă se îndoia să-i dea banii. Deci i-a zis sfîntul: „Ce folos îţi este ţie să-i păstrezi? Căci după două zile vei muri şi vei lăsa lucrurile tale pustii”. Şi era joi ziua aceea, iar Duminică, mai înainte de a se face ziuă, Petru a murit şi au rămas lucrurile sale mănăstirii.

Era o cetate lîngă Marea Neagră care se numea Pombiupoli. Într-însa era un egumen al unei mănăstiri cu numele Gavdiol, om atît de îmbunătăţit, încît şi pe draci îi gonea. La acesta a venit un oarecare frate din mănăstirea lui Marcel, cu numele Talasie şi, şezînd ei, au rugat cîţiva fraţi pe egumenul acela, să primească nişte monahi care fugiseră din acea mănăstire şi iarăşi se întorseseră. Egumenul nu voia, zicînd că nu este cu cuviinţă să fugă din ascultare şi iarăşi să se întoarcă. Deci, ca să facă să-i primească, Talasie i-a zis: „Şi din mănăstirea lui Marcel mulţi s-au dus şi iarăşi i-a primit sfîntul după ce s-au întors”. Iar Gavdiol i-a zis: „Să nu mă potriveşti nicidecum cu Marcel, că Stăpînul meu Hristos mi-a descoperit că precum Moisi avea de la Dumnezeu duhul blîndeţii, aşa şi Marcel este preablînd”. Cu adevărat, cuviosul avea pe lîngă darul blîndeţii şi darul proorociei, căci ceea ce proorocea, se şi împlinea şi pe cele de departe le vedea, ca şi cum ar fi fost de faţă.

Odată, ucenicii lui plutind pe Marea Neagră pentru oarecare trebuinţe mănăstireşti şi fiind învăluire şi vifor mare, încît erau gata să moară, li s-a arătat cuviosul şi i-a ajutat, povăţuindu-i fără primejdie către liman. Ajungînd ei în cetatea Anchiria, unul dintr-înşii, cu numele Pavel, s-a îmbolnăvit foarte şi ceilalţi voiau să-l lase acolo; iar el oftînd din inimă cu plîngere, a strigat: „Unde sînt rugăciunile tale, o! părinte Marcel, că tu m-ai încredinţat lui Dumnezeu şi iată, acum pier şi ce este mai amar, mor afară de turma ta şi departe de fraţii mei”. Zicînd acestea bolnavul cu lacrimi în ochi, iar cuviosul fiind în mănăstire şi auzind plîngerea şi mîhnirea lui, a spus lui Chesarie, ucenicul său, că „unul din fraţii noştri trimişi la slujbă este în mîhnire şi în boală”. Sculîndu-se, s-a rugat pentru dînsul şi îndată s-a făcut Pavel sănătos. Apoi a însemnat Chesarie vremea şi după ce s-au întors fraţii, s-a aflat că în acel ceas s-a însănătoşit Pavel în Anchira, cînd a văzut mai înainte părintele boala lui şi s-a făcut rugăciune pentru dînsul.

Dumnezeu pedepsea odată pămîntul cu o foamete mare şi a venit la cuviosul chelarul hambarului mănăstirii, cu numele Malh, spunîndu-i că se sfîrşeşte grîul şi abia poate să fie pîine pentru zece zile. Sfîntul a zis: „Tu să te duci, fiule, să-ţi faci ascultarea ta şi să nu te îngrijeşti de nimic”. Malh, socotind că ava nădăjduia să-i vie pîine de undeva, dădea după obicei ceea ce era în hambar nu numai la trebuinţa fraţilor, ci şi a săracilor. Trecînd şapte zile şi rămînînd foarte puţin grîu în hambar, Malh a venit iarăşi la sfînt, spunîndu-i despre isprăvirea grîului. Ava, ca şi mai întîi, l-a trimis la lucrul său, poruncindu-i să nu se îngrijească de aceasta.

După două zile, nemairămînînd nimic în hambar, Malh a venit la ava tulburat. Iar cuviosul, sculîndu-se, s-a dus la hambar şi a poruncit lui Malh să-i deschidă. Acesta adeverea cu jurămînt că n-a rămas nici un bob şi nu are pentru ce să deschidă, dar l-a deschis şi iată a văzut hambarul plin cu tot felul de pîine şi s-a spăimîntat, iar cuviosul defăima necredinţa lui. Din vremea aceea, n-a mai scăzut hambarul, pînă ce a trecut foametea, căci cît cheltuia chelarul într-o zi, pe atît se adăuga în cealaltă. Aşa a hrănit cuviosul în vreme de foamete nu numai pe fraţi, dar şi mulţime de săraci, de străini şi de nevoiaşi. Toate acestea sînt lucruri minunate ale Domnului, săvîrşite prin plăcutul Său, Marcel. Şi această minune s-a auzit în toată cetatea împărătească şi toţi boierii au aflat despre dînsa. Dar urmează şi altele şi mai minunate.

