Sfîntul Atanasie Mărturisitorul, Arhiepiscopul Alexandriei

Adaugat la ianuarie 31, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 31, 2026

Chipul cel viu şi fără de moarte al faptelor bune care s-a ridicat spre plăcerea lui Dumnezeu, adică Sfîntul Atanasie cel Mare, avea patrie cetatea Alexandria cea preaslăvită din Egipt şi părinţi creştini drept-credincioşi care vieţuiau după Dumnezeu. Dar ce fel avea să fie cu dînsul mai pe urmă, s-a arătat chiar în copilăria sa.

Pentru că, jucîndu-se cu alţi copii de o vîrstă cu el pe malul mării, făcea cele ce văzuse în biserică, urmînd cu obiceiul copilăresc acelor sfinţiţi slujitori ai lui Dumnezeu şi asemănîndu-se lor. Căci copiii cei ce erau cu dînsul l-au hirotonisit episcop, iar el pe unii dintr-înşii i-a făcut prezbiteri, iar pe alţii diaconi, şi aduceau la dînsul şi pe alţi copii elini, care erau încă nebotezaţi. Atunci el îi boteza cu apă din mare, zicînd asupra lor cuvintele de la Taina Sfîntului Botez, precum auzise de la prezbiterul din biserică; apoi adăuga şi oarecare învăţătură pentru dînşii, pe cît putea înţelegerea copilărească.

În acea vreme, era patriarh în Alexandria cel întru sfinţi părintele nostru Alexandru; acesta din întîmplare privind de la un loc înalt spre malul mării şi văzînd jucăriile copilăreşti, se mira de cele ce se făceau de dînşii; apoi văzînd botezul ce se făcea de Atanasie, îndată a poruncit ca să prindă pe toţi copiii cu episcopul lor şi să-i aducă la sine. Deci, i-a întrebat ce făceau în jocurile lor? Iar ei, ca copiii, întîi se temeau, iar după aceea au spus toate, cum pe Atanasie l-au pus episcop şi cum acela a botezat pe copiii cei elini. Iar patriarhul, cercetîndu-i cu dinadinsul, se sîrguia să ştie pe care i-a botezat, cum îi întreba el înaintea botezului şi ce răspundeau aceia; şi a cunoscut că se săvîrşiseră toate după legea credinţei noastre. Deci, sfătuindu-se cu clerul său, patriarhul a socotit ca bun Botezul copiilor şi adevărat, apoi l-a întărit prin ungerea cu sfîntul mir.

După aceea, chemînd pe părinţii lui Atanasie, l-a încredinţat lor, ca întru bună învăţătura cărţii crescîndu-şi copilul lor, să-l aducă iarăşi la dînsul, şi mai ales la Sfînta Biserică a lui Dumnezeu, după ce va creşte. Pentru că mai dinainte vedea în el darul lui Dumnezeu şi aşa s-a şi făcut.

După ce Atanasie a învăţat carte din destul şi la toată filosofia cea din afară s-a deprins, l-au dus părinţii la Preasfinţitul Patriarh Alexandru, ca şi Ana pe Samuil, şi în dar l-au dăruit lui Dumnezeu. Atunci patriarhul l-a făcut cleric, în care rînduială s-a luptat cu ereticii, din tinereţe, ca un viteaz ostaş, şi a răbdat multe de la dînşii, încît nu se pot spune toate; dar nici nu se cade a trece sub tăcere cîteva nevoinţe mai alese şi fapte ale lui.

În acea vreme, Arie tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul său, care hulea pe Fiul lui Dumnezeu, zicînd că: „A fost o vreme, cînd Fiul n-a fost şi cum că dintru fiinţă s-a făcut”. Pentru care pricină s-a adunat soborul cel dintîi, în cetatea Niceei (325), din porunca marelui Constantin; la care a venit şi Sfîntul Atanasie, fiind diacon atunci al Bisericii Alexandrenilor, împreună cu Alexandru, episcopul lui. Şi ca un fierbinte apărător al sfintei şi dreptei credinţe, Atanasie s-a nevoit mult împotriva lui Arie, împreună cu soborul sfinţilor părinţi, care a blestemat pe Arie şi l-a osîndit.

Însă meşteşugăreţul acela de eretic, deşi a fost biruit şi a fost abia viu, dar nici aşa din răutate n-a încetat; căci prin ucenici şi prin cei de un gînd cu el îşi vărsa veninul eresurilor sale pretutindeni; căci avînd mulţi mijlocitori pentru sine la împărat şi, mai ales pe Eusebiu, episcopul Nicomidiei, cu alţi episcopi de acelaşi eres, prin aceştia îşi mijlocea milă la marele Constantin, ca adică să fie iertat de surghiun şi să se întoarcă în Alexandria. Pentru că Eusebiu încredinţa pe împărat, cu înşelăciune, cum că Arie nu are nici o învăţătură potrivnică, nici nu propovăduieşte ceva neunit cu Biserica, ci spunea că din zavistie răbda nevoi de la episcopi şi cum că cearta este numai pentru cuvintele cele scolastice, iar nu pentru credinţă.

Împăratul fiind bun cu inima şi fără răutate, neştiind meşteşugirile şi vicleşugurile lor cele eretice, a crezut minciuna şi a poruncit să nu mai fie întrebare prin cuvinte, ca să nu fie bisericilor dezbinare; deci cu milă a poruncit să se întoarcă Arie la locul său în Alexandria.

Acest rău eretic a ajuns să tulbure de obşte Biserica din Alexandria. Greu lucru era acela şi dureros drept-credincioşilor, iar mai ales Sfîntului Atanasie, ca unui înarmat ostaş al lui Hristos şi apărător tare al învăţăturilor celor drepte ale bunei credinţe, căci acesta, şi cu limba cea de Dumnezeu înţelepţită şi cu mîna cea bine scriitoare, gonea lupul acela, prin scrisorile sale şi prin propovăduire, văzînd răutatea lui; apoi îndemna pe Preasfinţitul său arhiepiscop Alexandru ca să scrie la împăratul, arătînd că slăbiciunea împăratului este pricinuitoare basmelor eretice, fiindcă crede pe Arie, cel ce s-a lepădat de dreapta credinţă şi chiar de Dumnezeu; deci, uitînd împăratul că Arie este lepădat de toţi sfinţii părinţi, îl primeşte şi îl lasă ca să tulbure învăţăturile părinţilor cele neclătinate.

Atunci împăratul, fiind îndemnat de Eusebiu ereticul, a scris către dînşii cuvinte mai aspre, îngrozindu-i prin scoaterea din cinstea lor, de nu vor tăcea. Însă aceasta a făcut-o dreptcredinciosul şi bunul împărat nu slujind mîniei, nici pe arieni iubind, ci avînd rîvnă, deşi nu după judecată, că adică bisericile să fie fără dezbinare, cu dreaptă inimă iubind pacea acolo unde nicidecum nu se putea să fie pace; căci cum putea fi erezia cu dreapta credinţă la un loc?

După aceasta, preasfinţitul Alexandru a răposat, iar după dînsul Sfîntul Atanasie a luat scaunul, alegîndu-se de toţi cei drept- credincioşi cu un glas, ca un vrednic vas păstrător de mir. Atunci semănătorii de neghină cei ascunşi, adică arienii, au tăcut pînă la o vreme, nefăcînd război pe faţă cu Atanasie. Apoi, îndemnîndu-i diavolul, şi-au descoperit vicleşugul şi otrava răutăţii, care se încuibase înăuntrul lor, de vreme ce Preasfinţitul Atanasie nu primea la împărtăşire bisericească pe Arie cel fără de lege, deşi avea scrisori împărăteşti ca să fie primit.

Drept aceea, a început pretutindeni a ridica învrăjbiri asupra celui nevinovat şi a face zavistii cumplite, sîrguindu-se ca să-l gonească nu numai de pe scaun, ci şi din cetate, pe cel ce era vrednic de cereştile locuinţe. Dar el era nemişcat, cîntînd ca David: De s-ar rîndui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea. Iar începător al sfatului celui viclean era Eusebiu, cel mai sus pomenit, care numai numele de drept-credincios purta, iar cu lucrul era rău credincios şi vas al necurăţeniei.

Acela, cu cei de un gînd cu sine, intrînd la împăratul, şi găsind vreme potrivită, tulbura toate, ca să dea jos pe Atanasie de pe scaun. Căci socotea ereticul că de îl va supăra pe Atanasie, lesne îi va birui şi pe ceilalţi credincioşi, iar învăţătura lui Arie o va întări. Drept aceea, a adus asupra dreptului clevetiri nedrepte şi a alcătuit pricini mincinoase, precum ereticilor se părea că este de crezut. Apoi a cumpărat cu bani pe următorul eresului lui Meletie, adică pe Ision şi pe Evdemon cel bogat în vicleşug, cum şi pe Calinic, prea renumitul în răutate.

Iată greşelile ce se puneau asupra lui Atanasie: Mai întîi zicea că sileşte pe egipteni ca să dea odăjdii Bisericii Alexandriei, spre îmbrăcarea preoţilor, adică veşminte de in, catapetesme de altar, perdele şi alte podoabe bisericeşti. Al doilea, că nu este voitor de bine al împăratului şi că scrisorile împărăteşti le defaimă. Al treilea, că este iubitor de argint şi că a trimis spre pază un sicriu plin cu aur la unul din prietenii săi. La acestea s-a adăugat a patra pricină, aceea adusă de Ishiran, mincinosul preot al Mariotului; pentru că acel viclean şi înşelător, meşter întru răutate, luînd nume de preot fără de obişnuita sfinţenie asupra sa şi lucrînd multe lucruri de ruşine şi cumplite, nu numai s-a arătat vrednic de lepădare şi de ocară, ci şi de nemilostivă pedeapsă.

Fericitul Atanasie, înştiinţîndu-se de cele spuse despre dînsul, fiind sîrguitor cercetător al acestora, şi ca o piatră de Lidia, precum se zice, a trimis pe Macarie, prezbiterul, la Mariot; ca, cercetînd cu dinadinsul, să ştie toate lucrurile cele rele ale lui Ishiran. Iar acesta, temîndu-se de cercetare şi de mustrare, a fugit de acolo şi mergînd în Nicomidia, la Eusebiu, episcopul, s-a apropiat de Atanasie, strigînd fără ruşine asupra lui, clevetindu-l şi amar ocărîndu-l; pentru că într-acest fel este răutatea vrăjmaşului şi cînd nu are adevărată făţărnicie, atunci se ţine de minciună şi pe faţă se într-armează asupra adevărului. Iar Eusebiu şi cei cu dînsul au socotit pe Ishiran ca pe un preot adevărat, deşi era depărtat de Dumnezeu şi călcător de sfinţitele pravile; apoi îl cinstea pe acela foarte mult, pentru că este firesc ca fiecare să iubească pe cel asemenea cu sine, sau în răutate sau în bunătate.

Drept aceea, ei arzînd de mînie asupra lui Atanasie, din multă urîciune, o! ce plin de mare bucurie au văzut pe Ishiran! Pe acest suflet plin de îndrăzneală îl înteţeau cu nădejdea bunătăţilor şi cu treaptă de episcopie făgăduiau a-l cinsti, numai de ar putea ca să alcătuiască vreo năpăstuire şi clevetire asupra dreptului, dîndu-i ca plată începătoria peste multe suflete şi treapta episcopiei, pentru clevetire şi grăire de rău.

El fiind meşter la un lucru ca acela, se încuraja, aruncînd minciuni asupra lui Atanasie, celui nevinovat şi zicînd că Macarie prezbiterul, după porunca lui, năvălind tîlhăreşte asupra bisericii lui Ishiran, l-a scos cu mare mînie din altar, apoi Sfinţita Masă a răsturnat-o şi a prăvălit-o la pămînt, iar paharul dumnezeieştilor Taine l-a sfărîmat şi sfintele cărţi cu foc le-a ars. Această clevetire a lui Ishiran primind-o ca un adevăr urîtorii lui Atanasie, şi alte clevetiri aruncînd, s-au apropiat de împăratul Constantin, clevetind asupra Sfîntului Atanasie, şi prin aceea mai ales întărîtau pe împăratul spre mînie, căci ziceau: „Atanasie defaimă scrisorile stăpînirii voastre, nu ascultă poruncile împărăteşti, neprimind pe Arie la împărtăşirea bisericească”. Împăratul la început s-a tulburat puţin, apoi, socotind lucrul acela, era întru nepricepere; pentru că ştia faptele bune ale lui Atanasie, dar şi cuvintele celor ce cleveteau asupra lui le socotea că sînt vrednice de credinţă.

Drept aceea, el ţinea calea de mijloc, încît nici pe Atanasie nu-l osîndea, nici nu nesocotea cercetările cele pentru dînsul. De vreme ce atunci erau sărbători în Ierusalim şi din toate părţile se adunau episcopi, a poruncit acestora ca, adunîndu-se în Tir, să facă cercetare despre marele Atanasie; la fel şi despre Arie, să judece dacă este cu adevărat precum învaţă acela în hotarele sfintei credinţe şi dacă se ţine de învăţăturile cele drepte ale adevărului; şi dacă a suferit surghiun din zavistie, apoi iarăşi să fie primit de cler şi de sobor, după aceea să se unească cu celălalt corp bisericesc; iar de vedeau împotrivire şi că învaţă cele îndărătnice, apoi să fie judecat după sfintele legi şi să-şi ia pedeapsa cea vrednică după faptele sale.

Sosind atunci al 30-lea an al împărăţiei lui Constantin, în care se adunaseră din diferite cetăţi episcopii în Tir, Macarie, prezbiterul, fu adus de ostaşi cu mîinile legate; iar între ei era şi voievodul, vrînd să judece împreună cu episcopii, la fel şi alţii din alte stăpîniri mireneşti; atunci au stat de faţă şi clevetitorii şi judecata a început.

Deci, chemară pe Atanasie, pîrît mai întîi pentru îmbrăcăminţile cele bisericeşti şi pentru perdele, apoi pentru iubirea de averi cu nedreptate; dar îndată acea clevetire s-a văzut că e mincinoasă şi cu încredinţare s-a arătat neomenia lor. Deci, aceasta astfel fiind, a venit în ceasul acela de la împărat o scrisoare la judecată, prin care defăima mult pe clevetitori, iar pe Atanasie îl apăra de pricinile cele nedrepte.

Apoi cu blîndeţe şi cu prieteşug îl chema la împărat, căci doi prezbiteri din Biserica Alexandriei, Apis şi Macarie (nu acesta care se adusese legat la judecată, ci altul cu acelaşi nume), venind în Nicomidia, au spus împăratului toate cele despre Atanasie: cum învrăjbitorii au scornit lucruri mincinoase asupra sfîntului bărbat şi au făcut sfat viclean. Iar împăratul cunoscînd adevărul şi clevetirea care ieşise din zavistie, a trimis o scrisoare către episcopii care se aflau la judecată în Tir; deci, cînd s-a citit scrisoarea la judecata aceea, îndată pe eusebieni i-a cuprins frica şi nu ştiau ce să facă; însă de multă zavistie pornindu-se, nu încetau din sălbăticia lor, nici nu s-au socotit că au fost biruiţi şi ruşinaţi, ci întorcîndu-se la alte minciuni, cleveteau asupra prezbiterului Macarie, cel adus la judecată şi de faţă se punea şi Ishiran; iar martori erau eusebienii, pe care Atanasie mai înainte i-a îndepărtat ca pe nişte mincinoşi şi nevrednici de credinţă. Apoi, Atanasie vrea ca să se dovedească cu încredinţare de este Ishiran preot cu adevărat şi pentru pricina aceasta singur făgăduia să răspundă.

Acestea grăindu-le el, judecătorii n-au voit astfel, ci făceau judecata asupra lui Macarie. Şi slăbind clevetitorii cu minciuni, era trebuinţă ca să se facă cercetare la locul acela unde ziceau că s-a făcut de către Macarie risipirea altarului, adică în Mariot. Dar văzînd Atanasie că sînt trimişi în Mariot clevetitorii care erau blestemaţi, şi nesuferind nedreptatea ce se făcea, a zis: „S-a stins dreptatea, adevărul s-a călcat, a pierit dreapta judecată, a fugit de la judecători legiuita cercetare şi privirea cu de-amănuntul a lucrurilor; căci nu este cu cuviinţă ca acel ce voieşte să se îndrepte să fie în legături, iar clevetitorilor şi vrăjmaşilor să se dea dreptate şi tot ei să judece pe cel ce-l clevetesc”.

Acestea le spunea marele Atanasie pe faţă şi la tot soborul le mărturisea. Deci, văzînd că nimic nu sporeşte, înmulţindu-se învrăjbitorii şi zavistnicii asupra lui, s-au dus în taină la împărat; atunci soborul acela, sau mai bine aş zice acea vicleană adunare, a judecat pe Atanasie în lipsă.

Şi făcîndu-se în Mariot cercetare nedreaptă pentru faptul cel spus înainte şi făcîndu-se toate după voia şi pofta vrăjmaşilor, a judecat ca Atanasie să fie scos cu desăvîrşire din scaun, cînd ei înşişi erau vrednici de îndepărtare. Apoi au mers la Ierusalim, unde pe Arie, luptătorul de Dumnezeu, l-au primit la împărtăşirea bisericească, aceia care numai cu limba se numeau dreptcredincioşi, iar la soborul care a fost în Niceea, cu prefacere au iscălit că primesc cuvintele „de-o fiinţă”.

Dar cei ce ţineau credinţa cea dreaptă cu inima şi cu gura, aceia luînd aminte la cuvintele şi povestirile lui Arie şi cu dinadinsul pe acelea judecîndu-le, au cunoscut înşelăciunea care se tăinuia sub ascunderea cuvintelor celor multe şi vînînd pe acela, ca pe o vulpe, l-au văzut ca pe un vrăjmaş al adevărului. Apoi o altă scrisoare a venit de la împăratul, spunînd lui Atanasie să vină la dînsul (căci Atanasie nu ajunsese la împărat); la fel şi tuturor clevetitorilor şi judecătorilor le poruncea ca degrabă să vină înaintea lui.

Această veste a adus multă frică soborului, pentru că se temeau învrăjbitorii, care făcuseră judecată nedreaptă, ca să nu se vădească nedreptatea lor; de aceea cei mai mulţi s-au dus la locul lor. Iar Eusebiu şi Teognis, episcopul Niceei şi ceilalţi, pentru unele pricini găsite cu meşteşug, au voit să zăbovească în acel loc nu puţină vreme, iar împăratului i-au răspuns prin scrisori. În acea vreme Atanasie fiind înaintea împăratului, în Nicomidia, s-a apărat cu dreptate şi curaj de clevetirea cea privitoare la aur. Dar Eusebiu zăbovind mult, şi la împărat voind să vină, împăratul a trimis pe Atanasie cu scrisorile sale în Alexandria, la scaunul lui, dovedind toate clevetirile cele asupra lui uşoare şi nedrepte.

Deci, şezînd Sfîntul Atanasie pe scaunul său, fiind şi Arie în Alexandria, multă tulburare şi gîlceavă se făcea de arieni în popor. Iar fericitul Atanasie, nesuferind să vadă nu numai Alexandria, ci şi Egiptul tulburat de Arie, a înştiinţat despre toate prin scrisoare pe împărat, îndemnîndu-l să facă izbîndire luptătorului de Dumnezeu şi tulburătorului de popor. Atunci a venit în Alexandria fără întîrziere poruncă de la împărat ca să ducă pe Arie legat la judecata împărătească.

Arie fiind dus din Alexandria la împărat, cînd era în Cezareea, s-a întîlnit cu Eusebiu, episcopul Nicomidiei, cu Teognis al Niceei şi cu Maris, episcopul Calcedonului, cei de un gînd cu el, şi, sfătuindu-se împreună, alte clevetiri au alcătuit asupra lui Atanasie, netemîndu-se de Dumnezeu, nici cruţînd pe bărbatul cel nevinovat, ci o dorire avînd, să acopere adevărul cu minciuna, precum zice dumnezeiescul Isaia: Zămislesc osteneală şi nasc fărădelege, cei ce şi-au pus nădejdea lor în minciună. Deci, aceia au zis:” Să ne acoperim cu minciuna”. Acea sîrguinţă aveau acei eretici fărădelege, adică să dea jos pe fericitul Atanasie de pe scaunul său, ca mai mare putere să aibă asupra credincioşilor.

Drept aceea, Arie a mers la împărat, vrînd ca să se justifice, iar Eusebiu şi cei cu dînsul să ajute nedreptăţii lui Arie; iar asupra lui Atanasie şi asupra adevărului să mărturisească minciună pe faţă. Deci, cînd au stat înaintea împăratului, îndată au fost întrebaţi de sobor ce au făcut în Tir şi ce au lucrat acolo, ce fel de judecată au făcut pentru Atanasie.

Iar ei au răspuns, zicînd: „Pentru celelalte greşeli ale lui Atanasie, o! împărate, nu ne mîhnim, ci numai pentru Sfîntul Altar, pe care el l-a risipit şi pentru paharul cel cu Sfintele Taine pe care l-a sfărîmat în bucăţi; apoi pentru că grîul ce se trimitea după obicei din Alexandria la Constantinopol l-a oprit a se trimite şi l-a ţinut la sine, de această mîhnire sîntem cuprinşi; acestea ne întristează, ele rănesc sufletul nostru. Martor la aceste fapte rele ale lui sînt: Adamatie, Anuvion şi Arvestion; iar pentru toate acestea fiind vădit de către episcopi, a fugit de judecata cea vrednică după faptele sale, însă de scoaterea din scaun n-a putut fugi, ci de obşte s-a lepădat de tot soborul, ca unul ce a îndrăznit nişte lucruri rele ca acestea”.

Acestea grăindu-se, împăratul mai întîi tăcînd, se tulbura în sine, apoi neputînd să îmblînzească pe clevetitori, a zis ca Atanasie să fie trimis o vreme în Galia; dar nu pentru că a crezut clevetirea şi nici de mînie nu era cuprins, ci ca Biserica să aibă pace, precum cu dovadă mărturisesc cei ce ştiu rînduiala împărătească. Pentru că vedea împăratul cîţi episcopi s-au sculat împotriva lui Atanasie şi cîtă gîlceavă era pentru dînsul în poporul Alexandriei şi al Egiptului. Deci, vrînd să aline o furtună ca aceea şi să potolească tulburarea pricinuită de atîţia episcopi, a zis sfîntului să se îndepărteze din cetate cîtăva vreme.

După aceasta, împăratul s-a dus din viaţă, după 30 de ani de domnie, iar de la naştere avînd 65 de ani. El după moarte a lăsat moştenitori ai împărăţiei sale pe cei trei fii: Constantin, Constanţiu şi Constans, cărora le-a împărţit împărăţia; iar celui mai mare fiu, Constantin, i-a dat cea mai mare parte din împărăţie. Şi pentru că nu era nici unul din fii la sfîrşitul lui, testamentul lui l-a încredinţat unui prezbiter, care avea sufletul în taină vătămat de reaua credinţă a lui Arie.

Şi precum ascundea eresul, aşa şi testamentul împărătesc l-a tăinuit; apoi, fiind de mulţi întrebat, dacă împăratul la moartea lui a făcut vreun testament, el n-a spus. Şi avea pe ascuns părtaşi la acest lucru pe oarecare din famenii împărăteşti. Întîrziind cel mai mare fiu, Constantin, să vină la tatăl său care murise, Constanţiu din Antiohia s-a grăbit şi a venit mai înainte de toţi. Aceluia preotul i-a dat în ascuns testamentul împărătesc, iar pentru aceasta cerea un dar de la dînsul, ca şi el să se apropie de arieni şi să le ajute; apoi să mărturisească precum că Hristos nu este Dumnezeu, nici Stăpîn a toate, ci făptură, iar nu făcător.

O! neînţelegere şi nebunie! Cel mai sus zis Eusebiu şi ceilalţi cu dînsul aşteptau ca să alcătuiască şi să întărească învăţătura credinţei lui Arie; însă numai dacă noul împărat ar întări surghiunirea lui Atanasie, care, după ei, cu dreptate şi foarte bine s-ar fi făcut.

În acea vreme au atras la credinţa lor pe cel ce era mai mare în palatele împărăteşti, şi de la acela şi pînă la ceilalţi fameni a intrat boala ereziei lui Arie, care prin firea lor erau lesnicioşi spre primirea răului. Apoi şi soţia împăratului îndărătnicindu-se, s-a umplut de acea vătămare eretică. După aceea, la sfîrşit, chiar împăratul se înşelă de socoteala ariană şi s-a ridicat asupra Domnului Hristos, Stăpînul său; încît s-a împlinit cuvîntul dumnezeiescului Ieremia: Păstorii au făcut păgînătate asupra Mea; deci, la arătare a poruncit ca să fie primită învăţătura lui Arie şi aşa toţi episcopii ca dînsul înţelegeau, iar pe cei ce nu se vor supune, să-i silească a o primi.

În acea mare furtună şi tulburare, cîrmacii bisericeşti (patriarhii) erau aceştia: Maxim al Ierusalimului (333-350), Alexandru al Constantinopolului (327-337), şi acesta de care vorbim, adică Atanasie al Alexandriei (328-373), care deşi era în surghiun, însă nu lăsase cîrma bisericii, cu cuvîntul şi cu scrisul îndreptînd dreapta credinţă. Iar Eusebiu al Nicomidiei, cu cei ce erau cu dînsul, pentru a sa rea credinţă, cu osîrdie se nevoia ridicînd război asupra celor dreptcredincioşi, pentru că nu era acolo cineva ca să stea împotriva lui Arie; căci mulţi dintre stăpînitori se alipiseră de dînsul, iar Atanasie era în surghiun.

Dar Atotînţeleptul Dumnezeu a risipit sfaturile lor, tăind răutatea şi viaţa lui Arie, a cărui limbă hulitoare cu cît scotea cuvinte asupra dreptei credinţe, cu atît mai mult cele dinăuntru s-au vărsat şi zăcea ticălosul aruncat în locurile cele murdare; apoi, cu judecată dreaptă, limba cea neînfrînată a tăcut şi vasul cel rău, plin de gunoiul vicleanului, după vrednicie s-a deşertat. Astfel, acel începător de eres lepădîndu-şi sufletul şi trupul pierind cu ticăloşie, Eusebiu şi cei de o răutate cu dînsul au luat singuri toată osteneala pentru apărarea şi lăţirea eresului, avînd pe famenii împărăteşti ca pe nişte mîini, care le ajutau foarte mult.

Şi multă sîrguinţă aveau, cum ar putea să astupe gura lui Atanasie, ca să nu înveţe dreapta credinţă; însă Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, a înduplecat inima celui mai mare fiu al marelui împărat Constantin, care avea acelaşi nume de Constantin, şi precum cu anii şi cu întîietatea era cel mai mare dintre fraţi, aşa şi cu stăpînirea împărătească mai întîi, avînd stăpînirea cea de sus a Galiei (337-340).

Acela a eliberat pe Sfîntul Atanasie din surghiun şi l-a trimis la scaunul Alexandriei, cu scrierile acestea: „Biruitorul Constantin scrie Bisericii Alexandriei şi poporului să se bucure; socotesc că nici unul nu este între voi, care să nu ştie faptele marelui propovăduitor al dreptei credinţe şi învăţătorul legii lui Dumnezeu, adică Atanasie, căruia nu de mult i s-a întîmplat ca să vină asupra lui război de obşte de la vrăjmaşii adevărului şi cum i s-a poruncit să petreacă în Galia cu mine, ca să poată o vreme scăpa de nevoia ce se afla asupra capului lui, iar el n-a fost osîndit cu totul la izgonire; dar i-au dat pace, nelăsînd să vină asupră-i nimic din cele fără de voie, deşi este răbdător cu adevărat ca nimeni altul, căci cu dumnezeiască rîvnă aprinzîndu-se, orice fel de greutate cu înlesnire putea suferi; chiar fericitul Constantin, tatăl nostru, voia să-l întoarcă degrabă la scaun, însă venind la sfîrşitul vieţii lui şi neajungînd ca să-şi îndeplinească gîndul pentru dînsul, mie, moştenitorul său, mi-a lăsat lucrul acesta, dîndu-mi desăvîrşită poruncă pentru bărbatul acesta; deci, vă poruncesc ca acum, cu toată cinstea şi cu luminate întîmpinări, să-l primiţi”.

Cu o scrisoare împărătească ca aceasta Sfîntul Atanasie a ajuns la Alexandria şi l-a primit cu bucurie soborul credincioşilor. Iar cîţi erau de credinţa cea arienească, adunîndu-se între dînşii, iarăşi au ridicat asupra lui războaie şi tulburări, iar pricinile clevetirii asupra sfîntului le dădeau eusebienii, zicînd că fără judecata soborului s-a întors la scaun şi numai după voia sa a intrat în biserică; apoi cleveteau pe fericitul despre o mînă moartă, ca şi cum prin aceea ar face farmece şi vrăji, fiind singuri ticăloşii cu adevărat vrăjitori şi fermecători.

Iar mîna aceea ziceau că ar fi a lui Arsenie, un cleric, ca şi cum cu un meşteşug oarecare al lui Atanasie ar fi fost mîna aceea tăiată; şi aceasta au adus-o vrăjmaşii la auzul împăratului Constanţiu, şi cu osîrdie îl rugau ca îndată să osîndească pe Atanasie la veşnicul surghiun; însă împăratul a poruncit ca mai întîi să se facă cercetare pentru acesta: şi, de se va afla Atanasie vinovat de păcatul ce s-a zis, atunci după lege să primească judecată.

A trimis pe un bărbat Arhelau, unul din casnicii săi, împreună cu Non, cîrmuitorul din Fenicia, spre încredinţată cercetare a lucrului acestuia. Aceia cînd au ajuns în Tir, unde aştepta Atanasie, au amînat cercetarea puţină vreme, pînă ce vor veni din Alexandria clevetitorii cei aşteptaţi, care ziceau că acea fărădelege a lui Atanasie, adică tăierea mîinii lui Arsenie şi farmecele, ei înşişi cu ochii lor le-au văzut; însă această amînare a cercetării s-a făcut prin dumnezeiasca rînduială, precum şi sfîrşitul va arăta.

Căci Dumnezeu de sus privind pe toţi şi izbăvind pe cel năpăstuit de cei ce îi făceau strîmbătate, a îndelungat vremea pînă ce Arsenie, despre care potrivnicii cleveteau asupra lui Atanasie, avea să fie în Tir; iar Arsenie acela era unul din clevetitorii Bisericii Alexandriei, citeţ cu rînduiala, care făcînd o fărădelege mare, avea să aibă judecată nemilostivă şi pedeapsă, de care temîndu-se, a fugit, nefiind ştiut de nimeni multă vreme; iar viclenii potrivnici ai lui Atanasie, fiind isteţi întru răutate şi neaşteptînd ca Arsenie să se mai arate de ruşine pentru păcatul cel făcut cu îndrăzneală, au spus că este a lui mîna cea moartă, iar pe Atanasie pretutindeni îl propovăduiau că a făcut o fărădelege urîtă; însă străbătînd vestea prin toate părţile, cum că Atanasie pentru mîna cea tăiată a lui Arsenie suferă judecată, a auzit şi acel Arsenie,care se ascundea în locuri neştiute; iar el, milostivindu-se spre părintele şi făcătorul său de bine, apoi durîndu-l inima pentru adevărul cel ce cu nedreptate se biruia de minciună, a ieşit din locurile cele ascunse, în care se ascundea şi, pe ascuns venind în Tir, lui Atanasie singur s-a arătat deosebit, căzînd la sfintele lui picioare.

Deci, fericitul Atanasie bucurîndu-se de venirea lui, i-a poruncit ca să nu se arate înainte de judecată. Iar urîciunea potrivnicilor prea înrăutăţită nu se alina, ci ei nu se săturau de mincinoase clevetiri asupra lui Atanasie, adăugînd mai multă răutate şi minciună; căci au momit ticăloşii eretici pe o femeie fără ruşine, ca să zică despre Atanasie cum că el, găzduind la dînsa, a silit-o şi a făcut fărădelege.

