Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Cuviosul Marcel, egumenul Mănăstirii Neadormiţilor

ianuarie 11, 2007 Categoria: Calendar

Cuviosul Marcel era din cetatea Apamiei Siriei, din părinţi bogaţi şi de bun neam. Rămînînd orfan de părinţi din fragedă copilărie, nu s-a abătut la dezmierdări necuviincioase, nici nu a cheltuit părinteasca bogăţie în pofte trupeşti, precum au obicei tinerii, ci întîi s-a dus în Antiohia cea mare pentru învăţătura filosofiei. Dobîndind dascăl iscusit şi învăţat degrabă a deprins bine toată filosofia. Apoi, a poftit şi iubirea de înţelepciune cea duhovnicească şi de aceea voia să meargă la Efes, auzind că se află acolo mulţime de bărbaţi desăvîrşiţi în faptele cele bune. Ieşind din Antiohia, a împărţit săracilor mai întîi toată moştenirea sa ce o avea de la părinţi în Apamia. Apoi, trecînd cu vederea toate cele lumeşti, a ajuns la Efes. Acolo, petrecînd lîngă un iubitor de Dumnezeu, se povăţuia cu faptele bune de la robul lui Dumnezeu Promot, care se afla întru atîta desăvîrşire, încît prin uşile încuiate intra în bisericile Domnului, la rugăciunea cea de noapte.

Deci, de la acela şi de la ceilalţi bărbaţi sfinţi, care se aflau acolo, fericitul Marcel, uitîndu-se spre viaţa lor cea plină de fapte bune, aduna mult folos; ca şi din multe feluri de flori, împletindu-şi cunună, în fel de fel de fapte bune se învăţa, avînd acolo felurite chipuri ale vieţii celei cu plăcere de Dumnezeu. Vieţuind împreună în sărăcia cea de bunăvoie, îşi agonisise cele de trebuinţă trupului său din osteneala mîinilor sale, căci ştia să scrie frumos. Toată noaptea o petrecea la rugăciune, iar ziua la scrierea cărţilor, pentru care luînd preţul, numai cît îi trebuia cheltuia la nevoile sale, iar restul le împărţea săracilor. Astfel au fost începuturile vieţii lui, celei cu fapte bune.

Auzind despre ava Alexandru în Vizantia, că este preaînţelept cu cuvîntul şi mare cu lucrul, îndestulat spre mîntuirea multor suflete, Marcel, lăsînd Efesul, s-a sîrguit a merge către acela. Într-acea vreme fericitul Alexandru, împreună cu fraţii săi, petreceau lîngă biserica Sfîntului Mina. Apoi lîngă marginea Mării Negre a zidit o mănăstire preacinstită, în care cu adevărat a aşezat o rînduială nouă, însă mai frumoasă decît altele, ca astfel neîncetat, ziua şi noaptea, să se slăvească Dumnezeu prin cîntarea psalmilor; şi cîntau fraţii în biserică schimbîndu-se pe ceasuri.

Venind Marcel în Vizantia, s-a cunoscut cu unul din fraţii acelui locaş, cu numele Iacov. Acesta a adus pe Marcel la ava Alexandru şi l-a îmbrăcat în rînduiala monahicească, văzînd mai înainte într-însul darul lui Dumnezeu. Apoi a proorocit despre dînsul ceva dumnezeiesc, zicînd despre amîndoi, adică despre Iacov şi despre Marcel, astfel: „Andrei a urmat mai întîi lui Hristos, dar Ioan l-a ajuns pe el. Pe Iacov socotindu-l ca pe Andrei, iar pe Marcel ca pe Ioan, căci îi vedea pe amîndoi cu un duh arzînd de dragostea către Dumnezeu; deşi Iacov era ca Andrei, purtînd jugul lui Hristos, însă Marcel fiind ca Ioan, în multe daruri l-a covîrşit pe Iacov. Căci era cu adevărat la un chip cu Sfîntul Ioan, feciorelnicul şi cuvîntătorul de Dumnezeu, cu fecioria sa cea fără de prihană şi cu înţelepciunea cea de Dumnezeu insuflată.

Nevoindu-se în locaşul acela vreme îndelungată şi cîştigînd darul mai înaintei-vederi, a văzut mai dinainte moartea dascălului său, care era să fie degrabă, adică a lui ava Alexandru, spunînd că după moartea aceluia se va da lui cinstea începătoriei. Dar el fiind tînăr, nevoind să stăpînească pe cei mai bătrîni şi să-i aibă spre ocîrmuire – pentru că iubea mai vîrtos să fie ocîrmuit de alţii -, a ieşit pe ascuns din mănăstire şi înconjura laturile cele dimprejur, cercetînd pe sfinţii părinţi, care în multe chipuri se nevoiau şi primea de la fiecare deosebit folos. În acea vreme dumnezeiescul Alexandru s-a dus către Domnul şi a fost căutat Marcel de toţi fraţii, cu un gînd să-l pună pe Marcel în locul lui Alexandru, şi, negăsindu-l, se întristară.