Un oarecare monah Pavel, nu acel de care s-a vorbit mai sus, ci altul din altă mănăstire, îmbolnăvindu-se de moarte a trimis la sfînt, rugîndu-l să vină la dînsul. Ajungînd trimisul la mănăstirea lui Marcel, l-a găsit îndeletnicindu-se cu episcopul Calcedonului, vorbind despre dogmele bisericeşti şi nu era cu putinţă sfîntului a alerga la acel bolnav îndată, pînă ce nu va sfîrşi vorbirea cu episcopul pentru lucrurile bisericeşti.

În acea vreme bolnavul a murit. După aceasta cuviosul s-a dus şi a găsit săvîrşite toate cele de îngropare. Dar părintele, fiind tare în credinţă şi ridicînd ochii cei trupeşti şi sufleteşti către cer şi rugîndu-se cu credinţă şi multă sîrguinţă către Dumnezeu, după cum îi era obiceiul, în cămara cea de taină a inimii sale, a pus mîna pe cel mort; iar unii din cei ce stau acolo, rîdeau zicînd în cugetele lor: „Acest bătrîn nu crede că cel ce zace este mort şi încearcă cu mîinile”. Dar sfîntul, atingîndu-se de cel mort, acesta îndată a înviat şi, ridicîndu-se, a început să vorbească. Atunci toţi s-au spăimîntat şi s-au cutremurat de acea înfricoşată minune a sfîntului. Iar cuviosul poruncea tuturor să nu spună nimănui acea minune; dar nu se puteau tăinui măririle lui Dumnezeu şi atîtea daruri ale Lui, pe care le avea cuviosul.

Dar ce vom zice despre puterea şi stăpînirea acestui mare părinte pe care o avea asupra diavolilor? Căci aceştia, ca nişte praf ce se spulberă de un vînt mare, aşa se izgoneau din oameni prin rugăciunea lui. Odată, s-au adus la dînsul patru îndrăciţi, pe care muncindu-i dracii cumplit, strigau către sfînt: „Porunceşte-ne să ieşim de vreme ce ai stăpînire peste noi”. Sfîntul tăcea şi nici cu ochii nu căuta asupra lor, numai se ruga lui Dumnezeu în sine, zicînd: „Miluieşte, Doamne, zidirea Ta”. Căci vedea vicleşugul vrăjmaşului care cu acele cuvinte voia să-l arunce în înălţarea minţii. Astfel, tăcînd sfîntul, au ieşit dracii biruiţi de smerenia lui. Dar cine va spune în amănunţime faptele minunate ale cuviosului părintelui nostru? Cine va număra darul lui Dumnezeu care era într-însul? Cine va spune credinţa lui cea mare şi neîndoită, cu care putea să facă acele mari lucruri? Vremea nu ajunge a povesti.

Dintre cele fără de număr spre folosul nostru şi pentru preamărirea lui Dumnezeu, cel minunat între sfinţii Săi, sînt şi acestea: Odată se aprinse în Bizanţ un foc mare, trimis de mînia lui Dumnezeu, încît ardea cetatea în flăcări, fiind pedepsită pentru păcate şi nu era cu putinţă nicidecum a se stinge văpaia, care ardea toate şi le îngropa în cenuşă. Nu era nici o nădejde ca să poată scăpa vreo casă de ardere, pentru că focul cuprinsese toată cetatea împrejur. Înştiinţîndu-se despre aceasta, Cuviosul Marcel a stat la rugăciune, ridicîndu-şi mîinile sus şi vărsînd lacrimi, îndată s-a potolit focul şi n-a mai înaintat şi s-a salvat jumătate din cetate, pentru că toată puterea focului s-a stins ca de nişte ploi mari prin lacrimile cuviosului.

Un boier mare, Ardavurie, fecior al lui Aspar, cumplit cu obiceiul, iar cu credinţa arian, s-a mîniat asupra unui om de sub stăpînirea sa, cu numele de Ioan, şi a vrut să-l omoare. Iar el, neavînd unde să se ascundă, a fugit în locaşul Sfîntului Marcel.