Deci, cînd judecătorii şi clevetitorii au stat de faţă, s-a adus înăuntru femeia aceea plîngînd şi jeluindu-se asupra lui Atanasie, pe care niciodată nu-l văzuse, nici nu ştia ce fel este la chip; iar ea zicea:” L-am primit pe el în casa mea, pentru Dumnezeu, ca pe un bărbat cinstit şi sfînt, dorind să dea casei mele binecuvîntare şi iată că cele ruşinoase am primit de la dînsul; pentru că fiind miezul nopţii, a venit la mine pe cînd dormeam şi cu sila m-a batjocorit, nescoţîndu-mă nimeni din mîinile lui, căci toţi cei din casa mea dormeau cu somn greu”.

Astfel, pe cînd ea fără ruşine bîrfea şi clevetea, un prieten al lui Atanasie, anume Timotei, prezbiterul, stînd cu dînsul dinafară de uşă şi auzind clevetirea aceea, s-a pornit cu duhul şi fără de veste intrînd înăuntru, a stat înaintea clevetitoarei aceleia, ca şi cum era Atanasie, şi zicea către dînsa cu îndrăzneală: „Femeie, eu te-am silit întru această noapte, precum tu grăieşti? Eu?”. Iar ea fără ruşine a strigat către judecători, zicînd: „Acesta este nelegiuitul, acesta este vrăjmaşul curăţiei mele, acesta, iar nu altul este cel ce a găzduit la mine; care pentru facerea de bine a mea, cu batjocură mi-a răsplătit”.

Acestea auzindu-le judecătorii, au rîs, iar potrivnicii s-au ruşinat foarte mult, pentru că s-a descoperit minciuna lor şi li s-a făcut ruşine şi ocară; deci toţi mirîndu-se de acea nedreaptă clevetire, n-au socotit lui Atanasie acel păcat. Dar ce au făcut potrivnicii? Pe cea dintîi ruşine vrînd s-o acopere, cu a doua clevetire au început a mustra pe sfîntul bărbat pentru farmece, şi au adus la mijloc o mînă moartă, lucru urît şi de spaimă la vedere şi cu acea mînă fără ruşine arătau asupra sfîntului, zicînd: „Aceasta o! Atanasie te vădeşte pe tine, aceasta te prinde şi te ţine tare, ca să nu scapi de judecată; de aceasta nici cu cuvintele, nici cu meşteşugul, nici cu alt vicleşug nu vei putea să scapi.

Ştiu toţi pe Arsenie, căruia tu cu nedreptate şi cu nemilostivire i-ai tăiat mîna aceasta. Deci, spune acum la ce lucru aveai trebuinţă de aceasta? Şi pentru care pricină ai tăiat-o?”. Iar el cu glas blînd, precum se cădea unui bărbat următor lui Hristos, Domnul său, Celui judecat oarecînd de iudei, Care nu s-a împotrivit nici nu a strigat, ci ca o oaie spre înjunghiere S-a dus, pe de o parte tăcînd, iar pe de alta cu blîndeţe răspunzînd, zicea: „Cine este dintre voi care ştie pe Arsenie bine? Sau cine este ca să spună cu adeverire că această mînă este a lui?”

Deci, pe cînd mulţi se sculau de pe scaunele lor şi ziceau că ştiu bine pe Arsenie şi că aceasta este mîna lui, îndată Atanasie luînd perdeaua, a poruncit lui Arsenie ca să stea în mijloc. Deci, Arsenie a stat în mijlocul judecăţii aceleia viu şi sănătos, avînd amîndouă mîinile întregi. Iar fericitul căutînd spre clevetitori, le-a zis:” Nu este acesta cel cunoscut tuturor alexandrinilor, nu este acesta Arsenie? Nu este acesta căruia voi ziceţi că îi este mîna tăiată?”. Şi a poruncit lui Arsenie ca mai întîi mîna dreaptă, apoi mîna stîngă să-şi întindă şi Atanasie a strigat, ca şi cum chemînd pe cei ce erau departe de adevăr: „Iată, o! bărbaţilor şi Arsenie, iată şi mîinile lui care nicidecum nu au cunoscut tăiere; arătaţi voi pe Arsenie al vostru de-l aveţi şi spuneţi a cui este acea mînă tăiată, care pe voi singuri, ca pe cei ce aţi făcut acea tăiere vă osîndiţi”.

Atunci toţi s-au umplut de negrăită ruşine şi acoperindu-şi feţele, au ieşit de la judecată şi au rămas numai purtătorii de arme. Iar poporul cel plin de amăgire arienească, văzînd pe episcopi şi pe judecători ieşind cu mîhnire, a înconjurat pe Atanasie, dosădindu-l cu cuvinte aspre; numindu-l vrăjitor şi fermecător mincinos şi multe alte cuvinte scoţînd asupra lui şi ocărîndu-l şi mîinile ridicîndu-le ca să-l sfîşie şi să-l ucidă.

Şi cu adevărat o făceau şi aceea de nu i-ar fi îmblînzit Arhelau, omul cel împărătesc, şi de n-ar fi răpit pe Atanasie din mijlocul lor. Arhelau, bun cu obiceiul, văzînd nevinovăţia lui Atanasie, cum şi mulţimea învrăjbitorilor şi răutatea lor cea neîmblînzită, l-a sfătuit ca, tăinuindu-se, să fugă şi să se ascundă acolo, unde n-ar putea nimeni să-l afle. Deci, luînd pe Atanasie, l-a scos afară din cetate, prin ieşiri ascunse, ferindu-se de poporul care se tulbura. Drept aceea, sfîntul a fugit, iar judecătorii cei nedrepţi în altă zi adunîndu-se iar fără Arhelau, omul cel împărătesc, au judecat pe dreptul Atanasie, ca pe un desfrînat, vrăjitor şi fermecător. Şi scriind pricinile osîndirii acestuia, le-au împrăştiat pretutindeni, închizînd cetăţile şi bisericile prin toate părţile; apoi au ridicat şi au mîniat asupra lui şi pe împăratul Constanţiu atît de mult, încît acesta făgăduia averi şi cinste acelora care i-ar spune lui unde se află Atanasie, viu sau mort, şi să-i aducă capul.

Iar el izgonindu-se, nu ca din hotarele stăpînirii greceşti, ci ca din toată lumea, şi tăinuindu-se într-o groapă adîncă, care altădată a fost fîntînă şi acum se pustiise, fiind fără apă şi uscată, multă vreme a stat ascuns, neştiind nimeni despre dînsul, decît numai un iubitor de Dumnezeu care-l hrănea acolo. Apoi, începînd unii a-l afla şi a doua zi vrînd să-l prindă, căci era urmărit pretutindeni cu multă sîrguinţă, el prin dumnezeiasca purtare de grijă, ieşind noaptea din groapă s-a dus aiurea; apoi temîndu-se ca să nu-l afle şi să-l prindă, s-a dus în locuri necunoscute.

Atunci împărăţea la Apus cel mai mic frate, Constans, după moartea celui mai mare frate Constantin, care a fost ucis de ostaşi în Acvileea, lîngă rîul Alsa. Apoi fericitul Atanasie, mergînd în Europa, la Iuliu, papa al Romei şi de însuşi împăratul Constans apropiindu-se, toate cele despre sine le-a spus cu deamănuntul.

În acea vreme a fost în Antiohia sinodul episcopilor Răsă-ritului, care se adunaseră pentru sfinţirea bisericii pe care marele Constantin a început a o zidi şi a săvîrşit-o Constanţiu, fiul lui, iar atunci se făcea sfinţirea; pentru care pricină s-au adunat acolo toţi episcopii de la Răsărit, între care erau mulţi arieni; aceia cu ajutorul împăratului, adunînd vicleanul lor sobor, iarăşi au judecat pe Sfîntul Atanasie, care atunci era în Apus, şi au trimis la papa Iuliu, în Roma, scrisori cu clevetiri asupra lui Atanasie şi pornind pe papa ca să-l judece şi el; iar la Alexandria, în locul lui Atanasie, mai întîi au ales pe Eusebiu din Emesa, bărbat învăţat, dar acela n-a voit, ştiind ce fel de rîvnă are poporul Alexandriei pentru păstorul său Atanasie.

Apoi au pus în scaunul acela pe Grigorie din Capadocia, arian răucredincios, care neajungînd în Alexandria, l-a întîmpinat Atanasie; pentru că papa Iuliu cercetînd cu de-amănuntul clevetirile cele puse asupra lui Atanasie şi cunoscînd că sînt mincinoase, a lăsat pe Atanasie la scaunul lui, cu scrisorile sale, prin care ameninţa foarte tare pe cei care au îndrăznit a-l alunga. Deci a fost primit sfîntul cu bucurie mare de credincioşii Alexandriei.

Potrivnicii înştiinţîndu-se despre aceea, fiindcă acum murise povăţuitorul lor, Eusebiu al Nicomidiei, s-au tulburat foarte şi îndată au îndemnat pe împărat să trimită oaste cu Grigorie din Capadocia, ca să-l pună în scaun. Deci împăratul a trimis cu acel eretic Grigorie, ales de eretici, pe un voievod anume Sirian, şi mulţime de soldaţi înarmaţi, poruncindu-i să omoare pe Atanasie, iar lui Grigorie să-i dea episcopia.

Pe cînd în soborniceasca biserică din Alexandria se săvîrşea slujba cea de toată noaptea, fiind praznic şi tot credinciosul popor cu păstorul său Atanasie priveghea în biserică, cîntînd, a venit Sirian voievodul, cu ostaşi înarmaţi ca la război; şi înconjurînd biserica, a cruţat pe popor, vrînd numai pe Atanasie a-l căuta spre ucidere, dar Dumnezeu acoperindu-l, s-a tăinuit de popor şi a ieşit din biserică; a scăpat ca peştele din mijlocul mrejei şi s-a întors iarăşi la Roma. Iar răucredinciosul Grigorie, luînd scaunul Alexandriei ca un răpitor, s-a făcut tulburare cumplită în popor, care a ars o biserică ce se numea a lui Dionisie.

Sfîntul Atanasie a petrecut în Roma trei ani, cinstindu-se foarte mult de împărat şi de către papa Iuliu. Şi acolo avea prieten pe Sfîntul Pavel, arhiepiscopul Constantinopolului, care la fel era izgonit de pe scaun de către păgîni. Apoi, prin sfatul împăraţilor Constanţiu şi Constans, s-a făcut sobor de către episcoii Răsăritului şi ai Apusului în Sardica (Sofia, anul 343), despre mărturisirea credinţei, cum şi despre Atanasie şi Pavel; şi erau acolo episcopi din Apus mai mult de trei sute, iar din Răsărit mai mulţi de şapte zeci, între care se afla şi cel mai înainte pomenit, adică Ishiran, care în acea vreme era episcop al Mariotului.

Drept aceea, episcopii care se adunaseră din Asia, nici nu voiau să se vadă cu cei din Apus, pînă nu vor goni din soborul lor pe Atanasie şi pe Pavel iar cei din Apus nici nu voiau să audă de cuvintele lor. Deci, s-au dus îndată cei din Răsărit în ţara lor; dar ajungînd la Filipopol, cetatea Traciei, acolo adunînd soborul lor, sau mai bine zis vicleana adunare, au dat anatemii pe faţă cuvîntul „deofiinţă”. O, răbdarea Ta, Hristoase, Împărate! Adică au blestemat mărturisirea celor ce zic că Fiul este deofiinţă cu Tatăl. Apoi acea păgînătate a lor au trimis-o pretutindeni, celor care erau sub ascultarea lor.

Despre acestea înştiinţîndu-se sfinţii părinţi, care erau în Sardica, mai întîi au dat anatemei acel sobor ereticesc şi de Dumnezeu hulitor, cum şi rău slăvitoarea lor mărturisire; apoi pe clevetitorii lui Atanasie i-au scos din treptele lor, iar hotărîrea sfintei credinţe făcută în Niceea întărind-o mai bine, au propovăduit pe Dumnezeu Fiul, că este deofiinţă cu Dumnezeu Tatăl, în putere şi în dumnezeire.

După toate acestea, Constans, împăratul Apusului, prin scrisorile sale, a rugat pe fratele său Constanţiu, împăratul Răsăritului, ca să poruncească lui Atanasie şi Pavel să se întoarcă la scaunele lor. Iar Constanţiu neprimind întoarcerea lor, împăratul Constans i-a scris înapoi cu cuvinte mai aspre, zicînd: „De nu mă vei asculta de voie, atunci chiar şi nevrînd tu, voi pune pe fiecare dintr-înşii în scaunul lor, pentru că cu putere şi cu arme voi veni asupra ta”.

Atunci împăratul Constanţiu, temîndu-se de îngrozirea fratelui său, a primit pe Sfîntul Pavel, care venise mai înainte, şi la scaunul său cu cinste l-a trimis; iar pe Sfîntul Atanasie cu scrisorile sale, l-a chemat la sine de la Roma, şi vorbind cu dînsul, l-a văzut că este bărbat foarte înţelept şi de Dumnezeu insuflat şi s-a mirat de înţelepciunea lui cea mare; apoi a făcut multă cinste, întorcîndu-l la scaunul lui cu slavă, şi chiar el însuşi l-a petrecut şi a scris către poporul Alexandriei şi către toţi episcopii şi boierii care erau în Egipt, către Nestorie, Augustalie şi către stăpînitorii care erau în Tebaida şi în Libia, ca să primească pe Atanasie cu multă cinste şi cucernicie.

Fericitul întărindu-se cu acele scrisori împărăteşti, s-a dus prin Siria, prin Palestina şi apoi în Sfînta Cetate a Ierusalimului, unde a fost primit cu dragoste de Preasfinţitul Maxim Mărturisitorul, episcopul Ierusalimului; şi şi-au spus unul altuia primejdiile şi ispitele care le-au pătimit pentru Hristos; apoi prea sfinţitul patriarh, chemînd pe episcopii Răsăritului, aceia care de frica arienilor s-au învoit la alungarea lui Atanasie, i-a făcut prieteni cu Atanasie şi care i-au dat lui vrednica cinste; iar el cu bucurie le-a iertat toate greşelile.

A venit apoi în Alexandria, la scaunul său, cu multă cinstire, întîmpinîndu-l tot poporul cu negrăită bucurie; şi adunîndu-se toţi episcopii şi boierii, la primirea lui, l-au dus înăuntru cu cinste. Aceasta a fost a treia izgonire a Sfîntului Atanasie, după celelalte două şi astfel a fost întoarcerea lui la scaun.

După nenumărate osteneli şi dureri, răsuflînd puţin, apoi socotind că cealaltă viaţă a sa o va petrece în odihnă, s-au ridicat asupra lui iarăşi învăluirile primejdiilor cumplite; căci, cînd păgînul Magnenţiu, voievodul oştilor Romei, s-au sfătuit cu cei de un gînd ai săi şi au ucis pe dreptcredinciosul împărat Constans, stăpînul său (anul 350), atunci arienii au ridicat iarăşi cornul lor şi au pornit război cumplit asupra Bisericii lui Hristos. Deci, iarăşi au început asupra lui Atanasie a porni bîntuielile, prigonirile şi răutatea cea veche; iarăşi au ieşit împărăteştile porunci şi îngrozirile lui Atanasie, înfricoşările pe uscat şi pe mare. Pentru că cel mai sus pomenit Grigorie din Capadocia, care mai înainte se alesese de arieni la scaun în locul lui Atanasie, venind în Alexandria, a cutremurat Egiptul, a mişcat Palestina şi a umplut tot Răsăritul de tulburări; apoi au fost alungaţi luminătorii lumii de la scaunele lor: Sfîntul Maxim din Ierusalim şi Sfîntul Pavel din Constantinopol.

În Alexandria, cele ce s-au făcut, singur Sfîntul Atanasie le spune astfel: „Au venit unii din Alexandria, căutînd să ne ucidă şi cele de acum au fost mai amare decît cele dintîi; pentru că oastea a înconjurat biserica deodată şi, în loc de rugăciuni, erau strigări, răcnete şi tulburări”; acestea au fost în sfintele 40 de zile.

Apoi, intrînd Grigorie din Capadocia, pe care-l trimiseseră macedonienii şi arienii şi-a împlinit răutatea cu care se deprinsese de la cei ce l-au trimis; pentru că după săptămîna Sfintelor Paşti, fecioarele erau aruncate în închisori, episcopii erau legaţi şi purtaţi de ostaşi, casele sărmanilor şi ale văduvelor se jefuiau şi se făcea în cetate război desăvîrşit: creştinii ieşeau noaptea din cetate, bisericile se pecetluiau şi clericii se primejduiau pentru fraţii lor; toate acestea erau cu adevărat cumplite, dar după aceea, s-au făcut altele şi mai cumplite.

Pentru că, după sfintele 50 de zile, poporul postind, a ieşit la mormîntul Sfîntului Mucenic Petru, ca să se roage, căci toţi fugeau de Grigorie şi de împărtăşirea lui. Deci, înştiinţîndu-se prea vicleanul acela despre aceasta, a îndemnat asupra lor pe generalul Sebastian, care era maniheu cu credinţa; iar el cu mulţime de ostaşi, purtînd săbii, arce şi săgeţi, s-a repezit în biserică, năvălind asupra poporului; dar a găsit puţini rugîndu-se, căci cei mai mulţi se duseseră, fiindcă se întîrziase vremea.

Iar celor ce erau în biserică, acelora le-a făcut mai cumplită muncire: că aprinzînd un foc mare şi punînd pe fecioare lîngă foc, le silea să mărturisească că sînt de credinţa lui Arie şi după ce n-a putut să le silească pe acestea, căci le-a văzut cu totul nebăgătoare de seamă de foc şi de îngroziri – şi fiind nebiruite în dreapta lor credinţă, le-a dezbrăcat; apoi a poruncit să le bată fără cruţare, iar feţele lor le-au zdrobit cu rănile, încît după multă vreme, abia au putut fi cunoscute de ai lor. Iar pe nişte bărbaţi, 40 la număr, i-a chinuit cu o chinuire nouă, pentru că, tăind toiege de finic, cu ghimpi ascuţiţi, le-a jupuit spatele; aşa încît trupurile unora le tăiau cu ghimpii cei înfipţi, iar alţii nesuferind durerile, au murit de răni. Apoi pe toate fecioarele, mai ales pe cele ce le-au chinuit, le-au trimis la surghiun în marele Oasim, iar trupurile cele moarte ale ucişilor creştini drept-credincioşi n-au lăsat să le ia ai lor, ci ostaşii le-au ascuns într-un loc, socotind în acest chip să se ascundă sălbăticia lor atît de mare. Aşa au făcut cei înşelaţi cu mintea şi nebuni; iar cei drept-credincioşi bucurîndu-se de pătimitorii lor şi de mărturisirea lor cea tare, dar tînguindu-se de trupurile lor cele neştiute, s-a vădit mai mult păgînătatea şi sălbăticia chinuitorilor.

După aceasta au trimis în surghiun pe episcopii din Egipt şi din Libia: pe Amonie, Mon, Gaie, Filon, Ermi, Paulin, Psinosir, Nilamon, Agaton, Agamfon, Marcu şi alt Amonie şi Marcu, Dracontie, Adelfie, Agatinodor; iar pe preoţii Ierax, Dioscor şi alţii, atît de mult îi chinuiau cu amar, încît unii au murit pe drumuri, alţii în surghiun. Deci, au osîndit la veşnic surghiun mai mult de 30 de episcopi; – căci sîrguinţa lor era ca a lui Ahab, de ar fi putut din tot pămîntul să scoată şi să piardă adevărul. Scriind acestea însuşi marele Atanasie singur, a înştiinţat despre fugirea sa; iar celelalte le va spune povestirea care va urma.

Constanţiu împăratul, după moartea fratelui său, împăratul Constans, biruind pe Magnenţiu, stăpînea Răsăritul şi Apusul; şi precum în Răsărit aşa şi în Apus răspîndea erezia arienească, silind pe episcopii apuseni, în toate chipurile, pe unii cu frica, iar pe alţii cu îmbunări, cu daruri şi cu alte înşelăciuni, spre a se învoi cu erezia lui Arie şi să fie părtaşi la credinţa lor cea rea. Apoi a poruncit ca să se adune sobor în Mediolan, cetatea Italiei, pentru alungarea lui Atanasie, pentru că aşa credeau, că se va întări erezia, cînd Atanasie va fi cu totul lepădat şi pierdut dintre cei vii.

Drept aceea, mulţi au ajuns la un gînd cu împăratul, unii de frică, alţii de cinstea împărătească fiind atraşi; iar cei ce erau tari în dreapta credinţă, s-au ferit de soborul acelora; unul ca acela era Eusebiu, episcopul Vercellaei, Dionisie al Mediolanului, Rodan al Tolosaei, Paulin al Treverului şi Lucifer al Calavritei; aceştia n-au iscălit alungarea lui Atanasie, socotind că aceasta este lepădarea dreptei credinţe. Pentru aceasta ei au fost trimişi la Arimini, în surghiun; iar toţi ceilalţi episcopi s-au adunat în Mediolan (355) şi au judecat pe Atanasie ca să fie alungat.

Nu este cu necuviinţă ca să povestim aici despre neiscălirea lui Eusebiu şi Dionisie, la soborul cel nedrept. Adunîndu-se în Mediolan vreo 30 de episcopi şi neaşteptînd să vie alţi drept- credincioşi, au alcătuit singuri soborul, iscălindu-şi numele lor, iar Dionisie al Mediolanului, care nu era de mult ridicat la rînduiala episcopiei, şi tînăr fiind de ani, a fost silit ca să iscălească la acel sobor pentru că s-a ruşinat de episcopii cei vechi şi cinstiţi, de aceea a iscălit împreună cu dînşii. După aceasta, dreptcredinciosul Eusebiu al Vercelaei, bătrîn de ani, a venit în Mediolan – după ce se săvîrşise acel sinod numai cu iscăliturile acelora – şi-l întrebă pe Dionisie: „Ce se face în acest sinod?” Iar Dionisie spunînd că acum s-a săvîrşit nedreapta judecată asupra lui Atanasie, a mărturisit cu multă jale şi căinţă greşeala sa, că fiind înşelat, a iscălit alungarea lui Atanasie; deci, l-a mustrat pentru aceasta fericitul Eusebiu, ca un părinte pe fiu, căci Dionisie îl avea pe Eusebiu ca părinte duhovnicesc, întîi pentru bătrîneţile lui şi al doilea pentru că era de mai mulţi ani episcop al Vercelaei şi era mai presus decît al Mediolanului.

Însă văzînd Eusebiu pocăinţa lui Dionisie, nu-l lăsa să se mîhnească şi zicea: „Eu ştiu ce să fac pentru ca să se şteargă numele tău din mijlocul lor”. Atunci, înştiinţîndu-se episcopii arieni de venirea lui Eusebiu, l-au chemat în adunarea lor şi i-au arătat judecata cea alcătuită despre lepădarea lui Atanasie cu iscăliturile lor; deci, ei voiau, ca şi el să-şi pună numele acolo, iar Eusebiu făcîndu-se ca şi cum s-ar învoi şi ar iscăli la soborul lor, a luat hîrtia şi citea numele episcopilor care se iscăliseră, şi ajungînd la numele lui Dionisie, a strigat ca şi cum se mîhnise, zicînd: „Unde voi pune eu numele meu, sub Dionisie? Nicidecum Dionisie mai sus decît mine să fie! Voi ziceţi că Fiul lui Dumnezeu nu poate să fie asemenea cu Dumnezeu Tatăl, atunci de ce aţi cinstit pe fiul meu mai mult decît pe mine?”

Deci, nu voia să se iscălească pînă ce numele lui Dionisie nu se va şterge din locul cel mai de sus. Deci episcopii arieni dorind foarte mult să aibă iscălitura lui Eusebiu şi vrînd ca să-l mîngîie, au poruncit ca să fie şters numele lui Dionisie. Şi chiar Dionisie şi-a şters numele de pe hîrtie, cu mîna sa, ca şi cum locul cel mai de sus l-ar da bătrînului Eusebiu al Vercelaei, iar el să se iscălească sub dînsul.

Fiind şters numele lui Dionisie, încît nici urmă de literă nu se mai vedea, fericitul Eusebiu s-a lepădat de învoirea cea prefăcută a soborului lor şi a mărturisit adevărul, rîzînd de arieni şi zicînd:

„Nici eu nu mă voi întina cu fărădelegile voastre, nici pe fiul meu Dionisie nu-l voi lăsa să fie părtaş la răutatea voastră, că nu este cu dreptate a iscăli judecată nedreaptă, spre alungarea nevi-novatului arhiereu, oprind aceasta legea lui Dumnezeu şi bisericeasca pravilă. Deci, să vă fie tuturor în ştire că Eusebiu şi Dionisie nu vor mai iscăli judecata voastră cea plină de răutate şi de fărădelege. Şi mulţumim lui Dumnezeu, care a izbăvit pe Dionisie din cursa voastră, şi care ne-a dat o pricepere ca aceasta, ca numele lui care era scris rău, în mijlocul numelor voastre, să fie şters”.

Văzînd arienii cum au rîs de ei Eusebiu şi Dionisie, şi ca să le facă rău, au pus mîna pe ei şi, ocărîndu-i, i-au trimis în surghiun pe amîndoi; şi atîta rău i-au făcut în surghiun fericitului Eusebiu, încît a murit muceniceşte. Auzind Sfîntul Atanasie de toate acestea şi cum că ostaşii eparhului cu porunca împărătească vin ca să-l prindă, el, înştiinţîndu-se printr-o arătare dumnezeiască, a ieşit din episcopie în miezul nopţii şi s-a ascuns la o oarecare fecioară îmbunătăţită, care era sfinţită lui Dumnezeu şi adevărată roabă a lui Hristos.

Deci, s-a tăinuit pînă la sfîrşitul împăratului Constanţiu şi nu ştia nimeni de dînsul decît numai Dumnezeu şi acea sfîntă fecioară, iar cărţile ce-i trebuiau lui împrumutîndu-le de la alţii i le aducea ea, despre care unii spun că ar fi fost Sfînta Sinclitichia. Acolo petrecînd sfîntul, a scris multe scrisori contra ereticilor. Iar poporul Alexandriei căuta pe Sfîntul Atanasie, păstorul lor, bătînd pretutindeni locurile, pentru că se mîhneau de dînsul şi cu atîta nevoinţă îl căutau, încît fiecare şi-ar fi pus sufletul pentru a-l afla.

Sfînta Biserică era cuprinsă de multă tînguire, pentru că eresul lui Arie se întărise nu numai la Răsărit, ci şi la Apus. Deci, cu împărăteasca poruncă în Italia şi în tot Apusul episcopii erau izgoniţi de pe scaunele lor, adică aceia care nu au voit să iscălească cum că Fiul nu este deofiinţă cu Tatăl. În acea vreme a fost izgonit şi cel între sfinţi Liberiu, care luase scaunul Romei, după fericitul Iuliu, moştenitorul Sfîntului Silvestru, pentru dreaptă credinţă; iar în locul lui s-a ridicat dintre eretici unul oarecare Felix.

Astfel, o vreme îndelungată strîmtorîndu-se şi chinuindu-se pretutindeni Sfînta Biserică de către eretici, a sosit sfîrşitul împăratului Constanţiu, care fiind între Capadocia şi Cilicia, în locul ce se numea izvoarele Mopsiei, acolo s-a lipsit de viaţă şi de împărăţie. La fel a ajuns judecata lui Dumnezeu şi pe Grigore, acel mincinos episcop al Alexandriei, pus de eretici, şi a pierit ticălosul cu mare vîlvă, fiind ucis de poporul elinesc, făcîndu-se tulburare pentru un loc oarecare elinesc, care era în Alexandria, şi pe care el a vrut să-l ia.

Venind la împărăţie Iulian, după Constanţiu, şi toate rînduielile şi legile lui Constanţiu sîrguindu-se să le răstoarne şi scăpînd de izgonire pe toţi, s-a înştiinţat despre aceasta Atanasie, care se temea ca nu şi pe Iulian să-l înşele arienii cu păgînătatea lor; pentru că încă nu se arătase depărtarea lui Iulian şi cea desăvîrşită lepădare a lui Hristos. Deci, fiind noapte, a ieşit Sfîntul Atanasie din casa fecioarei, în care se ascunsese, şi s-a dus în mijlocul Bisericii Alexandriei. Atunci mare bucurie s-a pricinuit celor dreptcredincioşi, căci s-au adunat de pretutindeni ca să-l vadă, clericii şi cetăţenii, iar tot poporul privea la dînsul cu mulţumire şi cu dragoste îl cuprindea. Apoi, prin venirea lui, umplîndu-se de îndrăzneală, îndată pe toţi arienii i-au izgonit din Alexandria; iar cetatea s-a încredinţat lui Atanasie, păstorul şi învăţătorul lor.

După aceasta, Iulian cel fără de lege, care mai înainte în taină s-a lepădat de Hristos, acum s-a arătat pe faţă, pentru că întărindu-se la împărăţie, s-a lepădat de Hristos şi înaintea tuturor a hulit sfîntul Lui nume, apoi s-a închinat idolilor, şi deschizînd pretutindeni templele, a poruncit să se aducă jertfe necurate zeilor; atunci erau pretutindeni temple şi fum, ardere de animale şi sînge.

Pentru care lucru fiind mustrat de stîlpii cei mari şi învăţătorii bisericeşti, a ridicat asupra Bisericii cumplită prigonire, iar la început asupra Sfîntului Atanasie, pentru că Iulian sfătuindu-se cu cei de un gînd cu sine şi întrebînd pe înţelepţii vrăjitori, fermecătorii şi descîntătorii lui, cum le-ar fi cu putinţă ca să piardă lumea creştinătatea, s-a hotărît de toţi ca Atanasie să fie ridicat şi pierdut de pe pămînt. Pentru că ei ziceau: „De se va dărîma temelia, apoi cu înlesnire şi cealaltă parte a credinţei creştineşti se va risipi”.

De aceea, s-a făcut iarăşi judecată nedreaptă asupra lui Atanasie, iarăşi s-a trimis oaste în Alexandria, iarăşi s-a tulburat cetatea şi era înconjurată Biserica de mîna celor înarmaţi, iar pe Atanasie îl căutau spre ucidere. Atunci sfîntul iarăşi acoperindu-se de Dumnezeu şi trecînd prin mijlocul lor, a scăpat din mîinile celor ce-l căutau; apoi noaptea s-a dus la rîul Nil şi urcîndu-se într-o corabie ce mergea în Tebaida, l-au ajuns tovarăşii lui şi cu lacrimi îi ziceau: „Unde te duci iarăşi de la noi, părinte? Cui ne laşi pe noi, ca pe nişte oi ce n-au păstor?”. Iar sfîntul a răspuns către dînşii: „Nu plîngeţi, fiilor, căci această tulburare pe care o vedem degrabă va înceta”. Acestea zicîndu-le, s-a dus în calea sa.

Atunci venea degrabă în urma lui un voievod, căruia i se poruncise de tiranul că unde va ajunge pe Atanasie, acolo să-l ucidă. Unul din cei ce erau cu Atanasie văzînd de departe pe voievodul acela în urma lor, plutind cu corabia, şi cunoscîndu-l bine, îndemna pe vîslaşii săi să vîslească repede, ca să scape de cei ce-i prigoneau. Iar Sfîntul Atanasie aşteptînd puţin şi cunoscînd ceea ce era să fie, a poruncit vîslaşilor să întoarcă corabia iarăşi spre Alexandria. Dar ei îndoindu-se, le-a poruncit din nou să îndrăz-nească; deci, întorcînd cîrma şi corabia drept spre Alexandria, plu-tea în preajma prigonitorilor. Şi cînd voievodul era aproape, barbarii avînd ochii întunecaţi ca o ceaţă, nu vedeau şi pluteau alături. Iar Atanasie întrebă: „Pe cine căutaţi?” Ei răspunseră: „Pe Atanasie căutăm; nu l-aţi văzut pe el undeva?”. Iar el le-a zis: „Puţin mai înainte de voi a apucat plutind cu o corabie, şi părea că fuge de un prigonitor al lui; goniţi şi-l veţi ajunge”. Şi aşa sfîntul a scăpat din mîinile ucigaşilor şi intrînd în Alexandria, pe toţi credincioşii i-a umplut de bucurie, însă s-a ascuns pînă la moartea lui Iulian.