Apoi pe un oarecare Ioan, bărbat bătrîn cu bună înţelegere, căruia şi acel fericit Iacov i-a dat loc pentru cinstea cărunteţei sale şi pentru buna înţelegere cea desăvîrşită, l-a pus egumen al locaşului. Despre acesta înştiinţîndu-se Sfîntul Marcel, îndată s-a întors în locaşul său şi s-au bucurat fraţii de întoarcerea sa. Iar lui ava Ioan îi era iubit, căci foarte mult îi era de trebuinţă şi de ajutor în locaşul său, ca mîna lui cea dreaptă. După cîtăva vreme ava Ioan, cu sfatul unui iubitor de Dumnezeu, a mutat mănăstirea la un loc mai fără de zgomot, care era în Bitinia, aproape de ţărmuri, ce se numea Irineos, care va să zică paşnic, căci cu adevărat acel loc era paşnic şi liniştit pentru petrecerea monahilor, fiind departe de tulburările şi gîlcevile poporului. Deci, s-a mutat cu mănăstirea şi acea lege frumoasă pe care o aşezase Cuviosul Alexandru. Adică, mărind pe Dumnezeu ziua şi noaptea, prin cîntări de psalmi în biserică, schimbîndu-se fraţii pe rînd la aceasta, pentru care pricină acea mănăstire şi pînă acum se cheamă a Neadormiţilor.

Acolo s-a încredinţat lui Marcel toată ocîrmuirea şi grija mănăstirească, ca unui credincios în toate şi iscusit întru toată slujba, căruia chiar şi începătoria degrabă era să i se încredinţeze. Despre acest lucru singur mai înainte vedea cu ochii cei mai înainte-văzători, însă şi altora le era descoperit de la Dumnezeu acel lucru. Căci egumenul unei mănăstiri, care era acolo aproape, cu numele Macedonie, nu acel Macedonie care era luptător contra Sfîntului Duh, ci altul – pentru că acela era din numărul celor lepădaţi, iar acesta unul din cuvioşi, bărbat mai înainte-văzător, acesta a proorocit fericitului Marcel, că are să fie nu numai păstor al oilor celor cuvîntătoare, ci şi numele lui va fi slăvit peste tot pămîntul, pentru mulţimea şi sfinţenia faptelor lui cele bune. Mulţi dintre elini, din romani şi din barbari, prin învăţătura lui, lăsînd rătăcirea părintească, s-au întors către Dumnezeu şi L-au preamărit.

Acestea auzindu-le, Cuviosul Marcel s-a întors în mănăstire. Dar mai înainte de a ajunge el acolo, aveau fraţii între dînşii o împotrivire şi o prigonire ca aceasta pentru dînsul. Adică, unii îl lăudau către egumen, zicînd că pentru smerenie a fugit cînd era să moară ava Alexandru, ca să nu-l facă pe dînsul egumen; iar alţii, care erau mai trîndavi, ziceau – neştiind fapta bună a lui Marcel – căci cunoscînd că era să aleagă egumen pe Ioan, a fugit ca să nu-i fie ruşine pe urmă. Acestea le ziceau fraţii ca nişte oameni, iar Hristos Însuşi Adevărul a pus în mintea egumenului şi a zis acestea ca să arate fapta bună a lui Marcel: „Nu este trebuinţă ca să vă prigoniţi în zadar, căci eu cunosc pe bărbatul acesta mult îmbunătăţit, precum vă veţi încredinţa dimineaţă”.

În acea vreme mănăstirea era foarte săracă şi monahii erau prea iubitori de străini. De aceea au făcut o moară şi au cumpărat un asin bătrîn, ca, slujind la moară, să facă pîine pentru străini. Egumenul, chemînd pe Marcel, i-a zis: „Ştiindu-te sîrguitor, îţi dau grija asinului şi aceasta să nu crezi că e o slujbă uşoară, căci este de nevoie şi trebuincioasă, şi orice slujbă vei face asinului, va fi de folos nouă tuturor. Dacă dobitocul se va trece cu vederea şi noi şi străinii ne vom lipsi de pîine”. Aceasta, a socotit oarecare din monahi, s-a făcut ca Marcel să se arate ocărîtor; dar minunatul Ioan, ştiind ceea ce are să fie, i-a poruncit astfel. Pentru aceea cuviosul nu numai că a primit slujba, ci cu dragoste şi cu osîrdie a dat şi în scris ca să fie îndatorat la slujba asinului cît va trăi de-a pururea pomenitul.

Aşa slujea asinului totdeauna cu atîta sîrguinţă şi îngrijire, încît se minunau toţi şi se spăimîntau de smerenia lui cea înaltă. Apoi a fost rugat de fraţi să înceteze de a mai paşte pe cei necuvîntători, vrednic fiind a se face păstor celor cuvîntători. Nu după multă vreme ava Ioan ducîndu-se către Domnul, fericitul Marcel a fost pus egumen al Mănăstirii Neadormiţilor şi era foarte milostiv către cei săraci, hrănind în toate zilele mulţime de flămînzi. Dumnezeu ajuta scopului lui bun, căci precum a înmulţit odinioară cele cinci pîini şi doi peşti, dînd hrană la cinci mii de oameni, aşa şi în locaşul lui Marcel bucatele cele puţine le înmulţea prin minune nevăzută, încît ajungea nu numai fraţilor hrana, ci şi mulţimii săracilor şi străinilor, spre ospăţul cel de toate zilele, precum mai pe urmă vom arăta.

Înmulţindu-se turma cea cuvîntătoare şi în toate zilele adăugîndu-se numărul fraţilor, era de trebuinţă păstorului să mai lărgească ograda, să facă locaş de rugăciune mai mare, ca să fie mai multă hrană, precum şi altele care se cuvin vieţii omeneşti, pentru atîţia bărbaţi duhovniceşti, care se adunaseră la dînsul – care era ca o oglindă a faptelor cele bune. El atunci toate le-a cheltuit spre hrana săracilor, iar Dumnezeu, spre Care îşi pusese nădejdea, nelăsînd pe cei ce-I slujesc Lui, a rînduit cele de trebuinţă lor în acest chip.