Ardavurie a trimis slugi după el ca să-l ia de acolo, dar cuviosul nu l-a dat. Iarăşi a trimis boierul cu rugăminţi şi îngroziri să-l ia de acolo şi l-a ameninţat pe sfînt, ca să-i dea pe Ioan, iar Cuviosul i-a trimis înapoi şi pe aceia. Mîniindu-se boierul a trimis ostaşi mulţi ca să scoată cu sila din mănăstire pe Ioan, iar pe cei ce s-ar împotrivi să-i omoare cu sabia. Cînd au înconjurat ostaşii mănăstirea cu săbiile şi voiau să strice ograda, venind fraţii la sfînt, îl rugară cu lacrimi să-l dea pe Ioan ostaşilor ca nu cumva pentru dînsul – ziceau ei – să pierim şi noi cei fără de vină. Cuviosul neascultînd pe fraţi, că era milostiv, nu a vrut să dea pe cel nevinovat în mîinile ucigaşilor. Apoi, luînd arma duhovnicească, adică puterea Sfintei Cruci, cu care îngrădindu-se a ieşit împotriva ostaşilor şi îndată a căzut mare frică peste ei, cînd au văzut Crucea cu raze stălucind ca un soare, iar împrejurul lui, mare văpaie de foc, fulgerînd şi tunînd, încît aruncînd armele s-au înspăimîntat şi au fugit. Auzind acestea, boierul s-a înspăimîntat şi, îmblînzindu-şi mînia, l-a iertat pe Ioan.

De vreme ce s-a pomenit aici de Ardavurie şi de Aspar, tatăl său, este cu cuviinţă a spune sfîrşitul lor, care s-a descoperit cuviosului. Aspar era cu puterea cel mai întîi după împărat, sub a cărui mînă era toată oastea şi avea doi fii, pe Ardavurie şi pe altul mai tînăr, cu numele Patrichie; şi era potrivnic împăratului în multe lucruri. Apoi cu toată casa sa îi era pe ascuns vrăjmaş împăratului şi era foarte rău pentru toată Biserica lui Hristos, pentru că, ajutînd arienilor, făcea mult rău drept-credincioşilor. Iar binecredinciosul şi de Hristos iubitorul împărat Leon, care se numea cel Mare, fiind blînd şi temător de Dumnezeu, a răbdat pînă la o vreme, pe de o parte din nerăutate, iar pe de alta pentru că toată puterea oştii greceşti era în mîna lui Aspar şi aproape toţi erau arieni. Casa acelui rău credincios, fiind gata a se risipi cu cădere de moarte şi a pieri, Cuviosul Marcel a avut un vis: „Un leu se lupta cu un balaur fiind fără măsură de mari, balaurul bătea pe leu cu coada şi-l biruia, iar leul umbla împrejurul balaurului în deşert, neputînd să-i facă nici un rău. Apoi, ostenindu-se amîndoi, s-au odihnit. După puţină odihnă leul căpătînd putere, deodată, ca dintr-un somn deşteptîndu-se, s-a repezit asupra balaurului cu mare mînie şi, trîntindu-l la pămînt, l-a biruit”.

Văzînd aceasta în vis părintele Marcel, a proorocit că Aspar cu toată casa lui va fi pierdut de împărat, căci leul pe care-l văzuse închipuia pe împăratul Leon, iar balaurul cel mare pe Aspar, care cu adevărat ca un balaur muşca şi vătăma credinţa cea dreaptă.

Vedenia şi proorocia sfîntului au luat degrabă sfîrşit, căci: binecredinciosul împărat Leon, vrînd cu bunătatea şi milostivirea sa să împace casa lui Aspar şi din vrăjmaş să-l facă prieten, ba încă sîrguindu-se a-l aduce la sfînta credinţă, a logodit pe fiica sa, Ariadna, cu feciorul lui Aspar, cel mai tînăr, Patrichie, şi voia să-l facă după sine împărat, pentru că el nu avea fecior. Deci gîndea ca pe ginerele său să-l înalţe la împărăţie, dar s-a făcut mare gîlceavă în poporul cel credincios, pentru că se temeau toţi, ca pînă la sfîrşit să fie chinuită Biserica lui Hristos prin vrăjmăşia şi răutatea arienească, căci ginerele împăratului era arian.

Adunîndu-se toţi credincioşii cu episcopii şi cu preoţii, luînd cu ei şi pe bătrînul Marcel, au mers la împărat şi au zis: „Să nu facă aceasta, adică să nu ridice la moştenirea împărătească pe cel rău-credincios, ci mai întîi ginerele împăratului să se lepede de credinţa cea arienească, iar de nu va voi, apoi să nu primească cinstea împărătească”. Împăratul Leon potolind poporul, făgăduia că va aduce pe ginerele său către dreapta-credinţă. Ginerele său, deşi cu vicleşug venise la credinţă, totuşi gîlceava în popor nu înceta.