Pierind degrabă acel împărat urît de Dumnezeu, a venit după dînsul Iovian (363-364), creştin dreptcredincios; şi atunci Sfîntul Atanasie fără temere a şezut pe scaunul său, cîrmuind Biserica. Dar şi Iovian la împărăţie n-a zăbovit, pentru că numai şapte luni împărăţind, a murit în Galatia şi s-a suit pe tron Valens (364-378), care era vătămat cu păgînătatea, deci au început iarăşi primejdiile asupra Bisericii. Pentru că acel răucredincios împărat, luînd stăpînirea, nu se îngrijea pentru pacea cea de obşte, nici de rînduiala oştilor, nici de biruirea vrăjmaşilor, ci îndată a început a se sîrgui cum ar înmulţi şi ar întări eresul arian; deci, gonea pe arhiereii cei credincioşi de pe scaunele lor, cei care nu se învoiau cu păgînătatea lui.

Atunci a izgonit mai întîi pe Sfîntul Meletie, arhiepiscopul Antiohiei, apoi şi pe acest mare între pătimitori, adică pe Atanasie, căuta să-l prindă. Deci, cînd acel război, care prigonea şi surpa Biserica lui Hristos pretutindeni, a venit în Alexandria şi cu porunca eparhului voiau să prindă pe Sfîntul Atanasie, fericitul acesta a ieşit în taină din cetate şi ascunzîndu-se într-un mormînt, 4 luni a şezut acolo, neştiind nimeni despre dînsul; atunci toată Alexandria mîhnindu-se şi tînguindu-se după Sfîntul Atanasie, s-a umplut de multă tulburare de aceasta; căci cu atît de multe şi atît de mari necazuri creştinii erau necăjiţi de împăraţii lor, încît ei voiau să ridice armele ca să pornească război.

Înştiinţîndu-se de aceasta împăratul şi temîndu-se de a lor îndrăzneală şi de războiul cel dintre dînşii, a poruncit, chiar şi nevrînd, ca Atanasie să-şi aibă fără frică scaunul său. Astfel bătrînul Atanasie, bătrînul ostaş al lui Hristos, după ostenelile cele lungi şi după nevoinţele cele multe pentru dreapta credinţă şi după atîtea izgoniri, acum vieţuind puţină vreme în linişte şi pace pe scaunul său, s-a odihnit întru Domnul şi s-a dus către părinţii săi, către patriarhi, către prooroci, către apostoli, către mucenici şi către mărturisitori; căci s-a nevoit ca ei pe pămînt.

El a fost episcop 46 de ani şi a lăsat după sine moştenitor al scaunului pe fericitul Petru, prietenul său şi părtaşul tuturor primejdiilor sale. Iar el s-a dus ca să ia luminatele cununi şi negrăitele răsplătiri ale bunătăţilor de la Hristos, Domnul său, Căruia împre-ună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine slavă şi stăpînire şi cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

NOTÄ‚. În această viaţă a Sfîntului Atanasie se pomeneşte de Ision, care a continuat eresul lui Meletie. De aceea, trebuie să se ştie cine era acel Meletie. Ca nu cineva să-l socotească că este Meletie, patriarhul Antiohiei (360-381), care a fost dreptcredincios şi sfînt. Căci Sfîntul Meletie, patriarhul Antiohiei, cu mulţi ani mai pe urmă a fost după acel eretic Meletie, care a fost episcop la Licopolis, în Egipt, şi în vremea prigonirii a jertfit idolilor. Pentru aceasta a fost scos mai pe urmă de Sfîntul Petru, arhiepiscopul Alexandriei din rînduiala sa, pentru că el, alcătuind dogme potrivnice credinţei celei drepte, pe mulţi i-a atras după sine. Ucenicii lui, în loc de creştini, se numeau „meletieni”, căci ereticul Meletie cu ucenicii săi ajuta arienilor. Pentru acel Meletie scrie Socrate Scolasticul, în cartea I, cap. III.

Sfîntul Chiril, patriarh de Alexandria

Adaugat la ianuarie 31, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 31, 2026

Iar sfîntul Chiril a trăit în zilele împăratului Teodosie cel Mic, fiind nepot şi urmaş în scaun al lui Teofil, arhiepiscopul Alexandriei. Sfîntul Chiril a fost apărător la Sinodul al treilea Ecumenic din Efes, unde a înfruntat pe rău-credinciosul Nestorie, care a bîrfit multe hule împotriva Sfintei Stăpînei noastre Născătoare de Dumnezeu. Deci, strălucind cu multe bunătăţi sufleteşti, sfîntul Chiril a răposat întru Domnul în ce priveşte făptura lor, sfîntul Atanasie era un om de statură potrivită, puţin cam spătos şi cam gîrbovit, cu faţa veselă, cu culoarea feţei plăcută, pleşuv, cu nasul puţin încovoiat, barba nu lungă, dar lată, acoperindu-i obrajii, cu gura mică, nu prea cărunt, nici de tot alb, ci numai puţin gălbui.

Iar sfîntul Chiril avea faţa netedă, sprîncenele groase, mari şi încercuite îi împodobeau fruntea; nasul încovoiat cu nările pleoştite; obrazul lat, buzele groase, gura largă, cam pleşuv la tîmple, barba deasă, lungă şi cuvioasă, cu părul des şi gălbui amestecat cu cărunteţe.

Tot în această zi, pomenirea Cuvioşilor Chiril şi Maria, părinţii Cuviosului Serghie de Radonej.

Cuviosul Părintele nostru Antonie cel Mare

Adaugat la ianuarie 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 30, 2026

Cuviosul părintele nostru Antonie era de neam egiptean, născut din părinţi de bun neam, care aveau avuţie multă; şi fiind ei creştini, creştineşte îl creşteau şi pe el. Pe cînd era mic, se afla la părinţii lui, necunoscînd pe altcineva mai mult, decît pe dînşii şi casa lor.

Dar după ce a crescut şi s-a făcut mare, sporind cu vîrsta, n-a voit a învăţa carte şi a fi cu ceilalţi copii; şi ca un adevărat creştin, mergea cu părinţii săi la biserică. El nu se lenevea ca un copil, nici după ce a sporit cu vîrsta, ci se supunea părinţilor şi luînd-aminte la citiri, gîndea la folosul lor. Dar avînd nenumărată bogăţie, nu supăra pe părinţi pentru hrana deosebită şi scumpă, nici plăcerile lumii nu le căuta; ci cu cele ce se aflau se îndestula şi nimic mai mult nu căuta.

După moartea părinţilor lui, rămînînd singur cu o soră mai mică şi fiind de 18 sau 20 de ani, se îngrijea de casă şi de sora sa. Dar n-au trecut şase luni de la moartea părinţilor lui, şi ducîndu-se la biserică, după obicei, îndreptîndu-şi mintea, gîndea cum apostolii lăsînd toate, au urmat Mîntuitorului, iar ceilalţi vînzîndu-şi averile lor, le aduceau şi le puneau la picioarele apostolilor, spre a le împărţi celor ce aveau trebuinţă; apoi gîndea la aceasta, cîtă răsplată este pregătită acestora în ceruri.

Acestea gîndind el, a intrat în biserică şi se întîmplase atunci de se citea Evanghelia, şi a auzit că Domnul a zis bogatului: De voieşti să fii desăvîrşit, du-te, vinde-ţi toate averile tale şi le dă săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie şi vei avea comoară în ceruri. Atunci Antonie, ca şi cum de la Dumnezeu i-ar fi venit pomenirea sfinţilor şi pentru dînsul s-ar fi făcut citirea, ieşind din biserică, a dăruit vecinilor din sat averile ce le avea de la strămoşi şi care erau 300 de pămînturi bine roditoare; ca astfel în nimic să nu-l supere acestea pe dînsul şi pe soră-sa; iar celelalte cîte le avea mişcătoare, vînzîndu-le şi adunînd mult argint, l-a dat săracilor; apoi, oprind puţin pentru sora sa, a intrat iarăşi în biserică şi auzind în Sfînta Evanghelie pe Domnul zicînd: Nu vă îngrijiţi pentru ziua de mîine, a ieşit din biserică, împărţind săracilor şi argintul oprit pentru sora sa.

Pe sora sa încredinţînd-o unor cunoscute şi credincioase fecioare ca s-o crească şi să petreacă acolo, el se îndeletnicea pe lîngă casă în nevoinţe şi pustnicie; căci încă nu erau în Egipt dese mînăstiri şi nici un monah nu ştia pustia cea depărtată, ci fiecare din cei ce voiau viaţa cea retrasă, se nevoiau deosebit, nu departe de satul său.

Deci era atunci în satul cel mai apropiat de al lui Antonie, un bătrîn care din tinereţe se nevoia în viaţa monahicească; pe acesta văzîndu-l Antonie, i-a rîvnit fapta sa bună, deci, mai întîi a început şi el a petrece în locurile apropiate de satul său; şi nu numai pe acesta l-a rîvnit, dar, dacă ar fi auzit că se afla cineva din cei sîrguitori şi îmbunătăţiţi într-un alt loc oarecare, se ducea şi îl căuta, ca o albină înţeleaptă, ca să sugă florile şi nu se întorcea la locul său, pînă ce nu-l vedea pe acesta; apoi ca o merinde luînd fapta bună de la dînsul, se întorcea acasă.

Petrecînd acolo în acest chip, îşi iscusea mintea ca să nu se întoarcă lui lucrurile părinţilor săi, nici pe rudeniile sale să le mai pomenească; ci tot dorul şi toată sîrguinţa s-o aibă spre căutarea pustniciei. Auzind că Apostolul zice: Iar cei ce nu lucrează să nu mănînce, pentru aceea lucra cu mîinile sale, din care o parte cheltuia pentru dînsul, iar cealaltă o da săracilor. Şi se ruga adeseori, auzind că liniştitorului se cade deseori a se ruga necontenit; căci atît de mult lua aminte la citire, încît nimic din cele scrise să nu rămînă neînţelese de dînsul, ci toate să le ţină minte; şi astfel să i se facă mintea în loc de cărţi.

Astfel petrecînd Antonie, era iubit de toţi; el se supunea celor îmbunătăţiţi, către care se ducea şi-i iubea pe toţi; apoi deprindea în sine sporirea faptei bune şi pustnicia fiecăruia; privind pe a unuia cu bucurie, urmînd altuia cu rugăciunea, altuia cu nemîncarea, iar altuia cu iubirea de oameni; şi învăţa de la unul privegherea, iar de la altul cinstirea; după aceea, se minuna de unul pentru răbdare, iar de altul pentru postirea şi culcarea pe jos şi reaua pătimire, vedea blîndeţea unuia şi îndelunga răbdare a altuia; în sfîrşit, urma după a tuturor bună credinţă întru Hristos, şi însemna dragostea ce aveau între dînşii, unii către ceilalţi. Astfel plin de pildele faptelor bune, se întorcea la locul sihăstriei sale. Deci, adunînd în sine multe de la fiecare, se sîrguia să urmeze pe ale tuturor. El nu voia să se arate că întrece în fapte bune pe cei de o vîrstă cu dînsul, ca astfel aceia să se bucure. Deci, toţi cei din sat iubitori de bine, pe care îi avea întru obişnuinţă, văzîndu-l astfel, îl numeau iubitor de Dumnezeu. Şi unii ca pe un fiu, iar alţii ca pe un frate îl salutau.

Iar urîtorul de bine şi pizmaşul diavol nu suferea văzînd un tînăr cu o nevoinţă ca aceasta. Ci, cele ce a cugetat să facă, a început asupra acestuia să le aducă. Mai întîi îl supăra pe dînsul ca din nevoinţe să înceteze, aducîndu-i aminte de avuţii, de purtarea de grijă a surorii sale, de prietenia multora, de iubirea de argint, de iubirea de slavă, de dulceaţa desfătării şi celelalte odihne ale vieţii; şi mai pe urmă, arătîndu-i asprimea faptei bune şi cum că este mai mare osteneala ei. Îi punea în minte şi neputinţa trupului şi lungimea vremii, şi în scurt timp, mulţime de gînduri a ridicat în mintea lui, vrînd să-l depărteze de la gîndirea lui cea dreaptă.

Dar vrăjmaşul s-a văzut slăbind în scopul lui şi mai ales biruindu-se de tăria lui Antonie, răsturnîndu-se de marea lui credinţă, şi căzînd jos prin rugăciunile acestuia cele dese; dar, bizuindu-se pe armele sale cele necurate, adică plăcerile trupeşti şi cu aceasta fălindu-se asupra celor tineri, s-a apropiat de tînărul Antonie. Atunci, noaptea tulburîndu-l pe el, iar ziua atît de mult supărîndu-l, chiar cei ce-l vedeau simţeau lupta ce era între amîndoi. Căci acela îi punea în minte gînduri întinate, iar el cu rugăciunile le răsturna pe acestea; cînd vrăjmaşul îl momea, el socotind ruşinea, cu credinţa, cu rugăciunile şi cu postirile îşi îngrădea trupul; însă diavolul ca o femeie a voit să se închipuiască noaptea, şi în tot chipul să-l urmeze şi să-l amăgească pe Antonie. Dar el de Hristos aducîndu-şi aminte şi de bunurile date oamenilor printr-Însul, stingea cărbunii înşelăciunii celui rău.

După aceea, vrăjmaşul îi punea în minte plăcerea dezmierdării; iar el asemănîndu-se celui mînios şi scîrbit, de îngrozirea focului şi de durerea viermelui îşi aducea aminte, şi pe acestea punîndu-le împotrivă, rămînea neatins. Toate acestea se făceau spre ruşinarea vrăjmaşului, căci cel ce a socotit să se facă asemenea lui Dumnezeu, de un tînăr acum se batjocorea; cel ce se fălea asupra trupului şi a sîngelui, de un om ce purta trup se răsturna. Căci îi ajuta Domnul, Care a purtat trup pentru noi şi trupului i-a dat biruinţa asupra diavolului; întrucît fiecare din cei ce cu adevărat se nevoiesc, poate zice cu Apostolul: Nu eu, ci darul lui Dumnezeu care este cu mine. Deci, mai pe urmă, dacă n-a putut necuratul să biruiască pe Antonie nici prin aceasta, ci încă se vedea împins afară şi scos din inima lui , scrîşnind din dinţi, cu nălucirea s-a arătat lui, ca un copil negru. Apoi, deşi căzut, încă prin gînduri mai năvălea asupra lui; în urmă a ieşit afară vicleanul şi glas omenesc scoţînd, zicea: „Pe mulţi am amăgit şi prea mulţi am surpat şi, precum asupra multora am năvălit, astfel şi asupra ta, dar în zadar, că am slăbit”.

Antonie l-a întrebat: „Cine eşti tu, care grăieşti unele ca acestea către mine?”. Acela îndată a răspuns, cu glasuri jalnice: „Eu sînt care am primit sarcina prinderii trupului şi duhul desfrînării mă numesc: pe cîţi voiesc să fie înţelepţi, i-am amăgit; pe cîţi i-am momit cu plăceri, i-am plecat mie; eu sînt cel pentru care şi proorocul mustră pe cei ce au căzut, zicînd: de duhul desfrînării v-aţi amăgit; căci prin mine aceia s-au împiedicat. Eu sînt care de multe ori te-am supărat şi de atîtea ori am fost răsturnat de tine”.

Antonie mulţumind Domnului şi îmbărbătîndu-se, a zis către dînsul: „Deci, prea mult eşti defăimat; pentru că dacă eşti negru cu mintea şi neputincios ca un copil, nici o grijă nu am de tine de aici înainte; căci Domnul îmi este ajutor şi eu voi privi asupra vrăjmaşilor mei„. Acestea auzind negrul acela, îndată a fugit, temîndu-se de cuvintele lui Antonie şi, înfricoşîndu-se, nu mai îndrăznea să se apropie de bărbatul acesta. Aceasta a fost cea dintîi luptă a lui Antonie asupra diavolului, dar mai vîrtos era ajutorul Mîntuitorului; şi această faptă de Domnul s-a isprăvit, Care a osîndit păcatul în trupul Său, ca îndreptarea legii să se împlinească întru noi, care nu umblăm după trup, ci după duh.

Cu toate acestea, nici Antonie, după ce a căzut diavolul şi s-a biruit, nu se lenevea şi nu se trecea pe sine cu vederea; şi nici vrăjmaşul, iarăşi ca un biruit, nu înceta de a-l bîntui, căci înconjura iarăşi ca un leu, căutînd o pricină asupra lui. Antonie, învăţînd din Scripturi că sînt multe meşteşugirile vrăjmaşului, neîncetat avea nevoinţă, gîndindu-se că, deşi n-a putut să-i amăgească inima lui cu dulceaţa trupului, dar negreşit îl va ispiti momindu-l prin altă meşteşugire, că diavolul este foarte iubitor de păcat.

Deci, s-a hotărît ca să se obişnuiască cu mai aspre petreceri. Şi mulţi se minunau de nevoinţa lui cea mare pe care o săvîrşea; dar el cu înlesnire suferea osteneala, căci avînd osîrdia sufletului, lucra într-însul deprinderea bună, încît cea mai mică pricină de nevoinţă dacă ar fi avut de la alţii, arăta multă sîrguinţă. Căci priveghea atît de mult, încît de multe ori toată noaptea o petrecea fără somn; şi aceasta nu o dată, ci de multe ori făcînd-o, era de mirare la mulţi. Apoi mînca o dată pe zi, după apusul soarelui, uneori şi după două zile; ba de multe ori şi după patru zile se împărtăşea de hrană, iar hrana lui era pîine şi sare şi băutura era numai apă; căci pentru carne şi pentru vin, de prisos este a grăi, cînd nici la ceilalţi sîrguitori de acest fel nu se afla.

Pentru somn se îndestula cu o rogojină, apoi mai de multe ori se culca chiar pe pămînt. Şi se ferea de a se unge cu untdelemn, zicînd că se cuvine celor tineri să aibă mai multă sîrguinţă spre pustnicie şi să nu caute cele ce trîndăvesc trupul, ci să-l obişnuiască cu ostenelile, gîndind totdeauna la graiul Apostolului: Cînd sînt slab, atunci sînt puternic. Căci zicea: „Atunci este tare virtutea sufletului, cînd dulceţile trupului vor slăbi”.

Şi era gîndul lui acesta cu adevărat preaslăvit, căci nu voia cu vremea să măsoare calea faptei bune, nici sihăstria cea pentru dînsa, ci numai cu dorinţa şi cu voinţa; căci el nu pomenea vremea trecută, ci în fiecare zi socotea că acum a pus început de pustnicie şi mai mare osteneală avea pentru sporire, zicînd adeseori în sine graiul Apostolului: Cele din urmă uitîndu-le şi la cele dinainte întinzîndu-ne. Aducîndu-ne aminte şi de cuvîntul proorocului Ilie, care zice: Viu este Domnul, Căruia i-am stat eu înainte astăzi. Deci, zicînd el „astăzi” nu măsura cea trecută, ci ca şi cum ar fi început în fiecare zi, se sîrguia în felul acesta, precum se cuvine a se arăta lui Dumnezeu, curat cu inima şi gata a se supune voii Lui şi nimănui altuia. El zicea în sine: „Se cade sihastrului ca petrecerea marelui Ilie s-o aibă pururea ca oglindă în viaţa sa”.

Deci, aşa vieţuind Antonie, s-a dus la nişte morminte, care erau departe de sat, şi poruncind unuia dintre cunoscuţii săi, ca după mai multe zile să-i aducă pîine, a intrat într-unul din morminte, apoi a închis uşile, rămînînd acolo singur. Vrăjmaşul nesuferind, ba încă temîndu-se să nu umple de sihăstrii pustia, venind la dînsul într-o noapte, cu mulţime de diavoli, atît de mult l-au zdrobit cu bătăile, încît din pricina rănilor zăcea jos fără glas. Astfel că bătăile de la oameni nu puteau să-i pricinuiască cîndva vreo muncă asemănătoare.

Însă cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu – căci nu trece cu vederea Domnul pe cei ce nădăjduiesc spre El -, a doua zi a venit cunoscutul lui, aducîndu-i pîine şi, deschizînd uşa, îl văzu zăcînd pe pămînt, jos, ca un mort; apoi, ridicîndu-l, l-a dus în biserica satului şi l-a pus la pămînt. Mulţi din rudenii şi cei din sat şedeau lîngă Antonie, ca lîngă un mort. Iar la miezul nopţii, Antonie venindu-şi în simţire, văzu pe toţi dormind, numai pe cunoscutul lui priveghind; deci a făcut semn să vină la dînsul, şi l-a rugat să-l ridice iarăşi şi să-l ducă la mormînt, nedeşteptînd pe nimeni. Atunci a fost dus de bărbatul acela şi după obicei uşa închizîndu-se, rămase iarăşi singur înăuntru, dar nu putea sta pentru rănile cele de la diavoli. Deci, zăcînd, se ruga şi după rugăciune zicea cu mare glas: „Aici sînt, eu, Antonie, nu fug de bătăile voastre, că măcar de-mi veţi face şi mai multe, nimic nu mă va despărţi de dragostea lui Hristos”. Apoi cînta: De s-ar rîndui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea.

Deci nevoitorul lui Hristos, astfel cugeta şi se ruga. Iar urîtorul de bine şi pizmaşul vrăjmaş, mirîndu-se că după bătăi a îndrăznit a veni iarăşi în locul său, adunîndu-şi cîinii săi, a zis către dînşii: „Dacă nici cu duhul desfrînării, nici cu bătăile nu l-am slăbit pe acesta, ci încă se şi semeţeşte împotriva noastră, ia să năvălim într-alt fel asupra lui”, căci cu înlesnire îi este diavolului a afla diferite chipuri de răutate.

Deci, atunci noaptea au făcut mare zgomot, încît părea că tot locul acela se clătina, iar cei patru pereţi ai mormîntului păreau că i-ar fi desfăcut diavolii. Apoi s-a părut că au intrat năluciri de fiare şi de tîrîtoare. După aceea s-a umplut locul acela de năluciri de lei, urşi, leoparzi, tauri, aspide, scorpii şi de lupi. Şi fiecare din acestea se pornea după chipul şi năravul său: leul răcnea, vrînd a se năpusti asupra lui; taurul părea că îl împunge; şarpele, tîrîndu-se, nu ajungea la dînsul şi lupul voia a se porni. Şi, în scurt, vederea tuturor celor arătate era înfricoşătoare, iar mînia lor cumplită.

Antonie fiind muncit şi împins de ele, simţea cumplită durere trupească, dar fără tulburare veghind cu sufletul, suspina pentru durerea trupului, dar trezindu-se cu mintea, ca şi cum batjocorindu-i, zicea: „Dacă ar fi fost oarecare putere întru voi, ajungea chiar numai unul dintre voi să vină; iar de vreme ce v-a slăbănogit Domnul, pentru aceasta în zadar vă ispitiţi cu mulţimea a mă înfricoşa. Semnul neputinţei voastre este că v-aţi făcut în chipul fiarelor celor necuvîntătoare”. Apoi, îndrăznind iarăşi zicea către dînşii: „Dacă puteţi şi aţi luat stăpînire asupra mea, nu zăboviţi, ci năvăliţi asupră-mi, iar dacă nu puteţi, pentru ce vă trudiţi în zadar? Pecetea noastră şi zidul de întemeiere este nădejdea cea întru Domnul nostru”. Deci, mult ispitindu-l diavolii, scrîşneau asupra lui cu dinţii, însă mai vîrtos pe ei se batjocoreau, iar nu pe Antonie.

Dar Domnul nici întru această ispită n-a uitat pătimirea lui Antonie, ci a venit spre sprijinirea lui. Căci căutînd în sus, a văzut acoperămîntul desfăcîndu-se şi oarecare raze de lumină pogorîndu-se către dînsul. Şi diavolii numaidecît s-au făcut nevăzuţi, iar durerea trupului îndată i-a încetat şi locuinţa iarăşi îi era întreagă. Antonie simţind sprijinirea, răsufla şi se uşura de dureri, apoi se ruga vedeniei ce se arătase lui, zicînd: „Unde ai fost Preadulce Hristoase? Pentru ce dintru început nu Te-ai arătat ca să uşurezi durerile mele?” Şi glas s-a făcut către dînsul: „Antonie, aici eram, şi aşteptam să văd nevoinţa ta; deci, de vreme ce ai răbdat şi nu te-au biruit, de acum îţi voi fi ţie de-a pururea ajutor şi te voi face să fii renumit pretutindeni”.

După ce le-a auzit acestea, sculîndu-se, s-a rugat şi atît de mult s-a întărit, încît simţea că acum are mai multă putere în trupul său, ca mai înainte. Şi era atunci aproape de 35 de ani, iar de aici înainte sporind şi mai sîrguitor, s-a făcut întru cinstirea lui Dumnezeu. Şi mergînd la bătrînul acela, cel mai sus pomenit, îl ruga să meargă împreună cu dînsul, ca să locuiască în pustia cea mai dinăuntru. Dar el n-a voit, din pricina bătrîneţilor şi pentru că nu era pînă atunci un obicei ca acesta.

Deci, Antonie îndată a pornit la munte, însă vrăjmaşul văzînd iarăşi osîrdia lui şi vrînd să-l împiedice de la aceasta, i-a aruncat în cale o nălucire de un disc mare de argint; iar Antonie pricepînd meşteşugul urîtorului de bine, a stat şi prin disc văzînd pe diavol, l-a mustrat, zicînd: „De unde s-a aflat în pustie disc? Calea aceasta nu este bătătorită, nici nu este urmă de om care ar fi călcat pe aici, apoi nu putea să se tăinuiască de dînsul, fiind prea mare; şi de l-ar fi pierdut cineva, dacă s-ar fi întors şi l-ar fi căutat, l-ar fi aflat, căci locul era pustiu. Acest meşteşug este al diavolului. Dar nu-mi vei împiedica cu meşteşugul acesta sîrguinţa mea, diavole, ci aceasta fie cu tine întru pierzare”.

Acestea zicînd Antonie, a pierit discul, ca un fum de faţa focului. Apoi a văzut nu o nălucire, ci aur adevărat aruncat în cale, pe care ori că vrăjmaşul l-a arătat, ori că o putere oarecare a Celui Preaînalt, Care iscusea pe nevoitorul şi arăta diavolului, că nici de banii cei adevăraţi nu se îngrijeşte; dar nici el singur nu ne-a vestit, nici noi n-am cunoscut, decît că era adevărat aur cel arătat. Iar Antonie s-a mirat de mulţimea aurului, dar sărind ca peste un foc, astfel l-a trecut, încît nici nu s-a mai întors; ci cu fuga s-a sîrguit să se ascundă şi, mai mult sporind sîrguinţa, a pornit către munte.

Şi aflînd o cetăţuie pustie şi plină de tîrîtoare, din cauza vremii îndelungate, de acea parte a rîului, acolo s-a mutat şi s-a sălăşluit într-însa. Deci, tîrîtoarele, ca şi cum le-ar fi gonit cineva, îndată s-au dus. Iar el ascunzînd intrarea şi primind pîine pentru şase luni – căci acest lucru îl fac Tebeii, şi de multe ori peste tot anul rămîn nevătămaţi, avînd înăuntru apă, ca în nişte locuri neintrate, – în cetăţuie a rămas singur, nici el ieşind, nici pe cineva din cei ce veneau la dînsul văzînd. Deci, a vieţuit el multă vreme aşa, nevoindu-se, peste an numai de două ori pe deasupra locuinţei primind pîine. Iar cunoscuţii cei ce veneau la dînsul, fiindcă îi lăsa pe dinafară, de multe ori zile întregi şi nopţi, ei auzeau înăuntru ca şi cum ar fi fost nişte oameni gîlcevindu-se, făcînd zgomot şi strigînd: „Du-te din locaşurile noastre; de ce ai venit în pustie? Pînă cînd vei întărîta supărările noastre?”

La început socoteau cei dinafară, că sînt oameni care se sfădesc cu dînsul şi că aceştia pe scări au intrat la dînsul. Iar după ce s-au uitat pe o găurică oarecare, n-au văzut pe nimeni, atunci socotind că aceştia sînt diavoli şi înfricoşîndu-se, au chemat pe Antonie. Iar el pe aceştia i-a auzit, însă nu se îngrijea de ei. Pentru că adesea veneau la dînsul cunoscuţii săi, socotind că-l vor găsi mort, dar îl auzeau cîntînd: Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui, şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dînsul. Precum se stinge fumul, să se stingă ei; şi cum se topeşte ceara de faţa focului, aşa să piară păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu. Şi iarăşi toate neamurile m-au înconjurat şi întru numele Domnului i-am biruit pe ei.

Deci, aproape 20 de ani a petrecut aşa singur deosebit, nevoindu-se, nici ieşind, nici de cineva adeseori fiind văzut. Iar după acestea, fiindcă îl doreau mulţi şi voiau a se face următori nevoinţei şi sihăstriei lui, apoi alţi cunoscuţi venind şi cu sila deschizînd uşa şi stricînd-o, a ieşit Antonie ca dintr-o cameră ascunsă, cu taină învăţat şi de Dumnezeu fiind purtat.

Atunci ieşind din cetăţuie, s-a arătat celor ce veniseră la dînsul. De aceea, se minunau văzîndu-i trupul în aceeaşi stare, nici gras, nici uscat de postiri, ca şi cum nu s-a luptat contra diavolilor. Căci într-acest fel era, ca şi mai înainte de fugirea în pustie, cum îl ştiau pe dînsul; iar obiceiul sufletului îl avea curat, căci nu era cuprins de sfială, nici doritor de dezmierdare, nici de rîs şi nici de întristare. El nu s-a tulburat văzînd poporul, nici de atîţia fiind sărutat nu s-a bucurat, ci era dimpotrivă, ca cela ce era ocîrmuit de judecată.

Pentru aceea pe mulţi din cei ce erau de faţă, care pătimeau cu trupurile, i-a tămăduit Domnul printr-însul, iar pe alţii de diavoli i-a mîntuit. Încă şi darul de a grăi i se dăduse lui Antonie şi aşa pe mulţi mîhniţi îi mîngîia, iar pe alţii, care erau învrăjbiţi, îi schimba în prietenie, şi tuturor le zicea: „Nimic din cele ce sînt în lume să nu se cinstească mai mult decît dragostea lui Hristos”.

Apoi, vorbindu-le şi sfătuindu-i să-şi aducă aminte de bunătăţile ce vor să fie şi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ceea ce s-a arătat spre noi, Carele n-a cruţat pe Fiul Său, ci pentru noi toţi L-a dat pe El, a plecat pe mulţi să aleagă şi să poftească viaţa monahicească. Şi de aceea s-au făcut mînăstiri prin munţi, iar pustia s-a locuit de monahi, care au ieşit din lume şi s-au scris la petrecerea cea din cer.

Într-o vreme, el avea trebuinţă să treacă Nilul, ca să cerceteze pe fraţi, însă rîul era plin de crocodili; făcînd rugăciune, s-a suit pe crocodili, el şi fraţii cei împreună cu dînsul, căci luntre nu aveau şi au trecut nevătămaţi. Apoi, întorcîndu-se în mînăstirea sa, se nevoia cu aceleaşi cinstite şi vitejeşti osteneli. Deci, vorbind el cele de folosul sufletului, adeseori creştea sîrguinţa celor ce acum erau monahi, iar pe cei mai mulţi din ceilalţi îi pornea către dragostea pustniciei şi a sihăstriei; şi degrabă atrăgîndu-i cu cuvîntul, multe mînăstiri s-au făcut şi pe toate acestea, ca un părinte, le povăţuia.

Într-una din zile, adunîndu-se şi venind la dînsul toţi monahii şi rugîndu-l să audă cuvînt de învăţătură de la dînsul, el zicea acestea către dînşii, în limba egipteană: „Scripturile destule sînt spre învăţătură, dar este mai bine a ne îndemna şi noi unii pe alţii întru credinţă şi a ne mîngîia prin cuvinte. Deci şi voi, ca nişte fii vorbiţi către mine, părintele vostru, cele ce ştiţi, şi eu ca acela ce sînt cu vîrsta mai bătrîn decît voi, cele ce ştiu, iar cele ce prin iscusinţă le-am deprins, le arăt vouă.