Un tînăr oarecare, cu numele Faretie, fiu al unui mare boier din Roma, foarte bogat, iubind viaţa după Dumnezeu, a pus gînd să se facă monah, ca să dobîndească desfătarea cea veşnică. Defăimînd slava cea deşartă şi toată odihna trupească, a luat pe slugile şi bogăţia sa şi a venit la Cuviosul Marcel, cerînd să se facă monah, apoi a dăruit mănăstirii toate bogăţiile sale. Cuviosul, cunoscînd ca un prooroc că nu numai boierul, ci şi slugile lui vor să sporească în fapte bune, l-a îmbrăcat în chip monahicesc, împreună cu slugile lui. Cu acea avere mai întîi a zidit o biserică nouă din piatră, foarte frumoasă şi foarte mare, apoi a înnoit toată ograda mănăstirii şi mulţime de chilii vechi. Încă şi o bolniţă răsfăţată s-a zidit, asemenea şi case de străini; şi s-au săvîrşit bine toate zidirile ce se cuveneau. Apoi s-a agonisit hrană şi îmbrăcăminte şi altele de trebuinţă mănăstirii din averea aceea. Astfel, Dumnezeu, purtătorul de grijă a toate, celor ce căutau mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui acestea toate le-a adăugat.

Pretutindeni străbătea vestea despre Cuviosul Marcel şi despre orînduiala mănăstirii Neadormite, încît mulţi rîvneau orînduiala aceea, luînd povăţuitori de la dînsul. Precum ieşeau rîurile din Edem aşa pornea din locaşul lui Marcel, prin toate mănăstirile şi toate cetăţile, orînduiala şi obiceiurile cele monahiceşti, precum şi cîntarea Bisericii cea neîncetată. Puteai vedea în fiecare mănăstire egumen din locaşul lui Marcel şi toată orînduiala din mănăstirea Neadormiţilor; încît tuturor mănăstirilor care se aflau în părţile acelea, Sfîntul Marcel le era începător de rînduială, arhimandrit, dătător de lege şi îndreptător. Mulţi, după proorocirea lui Macedonie mai înainte-văzătorul, se aduceau către Dumnezeu din rătăcirea elinească, prin ducerea de mînă a lui Marcel. Apoi, cetele îngerilor celor pămînteşti cei ce ziua şi noaptea cîntă lui Dumnezeu se înmulţeau. Însă acum este vremea a spune şi despre unele din minunile lui Marcel.

Trei episcopi fiind robiţi de barbari, apoi izbăvindu-se din robie, se întorceau întru ale lor. Dar, de vreme ce le era calea pe lîngă locaşul lui Marcel, s-au abătut la cuviosul. Iar el, primindu-i cu dragoste şi odihnindu-i, cînd au vrut să plece a vrut să le dea ceva de cheltuială pe cale, pentru că erau foarte săraci. Chemînd pe economul cu numele de Iulian, l-a întrebat cîţi bani are în cămară? Iar el a zis: „Zece arginţi”. Deci a poruncit cuviosul să-i dea toţi acelor episcopi săraci. Dar el le-a dat numai cîte unul, iar pe ceilalţi i-a oprit pentru trebuinţele mănăstirii. Sfîntul, văzînd mai înainte cu duhul, a chemat pe econom şi i-a poruncit să dea şi ceilalţi arginţi episcopilor. Mergînd economul le-a mai dat încă cîte doi şi a făcut nouă, iar pe al zecelea l-a oprit, pentru săracii care veneau în toate zilele.

După aceasta un om oarecare, iubitor de Dumnezeu, a venit la cuviosul şi i-a dat lui, spre cheltuiala mănăstirii, nouăzeci de talanţi de aur. Chemînd Cuviosul Marcel pe Iulian economul, se mînia asupra lui, mustrîndu-i sgîrcenia şi a zis: „Iată, vrea Dumnezeu, prin mîna acestui om drept-credincios, să ne trimită o sută de talanţi de aur. Dar, de vreme ce tu neascultînd porunca mea, ai oprit un argint, pentru aceea Chivernisitorul cel de obşte al tuturor, Care vrea să ne răsplătească nouă însutit, ne-a lipsit de cei zece talanţi”. Iar economul, ruşinîndu-se, a căzut la picioarele lui şi îşi ceru iertare. Acest Iulian mai tîrziu a fost mitropolit al Efesului şi a avut viaţa plăcută lui Dumnezeu.

Cuviosul avea şi darul tămăduirilor. Pe Elpidie monahul, care avea o rană cumplită în gură, numai cu o singură atingere l-a vindecat. Pe Ştefan monahul, care avea mare încuiere a stomacului, încît nici un fel de doctorie nu-l putea ajuta, prin atingerea sa, pipăindu-i pîntecele şi spatele, l-a vindecat. Economul Iulian, cel mai sus pomenit, îmbolnăvindu-se şi fiind aproape de moarte, îndoită tămăduire i-a dat, adică trupească şi sufletească, învăţîndu-l mai întîi, precum se cădea, să nu fie neascultător la cele poruncite, nici să nădăjduiască spre adunarea cea vremelnică, ci să aibă nădejde în Dumnezeu, Care pentru toţi deopotrivă se îngrijeşte; şi aşa îndreptînd sufletul lui, i-a ridicat din patul durerii şi trupul. Dar ne stă înainte ca să povestim încă un lucru şi mai minunat.