În acea vreme s-a descoperit răutatea şi vicleşugul lui Aspar, că nu numai coroana împărătească căuta, ci capul împăratului, voind să-l omoare. Deci s-a ridicat tot poporul împotriva casei lui Aspar, nerăbdînd un vicleşug ca acela şi voia să-l piardă cu totul. Iar el, temîndu-se, a fugit cu fiii săi în Calcedon şi s-au închis în biserica Sfintei Muceniţe Eufimia, avînd cu sine mulţime de ostaşi, care au stat împrejurul bisericii, păzind viaţa lui. Dar a fost scos de acolo cu cuvinte împărăteşti de pace şi chemat în cetatea împărătească. Apoi, după puţină vreme, după sfatul împărătesc, Aspar împreună cu fiul său Ardavudie au fost omorîţi de Zenon. Patrichie, ginerele împăratului, a fost trimis în surghiun, iar Ariadna, fiica împăratului, a fost luată de Zenon, care mai pe urmă a luat împărăţia grecească după Leon. Astfel neamul cel de balaur, casa lui Aspar zic, a pierit cu sunet, fiind biruit de leu, după proorocia sfîntului. Dar noi iarăşi să ne întoarcem la Sfîntul Marcel.

Cînd mergea poporul la împăratul Leon, cu episcopii şi preoţii, avînd cu dînşii pe acest părinte ca pe un înţelept şi prea- ales povăţuitor, mulţi din cei vrednici, au văzut pe îngerul lui Dumnezeu în chip de tînăr preafrumos, în haine albe şi încins cu brîu de aur, mergînd împreună cu Sfîntul Marcel şi sprijinindu-l de mîna lui. Astfel l-au văzut toată vremea, cînd mergea acolo cu poporul şi iarăşi cînd se întorcea de acolo pînă la uşa chiliuţei sale, unde s-a făcut nevăzut. De aici arătat este, că era iubit de Dumnezeu acest fericit părinte, căci pe îngerii Săi îi trimitea spre slujbă ca să-l ducă în cale şi să-l păzească. Astfel se împlineau asupra lui cele zise: Va porunci pentru Tine îngerilor Săi, ca să Te păzească în toate căile Tale, pe mîini Te vor lua, ca nu cumva să se împiedice de piatră piciorul Tău.

Acum este vremea să spunem şi sfîrşitul Cuviosului. Şaizeci de ani săvîrşind cuviosul în nevoinţele monahiceşti, s-a apropiat de fericitul său sfîrşit, petrecînd toate zilele vieţii sale cu plăcere de Dumnezeu. Şi s-a asemănat proorocilor, prin mai înainte-vedere; patriarhilor, prin credinţă şi nădejde neîndoită spre Dumnezeu, şi mucenicilor prin omorîrea trupului, cea din toate zilele. Apoi s-a asemănat lui Moise întru vedere de Dumnezeu şi în dar, precum s-a zis mai sus, fiind deopotrivă lui David în blîndeţe, lui Petre Apostolul în rîvnă, lui Ioan întru feciorie şi în ştiinţă şi tuturor Apostolilor în darul tămăduirilor; căci era izvor tuturor tămăduirilor şi rîu al facerilor de bine cele cu minune.

Zăcînd pe patul durerii, plîngea mulţimea fraţilor, înconjurîndu-l, între care era unul cu numele Luchian, de neam boieresc, care trecînd cu vederea toate cele lumeşti, venise la viaţa monahicească, sporind în faptele cele bune mai mult decît alţii. Acela, plîngînd, ruga pe sfînt ca să nu-l lase singur fără de cîrmă în marea acestei vieţi, spre a se pierde în valurile ispitei, ci să-l ia şi pe el. Iar cuviosul, căutînd spre dînsul, a zis: „Îndrăzneşte, fiule, pentru că, după ducerea mea, degrabă vei veni după mine”. Şi s-au adunat de prin mănăstirile cele din jur egumenii şi fraţii, precum şi arhiereii şi boieri din Constantinopol ca să-l cerceteze şi să-i dea sărutarea cea mai de pe urmă. El, dînd fiecăruia învăţătura ce se cădea şi multe vorbind spre folosul sufletului şi pentru viaţa cea veşnică, s-a rugat ca să se depărteze de la dînsul, zicînd că vrea să doarmă puţin. Depărtîndu-se toţi, a adormit cu somnul cel fericit şi cu odihna cea veşnică, dîndu-şi sufletul său în mîinile lui Dumnezeu şi l-au pus cu cinste în biserica pe care el însuşi a zidit-o.