Să fie la toţi de obşte sîrguinţa aceasta şi începînd a vă nevoi în faptele bune, să nu slăbiţi, nici să vă supăraţi întru osteneli, nici să ziceţi: „Am zăbovit atîta vreme întru pustnicie”; ci mai vîrtos, ca şi cum abia aţi fi început, în fiecare zi sîrguinţa să o creşteţi. Căci viaţa oamenilor este cu totul scurtă faţă cu veacurile cele ce vor să fie, încît toată vremea vieţii noastre este nimic pe lîngă viaţa cea veşnică. Iar lucrul cel din lume se vinde cu preţul cel veşnic şi lucrul asemenea cu cel asemenea îl schimbă cineva; dar făgăduinţa vieţii celei veşnice cu puţin preţ se cumpără. Căci este scris: Zilele vieţii întru dînşii 70 de ani, iar de vor fi întru puteri, 80 de ani şi ce este mai mult decît acestea, va fi osteneală şi durere.

Deci, cînd toţi aceşti 80 de ani sau şi 100, vom petrece întru pustnicie, nu vom împărăţi asemenea 100 de ani, ci în locul celor 100, în vecii vecilor vom împărăţi. Şi pe pămînt nevoindu-ne, nu pe pămînt vom fi moştenitori, ci în cer avem făgăduinţele. Apoi, trup stricăcios lăsînd noi, nestricăcios îl luăm pe dînsul; drept aceea, fiilor, să nu mai obosim, nici să socotim că dacă zăbovim întru pustnicie vreun lucru mare facem, că nu sînt vrednice pătimirile vremii de acum, pe lîngă slava ce are să se descopere pentru noi, nici căutînd la lume, să socotim că de mari lucruri ne-am lepădat; pentru că, chiar tot pămîntul este prea mic pe lîngă tot cerul. Deci, chiar dacă peste tot pămîntul vom fi stăpînitori şi ne vom lepăda de el, iarăşi nici un lucru vrednic nu este pe lîngă Împărăţia cerurilor; că precum dacă cineva ar fi lepădat o drahmă de aramă, ca să cîştige 100 de galbeni de aur, aşa şi cel ce este stăpînitor a tot pămîntul şi se leapădă de dînsul, puţin lasă şi însutit primeşte.

Şi dacă nici chiar tot pămîntul nu este vrednic de ceruri, apoi cel ce lasă puţine holde, este ca şi cum n-ar fi lăsat nimic. Măcar de ar lăsa casă, sau aur destul, nu i se cade să se fălească sau să trîndăvească; ci într-alt fel sîntem datori a judeca, anume că, dacă nu le vom lăsa pentru fapta bună, însă mai pe urmă murind noi, de multe ori le lăsăm celor ce nu voim, precum a pomenit Eclesiastul. Deci, pentru ce nu le lăsăm pentru fapta bună, ca Împărăţia cerurilor s-o moştenim?

Pentru aceasta nimeni din noi să nu aibă vreo poftă de a cîştiga ceva; căci ce cîştig este a dobîndi cele pe care nu le luăm cu noi? Deci, mai vîrtos pe acelea să le cîştigăm, pe care le putem lua cu noi, care sînt: înţelepciune, dreptate, cumpătare, bărbăţie, pricepere, dragoste, iubire de săraci, credinţă în Hristos, nemîniere, iubire de străini; pe acestea cîştigîndu-le, le vom afla acolo mai înainte de noi, făcîndu-ne primire în pămîntul celor blînzi.

Pentru aceea, dintr-acestea fiecare să se încredinţeze a nu se împuţina cu sufletul, ci mai ales se va socoti că este ales rob al Domnului şi că este dator a sluji Stăpînului; că precum robul nu va îndrăzni să zică: „Fiindcă ieri am lucrat, astăzi nu lucrez”, nici numărînd vremea cea trecută, el nu va înceta în zilele cele viitoare, ci în fiecare zi, precum este scris în Evanghelie, aceeaşi sîrguinţă arată, ca Domnului său să-i placă şi să nu se primejduiască; aşa şi noi în fiecare zi să stăruim în pustnicie, ştiind că dacă într-o zi ne vom lenevi, nu ne va ierta pentru vremea cea trecută, ci pentru lenevire se va mînia asupra noastră. Aşa şi de la Iezechil am auzit. Astfel şi Iuda, vînzătorul, pentru o noapte a pierdut şi osteneala vremii trecute.

Deci, să ne ţinem, o! fiilor, de pustnicie, şi să nu ne trîndăvim, că avem într-aceasta pe Domnul ajutător, după cum este scris: Celui ce voieşte binele, şi Dumnezeu îi ajută spre cele bune. Dar, spre a nu ne împuţina cu sufletul, este bine a cugeta la graiul apostolului, care zice: În fiecare zi pot să mor. Şi dacă noi am fi ca şi cum am muri în fiecare zi, aşa vom trăi şi nu vom păcătui. Iar cuvîntul cel zis este înţeles astfel: „Ca sculîndu-ne în fiecare dimineaţă, să socotim că nu vom ajunge pînă seara”.

Şi iarăşi vrînd să adormim, să socotim că nu ne vom scula dimineaţa, fiindcă după fire este arătată viaţa noastră şi se măsoară în fiecare zi şi după purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Aşa aflîndu-ne în fiecare zi şi aşa trăind, nu vom păcătui, nici nu vom avea poftă de vreun lucru, nici nu ne vom învistieri pe pămînt; ci ca cei ce în fiecare zi aşteptăm să murim, vom fi lipsiţi, şi tuturor toate greşelile le vom ierta, iar poftă deşartă sau altă plăcere întinată, nicidecum nu vom avea; ci ca de la nişte lucruri trecătoare ne vom întoarce, nevoindu-ne de-a pururea, şi mai înainte văzînd ziua judecăţii. Căci de-a pururea frica cea mai mare şi îngrijirea chinurilor risipeşte cea mai mare parte a plăcerii şi dezmierdării şi ridică sufletul care se pleacă spre dînsa.

Deci, începînd şi păşind pe calea faptei bune, la cele dinainte, nimeni să nu se întoarcă la cele dinapoi, ca femeia lui Lot; mai ales că Domnul a zis: Nimeni punînd mîna pe plug şi întorcîndu-se înapoi, este îndreptat spre Împărăţia cerurilor. Iar a se întoarce nu este altceva decît că s-a căit şi cugetă iarăşi la cele lumeşti. Deci, să nu vă temeţi, auzind de fapta bună, nici să vă miraţi de numele ei ca de ceva nou, că nu este departe de noi, nici stă afară de noi; ci lucrul este în noi şi lesnicioasă este lucrarea, numai dacă vom voi.

Elinii se duc în depărtate călătorii şi trec mări, ca să înveţe carte, iar noi nu avem trebuinţă a ne duce pentru Împărăţia cerurilor nici peste mări a trece, pentru fapta bună; căci Domnul a zis: Împărăţia cerurilor este înăuntrul vostru. Deci, fapta cea bună are trebuinţă de singură voinţa voastră, fiindcă în noi este şi din noi se alcătuieşte; pentru că sufletul fiind după fire nematerial, aşa se alcătuieşte şi fapta bună. Ea, după cum s-a făcut, aşa rămîne, dacă s-a făcut bine şi drept.

Pentru aceasta Isus al lui Navi, poruncind poporului, a zis: Îndreptaţi-vă inimile voastre către Domnul Dumnezeul lui Israil. Iar Ioan a zis: Drepte faceţi cărările voastre. Pentru că, a fi drept sufletul, aceasta este nematerialitatea lui după fire, cum s-a zidit; şi iarăşi, cînd se abate şi în răzvrătire vine, atunci se zice răutatea sufletului.

Deci, nu este greu lucru: că de vom rămîne după cum ne-am făcut, atunci sîntem în fapta bună; iar dacă vom gîndi cele rele, ca nişte răi vom fi judecaţi. Dacă din afară ar fi trebuit a cîştiga lucrul, greu cu adevărat ar fi fost; iar dacă este în noi, să ne păzim pe noi înşine de gîndurile cele întinate, şi luînd sufletul ca pe un amanet, să-l păzim Domnului; ca şi El să-şi cunoască făptura Sa, fiind aşa precum l-a făcut. Apoi aşa să ne fie nevoinţa, ca să nu ne tiranizeze mînia, nici să ne stăpînească pofta, căci scris este: Mînia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu, iar pofta zămislindu-se, naşte păcatul şi păcatul săvîrşindu-se, naşte moarte.

Astfel petrecînd noi, să ne trezim cu întemeiere şi, după cum este scris, să ne păzim inima noastră cu toată străjuirea; că avem vrăjmaşi cumpliţi şi prea meşteri, pe răii diavoli, şi contra lor ne este lupta, precum zice Apostolul: Lupta noastră nu este împotriva sîngelui şi a trupului, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpîniilor, împotriva stăpînitorilor acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sînt în văzduhuri.

Deci, mare este numărul lor în văzduh, împotriva noastră şi nu sînt departe de noi; apoi între dînşii este mare deosebire, iar pentru firea şi deosebirea lor puternic trebuie să fie cuvîntul; deci, de la alţii mai mari decît noi trebuie să căutăm o sfătuire ca aceasta; iar ceea ce acum ne sileşte pe noi, este a cunoaşte numai măiestriile lor împotriva noastră.

Mai întîi să cunoaştem aceasta, cum că vrăjmaşii nu se numesc „diavoli”, adică răi, pentru că aşa au fost făcuţi ei; căci Dumnezeu n-a făcut nici un lucru rău, ci i-a făcut buni; dar după ce au căzut din cereasca înţelepciune, tăvălindu-se împrejurul pămîntului, pe elini i-au amăgit prin năluciri, iar pentru noi creştinii pizmuindu-ne, toate le mişcă, vrînd să ne împiedice de la înălţarea la ceruri; ca să nu ne suim noi acolo de unde au căzut ei.

Pentru care este trebuinţă de multă rugăciune şi pustnicie, ca luînd cineva prin Duh darul deosebirii duhurilor, să poată cunoaşte cele despre ei, adică anume care dintr-înşii sînt mai puţin răi şi care mai răi, cum şi pentru ce meşteşugiri are sîrguinţa fiecare dintr-înşii; apoi cum fiecare din ei se răstoarnă şi se scoate din om, căci multe sînt vicleniile lor şi pornirile bîntuielilor lor.

Fericitul apostol şi cei ca şi dînsul, ştiind unele ca acestea, zicea pe drept că noi nu ştim învăţăturile lui; de aceea, din acelea ce ne-am iscusit, sîntem datori a ne îndrepta unii pe alţii. Deci, eu din parte-mi, avînd cercare şi iscusire ca un fiu al lui, zic că diavolii cînd văd pe creştini, şi mai ales pe monahi, fiind iubitori de osteneală şi sporind în fapte, întîi îi ispitesc, punîndu-le sminteli aproape de cărările lor, iar smintelile lor sînt gîndurile cele rele.

Dar nu se cade să ne temem de îngrozirile lor, căci prin rugă-ciuni, postiri şi prin credinţa întru Domnul, acelea cad îndată; însă şi după ce cad, nu încetează, ci iarăşi se apropie cu măiestriile şi vicleniile, căci, dacă cu înaltă plăcere nu pot să amăgească inima, năvălesc asupră-ne într-alt fel; de aceea, formînd năluciri, caută a ne înfricoşa: se prefac în chip de femei, de fiare, de tîrîtoare, de mărimi ale trupurilor, de mulţime a ostaşilor.

Dar nici aşa nu se cade a ne teme de nălucirile acestora, căci nimic nu sînt şi repede pier; mai ales dacă cineva se îngrădeşte cu credinţa şi cu semnul Sfintei Cruci. Apoi sînt îndrăzneţi şi foarte obraznici, căci dacă o dată se biruiesc, iarăşi vin cu alt chip asupră-ne; se prefac în vrăjitori şi spun mai înainte cele ce au să se întîmple după cîteva zile şi se arată înalţi, ajungînd pînă la acoperişuri, şi înfricoşători cu mărimea, ca astfel pe cei care n-au putut să-i amă-gească cu gîndurile, măcar prin nişte năluciri ca acestea să-i ră-pească pe furiş; iar dacă şi acum vor afla sufletul întemeiat cu credinţă şi cu nădejdea pocăinţei, după aceea aduc cu ei pe domnul lor.

Apoi, Antonie spunea că ei se arată de multe ori în ce fel a descoperit Domnul lui Iov, zicînd: „Ochii lui sînt ca un chip de luceafăr, din gura lui ies făclii aprinse şi se aruncă precum nişte scîntei de foc; din nările lui iese fum ca din cuptorul ce arde cu foc de cărbuni şi din gura lui iese văpaie”.

În acest fel arătîndu-se domnul diavolilor, înfricoşează, după cum mai înainte am zis, mari lucruri făcînd măiestrul şi vicleanul, precum l-a mustrat şi l-a vădit pe el Domnul, cînd era Iov, zicînd: Fierul îl socoteşte paie, arama ca pe un lemn putred, marea ca pe un burete, iar tartarul adîncului ca pe un robit, iar adîncul mării ca pe uscat. Iar prin prooroc a zis vrăjmaşul: Alergînd, îl voi prinde. Şi iarăşi prin Apostol: Toată lumea o voi lua cu mîna, ca pe un cuib, şi ca pe nişte ouă părăsite. Cu unele ca acestea se făleşte şi făgăduieşte să amăgească pe cei binecredincioşi.

Dar noi, credincioşii, să nu ne temem de nălucirile lui şi să nu luăm aminte la glasurile lui, că minte şi nicidecum nu grăieşte adevărul. Cu adevărat unele ca acestea făcînd, şi îndîrjindu-se ca un balaur, s-a prins cu undiţa de Mîntuitorul şi ca un dobitoc a luat căpăstru în bot şi ca un fugar se leagă cu belciug la nări şi i s-au pătruns buzele cu acul; apoi este legat de Domnul ca o pasăre, ca să se batjocorească, deşi se aşază şi el şi diavolii cei împreună cu dînsul, ca nişte scorpii şi ca nişte şerpi, ca să fie legaţi de noi creştinii, iar semnul acestui lucru este că noi petrecem viaţa împotriva lui. Căci cel ce se laudă că va usca marea şi lumea o va lua, acum nu poate să oprească pustnicia şi nevoinţa noastră, nici pe mine grăind asupra lui.

Deci, să nu luăm aminte la ceea ce el ar grăi, că minte; nici să ne temem de nălucirile lui, căci şi acestea sînt mincinoase şi nu este lumină adevărată ceea ce se arată într-însele; dar mai vîrtos se arată începuturile şi chipurile focului pregătit lor, în care au să ardă ei şi cu acestea ispitesc, ca să înfricoşeze pe oameni, dar numaidecît pier. Ei pe nimeni nu vătămă dintre cei credincioşi, dar poartă cu dînşii asemănarea focului ce are să-i primească.

Pentru aceea nici aşa nu se cuvine a se înfricoşa cineva de dînşii, că toate meşteşugirile lor, prin darul lui Hristos, întru nimic sînt şi se socotesc. Ei sînt vicleni şi gata a se închipui şi a se schimba întru toate; de multe ori se prefac a cînta şi pomenesc cuvinte din Scripturi, iar uneori citind noi, îndată zic şi ei aceleaşi cuvinte, pe care le-am citit noi; de multe ori, dormind noi, ne deşteaptă la rugăciune şi aceasta o fac adeseori, nelăsîndu-ne să dormim mai deloc; uneori se arată în chipuri de monahi şi ca nişte cucernici se prefac a grăi, ca prin chipul acesta să amăgească şi de aceea unde pot, voiesc a trage pe cei amăgiţi de dînşii; dar nu se cuvine a lua aminte la dînşii, măcar că ne-ar deştepta la rugăciune, sau ne vor sfătui să nu mîncăm nicidecum şi chiar de s-ar preface că ne prihănesc şi ne ocărăsc pentru ceva, în care ne-ar găsi vină.

Că nu pentru evlavie sau pentru adevăr le fac acestea, ci ca să aducă pe cei proşti în deznădăjduire, iar pustnicia s-o facă nefolositoare; apoi, făcînd pe oameni să urască viaţa monahicească, ca fiind prea împovărătoare şi prea grea, să împiedice pe cei ce petrec într-însa.

Deci, proorocul fiind trimis de Domnul, plîngea pentru unii ca aceştia, zicînd: Vai celui ce adapă pe aproapele cu amestecare tulbure. Pentru că nişte meşteşugiri ca acestea şi gînduri sînt răsturnătoare şi împiedică de la calea ce duce la fapta cea bună. Iar Domnul însuşi, măcar că diavolii grăiau cele adevărate, adică acestea: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, cu toate acestea le poruncea să tacă şi-i oprea a grăi; ca nu cumva împreună cu adevărul să semene şi răutatea lor şi ca pe noi să ne obişnuiască a nu lua aminte niciodată la unele ca acestea, deşi s-ar părea că grăiesc adevărul.

Pentru că este necuviincios lucru avînd Sfintele Scripturi şi libertate de la Mîntuitorul, să ne învăţăm de la diavolul, cel ce nu şi-a păzit rînduiala sa, ci altele a cugetat. Pentru aceasta, cînd grăieşte din Scripturi, să-l opreşti zicînd: Iară păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu povesteşti dreptăţile mele şi iei testamentul meu în gura ta? Căci toate le fac diavolii şi le tulbură, spre amăgirea celor proşti. Deci, fac sunete, rîd mult şi şuieră, iar dacă nu ia aminte nimeni la dînşii, apoi plîng şi se bocesc ca nişte biruiţi.

Domnul Dumnezeu poruncea diavolilor să tacă, iar noi, cei ce ne-am învăţat de la sfinţi, se cuvine să facem ca dînşii şi să urmăm bărbăţiei lor. Pentru că şi ei, văzînd acestea, ziceau: Cînd a stat păcătosul înaintea mea, eu am amuţit şi am tăcut din bunătăţi. Şi iarăşi: şi eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut, ce nu-şi deschide gura sa; făcutu-m-am ca un om ce nu aude.

Deci, şi noi nici să-i auzim pe dînşii, ca pe unii ce sînt străini de noi, nici să-i ascultăm, chiar de ne-ar deştepta la rugăciune şi pentru postire ne-ar grăi; ci la pustnicia noastră mai vîrtos să luăm aminte şi să nu ne amăgim de dînşii, care pe toate le fac cu vicleşug. Şi nu se cade a ne teme de dînşii, chiar de ni s-ar părea că năvălesc asupră-ne şi cu moarte ne-ar îngrozi; căci sînt neputincioşi şi nu pot nimic, decît numai să ne îngrozească. Deci, acum venind pentru aceasta în mijloc, am zis: „Şi acum mai pe larg a vă spune cele despre dînşii, nu se cuvine a pregeta, că întemeiată va fi nouă aducere-aminte”.

După ce a venit Domnul, a căzut vrăjmaşul şi au slăbit puterile lui. Pentru aceasta, deşi nimic nu poate, cu toate acestea, tiranul, fiind căzut, nu se linişteşte; dar măcar numai cu cuvintele ne îngrozeşte (iar alt nimic nu poate). Şi aceasta fiecare din voi s-o socotească, că numai aşa va putea defăima pe diavoli.

Deci, dacă cu nişte trupuri ca acestea ar fi fost şi ei îmbrăcaţi, precum sîntem noi, cu putinţă ar fi fost lor să zică: „Că fiind ascunşi oamenii, nu-i aflăm, ci numai cînd îi aflăm, îi vătămăm”. Am putea şi noi atunci ascunzîndu-ne, să ne tăinuim de dînşii, încuind împotriva lor uşile.

Dar de vreme ce nu sînt într-acest fel, ci uşile fiind încuiate, ei totuşi pot să intre şi întru tot aerul sînt, ca şi diavolul cel întîi al acestora. Ei sînt voitori de rău gata spre a vătăma, după cum a zis Mîntuitorul: Dintru început ucigaş de om este diavolul, tatăl răutăţii. Iar noi acum trăim şi mai vîrtos, împotriva lui luptăm; ei sînt fricoşi şi nimic nu pot, precum am zis: nici un loc nu-i opreşte pe dînşii spre a ne bîntui, nici prieteni nu ne socotesc pe noi, ca să ne cruţe, nici iubitori de bine nu ne sînt, ca să ne îndrepteze; ci mai vîrtos sînt răi şi ca un nimic le este lor a vătăma pe cei iubitori de fapte bune şi cinstitori de Dumnezeu.

Dar, pentru că nimic nu pot, pentru aceasta nu fac nimic, decît numai ne îngrozesc. Căci de ar fi putut, n-ar fi întîrziat, ci îndată ar fi lucrat răul, avînd spre aceasta voia, şi mai ales împotriva noastră. Deci, iată cum adunîndu-ne împotriva lor, grăim şi ştiu că sporind noi, ei slăbesc. Dacă ei ar fi avut stăpînire, pe nimeni din noi creştiniii nu ne-ar fi lăsat să trăiască; căci urîciune este păcătosului cinstirea de Dumnezeu. Dar de vreme ce nu pot, pentru aceasta mai mult se luptă, căci nimic nu pot să facă dintr-acelea cu care ne îngrozesc.

Apoi şi aceea se cuvine a socoti, spre a nu ne teme de dînşii; căci dacă le-ar fi fost lor cu putinţă, n-ar fi venit cu mulţime, nici năluciri ar fi făcut, nici ar fi meşteşugit a se închipui, ci ar fi ajuns chiar numai unul a veni şi a face ceea ce poate şi voieşte.

Mai ales, că tot cel ce are stăpînire, nu ucide cu nălucire, nici cu mulţime înfricoşează; ci îndată, precum voieşte, îşi arată stăpînirea; dar diavolii neputînd nimic, ca într-un circ se joacă, schimbîndu-şi chipurile, ca pe copii înfricoşîndu-ne prin nălucirea mulţimii şi prin închipuiri; pentru care mai mult se cuvine să fie vrednici de defăimare, ca nişte neputincioşi.

Îngerul cel adevărat, care s-a trimis de la Domnul asupra Asirienilor, nu avea trebuinţă de popoare şi de mulţime, nici de nălucirea cea din afară, nici de ciocănituri şi de sunete, ci întrebuinţînd puţină stăpînire, a ucis îndată 185 de mii. Dar diavolii nu pot nimic, ci numai cu nălucirile se ispitesc a înfricoşa. Iar dacă cineva ar gîndi la Iov şi ar zice: „Pentru ce diavolul toate împotriva lui le-a făcut? Cum l-a lipsit de averi, pe fiii lui i-a ucis, iar pe Iov l-a lovit cu bubă rea?” Să cunoască iarăşi unul ca acesta cum că nu era diavolul cel ce putea, ci Dumnezeu cel ce i-a dat lui putere spre a ispiti pe Iov.

Căci el neputînd face nimic, l-a cerut pe Iov şi l-a luat. Încît şi de aceea este mai mult defăimat vrăjmaşul. Că, deşi voieşte, nu poate ceva să facă asupra unui om drept, căci de-ar fi putut, nu ar fi cerut. Iar cerîndu-l, nu o dată, ci de două ori, se arată că este neputincios şi cum că nimic nu poate.

Şi nu este minune dacă pe Iov n-a putut să-l biruie, cînd nici asupra dobitoacelor lui n-ar fi fost pierzător, de nu i-ar fi îngăduit Dumnezeu. Ba încă nici asupra porcilor n-are stăpînire; căci el ruga pe Domnul, precum este scris în Evanghelie, zicînd: Dă-ne nouă voie să ne ducem în turma de porci. Şi dacă nici asupra porcilor nu au stăpînire, apoi cu mult mai vîrtos nu domnesc peste oamenii cei făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Deci, de Dumnezeu se cuvine a ne teme, iar pe diavoli a-i defăima ca pe nişte neputincioşi şi nicidecum a ne teme de dînşii. Ci, cu cît mai vîrtos fac ei acestea, cu atît mai mult să ne întindem şi noi spre pustnicie; căci mare armă împotriva lor este viaţa cea dreaptă şi credinţa în Dumnezeu.

Deci, ei se tem de postul sihaştrilor, de priveghere, de rugăciuni, de blîndeţe, de linişte, de neiubirea de argint şi de neslăvirea deşartă, de milostenii, de nemîniere şi, ca urmare, de buna cinstire cea întru Hristos. Căci pentru aceasta toate le fac, ca să nu fie cei ce îi calcă pe dînşii; că ştiu ei darul cel dat credincioşilor asupra lor de la Mîntuitorul, Cel ce zice: Iată, v-am dat vouă putere a călca peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului. Deci, chiar dacă ar spune ei ceva mai mult, să nu creadă cineva nici să ia aminte. Căci de multe ori spun înaintea noastră despre fraţii care după multe zile vor să vie la noi; şi aceasta o fac ei, nu purtînd grijă de cei ce-i aud, ci ca să-i înduplece pe dînşii să creadă lor şi atunci de aici înainte avîndu-i supuşi, să-i piardă.

De aceea, nu se cade a lua-aminte la dînşii, ci şi cînd nu ne spun ceva mai înainte, se cuvine a-i răsturna, căci nu avem trebuinţă de dînşii; şi ce minune este, dacă cei ce au trupuri mai subţiri decît oamenii şi pe cei ce au început a călători, ei i-au văzut, apoi aleargă mai înainte să vestească venirea acelora? Aceasta poate s-o facă cineva mergînd pe cal şi să alerge ca să spună mai înainte.

Drept aceea, nici pentru aceasta nu se cuvine a ne minuna de dînşii; căci nimic din cele ce se fac ei nu cunosc, decît numai singur Dumnezeu este cel care pe toate le cunoaşte mai înainte de facerea lor. Aceştia vestesc acelea pe care le văd, ca nişte furi, mai înainte alergînd la toţi, ca să spună cele ce se lucrează şi se grăiesc de noi; apoi ei însemnează că ne-am adunat şi că vorbim împotriva lor. Aceasta fiecare iute alergător poate s-o facă, întrecînd pe cel zăbavnic; şi ceea ce zic, astfel este.

Dacă cineva ar începe să călătorească din Tebaida sau din altă oarecare ţară, mai înainte de a şti să călătorească, nu ştiu de va călători; dar văzînd pe unul călătorind, aleargă mai înainte, şi mai înainte de a sosi acela, ei vestesc venirea lui şi astfel se întîmplă de vine după cîteva zile.

Însă de multe ori cei ce călătoresc, întorcîndu-se înapoi, ei atunci au minţit. Astfel se întîmplă şi cînd vorbesc despre apa rîului Nil; căci cei ce au văzut că au fost ploi multe în părţile Etiopiei şi ştiu că dintr-acelea se face revărsarea rîului, mai înainte de a veni apa în Egipt, ei aleargă şi spun. Aceasta şi oamenii ar fi putut s-o spună, dacă atît de iute ar fi putut să alerge ca aceia.

Precum străjerul lui David, suindu-se la loc înalt, mai mult decît cel ce rămăsese jos vedea mai înainte pe cel ce vine, şi el încă mai înainte alergînd, spunea mai înainte decît alţii cele ce încă nu se făcuseră; astfel şi aceştia (adică diavolii) zic, se ostenesc şi însemnează unele întîmplări numai ca să amăgească. Însă dacă purtarea de grijă a lui Dumnezeu într-acea vreme ar voi ceva pentru ape sau pentru cei ce călătoresc, căci este cu putinţă lui Dumnezeu, atunci diavolii mint şi se amăgesc cei ce au luat-aminte la dînşii.

Într-acest chip s-au întărit vrăjirile elinilor şi astfel s-au rătăcit dînşii mai înainte de către diavol. Dar acum a încetat rătăcirea; căci a venit Domnul, Care cu toată viclenia lor, chiar şi pe diavoli i-a făcut deşerţi şi nelucrători; căci nimic nu cunosc de la ei înşişi, ci ca nişte furi, pe cele ce le văd la alţii, pe acelea le prihănesc şi mai ales sînt văzători ai faptelor, decît mai înainte cunoscători. De aceea, deşi uneori numesc adevărate unele ca acestea, să nu se minuneze cineva de dînşii. Pentru că şi doctorii, avînd iscusinţa bolilor, cînd ar vedea într-alţii aceeaşi boală, de multe ori din obişnuinţă mai înainte spun leacul. Încă şi cîrmacii şi lucrătorii de pămînt, iarăşi din obişnuinţă văzînd întocmirea aerului, mai înainte spun, că va fi o furtună ori aer liniştit şi pentru aceasta nu poate să zică cineva că din dumnezeiasca pronie spun ei mai înainte, ci din observare şi din obişnuinţă.

De aceea şi diavolii, dacă cîndva aceleaşi socotindu-le, le spun, pentru aceasta să nu se minuneze cineva de dînşii, nici să ia aminte la ei. Căci ce foloseşte celor ce-i aud ca să ştie de la ei cele ce au să fie? Sau de ce să aibă sîrguinţă a cunoaşte unele ca acestea, deşi cu adevărat diavolul le cunoaşte, căci acest lucru nu este făcător al faptei bune, nici al obiceiului celui bun, nu este cu adevărat cunoştinţă.

Nimeni din noi nu se va judeca pentru că nu le-a ştiut, nici se fericeşte că le-a învăţat şi le-a cunoscut; ci într-acestea fiecare va avea judecată, dacă a păzit credinţa şi dacă a împlinit poruncile lui Dumnezeu curat. De aceea, nu se cade mult a le socoti acestea, ci a ne nevoi şi a ne osteni, nu ca să cunoaştem mai înainte, ci, ca bine petrecînd, să placem lui Dumnezeu.

Şi trebuie a ne ruga nu să cunoaştem mai înainte, nici să cerem plată pentru nevoinţă, ci ca ajutător să ne fie nouă Domnul, spre biruinţă împotriva diavolului. Iar dacă vreodată este nevoie de a cunoaşte mai înainte, să ne curăţim la minte; căci eu cred că sufletul care s-a curăţit de toate păcatele, după fire poate să se facă văzător şi chiar mai multe şi mai departe să vadă decît diavolii; căci are pe Domnul în sine, care descoperă lui. În felul acesta, Elisei vedea pe Gheezi şi puterile îngerilor stînd lîngă dînsul.

Deci, cînd vin la noi noaptea şi voiesc să ne grăiască de cele ce au să fie, sau să zică: „Noi sîntem îngeri”, să nu luaţi aminte, căci mint. Iar dacă vor lăuda pustnicia voastră şi vă vor ferici, să nu-i ascultaţi şi nicidecum să vă supuneţi lor. Mai vîrtos să vă pecetluiţi cu semnul cinstitei Cruci, pe voi şi casa voastră şi să vă rugaţi; atunci îi veţi vedea făcîndu-se nevăzuţi, căci se înfricoşează foarte mult de semnul Crucii Domnului; fiindcă prin ea i-a biruit Mîntuitorul. Iar dacă şi mai cu obrăznicie vor sta, săltînd şi prefăcîndu-se cu nălucirile, să nu vă temeţi, nici să vă speriaţi, nici ca la nişte fiinţe bune să luaţi aminte la dînşii.

Pentru că venirea de faţă a celor buni şi a celor răi cu înlesnire şi cu putinţă este a o cunoaşte, fiindcă Dumnezeu a făcut astfel. Pentru că arătarea sfinţilor îngeri nu este tulburată; căci nu va certa, nici va striga, nici va auzi cineva glasul lor. Ci atît de cu linişte şi cu blîndeţe se face, încît se aduce bucurie, veselie şi îndrăzneală în suflet; căci Domnul este cu dînşii, El este bucuria noastră şi a lui Dumnezeu Tatăl este puterea. Iar gîndurile sufletului rămîn netulburate şi neînvăluite, încît el făcîndu-se strălucit de ea, vede pe cei ce i se arată; acesta este un dar al luminilor celor dumnezeieşti şi al celor ce au să fie într-însul.

Iar dacă, ca nişte oameni s-ar înfricoşa de vederea celor buni, care se arată, numaidecît iau frica de la dînşii prin dragoste, precum a făcut Gavriil pentru Zaharia. Asemenea şi îngerul care s-a arătat femeilor la Sfîntul Mormînt şi cel ce s-a arătat păstorilor, precum s-a zis în Evanghelie: Nu vă temeţi; căci frica acelora nu este cu spaima sufletului, ci cu cunoştinţa venirii de faţă a celor buni.