Un evreu oarecare din adunarea samarinenilor, avînd pe trupul său dureri de răni nevindecate, după ce a slăbit, deznădăjduindu-se a se mai vindeca cu tot meşteşugul doctoricesc, a alergat la nădejdea cea de pe urmă, adică la acest grabnic şi fără plată doctor, Cuviosul Marcel. Deci, l-a întrebat Cuviosul despre credinţă şi, după ce a cunoscut credinţa lui cea rătăcită, a zis: „Cu neputinţă este a dobîndi tămăduire, de nu se va lepăda mai întîi de păgînătatea sa şi să primească credinţa cea creştinească”. Atunci samarineanul a făgăduit că de va dobîndi tămăduire, îndată se va face creştin. Fiind rugat bătrînul, a vindecat pe bolnav cu rugăciunea şi îndată cel tămăduit s-a adăugat către creştineasca mărturisire. Dar netrecînd patru zile, iudeul acela s-a întors iarăşi la păgînătatea sa, precum se zice: „Cîinele s-a întors iarăşi la urma sa”. Dar i s-a întors şi boala cea dintîi, că precum tămăduirea a urmat credinţei, aşa şi depărtării lui de credinţă, a urmat boala cea dintîi. Apoi a fost nevoie, chiar şi nevrînd, să vină iarăşi la Sfîntul Marcel şi să se lepede de păgînătate, spre a primi dreapta credinţă. Şi plecînd spre milă pe părintele cel fără de răutate, a dobîndit iarăşi tămăduire.

După cîteva zile s-a dus ca porcul în tina noroiului său şi l-a ajuns mai cumplită rană. Deci, ce face ticălosul? Aleargă iarăşi fără de ruşine la cuvios şi aceasta s-a făcut de multe ori. Mai pe urmă cuviosul a zis: „Vezi, omule, că nu pe mine, ci pe Hristos amăgeşti. Căci nu eu, ci Hristos te tămăduieşte şi nu poţi, înaintea ochilor Lui cei atoatevăzători, a tăinui necurăţia inimii tale, cu buzele cinstindu-L şi cu inima stînd departe; cu cuvîntul mărturisindu-L, iar cu lucrul întorcîndu-te la credinţa ta cea veche. Deci lepădă toată înşelăciunea şi vicleşugul, întoarce-te din toată inima la Hristos, nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul şi îndată te vei tămădui. Iar ticălosul şi nebunul evreu a răspuns sfîntului: „Orice mi s-ar întîmpla voi răbda şi credinţa mea părintească niciodată nu o voi lăsa!”

Cuviosul, auzind aceasta, s-a dus de la dînsul tăcînd. Deci, iudeul, ducîndu-se puţin de la locaşul sfîntului, îndată s-a îmbolnăvit greu în cale şi a doua zi a murit cu trupul şi cu sufletul. Înştiinţîndu-se despre aceasta fericitul părinte, a plîns cu amar şi a zis: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău.

Dar să facem povestire, iarăşi, despre tămăduirea altor credincioşi.

Un bărbat oarecare, cu numele de Chir, care mai pe urmă s-a făcut minunat în viaţa monahicească şi multora spre pildă, mai înainte de călugărirea sa, fiind tare cu trupul şi la luptă foarte lesnicios, deodată, prin voia lui Dumnezeu, a fost lovit de diavol ca Iov, cu răni de la picioare pînă la cap şi se vătămase la dînsul nu numai pielea, dar şi carnea şi vinele, încît numai oasele goale se vedeau. Ce fel de boală avea omul acela nu era cu putinţă a spune şi cu neputinţă a se tămădui, cu nici un fel de doctorii omeneşti, fără numai cu cele dumnezeieşti, al căror dătător era Sfîntul Marcel.

Deci, cînd a căutat cel bolnav tămăduirea cu lacrimi, îndată, fericitul, ridicîndu-şi mîinile cele cuvioase către Dumnezeu, a făcut, după obicei, rugăciune cu sîrguinţă pentru cel bolnav. Apoi, atingîndu-se cu mîna de răni, a zis: „O! bărbat bun, nu se cuvine ţie a fi biruit de aceste dureri, nici se cade celui ce se luptă cu vrăjmaşii cei nevăzuţi a avea purtare de grijă pentru trup. Nădăjduieşte că, dacă vei pune scăparea ta spre Cel Preaînalt, va fugi această rană de la locaşul trupului tău”. Zicînd acestea sfîntul, îndată l-a lăsat durerea şi s-a făcut precum se scrie în proorocia lui Iezechil: creştea carnea trupului său în vederea tuturor, oasele se acopereau, rănile se umpleau cu carne, vinele se îndreptau, încheieturile se întăreau şi pielea se întindea. Şi s-a făcut Chir sănătos, mai presus de nădejde. Nişte vindecări ca acestea cu minuni, împărţea plăcutul lui Dumnezeu, cu darul cel dat lui de la Dumnezeu, nu numai acelora de care se atingea cu mîinile sale, dar şi acelora care erau departe.

O femeie a unui diacon mirean, cu numele Evghenie, apropiindu-se timpul să nască, nu putea şi nu-i era de folos, nici un ajutor, nici de la doctor, nici de la moaşele care-i slujeau la naştere. Deznădăjduindu-se cu toţii, femeia era gata să moară, că nu vorbea şi nici nu simţea nimic. Atunci bărbatul său, Evghenie, alergînd la Cuviosul şi udînd cu lacrimi cinstitele lui picioare, cerea ajutor de la sfintele lui rugăciuni. Apoi, rugîndu-se Cuviosul şi binecuvîntînd o pîine, a dat-o diaconului, ca degrabă să o pună pe pieptul bolnavei. Aceasta făcîndu-se, îndată femeia a născut pruncul şi a scăpat de dureri. Venindu-şi în simţire, întreba: „Unde este părintele acela care a dezlegat durerea mea? Unde este cel ce m-a întors de la porţile morţii?” Întrebînd-o cînd şi ce fel avea faţa acela de care vorbeşte, a spus chipul şi asemănarea cuviosului cel ce i s-a arătat şi toţi au cunoscut că este Cuviosul Marcel, care s-a arătat ei şi a izbăvit-o de moarte. Atît era de îmbunătăţit acest fericit părinte şi viaţa lui asemenea cu a îngerilor, încît şi sfinţii îngeri vieţuiau împreună cu dînsul, pentru curăţenia şi sfinţenia lui.