Fericitul Luchian plîngînd deasupra gropii lui, în a cincea zi i s-a arătat cuviosul în vedenie, zicînd: „Pentru ce te mîhneşti? Nu crezi că am rugat pentru tine pe Dumnezeu, ca şi tu fără de zăbavă să fii împreună cu mine?”. După acea vedenie, a treia zi s-a odihnit întru Domnul şi Luchian, mai trăind după părintele şi învăţătorul său opt zile. Astfel, Cuviosul Marcel şi după moartea sa a împlinit proorocia sa, degrabă luînd după sine, precum a făgăduit, pe iubitul ucenic Luchian şi împreună cu sfinţii cu care s-a asemănat, s-a dus înaintea Stăpînului Său cel mai sfînt decît toţi sfinţii, în veselie şi în bucurie veşnică, Căruia şi noi ne închinăm, ca să ne învrednicim prin rugăciunile sfîntului şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Cuvioşii Părinţi Marcu şi Teofil de la Pecerska

Adaugat la ianuarie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 11, 2026

Lui Iezechil, proorocul, mai întîi, iar mai pe urmă celui de la pieptul lui Hristos, adică Sfîntului Ioan, s-a arătat în chipuri îngereşti o fiinţă, între celelalte, avînd asemănarea de leu. Potrivit este semnul acesta tainic la Sfîntul Marcu din Pecersca, căci precum leul deşteaptă puii prin glasul său, astfel şi glasului acestui cuvios i-a dat Dumnezeu o putere ca aceasta, încît şi fraţii cei morţi se deşteptau şi-l auzeau. Pe lîngă aceasta e drept a se socoti cuviosul acesta în ceata îngerească, căci chipul îngeresc, în rînduiala monahicească purtîndu-l cu vrednicie, asemenea cu îngerii a vieţuit, precum mărturiseşte viaţa lui cea plină de cuviinţă, pentru care începutul povestirii îl facem astfel:

Vremea nevoinţei acestui fericit Marcu, mai mult decît toate semnele, mărturiseşte acest lucru vrednic de laudă, că în vremea lui s-au adus cinstitele moaşte ale Cuviosului părintelui nostru Teodosie, din peşteră în sfînta biserică cea mare. Acest fericit, luînd sfîntul şi îngerescul chip monahicesc, vieţuia în peşteră, săpînd într-însa locuri multe cu mîinile sale, nu numai spre îndeletnicire la rugăciune, ci şi spre îngroparea fraţilor care mureau, şi pe spatele său scoţînd ţărîna afară. Astfel se ostenea totdeauna în lucrul cel plăcut lui Dumnezeu, aşteptînd plată multă din ceruri, iar de pe pămînt nimic nu voia să ia.

Dacă cineva cu sila, pentru dragoste îi dădea ceva, pentru săparea mormîntului, ceea ce lua, îndată dădea săracilor. Apoi îşi pusese fericitul pe mijlocul său nişte fiare, pe care în toate zilele vieţii sale le purta, fiind ziua şi noaptea la rugăciune, iar de rugăciunea cea de-a pururea nu despărţea ceea ce Dumnezeu a împreunat, adică postirea cea mare, de vreme ce şi apă bea cu măsură, din măsura cea dreaptă a crucii celei de aramă. Astfel pe vrăjmaşul său care se lupta asupra duhului, desăvîrşit l-a biruit, nu numai prin temniţă, ci şi prin osteneli şi legături, prin nedormire şi foame. Şi-a omorît, zic, trupul său, nu numai în peştera cea întunecată, ci prin săpare şi prin încingerea cu fier, prin priveghere şi post. Astfel în chip îngeresc, ca un fără-de-trup, s-a arătat, încît nu se temea de moarte, ci mai degrabă moartea se temea de glasul lui, ca de trîmbiţa arhanghelului. Deci, Cuviosul părintele nostru Marcu a luat putere de a face minuni, încît şi morţii ascultau porunca lui, lucru care prin multe semne s-a mărturisit.

Odată, săpînd un mormînt după obicei, a slăbit şi a lăsat locul strîmt şi nelărgit. Atunci s-a întîmplat unuia din fraţi, de s-a îmbolnăvit şi a murit şi nu era alt loc de îngropare decît numai acolo. Deci au dus pe mort în peşteră şi abia au putut să-l pună în acel loc strîmt. De aceea s-a făcut cîrtire asupra lui Marcu căci nu puteau să îngrijească pe mort, nici untdelemn să toarne peste dînsul, din cauza locului strîmt. Cuviosul se închina cu smerenie la toţi, zicînd: „Iertaţi-mă, părinţilor, căci pentru neputinţa mea nu l-am sfîrşit”. Iar ei foarte mult îl dosădeau. Drept aceea fericitul a zis mortului: „De vreme ce locul este strîmt, mişcă-te singur, frate, şi, luînd untdelemn, toarnă pe tine”. Mortul, întinzînd mîna puţin, s-a ridicat şi luînd untdelemn a turnat pe sine în chipul crucii, pe faţă şi pe piept şi iarăşi a dat vasul înapoi. Apoi el, înaintea tuturor cu rînduială culcîndu-se, a adormit, iar această minune văzîndu-se, pe toţi i-a cuprins spaimă şi cutremur.