Deci, în acest fel este arătarea sfinţilor. Năvălirea celor răi este tulburătoare, cu sunet, vuiet şi strigare, ca şi cînd s-ar fi făcut vreo pornire a unor tineri nepedepsiţi şi a unor tîlhari, de la care se face frica sufletului, tulburarea şi neorînduiala gîndurilor, mîhnire, urîciune către pustnici, trîndăvie, întristare, pomenirea rudeniilor şi frică de moarte; şi de aici pofta celor rele, împuţinarea de suflet către fapte bune şi nestatornicia obiceiurilor.

Deci, cînd cineva din voi va vedea aşa ceva, vă veţi teme; dacă însă frica se va lua de la voi şi în locul ei s-ar face bucurie negrăită şi voie bună, cutezare, îmbărbătare, netulburarea gîndurilor şi celelalte, cum mai înainte am zis, adică bărbăţie şi dragoste către Dumnezeu, atunci îndrăzniţi şi vă rugaţi, căci bucuria şi liniştea sufletului arată sfinţenia celui ce vine de faţă. Aşa Avraam, cînd a văzut pe Domnul, s-a bucurat; Ioan cînd s-a făcut glasul închinării din partea Născătoarei de Dumnezeu, Maria, s-a bucurat.

Iar dacă s-ar face tulburare şi sunet din afară, nălucire lumească, îngrozire de moarte, să cunoaşteţi că este năvălirea celor răi. Şi aceasta să vă fie vouă semn. Cînd sufletul unora s-ar teme, să ştiţi că este de faţă venirea vrăjmaşilor; căci diavolii nu izgonesc temerea unora ca acestora, precum a făcut marele Arhanghel Gavriil către Maria şi Zaharia, şi Acela ce S-a arătat la mormînt femeilor; ci, mai cu seamă, cînd îi vor vedea temîndu-se, ei sporesc nălucirile, ca mai mult să-i înfricoşeze, şi, de aceea, sărind asupra lor, îi batjocoresc, zicînd: „Închinaţi-vă nouă!”.

Iată, pe elini aşa i-au amăgit, că aşa s-au socotit de dînşii zeii, cei cu nume mincinos. Iar pe noi nu ne-a lăsat Domnul să ne amăgim de diavol, căci El prin nişte năluciri ca acestea făcute înaintea Lui, l-a certat şi i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano; căci scris este: Domnului Dumnezeului tău te vei închina şi Lui Unuia vei sluji. Deci, vicleanul mai mult se defăimează de noi; căci Domnul pentru noi a făcut acestea, ca diavolii de la noi auzind nişte glasuri ca acestea, să se răstoarne pentru Domnul, Care pentru aceasta i-a certat. Apoi, nu se cade a ne făli pentru că scoatem diavolii, nici a ne înălţa pentru tămăduiri, nici să ne minunăm de cel ce scoate pe diavoli ori pe cel ce nu-i scoate să-l defăimăm; ci pustnicia fiecăruia s-o înveţe cineva şi ori s-o rîvnească şi s-o urmeze, ori s-o îndrepteze. Pentru că a face semne nu este al nostru, ci al Mîntuitorului.

Pentru aceea El zicea ucenicilor: Nu vă bucuraţi că diavolii se supun vouă, ci pentru că numele vostru s-a scris în ceruri. A se scrie numele în ceruri, este mărturia faptei bune şi a vieţii voastre. A scoate pe diavoli este darul Mîntuitorului, Celui care l-a dat. Pentru aceea, celor ce nu în fapte bune, ci în semne se făleau şi ziceau: Doamne, au nu cu numele Tău am scos diavoli şi întru numele Tău am făcut multe puteri? Domnul le-a răspuns: Amin zic vouă, nu vă ştiu pe voi. Căci cunoaşte Domnul căile necredincioşilor. Dar se cade a ne ruga pentru a lua darul alegerii duhurilor, căci, după cum este scris, să nu credem la tot duhul.

Deci, voiam să tac şi nimic din cele pentru mine să nu zic şi să vă îndestulaţi numai cu acestea. Dar să nu socotiţi că acestea le zic în zadar, ci să credeţi că acestea le povestesc cu iscusinţă şi adevăr; pentru aceasta, deşi ca un om fără de minte m-am făcut, dar ştie Domnul Cel ce mă aude, curăţenia inimii mele, cum că nu pentru sine-mi, ci pentru dragostea şi sporirea voastră, spun vouă meşteşugirile diavolilor pe care le-am văzut.

De cîte ori m-au fericit pe mine diavolii şi eu i-am blestemat pe dînşii în numele Domnului? De cîte ori mi-au spus despre apa Nilului şi eu le-am zis: „Şi ce vă pasă vouă pentru aceasta?”. Odată au venit îngrozindu-mă şi m-au înconjurat ca nişte ostaşi cu toată înarmarea şi cu cai; iar altă dată mi-au umplut casa de fiare şi de tîrîtoare şi eu cîntam: Aceştia în căruţe şi aceştia pe cai, iar noi întru numele Domnului Dumnezeului nostru ne vom mări; apoi prin rugăciune, aceia s-au răsturnat.

Au venit odată pe întuneric, avînd năluciri de lumină, şi-mi ziceau: „Am venit să-ţi aducem lumină, Antonie”. Iar eu închizîndu-mi ochii, mă rugam şi îndată s-a stins lumina necredincioşilor. După cîteva luni, au venit grăind şi cîntînd din Scripturi, iar eu ca un surd nu-i auzeam. Au cutremurat odată mînăstirea, iar eu mă rugam a rămîne nemişcat cu cugetul.

După aceasta, iarăşi venind, băteau din palme, fluierau şi jucau, iar eu mă rugam şi stăruiam cîntînd, ei îndată au început a plînge şi a se tîngui, ca şi cum ar fi obosit cu totul. Eu atunci slăveam pe Dumnezeu, Cel ce a surpat şi a risipit îndrăzneala şi nebunia lor. Iar altă dată s-a arătat diavolul foarte înalt cu nălucire şi a îndrăznit a zice: „Eu sînt puterea lui Dumnezeu, eu sînt pronia; ce voieşti să-ţi dăruiesc ţie?”. Eu atunci l-am scuipat pe diavol, pomenind pe Hristos; apoi am voit a-l bate. Şi mi se părea chiar că l-am bătut.

Deci, îndată cel atît de mare s-a făcut nevăzut, împreună cu toţi ai săi, pentru numele lui Hristos. Odată, postind eu, vicleanul a venit ca un monah, avînd cu sine năluciri de pîini, şi mă sfătuia, zicînd: „Mănîncă şi încetează multele osteneli; om eşti şi vei slăbi”. Iar eu, înţelegînd meşteşugul lui, m-am sculat să mă rog şi el, nesuferind, a pierit; apoi ca un fum a ieşit pe uşă, făcîndu-se nevăzut. De cîte ori în pustie mi-a arătat năluciri de aur numai ca să mă ating şi să-l caut pe dînsul! Iar eu cîntam împotriva lui şi acela pierea. De multe ori mă zdrobea cu bătăi, şi eu ziceam: Nimic nu mă va despărţi de dragostea lui Hristos; şi după aceasta mai mult se risipeau unii după alţii. Şi eu nu eram acela ce i-am surpat pe ei, ci Domnul, Cela ce zice: Am văzut pe satana ca un fulger căzînd din cer.

Iar eu, fiilor, pomenind graiul apostolului, am întipărit acestea în sine-mi ca să vă învăţaţi a nu vă supăra în pustnicie, nici a vă teme de nălucirile diavolului şi ale slugilor lui. Fiindcă m-am făcut fără minte, povestindu-vă, primiţi şi aceasta spre întemeiere şi neînfricoşare şi credeţi-mă că nu mint.

Odată a bătut oarecine în mînăstire la uşa mea, şi ieşind, am văzut pe cineva arătîndu-se lung şi foarte înalt. Apoi întrebîndu-l: „Cine eşti tu?” El răspunse: „Eu sînt, satana”. Eu îi zisei: „Dar ce cauţi aici?”. Zis-a acela: „Pentru ce mă prihănesc în zadar monahii şi toţi ceilalţi creştini? Pentru ce mă blestemă în tot ceasul?”. Eu, zicîndu-i: „Pentru ce şi tu îi superi pe dînşii?” El a zis: „Nu sînt eu care îi supăr pe dînşii, ci ei se tulbură pe sineşi; căci eu am slăbit. Au n-ai citit că săbiile vrăjmaşului au lipsit pînă în sfîrşit şi cetăţile lui i-au surpat? Nu mai am loc, nici în pustie, nici în cetate, pretutindeni au venit creştini; chiar şi pustia asta s-a umplut de monahi. Deci, ei pe sine păzească-se, şi să nu mă mai blesteme în zadar”.

Atunci, minunîndu-mă eu de darul Domnului, am zis către dînsul: „De-a pururea fiind mincinos şi niciodată spunînd adevărul, acum chiar nevrînd, ai spus adevărat; căci Hristos după ce a venit, te-a făcut neputincios şi surpîndu-te, te-a gonit”. Iar acela, auzind numele Mîntuitorului şi nesuferind aceasta, s-a făcut nevăzut; deci, dacă diavolul însuşi mărturiseşte că nimic nu poate, noi sîntem datori a-l defăima şi pe dînsul şi pe slugile lui.

Iată cum vrăjmaşul, împreună cu cîinii săi, are atîtea viclenii, iar noi învăţîndu-ne neputinţa lor, putem a-i defăima cu chipul acesta. Să nu cădem cu cugetul, nici să gîndim la temere, nici să închipuim întru noi frica, zicînd: ca nu cumva venind diavolul să ne răstoarne; ca nu cumva fără veste sosind să ne tulbure. Nicidecum să nu gîndim unele ca acestea, nici să ne întristăm, ca şi cum am pieri; ci mai vîrtos să îndrăznim şi să ne bucurăm de-a pururea ca nişte mîntuiţi şi să socotim cu sufletul că Domnul este cu noi şi că El i-a biruit şi i-a ruşinat pe dînşii. Să gîndim de-a pururea că fiind cu noi Domnul, vrăjmaşii nimic nu ne vor face. Căci venind ei, cum ne vor afla, în acelaşi fel se fac şi ei către noi şi după cugetele ce se află întru noi, aşa şi ei aduc nălucirile.

Deci, dacă ne vor afla temîndu-ne şi tulburîndu-ne, îndată şi ei ca nişte tîlhari aflînd loc nestrăjuit, intră la noi şi ne înfricoşează. Dacă ne văd înfricoşîndu-ne, mai mare fac temerea întru năluciri şi întru îngroziri; atunci printr-acestea se munceşte ticălosul suflet. Dacă ne vom afla bucurîndu-ne şi gîndind ale Domnului, şi socotind că toate sînt în mîna Lui şi că nu poate nimic diavolul asupra creştinilor, ştiind că nicidecum n-are stăpînire asupra cuiva, atunci, văzînd ei sufletul întemeiat cu nişte gînduri ca acestea, se întorc ruşinaţi. Astfel vrăjmaşul, văzîndu-l pe Iov îngrădit, s-a dus de la dînsul; iar pe Iuda vînzătorul, aflîndu-l lipsit de acestea, l-a robit.

Drept aceea, dacă voim a defăima pe vrăjmaşul de-a pururea, să gîndim la cele ale Domnului, ca să se bucure de-a pururea sufletul cu nădejdea; atunci vom vedea ca nişte fum jucăriile diavolilor şi mai ales îi vom vedea pe ei fugind, decît gonind pe alţii. Căci ei sînt, după cum am zis mai înainte, foarte fricoşi, aşteptînd de-a pururea focul cel pregătit lor. Încă şi acest semn să aveţi spre neînfricoşare împotriva lor, adică, cînd vreo nălucire vi s-ar face, să nu cădeţi mai înainte în frică, ci îndrăznind, întrebaţi întîi: „Ce este? Cine eşti tu şi de unde vii?”.

Şi dacă va fi arătarea sfinţilor, deplin te va adeveri pe tine, iar frica ta întru bucurie se va preface; iar dacă va fi diavolească, îndată se va slăbi, văzînd cugetul întărit. Căci este semn al netulburării a întreba aşa: „Cine eşti şi de unde vii?”. Aşa întrebînd Isus al lui Navi, s-a învăţat; iar vrăjmaşul nu s-a tăinuit de Daniil cel ce l-a întrebat”.

Acestea vorbind Antonie, toţi se bucurau. Şi într-unii creştea darul faptei bune, iar dintr-alţii ieşea împuţinarea la suflet şi părerea înceta. Deci, toţi se plecau a defăima bîntuirea cea diavolească, minunîndu-se de darul cel dat lui Antonie de la Domnul, spre desluşirea duhurilor.

Atunci în munţi erau multe mînăstiri, ca nişte corturi pline de cete dumnezeieşti: ale celor ce cîntau, ale celor ce citeau, posteau, se rugau, se bucurau de nădejdea celor ce vor să fie şi ale celor ce lucrau ca să facă milostenie; ale celor ce aveau dragoste şi împreună glăsuire între dînşii. Deci, se vedea cu adevărat ca o ţară, care de sine era împodobită cu cinstirea de Dumnezeu şi cu dreptatea. Căci nu era acolo cel ce nedreptăţea, sau cel nedreptăţit ori prihănit; ci mulţimea de pustnici avea un cuget către fapta bună, încît văzînd cineva mînăstirile şi o rînduială ca aceasta a monahilor, ar fi putut să zică: Cît sînt de bune casele tale, Iacobe, corturile tale Israile, ca nişte văi umbroase, şi ca nişte raiuri, ca nişte corturi pe care le-a înfipt Domnul, şi ca nişte cedri lîngă ape.

Antonie, după obicei, ducîndu-se întru a sa mînăstire, îşi întindea nevoinţa şi pustnicia şi în fiecare zi suspina aducîndu-şi aminte de locaşurile cereşti; apoi, tot dorul său îl avea către dînsele, văzînd viaţa oamenilor în fiecare zi. Pentru că vrînd să mănînce şi să doarmă, apoi să vină către celelalte nevoi ale trupului, se ruşina, socotind sufletul cel nematerial.

De multe ori, vrînd a mînca împreună cu mulţi monahi şi aducîndu-şi aminte de hrana cea duhovnicească, se ducea departe de dînşii, socotind că ruşine îi va fi dacă ar fi fost văzut de alţii mîncînd. Însă mînca pentru nevoia trupului, de multe ori încă şi cu fraţii, cucernicindu-se de aceştia; dar îndrăznind pentru cuvintele cele de folos, zicea că se cuvine a da toată îndeletnicirea sufletului, mai mult decît trupului.

Apoi se odihnea pentru nevoia trupului puţină vreme, iar toată cealaltă vreme se îndeletnicea mai mult cu lucrurile sufletului şi folosul acestuia îl căuta; ca să nu se atragă el jos prin dezmierdările trupului, ci mai vîrtos trupul să se robească de suflet. Căci aceasta este ceea ce a zis Mîntuitorul: Nu vă îngrijiţi cu sufletul vostru, ce veţi mînca, nici cu trupul, cu ce vă veţi îmbrăca. Şi voi nu căutaţi ce veţi mînca sau ce veţi bea şi nu vă înălţaţi. Căci acestea toate le caută neamurile şi Tatăl vostru ştie că aveţi trebuinţă de toate acestea. Însă căutaţi mai întîi împărăţia Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

După acestea, prigoanele au ajuns Biserica lui Dumnezeu, care au venit atunci pe vremea lui Maximin (305-313). Şi adunîndu-se sfinţii mărturisitori în Alexandria, lăsînd mînăstirea, le-a urmat şi el, zicînd: „Să ne ducem şi noi ca să ne nevoim, de vom fi chemaţi sau să privim pe cei ce se nevoiesc”. Deci, avea dorire să mărturisească pe Hristos; de aceea slujea mărturisitorilor şi în chinuri şi în temniţe, el avea multă sîrguinţă spre divan; adică îndemna către sîrguinţă pe ceilalţi chemaţi, care se nevoiau; iar pe cei ce mărturiseau, a-i primi şi a-i petrece pînă ce se vor săvîrşi.

Judecătorul văzînd netemerea lui şi a celor împreună cu dînsul, cum şi sîrguinţa către mărturisire, a poruncit ca nici unul din monahi să nu se arate în divan, nici să petreacă în cetate nicidecum. Deci, toţi ceilalţi au socotit să se ascundă în ziua aceea, iar Antonie atît de mult a ţinut în seamă porunca, încît chiar şi-a spălat haina pe deasupra şi a doua zi a stat la un loc înalt şi s-a arătat strălucit înaintea ighemonului. Toţi se minunau de aceasta, iar ighemonul văzîndu-l, pe cînd trecea cu rînduiala lui, că el sta fără frică, arătînd sîrguinţa creştinilor, căci se ruga să mărturi-sească şi el, precum am zis mai înainte. Iar după ce a scăpat de scopul lui, s-a mîhnit, căci n-a mărturisit şi el; fiindcă Domnul îl păzea, spre folosul nostru şi al altora, ca prin pustnicia pe care o învăţase din Scripturi să se facă multora dascăl; pentru că numai văzîndu-i petrecerea lui, mulţi se sîrguiau în a se face rîvnitori ai petrecerii sale.

Deci, slujea mărturisitorilor după obicei şi era legat ca împreună cu dînşii să se ostenească în slujbele lor; iar după ce a încetat prigoana şi fericitul Petru a mărturisit credinţă, Antonie s-a întors iarăşi la mînăstirea sa. Şi era acolo în fiecare zi, mărturisind cu ştiinţă şi nevoindu-se cu pătimirile credinţei, căci se nevoia cu multă pustnicie mai întinsă şi postea de-a pururea; iar îmbrăcămintea o avea pe dinăuntru de păr şi pe deasupra un cojoc pe care l-a păstrat pînă la sfîrşitul său. Trupul niciodată nu l-a spălat cu apă, nici picioarele n-a suferit a le băga în apă fără de nevoie; încă nici dezgolindu-se nu l-a văzut cineva, nici trupul său nu l-a văzut gol nimeni, fără numai acela care l-a spălat, după ce s-a săvîrşit.

Liniştindu-se în chilia lui şi punîndu-şi în gînd ca să nu iasă din ea multă vreme, nici să primească, a venit un oarecare condu-cător de ostaşi, cu numele Martinian şi a supărat mult pe Antonie, căci avea pe fiica sa bîntuită de diavol; iar după ce a aşteptat mult, bătînd în uşă, şi i-a zis să se ducă să se roage lui Dumnezeu pentru fiica sa, el n-a voit a deschide, dar arătîndu-se pe deasupra, a zis: „Omule, ce mă tot strigi, sînt om şi eu ca şi tine; dacă crezi, roagă-te lui Dumnezeu şi fiica ta se va tămădui”.

Acela crezînd şi chemînd pe Hristos, s-a dus şi a găsit pe fiica sa izbăvită de diavol. Încă multe ca acestea a făcut Domnul printr-însul, căci zice: Cereţi şi vi se va da. Apoi mulţi din cei ce pătimeau, nedeschizîndu-le uşa, şedeau afară din mînăstire, dar crezînd şi rugîndu-se, se vindecau de boli.

După ce s-a văzut supărat de mulţi care veneau la dînsul şi nelăsîndu-l a se duce după socoteala lui, precum voia, temîndu-se ca nu cumva din minunile pe care le făcea Domnul printr-însul, ori el să se mîndrească, ori altceva mai mult decît ceea ce este să socotească pentru dînsul, a chibzuit şi a pornit spre Tebaida de sus, la cei ce nu-l cunoşteau; şi luînd pîini de la fraţi, a şezut lîngă ţărmurile rîului, privind dacă ar trece vreun caiac, ca intrînd într-însul, să se ducă cu dînşii.

Socotind el acestea, un glas oarecare de sus s-a auzit către dînsul, zicîndu-i: „Antonie, unde te duci şi pentru ce?”. Iar el, netulburîndu-se şi aşteptînd ca după obicei să-l cheme de multe ori, a răspuns, zicînd: „Fiindcă oamenii nu mă lasă să mă liniştesc, pentru aceasta voiesc a mă sui la Tebaida de sus, căci supărări multe mi se fac aici şi mai ales că mi se cer de unii lucruri mai presus de puterea mea”. Iar glasul a zis către dînsul: „Chiar în Tebaida de te vei duce sau la văcării te vei coborî, mai multă şi îndoită osteneală ai să primeşti; iar dacă voieşti să te linişteşti cu adevărat, du-te în pustia cea mai dinăuntru”. Antonie a zis: „Cine îmi va arăta calea, că sînt neştiutor de aceasta?”.

Atunci îndată i-au arătat-o nişte saracini, care voiau să călătorească în partea aceea şi, apropiindu-se de dînşii, Antonie, îi ruga să-l primească a merge cu ei în pustie; iar aceştia, ca fiind îndemnaţi dintr-o poruncă a purtării de grijă a lui Dumnezeu, l-au primit cu osîrdie. Călătorind cu dînşii trei zile şi trei nopţi, au ajuns la un munte foarte înalt, avînd sub el apă limpede dulce şi foarte rece, cîmpii din afară şi puţini finici, neîngrijiţi.

Deci, Antonie, fiind purtat de Dumnezeu, a iubit locul acela, că Acesta era Care îl însemnase şi care i-a grăit lîngă ţărmurile rîului; deci, la început primind pîini de la saracinii aceia cu care călătorise împreună, a rămas singur în munte, nefiind nimeni altul împreună cu dînsul; şi îndată a şi cunoscut locul acela ca pe casa sa. Saracinii aceia văzînd sîrguinţa lui Antonie, treceau înadins totdeauna pe calea aceea şi bucurîndu-se, îi aduceau pîine; apoi avea şi puţină mîngîiere cu finicii aceia.

După acestea, înştiinţîndu-se fraţii de locul acela, aducîndu-şi aminte ca nişte fii de părintele lor, purtau grijă a-i trimite cele de nevoie. Văzînd Antonie că din pricina pîinii se ostenesc unii pînă acolo la dînsul şi pătimesc multă trudă, fiindu-i milă de monahi, s-a gîndit în sine şi a rugat pe unii, din cei care veneau la dînsul, să-i aducă o sapă şi puţin grîu.

Şi după ce i s-au adus acestea, înconjurînd pămîntul dimprejurul muntelui şi aflînd puţin loc potrivit, l-a lucrat; apoi, avînd cu îndestulare din apa aceea de sub munte, a semănat grîul. Făcînd în fiecare an aceasta, îşi scotea pîinea de acolo, bucurîndu-se că nu face supărare nimănui pentru aceasta şi că în toate se păzeşte pe sine neîngreunător. După acestea, văzînd iarăşi pe unii venind la dînsul, a semănat şi puţine verdeţuri, ca cei ce veneau la dînsul să aibă puţină mîncare după osteneala acelui drum greu.

La început, fiarele din pustia aceea, venind din pricina apei, îi vătămau de multe ori semănătura şi lucrarea de pămînt. Iar el apucînd cam în glumă pe una din fiare, a zis tuturor: „Pentru ce mă păgubiţi pe mine, care cu nimic nu v-am păgubit pe voi? Duceţi-vă, şi de acum, în numele Domnului, să nu vă mai apropiaţi de cele de aici”. Deci dintr-acea vreme, ca şi cum temîndu-se de poruncă, nu s-au mai apropiat de acel loc. El petrecea singur înăuntrul muntelui aceluia, îndeletnicindu-se în rugăciuni; iar fraţii, care îi slujeau lui, l-au rugat ca, venind după multe luni, să-i aducă măsline, legume şi untdelemn, căci acum era bătrîn.

Deci, el petrecînd acolo, multe lupte a pătimit, potrivit cu cele scrise, nu împotriva sîngelui şi a trupului, ci a celor potrivnici. Căci acolo auzea gîlcevi, glasuri multe şi sunete ca nişte arme, iar muntele era plin de fiare. Apoi mulţi îl vedeau pe el luptîndu-se şi rugîndu-se împotriva lor. Pe cei ce veneau la dînsul, îi îmbărbăta, însă el se nevoia plecîndu-şi genunchii şi rugîndu-se Domnului.

Era cu adevărat vrednic de minune, căci singur fiind într-o pustie ca aceea, nici de diavolii care năvăleau asupra lui nu se temea, nici de atîtea fiare, de cele cu patru picioare şi de tîrîtoare care erau acolo, nu se înfricoşa de sălbăticia lor; ci, cu adevărat, potrivit cu cele scrise, nădăjduia spre Domnul, avînd mintea neclintită şi neînvăluită. Dar diavolii fugeau şi fiarele cele sălbatice, precum este scris, se împăcau cu dînsul.

Deci, diavolul, precum cîntă David, pîndea pe Antonie şi scrîşnea la el din dinţi, iar Antonie se ruga Mîntuitorului ca să-l păzească nevătămat de viclenia aceluia, şi de multa lui meşteşugire. Deci, priveghind într-o noapte, diavolul a pornit fiarele, şi mai toate hienele care se aflau în pustia aceea, ieşind din cuiburile lor, l-au înconjurat, şi era singur în mijlocul lor. Căscînd gurile, fiecare îngrozindu-l a-l muşca, el pricepînd meşteşugul vrăjmaşului, a zis către ele: „Dacă aţi luat stăpînire asupra mea, sînt gata a fi mîncat de voi, iar dacă aţi fost îndemnate de diavoli, nu mai zăboviţi, ci duceţi-vă, căci eu sînt rob al lui Hristos”.

Acestea zicînd Antonie, acelea îndată au fugit, ca de un bici fiind gonite prin cuvîntul lui Antonie. Apoi după puţine zile, el lucrînd, căci voia să se ostenească, venind cineva la uşă, trăgea lucrurile pe care le da celor ce veneau la dînsul, pentru cele ce îi aduceau. Iar Antonie sculîndu-se şi ieşind, a văzut o fiară care se asemăna omului pînă la coapse, iar pulpele şi picioarele avîndu-le asemenea asinului. Atunci Antonie s-a pecetluit cu semnul Sfintei Cruci şi a zis: „Sînt rob al lui Hristos. Dacă eşti trimis asupra mea, iată de faţă sînt”. Iar fiara împreună cu diavolii ei au fugit, încît de iuţeala fugii a căzut şi a murit; iar moartea fiarei era căderea diavolilor, căci ei se sîrguiau a le face acestea toate, ca să-l scoată din pustie, însă n-au putut.

Iar odată fiind rugat de monahi ca să se pogoare la dînşii a-i cerceta după atîta multă vreme, cum şi locuinţele lor, el a mers împreună cu monahii care veniseră la dînsul şi aveau cu dînşii o cămilă, care le ducea pîinea şi apa de departe, căci era lipsită de apă toată pustia aceea şi nu era deloc apă de băut, decît numai în muntele acela, în care se afla mînăstirea lui. Deci, sfîrşindu-li-se pe cale, şi arşiţa fiind prea cumplită, toţi erau să se primejduiască. Căci înconjurînd ei locurile şi neaflînd apă, nu puteau nici să mai umble înainte, ci zăceau jos şi pe cămilă au lăsat-o să se ducă, deznădăjduindu-se mult.

Bătrînul văzînd că toţi se primejduiesc, mîhnindu-se foarte mult, a suspinat şi despărţindu-se puţin de dînşii, şi-a plecat genunchii şi întinzînd mîinile la cer, s-a rugat şi îndată Domnul a făcut a ieşi apă în locul unde a stat să se roage. Astfel bînd toţi, s-au înviorat şi umplînd burdufurile, au căutat cămila şi au găsit-o; căci se întîmplase de se legase funia de o piatră şi astfel era ţinută. Deci, prinzînd-o şi adăpînd-o, au pus pe ea burdufurile cu apă şi astfel au călătorit nevătămaţi.

Iar după ce au venit la mînăstirile cele din afară, toţi monahii văzîndu-l, ca pe un părinte îl sărutau. Şi el ca nişte merinde aducîndu-le din munte, îi ospăta cu cuvintele sale şi-i împărtăşea de folos sufletesc. Iarăşi atunci s-a făcut bucurie în munţi, rîvnă de sporire şi îndemînare prin credinţă între dînşii. Se bucura şi el văzînd sîrguinţa monahiilor, cum că şi soră-sa care îmbătrînise în feciorie şi ea era egumenă a altor fecioare.

După cîteva zile, iarăşi s-a întors în muntele său şi mulţi veneau la dînsul, iar alţii care pătimeau, au îndrăznit a merge la el. Deci, el către toţi monahii care veneau la dînsul, de această poruncă, adică a crede întru Domnul, a-L iubi şi a se păzi de gînduri întinate şi de dezmierdări trupeşti, precum în Pilde este scris; a nu se amăgi cu săturarea pîntecelui, ci a fugi de slava deşartă, a se ruga adeseori, a cînta psalmi înainte de culcare şi a învăţa pe de rost poruncile din dumnezeieştile Scripturi; apoi a pomeni faptele sfinţilor, ca urmînd rîvnei acestora să se pună la rînduială sufletul, aducîndu-i-se aminte de poruncile lui Dumnezeu. Şi mai ales îi sfătuia să cugete adeseori la graiul Apostolului: „Soarele să nu apună întru mînia voastră. Şi aceasta de obşte s-o socotească, că nu numai întru mînie, ci nici într-un alt păcat al nostru soarele să nu apună. Căci este lucru bun şi de nevoie, ca nici soarele pentru răutatea zilei, nici luna pentru păcatul de noapte, sau chiar de aducerea aminte să ne pîrască pe noi. Deci ca să se facă de noi binele acesta, drept este a auzi pe Apostolul care zice: Pe voi judecaţi-vă şi ispitiţi-vă.

Deci, în fiecare zi să ia seama fiecare la faptele sale, cele de zi şi cele de noapte. Şi dacă au păcătuit, să înceteze, iar dacă n-au păcătuit să nu se fălească, ci să petreacă întru bunătate; şi să nu se lenevească, nici să osîndească pe aproapele său, nici să se laude pe sine, precum a zis fericitul Apostol Pavel: Pînă cînd va veni Domnul, Care vede toate cele ascunse. Căci de multe ori cele ce greşim uităm şi noi nu ştim, iar Domnul cunoaşte toate.

Lui dînd judecata, unii împreună cu alţii să pătimim şi unii altora sarcinile să le purtăm; pe noi înşine să ne judecăm şi acelea de care sîntem lipsiţi, să ne sîrguim a le împlini. Şi să vă fie şi aceasta spre întemeiere, de a nu păcătui, ca fiecare să însemnăm şi să scriem faptele şi mişcările sufletului nostru, ca şi cum am vrea să le vestim unii altora. Căci negreşit, ruşinîndu-ne a fi cunoscute, vom înceta a păcătui şi chiar de a ne aduce aminte de vreun lucru rău. Cine voieşte a se vătăma, păcătuind? Sau cine, după ce a păcătuit, nu minte, voind a se tăinui?

Deci, dacă ne-am vedea unii pe alţii, n-am putea să păcătuim. Aşa dacă am vrea să vestim unii altora gîndurile şi le-am scrie, mai mult ne-am păzi de gîndurile cele întinate, ruşinîndu-ne a fi cunoscute. Deci, fie-ne nouă pustnicilor scrisoarea în loc de ochi, ca ruşinîndu-ne de a le scrie şi de a fi văzuţi, nici să nu gîndim cele rele. Şi aşa închinîndu-ne, vom putea robi trupul şi a plăcea lui Dumnezeu, iar meşteşugirile vrăjmaşului a le călca”.

Acestea le poruncea Antonie celor ce veneau la dînsul; iar cu cei ce pătimeau, împreună pătimea şi împreună se ruga şi de multe ori îl ascultau pe dînsul. Dar nici fiind ascultat nu se fălea, nici neascultîndu-se nu cîrtea, ci de-a pururea mulţumea Domnului; pe cei ce pătimeau îi îndemna să fie îndelung răbdători şi să ştie că tămăduirea nu este a lui, nici a vreunuia din oameni, decît numai a lui Dumnezeu, Celui ce face cînd voieşte şi cîte voieşte. Deci, cei ce pătimeau primeau sfătuirea lui ca o tămăduire, iar cuvintele bătrînului deprinzîndu-le, se îndemnau a nu se împuţina cu sufletul, ci mai vîrtos răbdau îndelung; apoi cei tămăduiţi învăţau a mulţumi, nu lui Antonie, ci lui Dumnezeu.