Serghie, egumenul mănăstirii care era lîngă rîul Eufrat, auzind despre Cuviosul, a venit să-l vadă şi fără seamăn a văzut singur mai multe decît cele ce i se spusese despre dînsul. Odată, stînd la rugăciune, Serghie a văzut că în vremea cînd făcea Cuviosul Marcel plecarea genunchilor, doi îngeri luminaţi sprijinind pe sfîntul de amîndouă părţile, îl ridicau de la pămînt şi faţa lui în rugăciune strălucea ca fulgerul. Serghie, văzînd aceasta, tremura de frică şi de spaimă, încît abia i-a rămas duhul într-însul. Dar şi altor părinţi mari le descoperea Dumnezeu cele despre plăcutul său Marcel. Elisei, egumenul mănăstirii care era în Edesa, dorind să vadă pe sfînt şi să se înştiinţeze despre viaţa lui, s-a rugat pentru acesta lui Dumnezeu şi i-a arătat Domnul în vedenie pe Marcel, în acelaşi chip precum era cu faţa şi cu chipul. Apoi şi înălţimea bunătăţilor lui i-a descoperit-o, despre care a spus mai pe urmă Elisei lui Petru, ucenicul sfîntului, care se întîmplase a fi la dînsul.

Un diacon oarecare al Sfîntului Marcel, cu numele de Petru, într-o zi stătea aproape de el şi a venit un episcop sărac, care cerea milostenie, iar cuviosul a zis diaconului său: „Împrumută-mă cu doi galbeni ca să dau săracului acestuia”. Petru însă se îndoia să-i dea banii. Deci i-a zis sfîntul: „Ce folos îţi este ţie să-i păstrezi? Căci după două zile vei muri şi vei lăsa lucrurile tale pustii”. Şi era joi ziua aceea, iar Duminică, mai înainte de a se face ziuă, Petru a murit şi au rămas lucrurile sale mănăstirii.

Era o cetate lîngă Marea Neagră care se numea Pombiupoli. Într-însa era un egumen al unei mănăstiri cu numele Gavdiol, om atît de îmbunătăţit, încît şi pe draci îi gonea. La acesta a venit un oarecare frate din mănăstirea lui Marcel, cu numele Talasie şi, şezînd ei, au rugat cîţiva fraţi pe egumenul acela, să primească nişte monahi care fugiseră din acea mănăstire şi iarăşi se întorseseră. Egumenul nu voia, zicînd că nu este cu cuviinţă să fugă din ascultare şi iarăşi să se întoarcă. Deci, ca să facă să-i primească, Talasie i-a zis: „Şi din mănăstirea lui Marcel mulţi s-au dus şi iarăşi i-a primit sfîntul după ce s-au întors”. Iar Gavdiol i-a zis: „Să nu mă potriveşti nicidecum cu Marcel, că Stăpînul meu Hristos mi-a descoperit că precum Moisi avea de la Dumnezeu duhul blîndeţii, aşa şi Marcel este preablînd”. Cu adevărat, cuviosul avea pe lîngă darul blîndeţii şi darul proorociei, căci ceea ce proorocea, se şi împlinea şi pe cele de departe le vedea, ca şi cum ar fi fost de faţă.

Odată, ucenicii lui plutind pe Marea Neagră pentru oarecare trebuinţe mănăstireşti şi fiind învăluire şi vifor mare, încît erau gata să moară, li s-a arătat cuviosul şi i-a ajutat, povăţuindu-i fără primejdie către liman. Ajungînd ei în cetatea Anchiria, unul dintr-înşii, cu numele Pavel, s-a îmbolnăvit foarte şi ceilalţi voiau să-l lase acolo; iar el oftînd din inimă cu plîngere, a strigat: „Unde sînt rugăciunile tale, o! părinte Marcel, că tu m-ai încredinţat lui Dumnezeu şi iată, acum pier şi ce este mai amar, mor afară de turma ta şi departe de fraţii mei”. Zicînd acestea bolnavul cu lacrimi în ochi, iar cuviosul fiind în mănăstire şi auzind plîngerea şi mîhnirea lui, a spus lui Chesarie, ucenicul său, că „unul din fraţii noştri trimişi la slujbă este în mîhnire şi în boală”. Sculîndu-se, s-a rugat pentru dînsul şi îndată s-a făcut Pavel sănătos. Apoi a însemnat Chesarie vremea şi după ce s-au întors fraţii, s-a aflat că în acel ceas s-a însănătoşit Pavel în Anchira, cînd a văzut mai înainte părintele boala lui şi s-a făcut rugăciune pentru dînsul.

Dumnezeu pedepsea odată pămîntul cu o foamete mare şi a venit la cuviosul chelarul hambarului mănăstirii, cu numele Malh, spunîndu-i că se sfîrşeşte grîul şi abia poate să fie pîine pentru zece zile. Sfîntul a zis: „Tu să te duci, fiule, să-ţi faci ascultarea ta şi să nu te îngrijeşti de nimic”. Malh, socotind că ava nădăjduia să-i vie pîine de undeva, dădea după obicei ceea ce era în hambar nu numai la trebuinţa fraţilor, ci şi a săracilor. Trecînd şapte zile şi rămînînd foarte puţin grîu în hambar, Malh a venit iarăşi la sfînt, spunîndu-i despre isprăvirea grîului. Ava, ca şi mai întîi, l-a trimis la lucrul său, poruncindu-i să nu se îngrijească de aceasta.