Alt frate, bolind mult, a murit, iar unul din prieteni, ştergîndu-l după obicei cu buretele, a mers în peşteră, vrînd să vadă locul unde avea să se puie trupul iubitului său şi a întrebat pe fericitul Marcu, iar acesta i-a răspuns: „Mergi, spune fratelui ca să aştepte pînă mîine, pînă ce voi săpa locul şi atunci se va duce la odihna veşnică”. Iar fratele a zis lui Marcu: „Părinte, eu şi cu buretele i-am şters trupul lui, fiind mort. Cui îmi porunceşti să spun aceasta?”. Dar Marcu iarăşi a zis: „Iată, locul îl vezi, dar este nepregătit; îţi grăiesc, mergi de spune celui mort astfel: Păcătosul Marcu îţi zice, să mai stai încă astăzi aici şi mîine te vei duce, frate, la doritul tău Hristos, pînă ce îţi voi găti locul şi te voi înştiinţa.

Ascultînd fratele, a mers la mănăstire şi a aflat pe toţi fraţii săvîrşind obişnuita cîntare asupra mortului. Atunci a zis către cel mort: „Frate Marcu, îţi grăieşte că locul încă nu-ţi este pregătit, să mai aştepţi încă pînă dimineaţă”. Cînd a zis acestea, toţi mirîndu-se, îndată au văzut mortul şi sufletul întorcîndu-se în trupul său şi a rămas viu într-acea zi şi într-acea noapte, însă n-a grăit nimănui nimic, ci privea numai cu ochii deschişi. A doua zi, fratele acela ce venise înainte, a mers la peşteră ca să afle dacă s-a gătit locul. Sfîntul i-a zis: „Mergînd, spune celui ce a înviat: Marcu îţi zice să laşi acum viaţa aceasta vremelnică şi să treci la cea veşnică. Dă-ţi duhul tău lui Dumnezeu, iar trupul să se pună aici în peşteră, cu sfinţii părinţi, căci, iată, locul este gata.” Mergînd fratele, i-a spus toate celui ce înviase. Apoi, îndată închizîndu-şi ochii, şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu şi astfel cu cinste a fost pus în peşteră, la locul cel gătit. De această preaslăvită minune toţi mirîndu-se, cum fericitul a înviat din morţi cu cuvîntul şi iarăşi cu cuvîntul l-a răposat, au preamărit pe Dumnezeu.

Doi fraţi erau în aceeaşi mănăstire a Pecerscăi, însoţiţi cu dragostea inimii, care din tinereţe un gînd şi o rîvnă aveau spre Dumnezeu: Ioan şi Teofil. Aceştia au rugat pe fericitul Marcu ca să le gătească un loc de obşte, spre îngroparea lor cînd Domnul va porunci. După multă vreme, Teofil, cel mai mare frate, s-a dus undeva cu trebuinţa mănăstirească, iar cel mai tînăr, Ioan, bine plăcînd lui Dumnezeu s-a îmbolnăvit şi a murit şi l-au pus în peşteră la locul cel gătit. Apoi, după cîteva zile s-a întors din călătorie Teofil şi, înştiinţîndu-se despre moartea fratelui său, s-a întristat foarte şi, luînd pe unii cu sine, s-a dus în peşteră, vrînd să vadă pe cel ce murise, în ce loc este pus.

Văzînd că este pus în mormîntul cel de obşte, la locul de mai sus, nu i-a plăcut şi cîrtea împotriva fericitului Marcu, zicîndu-i: „Pentru ce l-ai pus aici în locul meu de vreme ce eu sînt mai bătrîn decît el?”. Iar fericitul, smerit fiind, se pleca lui, zicîndu-i: „Iartă-mă, frate, căci am greşit”. Apoi, întorcîndu-se spre cel ce murise, i-a zis: „Frate, scoală-te, dă locul acesta fratelui tău celui mai bătrîn, iar tu să te culci la locul cel mai de jos”. Îndată, după cuvîntul fericitului, mortul s-a sculat şi s-a culcat la locul cel mai de jos, iar cei ce merseră cu dînsul se spăimîntară foarte. Atunci, fratele care cîrtise asupra cuviosului a căzut la picioarele lui, zicîndu-i: „Am greşit, părinte, mişcînd pe fratele din loc, mă rog ţie, porunceşte ca iarăşi să se culce acolo”.