Deci, un oarecare cu numele Fronton, care era din palat, avînd boală grea, încît şi limba i se mîncase şi ochii erau aproape să i se strice, venind în munte, a rugat pe Antonie ca să se roage pentru dînsul; iar el rugîndu-se, a zis lui Fronton: „Du-te şi te vei tămădui”. Iar el stăruind, rămase cîteva zile la Antonie, care îi zicea: „Rămînînd aici, nu te vei putea tămădui; ieşi de aici şi ducîndu-te în Egipt, vei vedea semnul ce se va face cu tine”. Deci, crezînd acela, a ieşit şi nu numai că a văzut Egiptul, dar a încetat boala, şi s-a făcut omul sănătos, după cuvîntul lui Antonie, pe care l-a auzit de la Mîntuitorul.

Încă şi o fecioară oarecare din Vusira Tripoliei avea o patimă grea şi foarte urîtă. Era apoi şi la trup slăbănoagă, iar ochii nu-i avea după fire. Părinţii acesteia înştiinţîndu-se că oarecari monahi merg la Antonie, şi crezînd Domnului care a tămăduit pe aceea căreia îi curgea sînge, i-a rugat să meargă cu dînşii şi ei, împreună cu fiica lor. Iar aceia primindu-i, părinţii bolnavei au rămas cu copila mai jos de munte, la monahul Pafnutie mărturisitorul; iar monahii au intrat la Antonie şi i-au povestit despre fecioară, cum i-a întîmpinat; apoi i-au povestit patima fecioarei şi cum a călătorit împreună cu dînşii.

Apoi l-au rugat ca să dea voie şi aceleia să intre, dar el n-a primit, ci le-a zis: „Duceţi-vă şi o veţi afla pe dînsa tămăduită; căci nu este a mea isprava aceasta, ca om păcătos ce sînt, ci tămăduirea este a Mîntuitorului, Celui ce face în tot locul milă cu cei ce-L cheamă; deci a căutat Domnul spre aceea care se ruga şi mie mi-a arătat iubirea Sa de oameni; căci acolo fiind fecioara, îi va tămădui patima”. Şi s-a făcut minunea, după cum a zis Antonie. Ieşind monahii, au văzut pe părinţi bucurîndu-se şi pe copilă sănătoasă.

Într-o vreme, doi fraţi oarecare venind la Antonie pentru sfat, şi lipsindu-le apa pe cale, unul dintre ei a murit, iar celălalt era aproape de moarte; deci, nemaiputînd călători, zăcea la pămînt, gata să moară.

Iar Antonie şezînd în munte, chemă pe doi monahi ce se întîmplaseră să fie acolo, şi-i ruga, zicîndu-le: „Luaţi un vas de lut cu apă şi alergaţi pe calea aceea ce vine dinspre Egipt, căci venind doi fraţi, unul a murit, iar altul trage să moară, dacă nu vă sîrguiţi; că aceasta mi s-a arătat mie, rugîndu-mă”.

Deci, mergînd monahii, l-au aflat pe unul zăcînd mort şi l-au îngropat, iar pe celălalt l-au înviat cu apa şi l-au dus la bătrînul, fiind departe cale de o zi. Dacă cineva va întreba: „Pentru ce mai înainte de a se săvîrşi fratele, nu a spus Antonie aceasta?” Unul ca acesta zicînd aşa, nu judecă drept, că nu era a lui Antonie judecata morţii, ci a lui Dumnezeu, Cel ce pentru aceasta i-a descoperit. Iar lui Antonie numai aceasta îi era partea minunii, că, şezînd în munte, avea mintea către Dumnezeu, care i-a descoperit de departe cele viitoare.

Altă dată, şezînd el iarăşi în munte şi căutînd în sus, a văzut pe un oarecare ducîndu-se la cer şi multă bucurie aveau cei ce-l duceau. Apoi, minunîndu-se şi fericind pe unul ca acesta, se ruga să se înştiinţeze, cine ar fi. Şi îndată i-a venit lui un glas că acesta este sufletul lui Amun, monahul din muntele Nitriei, care ca sihastru a petrecut pînă la bătrîneţe în pustnicie. Iar lungimea căii de la muntele Nitriei pînă la muntele unde petrecea Antonie, era de 13 zile.

Deci cei ce erau cu Antonie, văzîndu-l minunîndu-se, l-au rugat să le spună pricina minunării lui. Şi au auzit că acum s-a săvîrşit Amun, pustnicul şi iubitul său, căci era cunoscut lui, pentru că adeseori venea acolo şi multe semne printr-însul se făceau; dintre care unul este şi acesta:

Odată, fiind trebuinţă a trece el rîul, ce se numeşte Licon, care era plin de apă, a rugat pe un oarecare Teodor, care era cu dînsul, să se depărteze de dînsul, ca să nu se vadă goi unul pe altul, cînd vor trece apa. Apoi, dezbrăcîndu-se Teodor, se ruşina de sineşi, văzîndu-se gol. Deci, numaidecît fără veste a fost dus de partea cealaltă. Astfel Teodor, fiind şi el bărbat cucernic, şi apropiindu-se de dînsul şi văzînd că l-a întrecut şi că nu s-a udat de apă, se ruga să-l înştiinţeze cum a făcut aceasta. După ce a văzut că nu voieşte să-i spună, îi cuprinse picioarele şi îi zise că nu-l va lăsa pînă ce nu îi va spune.

Deci, văzînd Amun sîrguinţa lui Teodor, mai ales şi pentru cuvîntul acesta, pe care vrea să i-l spună, a cerut şi el ca nimănui să nu-i spună pînă la moarte. Si aşa i l-a vestit: că a fost purtat de oarecine şi dus pe cealaltă parte, căci nu a umblat pe deasupra apei şi că nu este cu putinţă asemenea lucru la oameni, fără numai Domnului, şi celor cărora El le va porunci, precum i-a făcut marelui Apostol Petru.

După moartea lui Amun, Teodor a povestit aceasta. Iar monahii aceia cărora le-a spus Antonie despre moartea lui Amun, au însemnat ziua. Apoi, venind nişte fraţi de la muntele Nitriei, după 30 de zile, i-au întrebat şi au cunoscut că în aceeaşi zi şi în acelaşi ceas a adormit Amun, întru care a văzut Antonie ducîndu-se la cer sufletul bătrînului. Deci, foarte mult s-au minunat şi aceştia şi aceia de curăţenia sufletului lui Antonie, cum într-atîta depărtare de cale de 13 zile fiind, îndată s-a înştiinţat şi a văzut sufletul lui suindu-se la cer.

Şi nu numai acesta, ci şi un oarecare comite, cu numele Arhelau, venind odată şi aflînd pe Antonie singur rugîndu-se, l-a rugat pe el pentru o fecioară, cu numele Policratia, din Laodiceea, minunată şi de Hristos purtătoare; căci aceea pătimea de stomac şi de o coastă din nevoinţa cea aspră şi era cu totul slăbănoagă cu trupul. Deci, Antonie s-a rugat, iar comitele a însemnat ziua în care s-a făcut rugăciunea. Şi ducîndu-se în Laodiceea, a aflat pe fecioară sănătoasă. Apoi a întrebat în care zi i-a încetat boala. A adus hîrtia în care a scris vremea rugăciunii şi, înştiinţîndu-se, a arătat şi el îndată scrisoarea.

Toţi au cunoscut că atunci a izbăvit-o pe dînsa Domnul de dureri, cînd Antonie se ruga, înduplecînd bunătatea Mîntuitorului pentru dînsa. Încă şi pentru cei ce veneau la dînsul, de multe ori spunea cu multe zile mai înainte; uneori încă şi cu o lună mai înainte, cum şi pricina pentru care veneau.

Unii veneau numai pentru ca să-l vadă, alţii pentru boale, iar alţii care se munceau de diavoli. Şi toţi nu socoteau ca trudă, nici ca pagubă osteneala căii. Căci se întorcea fiecare simţind folos. Deci, unele ca acestea zicîndu-le şi văzîndu-le, se ruga ca nimeni să nu se minuneze de el pentru aceasta, ci mai vîrtos de Domnul să se minuneze; căci ne-a dăruit nouă celor ce sîntem oameni neputincioşi, a-L cunoaşte după putere.

Într-o vreme, pogorîndu-se iarăşi la mînăstirile cele de afară, a fost rugat ca să intre în corabie şi să se roage împreună cu monahii; atunci el a simţit un miros foarte greu. Iar cei din corabie zicînd: „Este peşte ori pastramă stricată în corabie şi acestea poate miros greu”. El zicea că altă pricină este. Pe cînd el vorbea, un tînăr oarecare, care avînd diavol, intrase mai înainte şi se ascunsese în corabie, îndată a strigat; atunci diavolul fiind certat de Antonie în numele Domnului nostru Iisus Hristos, a ieşit. Şi omul s-a făcut sănătos, iar toţi cei ce erau în corabie au cunoscut că diavolul era reaua mirosire. Încă şi altul oarecare din cei străluciţi avînd diavol, a venit la dînsul; şi era diavolul acela atît de cumplit, încît cel îndrăcit nu cunoştea că venea către Antonie.

Cei ce l-au adus rugau pe Antonie să se roage pentru dînsul; iar lui Antonie făcîndu-i-se milă de tînăr, se ruga şi toată noaptea împreună cu dînsul a privegheat. Iar tînărul dimineaţa deodată sărind asupra lui Antonie, l-a lovit pe el. Iar cei ce l-au adus mîniindu-se asupra lui, certîndu-l şi bătîndu-l, Antonie a zis către dînşii: „Nu vă mîniaţi asupra tînărului, că nu este el cel ce face acestea, ci diavolul dintr-însul”. Deci, certîndu-l, i-a poruncit să iasă dintr-însul şi să se ducă în locuri fără de apă. Antonie slăvea pe Domnul şi i-a zis: „Dacă el s-a pornit asupra mea, era semn al ieşirii diavolului”. Acestea zicînd Antonie, îndată tînărul s-a făcut sănătos şi de aceea înţelepţindu-se, a cunoscut unde era, iar pe bătrînul îl săruta, mulţumind lui Dumnezeu.

Încă multe de acestea care s-au făcut printr-însul, cu un glas ne-au spus despre dînsul cei mai mulţi din monahi. Dar încă acestea nu sînt atît de minunate pe cît celelalte de aici înainte, care se arată mult mai minunate. Căci odată vrînd el să mănînce, şi sculîndu-se să se roage întru al nouălea ceas, s-a simţit rănit cu mintea. Şi lucrul era preaslăvit, căci se vedea ca şi cum ar fi fost în aer. După aceea se vedeau oarecare vrăjmaşi cumpliţi, stînd în aer şi vrînd a-l opri ca să nu treacă. Iar cei ce-l conduceau, se luptau împotriva lor şi-i întrebau: „Nu cumva ar fi vinovat cu ceva?”.

Deci, vrînd ei să spună că a avut păcate din naşterea lui, cei ce-l duceau pe Antonie ziceau către vrăjmaşi: „Pe cele de la naşterea lui i le-a şters Domnul, iar de cînd s-a făcut monah şi s-a făgăduit lui Dumnezeu, se cade să-şi dea seama singur”. Atunci cei ce-l pîrau şi nu puteau să-l biruiască, i-au făcut neoprită calea.

Şi îndată s-a văzut Antonie liber cu totul. Atunci el s-a oprit să mănînce şi a petrecut cealaltă parte a zilei şi toată noaptea suspinînd şi rugîndu-se. Căci se minuna văzînd că împotriva multora ne este nouă lupta, şi cu cîte osteneli are cineva să treacă văzduhul acesta. Şi spunea că aceasta este ceea ce zice Apostolul: Sîntem supăraţi de domnul stăpînirii văzduhului.

Căci întru aceasta vrăjmaşul are stăpînire pentru a se lupta şi a se ispiti, ca să oprească pe cei ce trec; pentru care mai ales sfătuia pe Efeseni, zicînd: Luaţi toată înarmarea lui Dumnezeu, ca nimic rău în ea avînd pentru noi vrăjmaşul, să se ruşineze. Apoi aceasta învăţîndu-ne, ne aducem aminte de Apostolul care zice: Ori în trup nu ştiu ori afară de trup nu ştiu, Dumnezeu ştie. Pavel pînă la al treilea cer s-a răpit şi după ce a auzit graiuri negrăite, s-a pogorît. Iar Antonie s-a văzut că a ajuns în aer şi s-a nevoit pînă s-a arătat liber. Avea încă şi acest dar: căci şezînd deosebit în munte, dacă vreodată nu s-ar fi dumirit pentru vreun cuvînt, aceasta făcîndu-se lui de la Pronie, i se descoperea. Deci fericitul era de Dumnezeu învăţat şi înţelepţit.

După acestea, făcînd el odată vorbire către cineva care venise la dînsul, despre petrecerea sufletului şi despre locul ce va avea după petrecerea de aici în noaptea cea viitoare, l-a chemat de sus oarecine, zicînd: „Antonie, sculîndu-te, ieşi că ai să vezi ceva”. Deci, ieşind, căci ştia pe cine este dator să asculte, a văzut pe cineva grozav şi înfricoşat stînd şi ajungînd pînă la nori; iar pe unii suindu-se ca nişte înarmaţi, şi pe acela întinzîndu-şi mîinile; pe unii oprindu-se de acela, iar pe alţii mai presus de dînsul zburînd şi fără de primejdie trecînd; de aceea, fără de grijă se suia. Şi pentru unii ca aceştia cel înfricoşat scrîşnea din dinţi, iar pentru cei ce se agăţau de dînsul, el se bucura. S-a făcut apoi glas către Antonie, zicîndu-i: „Înţelege lucrul cel văzut”. Şi deschinzîndu-se mintea lui, a înţeles că cel înfricoşat este vrăjmaşul sufletelor, care pizmuieşte pe credincioşi; iar pe cei vinovaţi îi apuca şi îi oprea să treacă, dar pe cei ce nu s-au plecat lui, nu putea să-i ţină, ca pe unii care mai presus decît el se înălţau.

Aceasta după ce a văzut-o, ca şi cum întru pomenire aducînd-o şi mai mult se nevoia a spori către cele dinainte, în fiecare zi. Acestea nu de voie le vestea, ci fiindcă zăbovea în rugăciuni şi în sine se minuna fiind întrebat şi supărat de cei ce erau împreună cu dînsul; deci, era silit să le spună, ca un părinte, neputînd să ascundă învăţăturile de fiii săi, mai vîrtos fiindu-le şi povăţuitor, căci ştiinţa lui era curată, iar povestirea le era spre folos; învăţînd că rodul pustniciei este bun şi vedeniile de multe ori se fac mîngîiere a ostenelilor.

El era de obicei suferitor de rele, iar cu sufletul smerit, cugetător, căci pe cei bisericeşti foarte mult îi cinstea şi tot clerul voia a fi cinstit mai mult decît sine. Înaintea episcopilor şi a preoţilor nu se ruşina a-şi pleca capul şi a se smeri; cum şi diaconilor, dacă cîndva ar fi venit la dînsul vreunul, spre a vorbi pentru folosul sufletului, iar întru rugăciune îi da protia (blagoslovenie) lui, neruşinîndu-se a se învăţa şi el de la dînsul.

Căci de multe ori îi întreba şi ruga pe toţi care erau împreună cu dînsul, să asculte învăţătură de la dînsul, şi mărturisea că se foloseşte de orice cuvînt bun ar fi zis cineva. Faţa lui avea mult şi prea slăvit dar de la Mîntuitorul; căci dacă ar fi fost de faţă împreună cu mulţimea de monahi, şi dacă ar fi voit cineva să-l vadă, chiar nefiindu-i cunoscut mai înainte, îndată acela, întrecînd pe ceilalţi, alerga la dînsul, ca şi cum de vederea lui era atras. Şi nu se deosebea cu înălţimea de ceilalţi, ci numai cu rînduiala obiceiurilor şi cu curăţia sufletului.

Netulburat fiindu-i sufletul, netulburate avea şi simţirile cele din afară, încît după suflet avea veselă şi faţa; iar din mişcarea trupului simţea şi înţelegea aşezarea sufletului, după cum se scrie: Inima veselindu-se, faţa înfloreşte; iar fiind întru mîhnire, se posomorăşte. Aşa Iacob a cunoscut pe Laban, că cugetă vrăjmăşia şi a zis către femeile sale: Nu este faţa tatălui vostru ca ieri şi alaltăieri.

Tot aşa Samuil a cunoscut pe David, căci aducători de bucurie erau ochii săi şi dinţii ca laptele de albi; tot astfel şi Antonie se cunoştea. Căci niciodată nu se tulbura, fiind alinat sufletul lui; niciodată nu se mîhnea, fiind vesel cugetul lui. Încă şi în credinţă era statornic şi drept-credincios; căci nici cu schismaticii meleţiani nu s-a împărtăşit vreodată, ştiind viclenia şi depărtarea lor de credinţa cea dreaptă, din început; nici cu monahii sau cu alţi eretici nu a vorbit cîndva prieteneşte, decît numai cu gîndul de întoarcere către buna credinţă, vorbind tuturor, să nu se amăgească cu prietenia şi cu vorbirea lor; căci vătămare şi pierzare pricinu-ieşte sufletului.

Deci, astfel ura eresul arienilor şi poruncea tuturor ca nici să nu se apropie de ei, nici reaua lor credinţă s-o aibă. Odată, venind la dînsul unii dintre cei ce înnebuneau cu eresul lui Arie, el cercetîndu-i şi cunoscînd că sînt rău-credincioşi, i-a gonit din munte, zicînd că cuvintele lor sînt mai rele decît otrava şarpelui. Iar odată minţind arienii că tot aceleaşi le cugetă şi el, precum le cugetă şi ei, el s-a tulburat şi s-a mîniat asupra lor.

După acestea, fiind rugat şi de episcop şi de toţi fraţii, s-a pogorît din munte şi, intrînd în Alexandria i-a ocărît pe arieni, zicînd că eresul lor este cel mai de pe urmă şi că acesta este mergător înaintea lui Antihrist. Şi învăţa pe popor că Fiul lui Dumnezeu nu este zidire, nici că s-a făcut din cele ce nu sînt, ci că este dea pururea vecuitor Cuvînt şi Înţelepciune a fiinţei Tatălui. Pentru care şi păgînesc lucru este a zice, că a fost vreme, cînd nu a fost; căci de-a pururea Cuvîntul a fost şi este împreună cu Tatăl.

De aceea, zicea el, să nu aveţi nici o împărtăşire cu prea răii-credincioşi arieni, că nu are nici o împărtăşire lumina cu întunericul. Voi, crezînd bine, sînteţi creştini, iar aceia numind „zidire” pe Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu, care S-a născut din eternitate din Tatăl, cu nimic nu se deosebesc de păgîni, slujind zidirii mai vîrtos decît lui Dumnezeu Ziditorul. Şi să credeţi că chiar toată zidirea se mînie asupra lor, căci pe Ziditorul şi Domnul tuturor, prin care toate s-au făcut, pe Acesta îl numără împreună cu făpturile”. Deci, toate popoarele se bucurau auzind pe un bărbat ca acesta anatematizînd eresul cel luptător de Hristos al arienilor.

Şi toţi cei din cetate alergau să vadă pe Antonie, şi elinii şi chiar cei ce se numesc popi ai lor veneau la biserica creştinească, zicînd: „Ne rugăm să vedem pe omul lui Dumnezeu”. Căci toţi îl numeau astfel pe dînsul şi acolo pe mulţi i-a curăţit Domnul de diavoli printr-însul şi pe cei vătămaţi la minte i-a vindecat. Mulţi încă din elini se rugau ca măcar să se atingă de bătrînul, crezînd că se vor folosi. Deci atîţia creştini s-au făcut în acele puţine zile, cît a zăbovit el acolo, cîţi ar fi văzut cineva într-un an făcîndu-se. Apoi unii din popor, socotind că se tulbură, pentru aceasta depărtau de la dînsul pe toţi păgînii; el netulburîndu-se, zicea, că aceştia nu sînt mai mult decît acei diavoli, cu care ne luptăm în munte.

Iar cînd a pornit să meargă în munte la chilia sa, noi îl petreceam, şi cînd am ajuns la poartă, o femeie din urmă striga: „Aşteaptă-mă, omule al lui Dumnezeu, căci fiica mea cumplit se munceşte de diavol, aşteaptă, mă rog, ca să nu mă primejduiesc şi eu alergînd”. Bătrînul auzind şi fiind rugat de noi, a aşteptat.

Cînd s-a apropiat femeia, copila a fost pusă jos, iar Antonie rugîndu-se şi pe Hristos numindu-L, a ieşit necuratul diavol, iar copila s-a sculat sănătoasă, iar mama ei binecuvînta pe Dumnezeu şi toţi îi mulţumeau; şi el încă se bucura ducîndu-se la casa sa în munte. El era încă foarte înţelept, şi lucrul cel minunat era că, neînvăţînd carte, era om isteţ la minte şi priceput.

Deci, odată doi filozofi elini au venit la dînsul, socotind că vor putea să ispitească pe Antonie, care era în muntele cel mai de jos. El pricepînd pe oameni după chipurile lor, ieşind către dînşii, a zis către tălmaciul acestora: „Pentru ce v-aţi ostenit atîta, o! filozofilor, să veniţi la un om simplu?”. Iar ei zicînd că nu este aşa, ci un foarte înţelept, le-a zis: „Dacă aţi venit către un nebun, deşartă este osteneala voastră, iar dacă mă socotiţi pe mine un înţelept, faceţi-vă ca mine, căci se cade cele bune să fie urmate.

Căci şi eu dacă aş fi venit la voi, v-aş fi urmat pe voi, iar dacă voi veniţi la mine, apoi faceţi-vă precum sînt eu, că eu sînt creştin”. Iar ei minunîndu-se, s-au dus, că vedeau şi pe diavoli temîndu-se de Antonie. Şi alţii ca aceştia, venind iarăşi la dînsul în muntele de jos, socotind că îl vor batjocori că n-a învăţat carte, Antonie a zis către dînşii: „Voi ce ziceţi, ce este mai întîi, mintea ori cartea? Şi care este pricină a celeilalte, mintea a cărţii, ori cartea a minţii?” Ei răspundeau: „Că întîi este mintea, ea este aflătoare a cărţii”. Antonie a zis: „Căruia mintea îi este sănătoasă, nu-i este nevoie de carte”.

Acest răspuns spăimîntînd pe filozofi şi pe cei ce erau de faţă, s-au dus minunîndu-se că vedeau atîta înţelepciune într-un om simplu; că nu era ca un crescut în munte şi îmbătrînit acolo, avînd obicei sălbatic, ci era vesel, blînd şi prietenos şi avea cuvîntul îndulcit cu sarea cea dumnezeiască, încît nimeni nu-l pizmuia şi se bucurau toţi care veneau la el.

După aceasta, venind unii care se socotesc la elini că sînt înţelepţi şi cerînd de la dînsul cuvînt despre credinţa noastră în Hristos şi ispitindu-se cu silogisme să biruiască propovăduirea dumnezeieştii Cruci, vrînd s-o batjocorească, Antonie îngăduind puţin şi iertîndu-i pentru necunoştinţă, le-a zis prin tălmaci, care ştia bine limba lor: „Ce este mai bine, a mărturisi Crucea ori a sluji la zei? Mărturisirea noastră este semn de bărbăţie şi dovadă a defăimării morţii, iar zeii voştri sînt plini de patimi.

Apoi ce este mai bun, a zice că Cuvîntul lui Dumnezeu nu S-a schimbat, ci acelaşi fiind, a luat trup omenesc, pentru mîntuirea şi facerea de bine a oamenilor; ca apoi, făcîndu-Se părtaş naşterii omeneşti, să facă pe oameni a se împărtăşi firii dumnezeieşti celei gîndite? Ori a asemăna în cele necuvîntătoare pe Dumnezeu şi pentru aceasta a cinsti pe cele cu cîte patru picioare şi pe tîrîtoare precum şi închipuiri de oameni? Acestea sînt cinstirile voastre, ale celor înţelepţi.

Cum îndrăzniţi a ne batjocori pe noi, care zicem că Hristos S-a arătat om? Cînd voi dintr-aceasta, adică din minte hotărînd pe suflet, ziceţi că s-a rătăcit şi a căzut din înălţimea cerurilor în trup. Apoi ziceţi că ar fi nu numai în trup omenesc, ci şi în cele cu cîte patru picioare şi chiar în cele tîrîtoare se mută; pe cînd credinţa noastră zice că pentru mîntuirea oamenilor a fost venirea lui Hristos. Dar voi vă rătăciţi, vorbind despre sufletul nenăscut şi noi credem în puterea şi în iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Iar voi ziceţi despre suflet că este schimbăcios şi de aceea şi mintea însăşi o numiţi schimbăcioasă; cum este icoana, aşa trebuie să fie şi acela al cărui este icoana. Şi cînd despre minte socotiţi unele ca acestea, aduceţi-vă aminte că şi împotriva Tatălui huliţi cu mintea. Iar vorbind despre Cruce, voi aduceţi vrăjmăşia de la cei răi; dar noi răbdăm crucea şi nu ne temem de moarte, în orice chip ar fi adusă asupra noastră. Voi băsmuiţi rătăcirile lui Osiris şi ale Isidei, bîntuielile lui Tifon şi fugirea lui Cronos, înghiţirea de fii şi uciderea de părinţi. Acestea sînt cele înţelepte ale voastre şi batjocorind Crucea, nu vă minunaţi de Înviere.

Vorbind de Cruce, aduceţi-vă aminte de morţii care s-au sculat şi de orbii care au văzut, de slăbănogii care s-au tămăduit, de leproşii care s-au curăţit, de umblarea pe mare ca pe uscat şi despre celelalte semne şi minuni care arată pe Hristos nu numai om, ci şi Dumnezeu; dar mi se pare că vă nedreptăţiţi pe voi şi nu citiţi cu dinadinsul Scripturile noastre; citiţi însă şi vedeţi că cele ce a făcut Hristos îl arată Dumnezeu, Care a venit pentru mîntuirea oamenilor şi voi nu credeţi.

Dar spuneţi-ne şi nouă pe ale voastre şi ce aţi putea zice despre cei necuvîntători şi despre necuvîntarea şi sălbăticia lor? Căci, dacă precum aud, ziceţi că Persefona este pămînt, că Hefaistos a ologit în foc, că Hera este în aer, Apolon în soare, Artemida în lună, iar Poseidon în mare, cu acestea nu cinstiţi pe Dumnezeu, ci slujiţi zidirii mai vîrtos decît Celui ce a zidit pe toate. Dacă – cum ziceţi – este bună zidirea, le socotiţi împreună cu noi acelea, dar se cădea să nu socotiţi făptura ca zei şi să nu daţi făpturilor cinstea ce se cuvine Ziditorului; ci vedeţi-vă pe voi înşivă, că cinstea mai-marelui meşter o daţi casei, cea făcută de dînsul, şi pe a voievodului la ostaş. Dar ce răspundeţi la acestea? Ca să cunoaştem dacă Crucea are ceva vrednic de batjocorire”.

Iar ei nedumerind-se şi întorcîndu-se încoace şi încolo, Antonie zîmbind a zis: „Acestea au mustrare de la sine; dar de vreme ce voi vă rezemaţi mai mult pe cuvintele cele doveditoare, şi, avînd acest meşteşug, nu voiţi a crede fără dovada cea din cuvinte, spuneţi-mi mai întîi lucrurile şi mai ales cunoştinţa cea despre Dumnezeu cu de-amănuntul. Cum o putem dobîndi? Prin dovada cuvintelor, ori prin lucrarea credinţei? Ce este mai veche: credinţa prin lucrare ori dovada prin cuvinte?”

Ei au răspuns: „Că mai veche este credinţa prin lucrare şi că aceasta este cunoştinţa cea cu dinadinsul”. Antonie a zis: „Bine aţi zis că credinţa iese din aşezămîntul sufletului, iar dialectica iese din meşteşugul celor alcătuite; deci, celor ce le stă de faţă lucrarea prin credinţă, acestora nu le este de nevoie sau poate de prisos este dovada prin cuvinte; pentru că ceea ce noi din credinţă înţelegem, aceasta voi prin cuvinte vă sîrguiţi a o întări şi de multe ori nu puteţi nici a grăi acelea pe care noi le înţelegem. Pentru aceea este mai bună şi mai tare lucrarea prin credinţă, decît silogismele voastre sofisticeşti; deci, noi creştinii nu facem taină din înţelepciunea cuvintelor elineşti, ci în puterea credinţei ce ni se dă de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos.

Şi cum că adevărat este cuvîntul, iată acum noi neînvăţîndu-ne carte, credem în Dumnezeu şi cunoaştem prin făpturile Sale purtarea Sa de grijă pentru toate; şi cum că credinţa noastră este lucrătoare, iată acum noi ne rezemăm pe credinţa în Hristos; iar lupta cu cuvinte sofisticeşti şi nălucirile idolilor, ce sînt la voi, se surpă şi se strică, dar credinţa noastră se întinde pretutindeni.

Voi făcînd silogisme şi sofisticind, nu întoarceţi pe oameni de la creştinism la elinism; iar noi învăţînd credinţa lui Hristos, vă arătăm slăbiciunea voastră, pentru că toţi cunosc pe Hristos şi că este Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu. Voi prin basmele voastre nu împiedicaţi învăţătura lui Hristos, noi numind pe Hristos Cel răstignit, pe toţi diavolii îi gonim, de care voi vă temeţi ca de nişte dumnezei. Şi unde se face semnul Crucii, slăbesc vrăjitoriile şi încetează farmecele.

Deci, spuneţi-mi unde este acum vrăjitoria voastră? Unde sînt descîntecele egiptenilor? Unde sînt nălucirile magilor? Toate acestea au încetat şi neputincioase s-au făcut de cînd s-a ivit Crucea lui Hristos. Oare aceasta este vrednică de batjocorire? Ori mai ales ale voastre cele surpate şi dovedite ca nelucrătoare sînt neputincioase? Pentru că şi acesta este lucru minunat, că ale voastre niciodată nu au fost prigonite, ci şi de oameni prin cetăţi se cinstesc, iar ai lui Hristos sînt prigoniţi. Totuşi mai mult ale noastre decît ale voastre înfloresc şi se înmulţesc; şi ale voastre lăudate fiind şi încuiate, se strică.

Credinţa şi învăţătura lui Hristos, care este batjocorită de voi şi prigonită de împăraţi, a umplut lumea. Căci, cînd a strălucit cunoştinţa de Dumnezeu? Sau cînd întreaga înţelepciune şi fapta bună a fecioriei s-a arătat? Cînd s-a defăimat moartea? Negreşit, numai cînd Crucea lui Hristos a venit. Nimeni nu se îndoieşte de aceasta văzînd pe mucenici defăimînd moartea pentru Hristos, sau văzînd pe fecioarele Bisericii păzindu-şi trupurile pentru Hristos curate şi neîntinate.

Sînt destule semnele acestea ca să se arate cum singura credinţă, cea întru Hristos, este adevărată, pentru cinstirea lui Dumnezeu. Dar voi încă nu credeţi, ci căutaţi adevărul prin silogismele cele din cuvinte, iar noi biruim nu prin cuvintele elineşti ale înţelepciunii, precum a zis învăţătorul vostru, ci ne plecăm credinţei, luînd din ea dovada cuvintelor şi a silogismelor. Iată, sînt de faţă aici cei ce pătimesc de la diavoli – căci erau unii care veniseră la dînsul şi erau supăraţi de diavoli; pe aceia aducîndu-i în mijloc, a zis: „Ori voi cu silogismele voastre sau cu orice meşteşug voiţi şi cu orice vrăjitorie, chemaţi pe idolii voştri şi curăţiţi-i pe dînşii, iar dacă nu puteţi, conteniţi lupta împotriva noastră şi veţi vedea puterea Crucii lui Hristos”.