După două zile, nemairămînînd nimic în hambar, Malh a venit la ava tulburat. Iar cuviosul, sculîndu-se, s-a dus la hambar şi a poruncit lui Malh să-i deschidă. Acesta adeverea cu jurămînt că n-a rămas nici un bob şi nu are pentru ce să deschidă, dar l-a deschis şi iată a văzut hambarul plin cu tot felul de pîine şi s-a spăimîntat, iar cuviosul defăima necredinţa lui. Din vremea aceea, n-a mai scăzut hambarul, pînă ce a trecut foametea, căci cît cheltuia chelarul într-o zi, pe atît se adăuga în cealaltă. Aşa a hrănit cuviosul în vreme de foamete nu numai pe fraţi, dar şi mulţime de săraci, de străini şi de nevoiaşi. Toate acestea sînt lucruri minunate ale Domnului, săvîrşite prin plăcutul Său, Marcel. Şi această minune s-a auzit în toată cetatea împărătească şi toţi boierii au aflat despre dînsa. Dar urmează şi altele şi mai minunate.

Un oarecare monah Pavel, nu acel de care s-a vorbit mai sus, ci altul din altă mănăstire, îmbolnăvindu-se de moarte a trimis la sfînt, rugîndu-l să vină la dînsul. Ajungînd trimisul la mănăstirea lui Marcel, l-a găsit îndeletnicindu-se cu episcopul Calcedonului, vorbind despre dogmele bisericeşti şi nu era cu putinţă sfîntului a alerga la acel bolnav îndată, pînă ce nu va sfîrşi vorbirea cu episcopul pentru lucrurile bisericeşti.

În acea vreme bolnavul a murit. După aceasta cuviosul s-a dus şi a găsit săvîrşite toate cele de îngropare. Dar părintele, fiind tare în credinţă şi ridicînd ochii cei trupeşti şi sufleteşti către cer şi rugîndu-se cu credinţă şi multă sîrguinţă către Dumnezeu, după cum îi era obiceiul, în cămara cea de taină a inimii sale, a pus mîna pe cel mort; iar unii din cei ce stau acolo, rîdeau zicînd în cugetele lor: „Acest bătrîn nu crede că cel ce zace este mort şi încearcă cu mîinile”. Dar sfîntul, atingîndu-se de cel mort, acesta îndată a înviat şi, ridicîndu-se, a început să vorbească. Atunci toţi s-au spăimîntat şi s-au cutremurat de acea înfricoşată minune a sfîntului. Iar cuviosul poruncea tuturor să nu spună nimănui acea minune; dar nu se puteau tăinui măririle lui Dumnezeu şi atîtea daruri ale Lui, pe care le avea cuviosul.

Dar ce vom zice despre puterea şi stăpînirea acestui mare părinte pe care o avea asupra diavolilor? Căci aceştia, ca nişte praf ce se spulberă de un vînt mare, aşa se izgoneau din oameni prin rugăciunea lui. Odată, s-au adus la dînsul patru îndrăciţi, pe care muncindu-i dracii cumplit, strigau către sfînt: „Porunceşte-ne să ieşim de vreme ce ai stăpînire peste noi”. Sfîntul tăcea şi nici cu ochii nu căuta asupra lor, numai se ruga lui Dumnezeu în sine, zicînd: „Miluieşte, Doamne, zidirea Ta”. Căci vedea vicleşugul vrăjmaşului care cu acele cuvinte voia să-l arunce în înălţarea minţii. Astfel, tăcînd sfîntul, au ieşit dracii biruiţi de smerenia lui. Dar cine va spune în amănunţime faptele minunate ale cuviosului părintelui nostru? Cine va număra darul lui Dumnezeu care era într-însul? Cine va spune credinţa lui cea mare şi neîndoită, cu care putea să facă acele mari lucruri? Vremea nu ajunge a povesti.

Dintre cele fără de număr spre folosul nostru şi pentru preamărirea lui Dumnezeu, cel minunat între sfinţii Săi, sînt şi acestea: Odată se aprinse în Bizanţ un foc mare, trimis de mînia lui Dumnezeu, încît ardea cetatea în flăcări, fiind pedepsită pentru păcate şi nu era cu putinţă nicidecum a se stinge văpaia, care ardea toate şi le îngropa în cenuşă. Nu era nici o nădejde ca să poată scăpa vreo casă de ardere, pentru că focul cuprinsese toată cetatea împrejur. Înştiinţîndu-se despre aceasta, Cuviosul Marcel a stat la rugăciune, ridicîndu-şi mîinile sus şi vărsînd lacrimi, îndată s-a potolit focul şi n-a mai înaintat şi s-a salvat jumătate din cetate, pentru că toată puterea focului s-a stins ca de nişte ploi mari prin lacrimile cuviosului.

Un boier mare, Ardavurie, fecior al lui Aspar, cumplit cu obiceiul, iar cu credinţa arian, s-a mîniat asupra unui om de sub stăpînirea sa, cu numele de Ioan, şi a vrut să-l omoare. Iar el, neavînd unde să se ascundă, a fugit în locaşul Sfîntului Marcel.