Fericitul i-a răspuns: „Domnul Însuşi, ridicînd vrajba dintre noi pentru cîrtirea ta, ca nu totdeauna vrăjmăşuind, să ţii răutate asupra mea; El a făcut aceasta cu trupul mortului acestuia, căci a arătat şi după moarte dragostea ce are pentru tine, dîndu-ţi întîietatea şi s-a sculat din partea cea mai de sus a mormîntului, care de obşte s-a gătit vouă. Pentru că a scula morţii este dumnezeiesc lucru, iar eu sînt un om păcătos. De aceea nu pot singur de la mine fără pricină să zic acestui mort: Scoală-te şi culcă-te iarăşi în locul de mai sus. Să-i porunceşti tu lui, dacă te va asculta. Însă şi aceasta s-o ştii, că ţi se cădea să nu ieşi din viaţă şi îndată să-ţi moşteneşti întîietatea, ci, de vreme ce nu eşti gata de ieşire, mergi de te îngrijeşte de mîntuirea sufletului tău şi după puţine zile aici te vor aduce”.

Acestea auzind, Teofil s-a întristat foarte şi s-a înfricoşat, socotind că îndată căzînd acolo va muri, şi nici nu nădăjduia să mai ajungă la mănăstire. Apoi, abia venindu-şi în sine, a mers la chilia sa, fiind cuprins de plîngere nemîngîiată. A împărţit toate ale sale cele de nevoie, lăsîndu-şi numai o rasă şi o mantie şi în toate zilele aştepta ceasul morţii, dar nimeni nu putea ca să-i astîmpere amarul plîns, ci acei ce voiau a-l mîngîia, spre mai mare tînguire îl porneau şi nici nu puteau a-l sili să guste ceva din bucatele cele dulci, ci lacrimile îi erau pîine, ziua şi noaptea.

Sosind ziua cu lacrimi îşi spăla faţa şi zicea: „Nu ştiu de voi ajunge seara”. Iar noaptea venind, iarăşi cu lacrimi ochii săi îi închidea, zicînd: „Cine ştie de voi ajunge pînă dimineaţă, căci mulţi din somn dimineaţa n-au ajuns seara şi mulţi dormind nu s-au sculat din pat. Apoi cum să nădăjduiesc a fi viu, eu care am luat înştiinţare că peste puţină vreme mă voi sfîrşi”. Tefil se ruga deci către Domnul ca să-i dea după îndurările Sale vreme de pocăinţă, pururea flămînzind şi plîngînd, şi astfel mulţi ani făcînd, atît de mult îşi subţiase trupul, încît şi membrele lui puteau a le număra şi din multă plîngere se lipsise de lumina ochilor.

Cuviosul părintele nostru Marcu, cunoscîndu-şi ceasul ducerii sale către Domnul, a chemat pe Teofil şi i-a zis lui: „Iartă-mă, frate, mulţi ani te-am mîhnit şi te roagă lui Dumnezeu pentru mine, că iată, acum mă duc din lumea aceasta. Iar de voi lua îndrăzneală nu voi uita să mă rog pentru tine, ca să ne învrednicească Domnul, ca amîndoi văzînd acolo pe Sfînta Sa faţă, să ne vedem unul pe altul şi să petrecem acolo, la locul cuvioşilor părinţilor noştri Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi”.

Teofil cu plîngere i-a răspuns: „Pentru ce mă laşi, părinte? Sau ia-mă cu tine, sau dă-mi aici vedere. Ştiu că pentru păcatele mele căzînd în peşteră aş fi murit înaintea ta, cînd ai ridicat pe fratele cel mort. Dar Domnul m-a cruţat, pentru sfintele tale rugăciuni, aşteptîndu-mi pocăinţa, deci şi acum poţi să-mi dai ceea ce te rog, sau să mă iei cu tine către Domnul, sau să văd”. Cuviosul Marcu i-a zis: „Frate, să nu te mîhneşti, că pentru Dumnezeu ai orbit cu ochii trupeşti, iar cu cei duhovniceşti vezi înţelepciunea cea adevărată. Eu mai mult am voit ca să fiu pricina orbirii tale, că ţi-am spus despre moarte, vrînd să-ţi fie de folos sufletului şi înalta cugetare trupească spre smerenie s-o aduc. Căci inima înfrîntă şi smerită (nu aceea ce se laudă cu întîietate) Dumnezeu nu o va urgisi. Pentru aceea nu-ţi este de trebuinţă să vezi lumina aceasta de puţină vreme, dar cere la Domnul să vezi slava Lui în lumina cea pururea fiitoare. Să nu doreşti de moarte, că va veni chiar cînd n-ai voi. Însă acesta va fi semnul ducerii tale, că, mai înainte cu trei zile de sfîrşitul tău, vei vedea şi aşa te vei duce la Domnul şi acolo vei vedea lumina cea nesfîrşită şi slava cea negrăită”.