Zicînd acestea, a chemat numele lui Hristos şi a pecetluit pe cei ce pătimeau cu semnul Sfintei Cruci de două şi de trei ori şi îndată au stat oamenii întregi la minte, sănătoşi, fiind întregi cu sufletul şi mulţumind Domnului. Iar cei ce se numeau filosofi, se minunau şi cu adevărat se înspăimîntau de priceperea bărbatului aceluia şi de semnul ce a făcut.

Iar Antonie a zis: „Ce vă minunaţi de aceasta, nu sîntem noi cei ce facem unele ca acestea, ci Hristos este Cel care le face, întru cei ce cred în El. Deci, credeţi şi voi şi veţi vedea că nu avem meşteşug de vorbe, ci de credinţă, care prin dragostea cea către Hristos se lucrează; pe care dacă o veţi avea şi voi, nu veţi mai căuta prin dovezile cuvintelor, ci veţi socoti că este destulă credinţa cea întru Hristos”.

Acestea a spus Antonie către filozofii care voiau să batjocorească propovăduirea Crucii. Iar ei minunîndu-se de acestea, s-au dus, sărutîndu-l şi mărturisind că s-au folosit de la dînsul. Deci, a ajuns pînă la împăraţi vestea despre Antonie. Căci înştiinţîndu-se de acestea Constantin Augustul (306-337), cum şi fiii lui, Constanţiu (337-361) şi Constans (337-350), se rugau a primi răspunsuri de la dînsul. Dar nici scrisorile nu le ţinea în seamă dînsul, nici se bucura de trimiteri. Ci acelaşi era, precum fusese mai înainte de a-i scrie împăraţii. Şi după ce i s-au adus scrisorile, a chemat pe monahi şi a zis către dînşii: „Nu vă minunaţi că vă scrie împăratul, că este om şi el, ci mai cu seamă că Dumnezeu a scris Lege oamenilor şi prin Fiul Său a grăit nouă”. Deci, voia să nu primească scrisorile spunînd: „Eu nu ştiu să scriu răspunsuri către nişte feţe ca acestea”. Dar fiind îndemnat de monahi şi zicînd că împăraţii sînt creştini şi nu se cuvine să fie defăimaţi, a poruncit să se citească scrisorile.

Apoi a scris şi răspunsuri, lăudîndu-i că ei cred şi se închină lui Hristos; deci, îi sfătuia cele către mîntuire şi să nu socotească a fi lucruri mari cele de faţă şi mai cu seamă a-şi aduce aminte de judecata ce va să fie. Şi să stie că numai Hristos este Împărat adevărat şi veşnic. Apoi îi ruga pe dînşii să fie iubitori de oameni şi să aibă grijă de dreptate şi de săraci. Iar împăraţii, primindu-i răspunsurile, se bucurară.

El era iubit de toţi şi toţi se rugau să-l aibă pe dînsul părinte. În felul acesta fiind cunoscut, s-a întors iarăşi în muntele cel dinăuntru, ţinîndu-se de pustnicia şi nevoinţa cea obişnuită; şi de multe ori şezînd împreună cu cei ce veneau la dînsul, avea vedenii, precum în profeţia lui Daniil este scris: apoi şi după un ceas vorbea tot aceleaşi cu fraţii cei ce erau cu dînsul. Iar ei îl cunoşteau pe dînsul că avusese vedenii. Pentru că şi cele ce se întîmplau în Egipt, de multe ori, fiind în munte, le-a povestit lui Serapion episcopul, care vedea pe Antonie, îndeletnicindu-se în vedenie.

Deci, într-o vreme fiind în vedenie, suspina, apoi după cîtva timp, întorcîndu-se către cei ce erau împreună cu dînsul şi cutremurîndu-se, s-a sculat şi s-a rugat; apoi, plecîndu-şi genunchii, a rămas aşa mult timp, iar după aceea s-a sculat bătrînul plîngînd. Înfricoşîndu-se cei ce erau cu dînsul, îl rugau să le arate cele văzute de dînsul, supărîndu-l şi silindu-l să le spună; atunci el, suspind tare, a spus către dînşii: „O! fiilor, ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face vedenia aceasta”. Iar ei, iarăşi rugîndu-l să le spună cele ce a văzut, el lăcrimînd, a zis: „O urgie are să cuprindă Biserica şi are să fie dată oamenilor celor ca dobitoacele necu-vîntătoare.

Am văzut Sfînta Masă a Bisericii şi împrejurul ei stînd catîri pretutindeni, dînd cu picioarele celor dinăuntru ca şi cum s-ar fi făcut nişte azvîrlituri de picioare ale dobitoacelor ce umblă fără de rînduială. Deci, atunci suspinam că am auzit un glas, zicînd: „Se va defăima altarul Meu”. Acestea le-a văzut bătrînul şi după doi ani s-a şi întîmplat năvălirea arienilor şi răpirea Bisericilor, cînd şi vasele cu sila răpindu-le, făceau să fie purtate de mîini păgîneşti; cînd şi pe păgînii de la prăvălii îi sileau să-i aducă cu dînşii şi, fiind ei de faţă, jucau deasupra Mesei precum voiau.

Atunci toţi am cunoscut că azvîrliturile de picioare ale catîrilor vestite lui Antonie înainte, acum arienii le lucrau ca dobitoacele. După ce a văzut această vedenie, a mîngîiat pe cei ce erau cu dînsul, zicîndu-le: „Nu vă mîhniţi, fiilor, că precum s-a mîniat Domnul, aşa Se va milostivi iarăşi şi degrabă îşi va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei şi veţi vedea pe cei izgoniţi, aşezaţi iarăşi la locurile lor, iar păgînătatea ducîndu-se şi ascunzîndu-se în cuiburile sale; apoi dreapta credinţă biruind va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă uniţi cu arienii, că nu este a apostolilor învăţătura aceasta, ci a diavolilor şi a tatălui lor, învăţătură care este stearpă, dobitocească şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvîntarea catîrilor”.

Deci acestea sînt lucrurile, minunile şi vederile lui Antonie; şi se cade a le crede, căci dacă printr-un om s-au făcut atîtea minuni, a Mîntuitorului este făgăduinţa care zice: Dacă veţi avea credinţă cît un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acesta „Mută-te de aici”, şi se va muta; şi nimic nu va fi cu neputinţă vouă, şi iarăşi: Amin, amin zic vouă, dacă veţi cere ceva de la Tatăl în numele Meu se va da. Apoi El este Cel ce a zis ucenicilor Săi şi tuturor celor ce cred într-Însul: Pe cei bolnavi vindecaţi-i, pe diavoli scoateţi-i, în dar aţi luat, în dar să daţi.

Deci Antonie, a tămăduit pe cei bolnavi, nu poruncind, ci rugîndu-se şi amintind numele Domnului, încît tuturor s-a arătat că nu el era cel care făcea ci Domnul, Care prin Antonie se milostivea şi tămăduia pe cei ce pătimeau. A lui era numai rugăciunea, pustnicia şi nevoinţa, pentru care şezînd în munte, se bucura prin vedeniile cele dumnezeieşti, dar se mîhnea fiind supărat şi tras afară în muntele cel de jos.

Chiar judecătorii îl rugau să se pogoare din munte, fiindcă nu era cu putinţă să se suie ei acolo, pentru că le urmau mulţi din cei ce se judecau. Astfel îl rugau să vină numai să-l vadă, dar el se abătea de la căile ce duc către aceştia. Ei însă trimiteau pe cei ce erau vinovaţi, ca măcar pentru mila acestora să se pogoare. Deci, pătimind necazuri şi văzîndu-i pe dînşii tînguindu-se, venea în muntele cel mai de jos. Şi nu era nefolositoare osteneala şi supărarea lui, că venirea lui se făcea multora spre folos şi facere de bine; căci şi judecătorilor le folosea, sfătuindu-i să aleagă dreptatea mai mult decît toate, să se teamă de Dumnezeu şi să ştie că, cu ce judecată vor judeca, cu aceea se vor judeca. Cu toate acestea iubea vieţuirea din munte mai mult decît toate acestea.

Deci, într-o vreme o supărare ca aceasta pătimind de la cei ce aveau nevoie de el, chiar voievodul l-a rugat să se pogoare; apoi venind şi vorbind de ajuns cele despre mîntuire, el zicea că nu poate să întîrzie cu dînşii, spunîndu-le: „Precum peştii stînd pe pămînt uscat mor, aşa şi monahii stînd împreună cu voi şi petrecînd, se slăbănogesc; deci se cade a merge, precum porneşte peştele spre mare, aşa şi noi spre munte, ca nu cumva, stînd să uităm cele dinlăuntru”. Voievodul auzind acestea de la dînsul şi încă multe altele, apoi minunîndu-se, a zis: „Cu adevărat este robul lui Dumnezeu, că de unde are atîta minte, de nu ar fi fost iubit de Dumnezeu?”

Un alt împărat, cu numele Valens (364-378), prigonea pe creştini pentru iubirea ce avea faţă de arienii cei cu nume rău. Şi era atît de crud, încît bătea şi pe fecioare şi pe monahi îi dezgolea şi îi chinuia; Antonie, auzind acestea, a trimis la dînsul o scrisoare, care avea cuprinsul acesta: „Văd o urgie venind asupra ta; încetează de a prigoni pe creştini, ca nu cumva să te ajungă urgia, care acum are să vină peste tine”.

Valens primind scrisoarea şi citind-o, a rîs şi scuipînd-o, a lepădat-o jos, iar pe cei ce a adus-o i-a ocărît, poruncindu-le să vestească lui Antonie acestea: „Fiindcă te îngrijeşti de monahi, te voi izgoni acum şi pe tine”. Dar n-au trecut cinci zile şi l-a ajuns urgia, că în întîia latură a Alexandriei, care se numeşte Hereia, a ieşit însuşi Valens şi Nestorie, eparhul Egiptului, amîndoi fiind pe cai, care erau ai lui Valens şi mai blînzi decît toţi cei ce se hrăneau la dînsul; deci, neajungînd ei la locul pomenit, au început a se juca caii unul cu altul, după cum erau obişnuiţi şi numaidecît cel mai blînd, pe care era Nestorie, apucînd cu gura pe Valens şi dîndu-l jos de pe calul lui, a căzut peste el şi cu dinţii i-a zdrobit coapsele, încît cînd a fost adus în cetate, după trei zile a murit.

Atunci, toţi s-au minunat, că ceea ce a spus Antonie mai înainte s-a împlinit. Deci, aşa dojenind pe cei răi, iar pe cei buni care erau la dînsul atît îi sfătuia, încît uita îndată a judeca şi fericea pe cei ce se leapădă şi se depărtează de viaţa aceasta şi de grijile lumeşti. Astfel, pe cei nedreptăţiţi îi părtinea, încît socotea că nu alţii ci el însuşi era cel ce pătimea. Deci, el era de folos tuturor, încît mulţi din ostaşi şi din cei ce aveau averi multe, se lepădau de greutăţile vieţii şi se făceau monahi.

Cu adevărat era ca un doctor dat Egiptului de Dumnezeu; căci, cine se ducea mîhnit la dînsul şi nu se întorcea bucurîndu-se? Cine venea la dînsul plîngînd pe cei morţi şi nu părăsea îndată plînsul? Cine venea mîniat şi nu se schimba îndată în prietenie şi iubire? Care sărac necăjit alerga la dînsul şi, văzîndu-l, nu defăima îndată bogăţia? Care monah, împuţinîndu-se cu sufletul şi alergînd la dînsul, nu se făcea cu mult mai tare şi mai sîrguitor? Care tînăr venind în munte şi privind la Antonie, nu se lepăda îndată de desmierdări şi nu iubea înţelepciunea? Cine venea la dînsul ispitit de diavoli şi nu se izbăvea? Cine era supărat de gînduri şi nu se alina cu cugetul? Iscusirea aceasta a lui Antonie era mare, că, după cum am zis mai înainte, avea darul desluşirii duhurilor, cunoştea mişcările lor, şi după sîrguinţa şi pornirea pe care o avea cineva, îl cunoştea pe dînsul.

Nu numai că nu-l batjocoreau, ci şi pe cei supăraţi de ei prin gînduri, îi învăţa cum să poată răsturna bîntuielile acelora, povestindu-ne neputinţele şi vicleniile diavolilor. Deci, fiecare ca şi cum s-ar fi pregătit la luptă, se pogora de la el îndrăznind asupra diavolului şi a slugilor lui. Iar fecioarele care aveau logodnici, văzînd pe Antonie, pe acea parte de rîu, rămîneau fecioare lui Hristos. Apoi venea la dînsul şi de prin părţile din afară, iar aceştia împreună cu toţi, folosindu-se, se întorceau ca de la un părinte; dar după ce a adormit el, toţi rămînînd sărmani de părintele lor, se mîngîiau prin pomenirea lui, ştiind sfătuirile şi dojenile lui. Iar în ce fel a fost sfîrşitul vieţii lui, cu cuviinţă este şi mie a rosti şi vouă celor ce doriţi a auzi, că şi acest lucru al lui s-a făcut iubit.

După obiceiul său cerceta pe monahii din muntele de jos şi, înştiinţîndu-se prin descoperire dumnezeiască despre sfîrşitul său, a grăit fraţilor: „Aceasta este cercetarea cea mai de pe urmă făcută de mine vouă şi mă îndoiesc de vă voi mai vedea iarăşi în viaţa aceasta. Că vremea a sosit ca să mă dezleg de aici, că sînt de aproape o sută şi cinci ani”. Deci, auzind ei acestea, plîngeau, îmbrăţişau şi sărutau pe bătrîn. Iar el bucurîndu-se, ca şi cum dintr-o ţară străină ar merge la cetatea sa, le vorbea şi le poruncea: „Să nu vă leneviţi întru osteneală, nici să vă necăjiţi întru pustnicie, ci să trăiţi ca şi cum în fiecare zi aţi fi gata de moarte; apoi să vă sîrguiţi, după cum am zis mai înainte, a păzi sufletul de gîndurile cele întinate; să aveţi rîvnă către sfinţi şi să nu vă apropiaţi de schismaticii meleţieni; ştiţi viclenia, răutatea şi voinţa lor cea rea. Nici să aveţi vreun prieteşug cu arienii, că şi păgînătatea acestora tuturor este arătată. Nici căutînd la judecătorii cei ce părtinesc lor să vă tulburaţi, că va înceta nălucirea lor cea stricăcioasă în puţină vreme. Deci, păziţi-vă curaţi şi mai cu seamă de aceştia păziţi predania părinţilor şi prin urmare credinţa cea dreaptă, întru Domnul nostru Iisus Hristos, pe care din Scripturi aţi învăţat-o, şi de la mine v-aţi adus aminte”.

Dar fraţii silindu-l să rămînă la dînşii şi acolo să se săvîrşească, el n-a vrut. Pentru că egiptenii aveau obiceiul ca trupurile bărbaţilor celor îmbunătăţiţi, mai ales ale sfinţilor mucenici, a le învălui şi înfăşura în giulgiuri, dar nu a le acoperi sub pămînt, ci a le pune pe paturi şi a le păstra înăuntru la dînşii, socotind că prin aceasta cinstesc pe cei răposaţi. Iar Antonie de multe ori ruga pentru aceasta şi pe episcopi, să poruncească poporului, aşijderea şi pe femei le sfătuia, zicînd: „Lucrul acesta nu este legiuit, ci cu totul necuvios; pentru că şi trupurile patriarhilor, ale proorocilor pînă acum se păzesc în morminte; şi încă şi trupul Domnului în mormînt s-a pus şi, punînd piatră peste uşa mormîntului, l-a ascuns pînă cînd a înviat a treia zi”. Şi acestea zicîndu-le, le spuse că păcătuiesc cei ce după moarte nu ascund trupurile celor ce se săvîrşesc; chiar de ar fi şi sfînt; căci ce este mai mare şi mai sfînt ca trupul Domnului şi care totuşi s-a pus în mormînt?

Deci mulţi ascultîndu-l, puneau trupurile sub pămînt şi mulţumeau Domnului, căci bine au fost învăţaţi de dînsul. Aceasta cunoscînd-o şi temîndu-se ca nu cumva să nu facă şi cu trupul lui astfel, s-a grăbit a ieşi, sfătuind şi învăţînd cele cuviincioase pe monahii cei din muntele acela. Şi suindu-se în muntele unde se obişnuise a petrece, după puţină vreme, s-a îmbolnăvit. Chemînd pe cei doi monahi, care fuseseră împreună cu el cincisprezece ani, nevoindu-se şi slujindu-i la bătrîneţe, ale căror nume erau Macarie şi Plotin, a zis către dînşii:

„Eu, o! fiilor, precum este scris, mă duc pe calea părinţilor, căci mă văd singur chemat de Domnul; iar voi treziţi-vă, ca pustnicia voastră cea veche să nu o pierdeţi, ci ca şi cum aţi face început de pustnicie, aşa sîrguiţi-vă să păziţi osîrdia voastră întreagă. Că ştiţi pe diavolii cei ce vă bîntuiesc, ştiţi cum sînt de sălbatici, dar neputincioşi cu puterea; deci, nu vă temeţi de dînşii, ci mai vîrtos să credeţi în Hristos de-a pururea. Apoi, ca şi cum fiecare aţi muri, aşa să vieţuiţi, luînd-aminte şi pomenind sfătuirile pe care le-aţi auzit de la mine. Nici o împărtăşire să nu aveţi cu schismaticii, nici cu ereticii arieni, că ştiţi că şi eu mă abăteam şi mă feream de aceştia pentru eresul lor cel de Hristos urîtor şi rău credincios; ci sîrguiţi-vă mai cu seamă de-a pururea a vă împreuna mai întîi cu Domnul, apoi cu sfinţii; ca astfel după moarte, întru veşnicele locaşuri, ca pe nişte prieteni cunoscuţi să vă primească şi sfinţii pe voi. Acestea gîndiţi-le, acestea cugetaţi-le şi de aveţi vreo purtare de grijă pentru mine, mă veţi avea ca pe un părinte al vostru; dar să nu lăsaţi pe nimeni să ia trupul meu şi să-l ducă în Egipt, ca nu cumva să-l pună în casele lor, după cum au obicei, căci pentru aceasta am venit aici în munte.

Ştiţi cum de-a pururea opream pe cei ce fac aceasta şi le porunceam să înceteze un obicei ca acesta; deci, voi îngropaţi trupul meu şi sub pămînt ascundeţi-l. Apoi să păziţi taina între voi, ca nimeni să nu ştie locul, afară de voi singuri. Iar eu la învierea morţilor îl voi lua nestricăcios de la Mîntuitorul. Împărţiţi hainele mele şi daţi lui Atanasie episcopul un cojoc şi haina pe care o aşterneam, pe care el mi-a dat-o nefolosită, iar la mine s-a învechit. Celălalt cojoc daţi-l lui Serapion, episcopul; voi ţineţi haina cea de păr, şi mîntuiţi-vă fiilor, fiţi sănătoşi; că Antonie acum se mută şi nu mai este împreună cu voi”.

După ce zise acestea şi aceia l-au sărutat, ca pe nişte prieteni au văzut îngerii care veniră la dînsul şi, bucurîndu-se de dînşii, el şi-a întins picioarele şi zăcînd cu faţa în sus, se arăta vesel; după aceea şi-a dat sufletul, şi s-a dus la Sfinţii Părinţi. Iar ucenicii lui, precum le dăduse poruncă, înfăşurîndu-l şi îngropîndu-l, au ascuns trupul lui sub pămînt. Şi nimeni nu ştie pînă acum unde este ascuns, afară de cei doi ucenici ai lui. Deci, luînd ei cojocul fericitului Antonie şi haina cea purtată de dînsul, ca pe un mare odor o păstrau. Căci, văzîndu-le cineva, ca pe însuşi Antonie le vedea. Apoi îmbrăcîndu-se cu ele, ca şi sfătuirile lui le purtau cu bucurie.

Acesta este începutul pustniciei şi al nevoinţelor lui Antonie, acesta este şi sfîrşitul vieţii lui trupeşti. Acestea sînt încă mici pe lîngă fapta cea bună a aceluia, dar dintre acestea puteţi socoti şi voi cum era omul lui Dumnezeu, Antonie, din tinereţe pînă la atîta vîrstă, mereu păzindu-şi sîrguinţa pustniciei şi a nevoinţei.

El nici de bătrîneţe nu se biruia, ca să mănînce bucate mai grase, nici pentru slăbiciunea trupului său nu şi-a schimbat chipul îmbrăcămintei sau măcar să-şi spele picioarele cu apă. Şi cu toate acestea, cu trupul său a rămas nevătămat. Pentru că ochii îi avea nevătămaţi şi întregi, văzînd bine şi din dinţi niciunul nu i-a căzut, decît numai unii s-au tocit pînă la gingii pentru multa vîrstă; apoi cu picioarele şi cu mîinile a rămas sănătos; şi pe scurt zicînd, se arăta mai bine şi mai sîrguitor decît toţi cei ce întrebuinţau multe feluri de hrană şi multe feluri de haine. Deci, pretutindeni era vestit şi de toţi era lăudat, şi încă dorit de cei ce nu-l văzuseră.

Acesta este semnul faptei bune şi al sufletului său iubitor de Dumnezeu. Căci nu din scripturile lui, nici din înţelepciunea cea din afară, nici pentru oarecare meşteşug, ci pentru singură cinstirea de Dumnezeu, nu poate tăgădui nimeni. Căci s-a auzit de el în Spania, în Galia, la Roma, în Africa, el care era ascuns şi şedea în munţi. Cine dar, dacă nu Dumnezeu, a fost Acela ce pretutindeni face cunoscuţi pe oamenii Săi şi care de la început a făgăduit aceasta lui Antonie? Căci deşi ei pe ascuns şi în taină lucrează fapte bune, deşi ei voiesc a se tăinui, Domnul ca pe nişte luminători îi arată tuturor. Ca astfel cei ce aud să cunoască că este cu putinţă a se împlini poruncile lui Dumnezeu şi a avea rîvnă către fapta cea bună.

Deci, citiţi-le acestea şi celorlalţi fraţi, ca să înveţe cum trebuie să fie viaţa monahilor şi să se încredinţeze că Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos va proslăvi pe cei ce-L proslăvesc, şi pe cei ce slujesc Lui pînă la sfîrşit; apoi nu numai întru Împărăţia cerului îi duce, ci şi aici fiind ascunşi şi sîrguindu-se a se lepăda şi de cele dintr-însa, îi face arătaţi şi vestiţi, atît pentru fapta bună a lor, cum şi pentru folosul tuturor celorlalţi.

Iar dacă va fi trebuinţă chiar şi păgînilor citiţi-le, că măcar aşa să cunoască cum că nu numai Domnul nostru Iisus Hristos, – care este Fiul lui Dumnezeu, ci şi cei ce-i slujesc Lui curat şi adevărat şi cred cu bună cinstire în El gonesc pe diavoli, pe care elinii îi socotesc că sînt zei; deci pe aceştia creştinii îi vădesc, că nu numai că nu sînt zei, dar îi gonesc, ca pe cei ce sînt amăgitori şi stricători ai oamenilor. Lui Hristos Iisus Domnul nostru, i se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin.

ÎNSEMNARE

Afară de această viaţă, scrisă de marele Atanasie, se află şi lucrările Cuviosului Antonie (Socrate, în Istoria sa bisericească, cartea a IV-a, cap. 23, iată ce spune: A venit cineva din cei înţelepţi la dreptul Antonie şi a zis către dînsul: „Cum rabzi, o! părinte, fiind lipsit de mîngîierea cea din cărţi?” Antonie i-a răspuns: „Cartea mea, o! filozofule, este firea celor văzute, şi de faţă îmi este, cînd voiesc a citi cuvintele lui Dumnezeu”), cum şi folositoare povestiri despre dînsul; cum a aflat în pustie pe Cuviosul Pavel Tebeul, cum pe alt Pavel, ce se numea smeritul, l-a primit şi la calea mîntuirii l-a povăţuit. Cum a văzut pe înger în chip de monah, împletind coşniţe, şi sculîndu-se la rugăciune şi iarăşi lucrînd şi iarăşi rugîndu-se. Cum a văzut pe diavolul întinzîndu-şi cursele sale prin lume şi a auzit glas spunînd că numai smerenia ne scapă de cursele acelea; şi altele vei afla în Pateric despre cuviosul acesta. La sfîrşit şi în această povestire se află despre dînsul, cum diavolul, în chip de om, a venit la dînsul, vrînd să se pocăiască; pentru care pricină se scrie astfel:

Marele între părinţii cei desăvîrşiţi, Cuviosul Antonie, era înainte-văzător şi trecînd prin ispitele diavoleşti, de nimic socotea meşteşugirile lor, nici nu se supăra de dînşii, ci de multe ori vedea cu ochii cei simţitori chiar îngeri şi diavoli cum se îngrijesc, îndeletnicindu-se pentru viaţa omenească, fiecare dintre dînşii nevoindu-se ca să întoarcă pe oameni la a sa parte. Apoi atît de mare şi înalt era întru fapte bune, încît dosădea şi batjocorea duhurile cele necurate. De multe ori le şi depărta, aducîndu-le aminte de surparea lor cea din cer şi de chinul ce va să fie lor în focul cel veşnic.

Deci, s-a întîmplat odată un lucru ca acesta: Doi diavoli s-au sfătuit ca să vină la el, zicînd între ei că nimeni nu îndrăzneşte să se apropie, căci se temea ca nu cumva să fie rănit de dînsul; pentru că venise bătrînul în mare nepătimire şi în viaţa cea desăvîrşită şi se întărise cu Sfîntul Duh. Deci, unul din diavoli a zis către celălalt prieten al său: „Frate Zerefere, aşa era numele acelui diavol, oare de s-ar pocăi cineva din noi l-ar primi Dumnezeu întru pocăinţă? Oare se poate să fie aşa sau nu?” Răspuns-a celălalt: „Cine poate să ştie aceasta?”. Iar Zerefer i-a zis: „Mi se va da voie să merg la Antonie, bătrînul care nu se teme de noi şi de la dînsul să mă încredinţez de aceasta?”.

Celălalt a răspuns: „Mergi, dar te fereşte cu dinadinsul, fiindcă bătrînul este înainte-văzător şi va cunoaşte ispitirea ta şi nu va voi să întrebe de aceasta pe Dumnezeu; însă mergi, doar cumva vei cîştiga dorirea”. Atunci, mergînd Zerefer la Antonie, s-a închipuit în om şi a început a plînge şi a se tîngui înaintea lui. Iar Dumnezeu vrînd să arate, cum că nu se întoarce dinspre cei ce voiesc să se pocăiască, ci pe toţi cei ce aleargă la El îi primeşte – prin aceasta dînd chip omului celui păcătos, că diavolul începătorul răutăţii, de s-ar pocăi cu adevărat, nu l-ar întoarce -, a tăinuit aceasta o vreme de bătrînul, ca să nu cunoască sfatul diavolesc. Drept aceea, vedea cuviosul pe cel ce venise la dînsul ca pe un om, iar nu ca pe un diavol, şi i-a zis: „Ce plîngi aşa, tînguindu-te din inimă, omule, sfărîmîndu-mi şi al meu suflet cu lacrimile tale cele multe?”.

Iar diavolul cel viclean a răspuns: „Eu, sfinte părinte, nu sînt om, ci diavol, pentru mulţimea fărădelegilor mele”. Iar bătrînul l-a întrebat: „Şi ce voieşti ca să-ţi fac ţie, frate?” Şi i-a zis diavolul: „De nimic altceva nu mă rog ţie, sfinte părinte, fără numai să te rogi lui Dumnezeu cu dinadinsul ca adică să-ţi arate ţie de va primi pe diavolul întru pocăinţă sau cu totul nu-i trebuieşte Lui? Pentru că de va primi pe acela, apoi şi pe mine, cel ce am făcut lucruri asemenea ca acela, mă va primi”. Bătrînul i-a răspuns: „Precum voieşti voi face, încă să te duci astăzi la casa ta, iar dimineaţă să vii aici şi-ţi voi spune ce va porunci Domnul despre aceasta”.

Ducîndu-se diavolul, şi sosind noaptea, şi-a ridicat bătrînul cuvioasele sale mîini spre cer şi s-a rugat lui Dumnezeu, iubitorul de oameni, ca să-i arate lui de va primi pe diavolul întorcîndu-se la pocăinţă. Şi îndată îngerul Domnului stînd înaintea lui, i-a zis: „Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul nostru: Pentru ce rogi a Mea stăpînire pentru diavol? Pentru că acela a venit cu vicleşug să te ispitească”. Şi a zis bătrînul către înger: „De ce nu mi-a descoperit Domnul Dumnezeu, ci a ascuns aceasta de către mine, ca să nu cunosc vicleşugul diavolesc?”

Îngerul i-a zis: „Să nu te tulburi de lucrul acesta, căci este o minune a lui Dumnezeu, spre folosul celor ce greşesc; ca adică să nu deznădăjduiască păcătoşii care fac multe fărădelegi, ci să vină întru pocăinţă, ştiind că de către nici unul nu se întoarce Preabunul Dumnezeu, cînd vine la El, chiar cînd acel diavol vrăjmaş ar veni cu adevărat; drept aceea, cînd va veni la tine să te ispitească şi te va întreba, să nu te sminteşti de el, ci să-i zici astfel: „Vezi că iubitorul de oameni Dumnezeu niciodată nu se întoarce de către cel ce vine la El, chiar dacă diavolul ar veni; iată, făgăduieşte a te primi şi pe tine, numai de vei păzi cele poruncite de El”.

Iar cînd te va întreba: „Care sînt cele poruncite de El?”, să-i zici că astfel grăieşte Domnul Dumnezeu:

„Te ştiu pe tine cine eşti şi de unde ai venit ispitindu-mă, căci tu ai răutatea cea veche şi nu poţi să fii bunătate nouă, fiind începător de mult al răului şi acum nu vei începe a face binele. Ci deprinzîndu-te cu mîndria, cum vei putea a te smeri cu pocăinţă şi a face milă?

Dar ca să nu ai acest răspuns în ziua judecăţii, căci voiai să te pocăieşti şi nu te-a primit Dumnezeu, iată şi ţie îţi pune pocăinţă bunul şi milostivul Dumnezeu, numai dacă vei voi, pentru că zice să săvîrşeşti trei ani stînd la un loc, şi întorcîndu-te spre răsărit, ziua şi noaptea, să strigi cu glas mare, şi să zici astfel: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, răutatea cea veche”. Iar aceasta să o zici de 100 de ori. Şi iarăşi altă rugăciune: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, care sînt înşelăciunea cea întunecată”; la fel de 100 de ori să o zici. Şi iarăşi: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, urîciunea pustiirii”, să o zici de 100 de ori, şi astfel să strigi către Domnul neîncetat; căci nu ai alcătuire trupească, ca să te osteneşti sau să slăbeşti. Şi după ce vei săvîrşi aceasta cu gînd smerit, atunci vei fi primit în rînduiala ta cea dintîi, şi te vei număra cu îngerii lui Dumnezeu”.

Şi de va făgădui demonul a face aceasta, să-l primeşti întru pocăinţă; dar ştiu că răutatea cea veche nu poate fi bunătate. Să se scrie aceasta neamurilor celor mai de pe urmă, ca adică să nu se deznădăjduiască păcătoşii care voiesc să vină întru pocăinţă, pentru că foarte cu înlesnire se vor încredinţa oamenii dintr-această pricină a nu se deznădăjdui de a lor mîntuire”. Aceasta zicînd îngerul către Cuviosul Antonie, s-a suit la cer. A doua zi a venit diavolul şi a început de departe a se tîngui, ca şi cum plîngea în chip de om, şi, venind la bătrînul, s-a înclinat. Bătrînul dintîi nu l-a văzut, ci în mintea sa îi zicea: „Rău ai venit, mincinosule diavole, scorpie, începătorule al răutăţilor, răutate veche, şarpe prea viclean”.