Ardavurie a trimis slugi după el ca să-l ia de acolo, dar cuviosul nu l-a dat. Iarăşi a trimis boierul cu rugăminţi şi îngroziri să-l ia de acolo şi l-a ameninţat pe sfînt, ca să-i dea pe Ioan, iar Cuviosul i-a trimis înapoi şi pe aceia. Mîniindu-se boierul a trimis ostaşi mulţi ca să scoată cu sila din mănăstire pe Ioan, iar pe cei ce s-ar împotrivi să-i omoare cu sabia. Cînd au înconjurat ostaşii mănăstirea cu săbiile şi voiau să strice ograda, venind fraţii la sfînt, îl rugară cu lacrimi să-l dea pe Ioan ostaşilor ca nu cumva pentru dînsul – ziceau ei – să pierim şi noi cei fără de vină. Cuviosul neascultînd pe fraţi, că era milostiv, nu a vrut să dea pe cel nevinovat în mîinile ucigaşilor. Apoi, luînd arma duhovnicească, adică puterea Sfintei Cruci, cu care îngrădindu-se a ieşit împotriva ostaşilor şi îndată a căzut mare frică peste ei, cînd au văzut Crucea cu raze stălucind ca un soare, iar împrejurul lui, mare văpaie de foc, fulgerînd şi tunînd, încît aruncînd armele s-au înspăimîntat şi au fugit. Auzind acestea, boierul s-a înspăimîntat şi, îmblînzindu-şi mînia, l-a iertat pe Ioan.

De vreme ce s-a pomenit aici de Ardavurie şi de Aspar, tatăl său, este cu cuviinţă a spune sfîrşitul lor, care s-a descoperit cuviosului. Aspar era cu puterea cel mai întîi după împărat, sub a cărui mînă era toată oastea şi avea doi fii, pe Ardavurie şi pe altul mai tînăr, cu numele Patrichie; şi era potrivnic împăratului în multe lucruri. Apoi cu toată casa sa îi era pe ascuns vrăjmaş împăratului şi era foarte rău pentru toată Biserica lui Hristos, pentru că, ajutînd arienilor, făcea mult rău drept-credincioşilor. Iar binecredinciosul şi de Hristos iubitorul împărat Leon, care se numea cel Mare, fiind blînd şi temător de Dumnezeu, a răbdat pînă la o vreme, pe de o parte din nerăutate, iar pe de alta pentru că toată puterea oştii greceşti era în mîna lui Aspar şi aproape toţi erau arieni. Casa acelui rău credincios, fiind gata a se risipi cu cădere de moarte şi a pieri, Cuviosul Marcel a avut un vis: „Un leu se lupta cu un balaur fiind fără măsură de mari, balaurul bătea pe leu cu coada şi-l biruia, iar leul umbla împrejurul balaurului în deşert, neputînd să-i facă nici un rău. Apoi, ostenindu-se amîndoi, s-au odihnit. După puţină odihnă leul căpătînd putere, deodată, ca dintr-un somn deşteptîndu-se, s-a repezit asupra balaurului cu mare mînie şi, trîntindu-l la pămînt, l-a biruit”.

Văzînd aceasta în vis părintele Marcel, a proorocit că Aspar cu toată casa lui va fi pierdut de împărat, căci leul pe care-l văzuse închipuia pe împăratul Leon, iar balaurul cel mare pe Aspar, care cu adevărat ca un balaur muşca şi vătăma credinţa cea dreaptă.

Vedenia şi proorocia sfîntului au luat degrabă sfîrşit, căci: binecredinciosul împărat Leon, vrînd cu bunătatea şi milostivirea sa să împace casa lui Aspar şi din vrăjmaş să-l facă prieten, ba încă sîrguindu-se a-l aduce la sfînta credinţă, a logodit pe fiica sa, Ariadna, cu feciorul lui Aspar, cel mai tînăr, Patrichie, şi voia să-l facă după sine împărat, pentru că el nu avea fecior. Deci gîndea ca pe ginerele său să-l înalţe la împărăţie, dar s-a făcut mare gîlceavă în poporul cel credincios, pentru că se temeau toţi, ca pînă la sfîrşit să fie chinuită Biserica lui Hristos prin vrăjmăşia şi răutatea arienească, căci ginerele împăratului era arian.

Adunîndu-se toţi credincioşii cu episcopii şi cu preoţii, luînd cu ei şi pe bătrînul Marcel, au mers la împărat şi au zis: „Să nu facă aceasta, adică să nu ridice la moştenirea împărătească pe cel rău-credincios, ci mai întîi ginerele împăratului să se lepede de credinţa cea arienească, iar de nu va voi, apoi să nu primească cinstea împărătească”. Împăratul Leon potolind poporul, făgăduia că va aduce pe ginerele său către dreapta-credinţă. Ginerele său, deşi cu vicleşug venise la credinţă, totuşi gîlceava în popor nu înceta.

În acea vreme s-a descoperit răutatea şi vicleşugul lui Aspar, că nu numai coroana împărătească căuta, ci capul împăratului, voind să-l omoare. Deci s-a ridicat tot poporul împotriva casei lui Aspar, nerăbdînd un vicleşug ca acela şi voia să-l piardă cu totul. Iar el, temîndu-se, a fugit cu fiii săi în Calcedon şi s-au închis în biserica Sfintei Muceniţe Eufimia, avînd cu sine mulţime de ostaşi, care au stat împrejurul bisericii, păzind viaţa lui. Dar a fost scos de acolo cu cuvinte împărăteşti de pace şi chemat în cetatea împărătească. Apoi, după puţină vreme, după sfatul împărătesc, Aspar împreună cu fiul său Ardavudie au fost omorîţi de Zenon. Patrichie, ginerele împăratului, a fost trimis în surghiun, iar Ariadna, fiica împăratului, a fost luată de Zenon, care mai pe urmă a luat împărăţia grecească după Leon. Astfel neamul cel de balaur, casa lui Aspar zic, a pierit cu sunet, fiind biruit de leu, după proorocia sfîntului. Dar noi iarăşi să ne întoarcem la Sfîntul Marcel.