Această nemincinoasă proorocire despre sfîrşitul lui Teofil lăsînd-o Cuviosul părintele nostru Marcu, a sfîrşit întru Domnul viaţa sa cea vremelnică de pe pămînt şi ca un poruncitor al morţilor şi prooroc, cu Domnul nostru Iisus Hristos începătorul învierii şi cu toţi sfinţii prooroci a început veşnica viaţă. Moaştele lui făcătoare de minuni sînt puse în peşteră, unde şi-a săpat singur mormîntul şi dau neîmpuţinate tămăduiri tuturor celor ce cu credinţă se duc la cinstita lui raclă. Acolo se află şi fiarele ce le purta pe sine cuviosul şi crucea cea de aramă din care bea apă, pe care cu buzele sale atît de mult a sfinţit-o, încît s-a făcut şi aceea făcătoare de minuni, căci cîţi credincioşi veneau şi beau apă sfîntă din acea Sfîntă Cruce, primeau mai presus de fire nemincinoasă tămăduire la neputinţele lor.

Fericitul Teofil avînd rană în inima sa, a vrut mîhnire îndoită, tînguindu-se cu amar şi de despărţirea părintelui şi povăţuitorului său, Cuviosul Marcu, şi de sfîrşitul său, pe care îl aştepta în toate zilele, aducîndu-şi aminte de proorocia aceluiaşi fericit de care se despărţise; deci vărsa izvoare de lacrimi care mai mult i se înmulţeau. Avea un obicei fericitul Teofil: cînd se îndeletnicea la rugăciune şi îi veneau lacrimile, atunci punea un vas şi plîngea deasupra lui, pe care îl umpluse de lacrimi de atîţia ani. Apoi, venindu-i lumina ochilor şi văzînd, după făgăduinţa Cuviosului Marcu, a cunoscut că sfîrşitul său era aproape. Drept aceea a început a se ruga lui Dumnezeu mai cu osîrdie, ca să-i fie primite lacrimile.

Ridicîndu-şi în sus mîinile, zicea aşa: „Stăpîne, iubitorule de oameni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, Care nu voieşti moartea păcătosului şi aştepţi întoarcerea lui, Tu, Care ştii neputinţa noastră, Împărate preasfinte, Mîngîietorule cel bun, sănătatea bolnavilor, mîntuirea păcătoşilor, întăritorule al celor slabi, scăparea căzuţilor, mă rog Ţie în ceasul acesta, arată spre mine, nevrednicul, mila Ta; primeşte vărsarea amarelor mele lacrimi şi varsă spre mine, păcătosul, noianul milostivirii Tale cel nedeşertat, ca să nu mă ispitesc de vămile din văzduh, nici să mă stăpînesc de domnii întunericului, pentru rugăciunile marilor, plăcuţilor Tăi, cuvioşii părinţii noştri: Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi şi ale tuturor părinţilor celor ce din veac bine ţi-au plăcut Ţie”.

Grăind aceasta fericitul Teofil, iată că a stat înaintea lui îngerul Domnului în chip de tînăr frumos, zicîndu-i: „Bine te rogi Teofile, dar de ce te lauzi cu deşertarea lacrimilor adunate în vas?”. Atunci îndată i-a arătat un vas mai mare decît acela, plin de frumoasă mireasmă, ca nişte mir de mult preţ şi a zis: „Iată, din ale tale lacrimi pe care în rugăciunea către Dumnezeu le-ai vărsat din inimă şi le-ai şters cu mîna, sau cu haina, sau cele ce au căzut pe pămînt din ochii tăi – pe acelea toate le-am adunat în vasul acesta şi le-am păzit cu porunca Stăpînului şi Făcătorului meu. Acum sînt trimis să-ţi spun ţie bucurie, că te duci la Cel ce a zis: Fericiţi cei ce plîng, că aceia se vor mîngîia. Zicînd acestea şi lăsîndu-i vasul, s-a făcut nevăzut.

Fericitul Teofil, chemînd pe egumen, i-a spus arătarea şi vorbele îngerului, şi i-a arătat apoi şi cele două vase pline cu lacrimi, unul al său, iar altul îngeresc, mai frumos mirositor ca aromatele şi s-a rugat să i le toarne peste trupul său după moarte. A treia zi, după ce a căpătat vederea sa, s-a dus către Domnul spre vederea dumnezeirii celei în trei firi, iar cinstitul lui trup l-au pus în peşteră după vrednicie cu iubitul său frate, fericitul Ioan, aproape de Cuviosul Marcu, şi l-a uns din vasul cel îngeresc, încît toată peştera s-a umplut de bună mireasmă. Pe urmă a turnat şi celălalt vas de lacrimi pe dînsul, ca cel ce a semănat lacrimi pe pămînt să secere în cer bucurie, pe care a cîştigat-o prin mijlocirea Cuviosului şi povăţuitorului său Marcu Peştereanul, făcătorul de minuni şi cu darul lui Dumnezeu a toată mîngîierea Celui în Treime lăudat, Căruia I se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.