Cînd mergea poporul la împăratul Leon, cu episcopii şi preoţii, avînd cu dînşii pe acest părinte ca pe un înţelept şi prea- ales povăţuitor, mulţi din cei vrednici, au văzut pe îngerul lui Dumnezeu în chip de tînăr preafrumos, în haine albe şi încins cu brîu de aur, mergînd împreună cu Sfîntul Marcel şi sprijinindu-l de mîna lui. Astfel l-au văzut toată vremea, cînd mergea acolo cu poporul şi iarăşi cînd se întorcea de acolo pînă la uşa chiliuţei sale, unde s-a făcut nevăzut. De aici arătat este, că era iubit de Dumnezeu acest fericit părinte, căci pe îngerii Săi îi trimitea spre slujbă ca să-l ducă în cale şi să-l păzească. Astfel se împlineau asupra lui cele zise: Va porunci pentru Tine îngerilor Săi, ca să Te păzească în toate căile Tale, pe mîini Te vor lua, ca nu cumva să se împiedice de piatră piciorul Tău.

Acum este vremea să spunem şi sfîrşitul Cuviosului. Şaizeci de ani săvîrşind cuviosul în nevoinţele monahiceşti, s-a apropiat de fericitul său sfîrşit, petrecînd toate zilele vieţii sale cu plăcere de Dumnezeu. Şi s-a asemănat proorocilor, prin mai înainte-vedere; patriarhilor, prin credinţă şi nădejde neîndoită spre Dumnezeu, şi mucenicilor prin omorîrea trupului, cea din toate zilele. Apoi s-a asemănat lui Moise întru vedere de Dumnezeu şi în dar, precum s-a zis mai sus, fiind deopotrivă lui David în blîndeţe, lui Petre Apostolul în rîvnă, lui Ioan întru feciorie şi în ştiinţă şi tuturor Apostolilor în darul tămăduirilor; căci era izvor tuturor tămăduirilor şi rîu al facerilor de bine cele cu minune.

Zăcînd pe patul durerii, plîngea mulţimea fraţilor, înconjurîndu-l, între care era unul cu numele Luchian, de neam boieresc, care trecînd cu vederea toate cele lumeşti, venise la viaţa monahicească, sporind în faptele cele bune mai mult decît alţii. Acela, plîngînd, ruga pe sfînt ca să nu-l lase singur fără de cîrmă în marea acestei vieţi, spre a se pierde în valurile ispitei, ci să-l ia şi pe el. Iar cuviosul, căutînd spre dînsul, a zis: „Îndrăzneşte, fiule, pentru că, după ducerea mea, degrabă vei veni după mine”. Şi s-au adunat de prin mănăstirile cele din jur egumenii şi fraţii, precum şi arhiereii şi boieri din Constantinopol ca să-l cerceteze şi să-i dea sărutarea cea mai de pe urmă. El, dînd fiecăruia învăţătura ce se cădea şi multe vorbind spre folosul sufletului şi pentru viaţa cea veşnică, s-a rugat ca să se depărteze de la dînsul, zicînd că vrea să doarmă puţin. Depărtîndu-se toţi, a adormit cu somnul cel fericit şi cu odihna cea veşnică, dîndu-şi sufletul său în mîinile lui Dumnezeu şi l-au pus cu cinste în biserica pe care el însuşi a zidit-o.

Fericitul Luchian plîngînd deasupra gropii lui, în a cincea zi i s-a arătat cuviosul în vedenie, zicînd: „Pentru ce te mîhneşti? Nu crezi că am rugat pentru tine pe Dumnezeu, ca şi tu fără de zăbavă să fii împreună cu mine?”. După acea vedenie, a treia zi s-a odihnit întru Domnul şi Luchian, mai trăind după părintele şi învăţătorul său opt zile. Astfel, Cuviosul Marcel şi după moartea sa a împlinit proorocia sa, degrabă luînd după sine, precum a făgăduit, pe iubitul ucenic Luchian şi împreună cu sfinţii cu care s-a asemănat, s-a dus înaintea Stăpînului Său cel mai sfînt decît toţi sfinţii, în veselie şi în bucurie veşnică, Căruia şi noi ne închinăm, ca să ne învrednicim prin rugăciunile sfîntului şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Name (required)

Email (required)

Comentariul

1 Comentariu
  1. rudolf leonard august 10, 2009 1:43 pm

    Bolnav la 24 de ani

    Mă numesc Magyara Rudolf Leonard, am 24 de ani și bani prea puțini pentru a-mi permite medicamentele necesare tratării afecțiunilor de care sufăr. Nu am pe nimeni, am crescut, de la un an, în mai multe case de copii din Sibiu, iar de la 18 ani sunt pe drumuri. Acum dorm la un adăpost de noapte din Sibiu și nu pot muncii pentru că medicii mi-au interzis efortul fizic. Sufăr de ciroză hepatică, ulcer, leucemie și scolioză toracică și am nevoie, lunar, de medicamente în valoare de aproape cinci milioane de lei pentru a putea urma tratamentul prescris de medici. Mă adresez oamenilor cu suflet și credință în Dumnezeu să mă ajute pentru a putea continua acest tratament.

    Cei care doresc, mă pot ajuta cu mici donații în contul deschis la BCR RO36RNCB0231088855520001 (lei). Mă puteți contacta și la numărul de telefon 0757.20.54.95 sau la adăpostul de noapte din Turnișor.