Apoi sfîntul i-a zis: „M-am rugat Domnului Dumnezeului meu, precum ţi-am făgăduit, şi te primeşte întru pocăinţă, de vei primi cele ce prin mine îţi porunceşte Stăpînul şi Atotputernicul”. Diavolul a zis: „Şi care sînt cele ce a poruncit Dumnezeu să le fac?” Bătrînul a răspuns: „Ţi-a poruncit Dumnezeu astfel: Să stai la un loc trei ani nemişcat, privind spre răsărit şi strigînd ziua şi noaptea: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine răutatea cea veche”; zicînd aceasta de 100 de ori. Şi iarăşi de 100 de ori să zici: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, urîciunea pustiirii”; şi iarăşi de acelaşi număr de ori: „Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, înşelăciunea cea întunecată”. Şi cînd le vei face acestea, atunci te vei număra a fi cu îngerii lui Dumnezeu în aceeaşi slujbă, în care ai fost şi mai înainte”.

Iar Zerefer îndată lepădînd acel înşelător chip al pocăinţei, a rîs tare şi a zis bătrînului: „O! călugăre, eu de-aş fi voit a mă numi însumi răutatea veche, urîciunea pustiirii şi înşelăciune întunecată, apoi din început aş fi făcut aceasta, ca să mă fi tămăduit. Acum să mă numesc răutate veche? Să nu fie aceea; şi cine zice aceasta? Pentru că eu pînă acum sînt minunat întru isprăvi şi toţi temîndu-se, se supun mie; şi oare aş putea ca eu singur să mă numesc urîciunea pustiirii sau înşelăciune întunecată? Nicidecum, călugăre, căci încă stăpînesc pe cei păcătoşi şi ei mă iubesc; eu în inimile lor sînt şi ei umblă după voia mea; iar ca să fiu rob netrebnic şi prost prin pocăinţă nu voiesc, răule bătrîn, nu, nu, să nu fie aceea: ca adică din cinstea cea mare să mă duc într-o necinste ca aceea”.

Acestea zicînd şi strigînd, diavolul s-a făcut nevăzut. Iar bătrînul, sculîndu-se la rugăciune, a mulţumit lui Dumnezeu, zicînd: „Cu adevărat ai zis Doamne, că răutatea veche nu poate fi bunătate nouă; începătorul răutăţilor, făcător de bunătăţi noi nu se preface. Acestea, fraţilor, nu în deşert le-am sîrguit a le spune vouă, ci ca să ştiţi bunătatea Stăpînului şi milostivirea Sa; căci dacă este gata ca şi pe diavol să-l primească prin pocăinţă, apoi cu cît mai ales pe om, pentru care Şi-a vărsat sîngele. Eşti păcătos? Pocăieşte-te; iar de nu, apoi mai amar decît diavolii în veci te vei chinui în gheena; nu că ai greşit, pentru că toţi greşim şi nimeni nu este fără de păcat decît numai unul Dumnezeu, ci de vreme ce n-ai voit să te pocăieşti şi să te rogi Judecătorului mai înainte de sfîrşitul tău; căci precum va afla moartea pe fiecare din noi, astfel ne va şi trimite acolo.

De vei muri fără pocăinţă, slujind diavolului în multe feluri de păcate, cu adevărat te vei osîndi cu dînsul în focul cel veşnic, cel pregătit diavolului şi slugilor lui; iar dacă mai înainte de sfîrşit, fugind de păcat, vei plăcea Domnului prin pocăinţă şi prin mărturisire, o! de cîte bunătăţi te vei îndulci după sfîrşit; pentru că vei afla pe Judecătorul milostiv, şi te vei învrednici fericirii, cu îngerii cei luminaţi te vei sălăşlui, unde este frumuseţea cea negrăită a tuturor plăcuţilor, veselia şi bucuria cea pururea fiitoare; pe care fie nouă tuturor, a le dobîndi, întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cinstirea lanţului Sfîntului Apostol Petru

Adaugat la ianuarie 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 29, 2026

Cînd Sfîntul Apostol Petru a fost dus în temniţă de împăratul Irod şi era legat cu două lanţuri de fier, dormind el noaptea între doi ostaşi, a venit îngerul Domnului şi lovindu-l în coastă, l-a deşteptat şi l-a scos afară, căzînd de pe dînsul lanţurile cele de fier; despre aceasta se scrie în Faptele Apostolilor: Şi s-a auzit acea prea slăvită izbăvire din legături şi din temniţă a lui Petru, prin toată cetatea Ierusalimului. Atunci nişte credincioşi, în taină luînd lanţurile acelea, le-au păstrat la ei, avîndu-le înaintea ochilor, ca pe însuşi Sfîntul Apostol Petru; care nezăbovind după acea ieşire din temniţă, s-a dus în alte ţări, propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu, şi nu s-a arătat în Ierusalim.

Deci, lanţurile acelea au luat putere tămăduitoare de la trupul apostolului. şi precum erau maramele şi basmalele lui Pavel, aşa şi lanţurile lui Petru, care au ros trupul lui, tămăduiau neputinţele şi goneau duhurile cele viclene. Drept aceea, se cinsteau cu cucernicie de cei credincioşi acele cinstite lanţuri, cărora li se închinau şi cu dinadinsul le păstrau, din neam, ca moştenire; pentru că părinţii le lăsau copiilor lor, iar copiii venind în locul tatălui, le încredinţau moştenitorilor lor. Şi astfel unul după altul primindu-le şi unul altuia spunînd de cine s-au atins lanţurile acelea şi de care trup s-au sfinţit.

Cu o moştenire ca aceasta au ajuns lanţurile în mîinile lui Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului (422-458); şi pe cînd dreptcredincioasa împărăteasă Evdochia, soţia împăratului Teodosie cel Mic (408-450), se afla în Ierusalim, a zidit multe biserici; Sfintele Locuri cu cheltuială împărătească le-a împodobit, şi iarăşi s-a întors la Constantinopol; atunci patriarhul Iuvenalie, văzîndu-i dreapta credinţă şi iubirea ei de Dumnezeu, i-a dăruit multe din duhovniceştile vistierii; iar între alte lucruri sfinte, i-a dat şi aceste cinstite şi de minuni făcătoare lanţuri ale Sfîntului Apostol Petru, pe care, luîndu-le împărăteasa, le-a adus în Constantinopol; deci, un sfînt lanţ l-a dus înăuntrul bisericii celei mari a Sfîntului Apostol Petru, unde săvîrşea soborul lui, iar altul l-a trimis la Roma, fiicei sale Eudoxia, care era măritată după împăratul Romei, Valentinian al treilea (424-455), şi aceea fiind următoare maicii sale în credinţa cea dreaptă, cu dragoste a primit acel nepreţuit dar şi zidind o biserică în numle Sfîntului Apostol Petru, în muntele Escuilinului, a pus într-însa acel lanţ.

S-a aflat în Roma şi un alt lanţ al Sfîntului Petru, cu care l-a legat Nero tiranul, şi acela, împreună cu lanţul cel adus de la Constantinopol, a fost pus în biserică. Şi s-a aşezat praznicul închinării cinstitelor lanţuri în şaisprezece zile ale lunii ianuarie, întru cinstirea şi pomenirea Sfîntului Apostol Petru şi întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru. Amin.

Sfinţii Mucenici şi fraţi Pevsip, Elasip, Mesip, Neonila şi cei împreună cu dînşii

Adaugat la ianuarie 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 29, 2026

Sfîntul Policarp, episcopul Smirnei, ucenicul Sfîntului Apostol şi Evanghelist Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, cel plin de Duhul Sfînt, vrînd să înmulţească turma cea cuvîntătoare a lui Hristos, a trimis pe ucenicii săi în diferite ţări, ca să propovăduiască cu îndrăzneală cuvîntul lui Dumnezeu. Dar auzind cum că în Galia era mai multă prigonire asupra creştinilor – căci împărăteasca poruncă, ce se dăduse spre uciderea credincioşilor, se lăţise pretutindenea -, a trimis acolo doi preoţi ai lui Dumnezeu, pe Antioh, pe Benign şi pe diaconul Tirs, bărbaţi cu adevărat îmbunătăţiţi, de Dumnezeu iubitori, întru nevoinţe sîrguitori şi gata la osteneală pentru dragostea lui Hristos, uitînd primejdiile mării, iubind străinătatea cu osîrdie şi dorind muncile şi moartea.

Aceştia, luînd poruncă de la episcopul lor, s-au suit în corabie; iar Sfîntul episcop Policarp a vorbit către dînşii astfel: „Mergeţi, bărbaţi puternici întru tăria lui Hristos, tare oştindu-vă, cîştigaţi, prin sfînta mărturisire a preasfîntului nume al lui Hristos, pe mulţi ostaşi, cu care bucurîndu-vă pentru biruinţă, să puteţi cîştiga nume slăvit şi veşnică cinste; apoi, roadele ostenelilor voastre să se înmulţească cu îndestulare şi să dobîndiţi sălăşluirile în raiul drepţilor”. Sfîntul Policarp, cu acestea şi cu multe alte binecuvîntări a pregătit de cale pe trimişii săi; iar ei plutind cu bună sporire, prin dumnezeiasca povăţuire au sosit degrab la malurile Marsiliei, şi ieşind la uscat, călătoreau, avînd înainte călător pe îngerul lui Dumnezeu.

Intrînd în cetatea care se numea Edua, au aflat după rînduiala lui Dumnezeu un bărbat numit Faust, de neam bun, cu cinste, senator luminat, de care au fost primiţi cu frumoasă primire. Acela, înştiinţîndu-se de dînşii că sînt prezbiteri, i-a rugat cu osîrdie să facă creştini pe casnicii, rudeniile şi prietenii lui, luminîndu-i prin Sfîntul Botez, căci el, din pricina prigonirii de atunci, era creştin în taină. Apoi, a adus la dînşii pe fiul său tînăr, Simforian – care prin povăţuirea sfinţilor şi prin alegerea dumnezeiască mai pe urmă avea să fie mucenic al lui Hristos -, pe acela încredinţîndu-l în mîinile preoţilor, se ruga ca Sfîntul Benign să-l boteze, iar Sfîntul Antioh să-i fie naş copilului. Deci, au făcut dumnezeieştii slujitori toate, după dorinţa lui Faust.

Aducîndu-şi aminte de sora sa şi de nepoţii ei, Faust a zis către sfinţi: „Am o soră de o mamă cu mine, anume Neonila, care locuieşte în cetatea Lingoniei şi are trei nepoţi, născuţi din fiul ei, care au ieşit împreună în lumea aceasta, din pîntecele maici lor; apoi învăţînd bine ştiinţele libere şi înţelepciunea din afară şi urmînd obiceiurilor părinteşti, vieţuiesc în rătăcirea păgînească, slujind idolilor; dar sora mea doreşte să-i facă ostaşi ai lui Hristos şi să-i supună la sfînta Lui slujbă; deci, rogu-vă pe voi, o! preoţi ai lui Dumnezeu, să-i ajutaţi pe ei şi să luminaţi casa cea de neam bun, precum aţi început”. Auzind sfinţii acestea, au făcut sfat ca să se împartă la propovăduire; drept aceea Antioh şi cu Tirs s-au dus în satul Augustuduniei, unde pe mulţi aducîndu-i la credinţa lui Hristos, mai pe urmă s-au încoronat cu cunună mucenicească; iar pe Sfîntul Benign l-a trimis Faust în cetatea Lingoniei, la sora sa.

Neonila, sora lui Faust, a primit pe Sfîntul Benign cu toată cinstea, ca o mană pogorîtă din cer; dar în acea zi nepoţii ei erau duşi într-un sat, ce se chema Pasmasia, aducînd jertfe idolului ce se numea Nemesis şi, din acele jertfe păstrînd rămăşiţele, le-au adus la bătrîna lor; iar ea îngreţoşîndu-se de urîciunile idoleşti, le-a aruncat spre mîncare cîinilor; apoi a început, înaintea Sfîntului prezbiter Benign, a grăi cu dînşii aşa: „Iubiţii mei nepoţi, cunoaşteţi pe Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi viu, Căruia îngerii şi toată făptura Îi slujesc cu vrednică datorie, Care toată lumea a făcut-o cu cuvîntul, Care cu porunca a întins înălţimea cerului, a lărgit lăţimea pămîntului, a adunat adîncurile mării şi cu nisip le-a îngrădit; Care a înfrumuseţat cerul cu stelele şi a pus doi luminători mai aleşi, cărora le-a poruncit ca toate cele zidite de El să le lumineze cu razele lor; Care a dat apele spre viaţa peştilor şi cu feluri de copaci şi iarbă a îmbrăcat pămîntul şi a făcut toată fiinţa după voinţa Sa.

Apoi a binevoit a zidi pe om după chipul şi asemănarea Sa; şi l-a îmbogăţit cu deosebită înţelepciune, cu darul ştiinţei şi al înţelegerii, ca să caute pe Domnul a toată făptura mai cu dinadinsul, iar nu prin neştiinţă să defaime pe Ziditor; ca să cunoască binele şi să-l deosebească de rău, ca pe idolii cei făcuţi cu mîinile din multe feluri de materii, fiind nesimţitori şi neînsufleţiţi, spre înşelarea oamenilor, închipuiţi prin diavolească scornire, nu numai cu nici un fel de cinste să-i cinstească, dar să-i lepede ca pe cei necuraţi şi să fugă de împărtăşirea lor; pentru că diavolul, prin meşteşugul cel viclean, a închipuit pe idoli în lumea aceasta şi a înşelat în Rai pe Adam, omul cel dintîi.

Deci, lăsaţi, o! preaiubiţi nepoţi pe idolii cei diavoleşti, iar pe Ziditorul a toate, Domnul nostru Iisus Hristos, să-L mărturisiţi fără nici o îndoială, că iată vedeţi înaintea voastră pe acest bărbat sfînt care a venit din ţări îndepărtate, trimis la voi din bunătatea lui Dumnezeu; deci luaţi aminte la cuvintele gurii lui, căci cele ce ies din gura lui sînt porunci dumnezeieşti; învăţaţi-vă de la dînsul învăţătura cea sfîntă, care va fi mîntuirii voastre mai folositoare decît toate”.

Cu aceste învăţături mîntuitoare fericita Neonila cu Sfîntul Benign, sfătuind pe nepoţii ei, întărea în inimile lor dumnezeiescul dar, care în taină se insuflase într-înşii; iar ei stăteau cu mirare, privind unul spre altul, socotind toate cele grăite de dînşii; apoi întorcîndu-se către bătrîna lor, i-au zis cu un glas: „Pentru ce ai ţinut acoperit prin tăcere pînă acum un lucru atît de mare şi de ales? De ce ai tăinuit calea adevărului şi lumina cea prealuminoasă de atîta vreme?”

Iar ea, ridicîndu-şi ochii spre cer şi înălţîndu-şi mîinile, mulţumea lui Dumnezeu că nepoţii ei încep a cunoaşte adevărul şi a zis către dînşii cu dragoste: „Fiul meu, adică tatăl vostru, care acum este cufundat în tartar, era atît de împietrit cu inima, întunecat în negura păgînătăţii şi străin de înţelepciune şi înţelegere, încît nu voia nici a crede în Hristos Dumnezeu, nici a pomeni cu gura numele Lui cel sfînt. Deci, ce putea să folosească unuia ca aceluia dumnezeiescul cuvînt, căruia răutatea necredinţei îi cuprinsese cu totul cele dinlăuntru ale inimii şi nu putea să vadă lumina dreptăţii, fiind orbit de rătăcirea idolească?

Din cauza lui am tăcut pînă acum, negrăindu-vă cele folositoare, că mă temeam ca nu cumva el, prin sfatul cel pierzător, să vă facă să rătăciţi în veci din cărarea cea dreaptă; iar cu învoirea lui Dumnezeu, murind acela, toate împiedicările s-au ridicat şi acum este vreme bine venită. Deschideţi-vă ochii inimii şi ai trupului, privind mai ales spre cer şi, umplîndu-vă de darul Domnului nostru Iisus Hristos, dezrădăcinaţi din sufletele voastre cinstirea de idoli cea vrăjmaşă mîntuirii voastre, ca să puteţi trece spre bucuria veşnică”.

După ce au grăit acestea şi multe altele, fericita Neonila şi sfîntul preot, tinerii şi-au adus aminte de vedeniile lor, pe care le văzuseră în noaptea trecută şi care erau înainte însemnare a încredinţării lor; deci spuneau unul altuia cele ce văzuseră. Cel dintîi, cu numele Pevsip, a zis: „Eu m-am văzut primit la sînul bunicii mele şi sugeam din piept lapte îndestulat, iar ea mă îndemna, zicîndu-mi: Pevsipe, bea mîntuitorul lapte, ca, întărindu-te cu acesta, să poţi sta asupra potrivnicilor şi să cîştigi slăvita biruinţă”. Iar Elasip a zis: „Eu am văzut pe cineva şezînd pe un scaun în cer, strălucind cu negrăită slavă, de a Cărui strălucire mi s-au întunecat ochii, apoi spaimă şi frică au căzut asupra mea; însă Cel cu faţa luminoasă, chemîndu-mă îmi zicea: „Nu te teme, căci te vei învrednici a lua cununa biruinţei”.

Al treilea frate, Mesip, spunîndu-şi vedenia sa, a zis: „Am văzut şi eu, nu ştiu pe care împărat mare, ţinînd sceptrul şi care pe noi, aceştia trei împreună, ne rînduia în a sa ostăşire încingîndu-ne cu brîu ostăşesc; apoi cu mare preţ răscumpărîndu-ne din legăturile robiei, ne scria cu litere de aur veşnică libertate şi zicea către mine: „Mesipe, pe voi aceşti trei fraţi am gîndit ca să vă pun în palatul Meu şi cu veşnice răsplătiri de asemenea să vă încununez; căci bunica voastră neîncetat, ziua şi noaptea, se roagă Mie pentru mîntuirea voastră, ca să fiţi povăţuiţi la calea cea dreaptă; şi izbăvindu-vă de întunericul cel diavolesc, să puteţi vedea lumina cea adevărată şi să treceţi din moarte la viaţă”.

O! cît de minunate sînt vedeniile acestor trei fraţi, care însemnau întoarcerea lor către Dumnezeu. Acestea văzîndu-le şi cu îndemnările Neonilei şi ale preotului povăţuindu-se, au zis la sfîrşit către fericita lor bunică: „Spune-ne ce să facem, ca astfel propovăduirea voastră, izgonind toată rătăcirea, să poată ajuta mîntuirii noastre?” Atunci s-a bucurat Sfînta Neonila cu dumnezeiescul preot şi, dînd mulţumire lui Dumnezeu, a zis către dînşii: „Toate poruncile lui Dumnezeu să le păziţi şi pe Hristos, împăratul împăraţilor, cu neîndoire să-l credeţi că este Dumnezeu; să vă depărtaţi de necurăţeniile idolilor şi singuri să vă daţi Ziditorului vostru Dumnezeu”.

Apoi Sfîntul Preot Benign, învăţîndu-i multe despre sfînta credinţă, i-a luminat cu Sfîntul Botez şi i-a întărit desăvîrşit întru mărturisirea lui Hristos, prin povăţuirea sa. Iar după aceea singur s-a dus în cetatea Lingoniei, unde adunînd multe roduri ale ostenelilor, nu după multă vreme, cu cununa muceniciei s-a încununat.

Iar aceşti trei sfinţi fraţi, împreună născuţi întru credinţa lui Hristos, fiind întăriţi, au trimis slugile lor ca să sfărîme pe idolul de mai sus al zeiţei Nemesis. Apoi au sfărîmat şi alţi doisprezece idoli, care erau în casa lor. Îndată a străbătut vestea prin toate hotarele Lingoniei, că nepoţii Neonilei, tinerii cei de prea bun neam, crezînd întru Hristos, au sfărîmat pe zei.

Deci, s-a pornit asupra lor poporul, s-au sculat stăpînirile, judecătorii şi slujitorii idoleşti s-au aprins cu mînie fără de măsură; şi adunîndu-se la dumnezeieştii tineri de pretutindeni, începătorii ziceau către dînşii: „Ce fel de nebunie a năvălit asupra voastră? Cine v-a sfătuit pe voi ca să lăsaţi cinstea zeilor noştri şi ai voştri, care din vremile vechi se vede că i-au cinstit? Aşa lepădaţi porunca împărătească? Căci pe Hristos în loc de Dumnezeu îl aveţi, pe Acela pe care iudeii la moarte osîndindu-L, pe cruce L-au pironit”.

Atunci fericiţii tineri, umplîndu-se de Duhul Sfînt, au răspuns către dînşii: „O! orbiţilor cu inima şi afundaţilor întru întunericul cel adînc, cei ce sînteţi acoperiţi cu negura cea veşnică şi cu marea greutate a păcatelor fără sfîrşit! Pentru ce singuri fiind înşelaţi de vrăjmaşul cel de demult şi pe noi ne siliţi ca să ne închinăm la pietre şi la alte materii făcute întru asemănarea omenească, care nici un fel de viaţă nu au, nici simţ şi în totul nu sînt nimic, însă de voi nebunilor se cinstesc? Domnul nostru Iisus Hristos, Acela este Dumnezeu viu şi adevărat, cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, o Dumnezeire în Treime, şi Treimea întru unirea slavei crezîndu-se, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, strălucire din strălucire ieşind, Cela ce totdeauna este, şi mai înainte totdeauna a fost, şi totdeauna fără de sfîrşit va fi, Acela a făcut toate cele ce sînt pe lume”.

Auzind unele ca acestea toţi păgînii, cu slujitorii idolilor şi mai marii lor, s-au amărît foarte mult şi sculîndu-se unul dintre dînşii, anume Cvadrat, plin de mînie, a lovit peste obraz pe Pevsip şi pe Elasip, pentru că numai aceia doi grăiau împotriva lor. Mesip văzînd pe fraţii săi pălmuiţi, a strigat, zicînd: „Pentru ce nu mă baţi şi pe mine ca pe fraţii mei? Pentru ce mă lipseşti de o facere de bine ca aceea? Întru dînşii ai arătat începătura patimilor celor dorite de noi, iar pe mine, ca pe un necredincios, ca şi cum cinstindu-mă cu necredincioşii tăi, m-ai lepădat de la sfînta pătimire. Cu tot sufletul sînt gata pentru mărturisirea lui Hristos şi deopotrivă lepădîndu-ne de păgînătatea voastră, credem întru Hristos şi aşteptăm să cîştigăm răsplătire întocmai”. Iar Cvadrat a răspuns: „Acum vă vom pedepsi pe voi pentru necinstirea zeilor noştri, cu felurite chinuri”. Iar Elasip a zis: „Cu cît mai multe munci ne veţi găti, cu atît mai mult ne veţi întări în dumnezeiescul dar.

Altul dintre începătorii păgîneşti, anume Palmat, a zis: „De nu le vom tăia limbile din rădăcină, nu vor înceta a grăi cele necinstite asupra noastră şi a zeilor noştri”. Iar Pevsip a răspuns: „Dacă cruzimea voastră ne va tăia limbile cele trupeşti, cu limbile noastre cele dinăuntru vom povesti măririle lui Dumnezeu, şi de la sfînta credinţă, cea întru Hristos, niciodată nu ne va despărţi cruzimea voastră”. Palmat şi al treilea cu dînsul, Hermogen, ziseră: „O! ticăloşilor, cu un suflet vă sîrguiţi spre pierzarea voastră”. Iar Pevsip a răspuns: „A muri pentru Hristos este plăcut, pentru că numai aşa vom trece spre viaţa veşnică mai degrabă, unde nu este întristare, ci neîncetată bucurie”.

Văzînd Palmat, Cvadrat şi Hermogen, judecătorii Lingoniei, credinţa cea neclintită întru Hristos a sfinţilor tineri, s-au sfătuit între ei cu ce fel de chinuri mai grele să-i chinuiască şi cu ce fel de moarte mai cumplită să-i piardă, ca să aibă frică şi ceilalţi.

Într-acel sfat îndeletnicindu-se, au chemat la dînşii pe cinstita Neonila, vrînd ca prin ea să-i întoarcă de la Hristos şi la închinarea de idoli iarăşi să-i apropie; deci au zis către dînsa: „Dacă voieşti să scapi de chinuri pe nepoţii tăi şi din pierzarea morţii să-i izbăveşti, mergi şi sfătuieşte-i pe ei, ca pe zeii pe care i-au sfărîmat, iarăşi să-i facă şi să li se închine lor”.

Acestea şi altele grăind judecătorii către Neonila, ea le-a răspuns: „Voi merge cu sîrguinţă şi-i voi sfătui cele cuviincioase izbăvirii lor”. Deci, mergînd la sfinţii săi nepoţi, cînd i-a văzut că sînt nemişcaţi în sfînta mărturisire, s-a umplut de multă bucurie, şi pe fiecare din ei cu dulceaţă îl săruta; apoi plîngînd de bucurie şi mulţumind lui Hristos Dumnezeu şi rugîndu-se pentru dînşii mult, a zis către ei:

„Nici unul întru seminţia voastră nu este mai de bun neam, nici unul mai bogat, nici unul mai bun, nici unul nu s-a aflat mai bine primit lui Dumnezeu; căci tot neamul vostru îl luminaţi prin mărturisirea lui Hristos, şi, deşi sînteţi tineri, pe toţi bătrînii din neamul vostru i-aţi întrecut cu înţelepciunea. Comoara cea nemăsurată şi care nu se poate preţui, voi aţi aflat-o făcîndu-vă ostaşi ai lui Hristos. Drept aceea fiţi statornici şi tari întru sfînta lege a lui Hristos; de îngrozire şi de chinuri să nu vă înfricoşaţi, ci îmbărbătaţi-vă şi fiţi înarmaţi cu credinţa lui Hristos! Împărăţiile cele văzute ale lumii acesteia, cum şi viaţa aceasta de aici nu sînt nimic, pentru că degrabă îşi vor lua sfîrşitul; iar împărăţia lui Dumnezeu cea nevăzută este veşnică, deci a o dori şi a o căuta pe aceea este cea mai desăvîrşită înţelepciune, pe care o veţi cîştiga cu ostenelile cele vremelnice, iar prin chinurile cele degrab trecătoare, la veşnica veselie vă veţi muta”. Acestea zicîndu-le şi văzîndu-i plini de darul Domnului, şi tari întru credinţă, i-a încredinţat lui Hristos, şi s-a dus.

După aceasta, judecătorii au întrebat pe sfinţi dacă voiesc să se închine zeilor. Deci, le porunceau lor cu mare glas să spună aceasta înaintea a tot poporul. Iar ei tuturor au adeverit pe faţă credinţa lor întru Unul şi adevăratul Dumnezeu şi pentru dragostea Lui s-au arătat gata de bătăi şi de moarte; iar de zeii păgîneşti se lepădau ca de nişte mincinoşi şi deşerţi.

Deci, i-au legat de mîini şi de picioare şi de un lemn i-au spînzurat şi i-au întins tare, ca pe coardele de la vioară, încît oasele şi alcătuirile lor s-au despărţit. Iar ei întărindu-se cu puterea lui Hristos, răbdau bărbăteşte şi îşi băteau joc de tiranii judecători, către care Sfîntul Mesip zicea: „Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a fost pironit cu piroane pe Cruce, spînzurat pe sfîntul lemn, pentru a noastră răscumpărare, de unde acum avem semnul Crucii, spre apărarea şi îngrădirea noastră. Iar noi trei robi ai Lui, pe acest lemn spînzurîndu-ne, pentru numele Lui, ne numim mucenici slăviţi. Fericit este rodul lemnului aceluia ce poartă pe aceşti trei mucenici, care s-au adus ca jertfă Sfintei Treimi”.

Văzînd judecătorii cum că sfinţii tineri întru nimic nu se tulbură în chinuri, ci mai mult se întăresc, au zis către dînşii: „Nu veţi muri pe acel lemn precum voiţi voi, ci prin moarte de foc veţi pieri”. Mesip iarăşi le-a răspuns: „Mai mare fericire se va adăuga nouă, dacă prin foc vom fi lămuriţi înaintea lui Dumnezeu, şi din întuneric vom trece, prin văpaia focului, la lumina cea nestinsă”. Atunci judecătorii au poruncit ca să se adune lemne şi vreascuri, cum şi toate cele lesnicioase pentru aprindere; deci, au aprins un foc mare, în care i-au aruncat pe sfinţii trei fraţi, spre ardere.

Iar sfinţii, cu ajutorul lui Hristos, Mîntuitorul lor, fiind în foc, au rămas nevătămaţi. Apoi s-au dezlegat legăturile lor şi umblau prin mijlocul văpăii, binecuvîntînd pe Dumnezeu, precum odinioară cei trei tineri în Babilon.

Apoi, păgînii aprindeau foc mare, vrînd ca să prefacă în cenuşă pe robii lui Hristos; dar cu cît mai sus se înălţa văpaia, cu atît mai mare era slava sfinţilor. Şi după arderea cea îndelungată, stingîndu-se focul, sfinţii se vedeau vii, întregi şi neavînd nici o vătămare de puterea focului, şi batjocoreau pe tirani, zicîndu-le: „Nouă ni s-a dat putere, ca îndată să trecem la Hristos, Dumnezeul nostru, de am voi; dar am judecat ca încă întru această viaţă să mai rîdem de nebunia voastră; însă nezăbovind, ne vom sîrgui spre ospăţul cel de sus”.

După aceasta, cei trei sfinţi fraţi, văzînd înaintea lor cetele sfinţilor îngeri, fiind gata a lua şi a conduce sufletele lor la cereasca împărăţie, şi-au plecat genunchii la pămînt şi, rugîndu-se împreună, şi-au dat sfintele lor suflete. Iar cinstitele lor trupuri au fost îngropate ca de două stadii departe de cetate, în satul ce se numea Urvat, unde mai pe urmă s-a zidit şi o biserică în numele lor, întru care multe minuni se săvîrşeau şi se dădeau tămăduiri bolnavilor.

Sfîrşindu-se sfinţii mucenici, o femeie, anume Iovila, aprinzîndu-se cu rîvnă dumnezeiască şi neîngrijindu-se de bărbatul său şi de pruncul său mic, a strigat în mijlocul necredinciosului popor, zicînd: „Şi eu sînt roaba lui Hristos; deci pe Hristos, Dumnezeul cel viu şi adevărat, fără îndoială îl propovăduiesc, iar pe idolii voştri cei necinstiţi şi deşerţi, îi lepăd cu totul”. Acestea cu îndrăzneală strigînd ea în popor, îndată au prins-o şi degrabă au spînzurat-o şi au chinuit-o mult.

Dar nevrînd să se lepede de Hristos, au dus-o la Urvat, satul ce s-a zis mai înainte, împreună cu Sfînta Neonila bunica sfinţilor, şi acolo pe amîndouă le-au tăiat cu sabia. Iar pe un oarecare Neon, care a privit la nevoinţa sfinţilor şi a scris pătimirea lor, dînd cartea lui Turvon, a mărturisit pe Hristos pe faţă; şi atît de mult l-au bătut, pînă ce şi-a dat sufletul său în mîinile Domnului, şi muce-niceşte s-a sfîrşit. Dar şi Turvon, urmînd sfinţilor răbdători de chinuri, nu după multă vreme, prin cale mucenicească a trecut la veşnica viaţă.

Deci, s-au întîmplat acestea în vremea împărăţiei lui Marcus Aelius Aurelius Verus (161-180), care se numea şi Antoninus, în 16 zile ale lunii ianuarie. Iar întru noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sf. şi Drept. Maxim.

Cuviosul Părinte Pavel Tebeul

Adaugat la ianuarie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 28, 2026

Cuviosul Antonie, vieţuind în pustiul Egiptului cu ucenicii săi, după cum ne-au povestit Macarie şi Plotin, ucenicii lui, care l-au şi îngropat, că la nouăzeci de ani ai vieţii bătrînului, i-a venit dor să se ducă în pustia cea mai dinăuntru, ca să vadă dacă s-ar afla vreun rob al lui Dumnezeu, care mai înainte de dînsul să se fi sălăşluit în pustia aceea, şi să fi ales o viaţă ca a lui, depărtată de oameni; deci, într-acel pustiu, cinci ani rugîndu-se lui Dumnezeu, ca să nu-i treacă cu vederea rugăciunea lui, într-o zi a auzit un glas, zicîndu-i: „Antonie, este un rob al lui Dumnezeu mai înainte şi mai desăvîrşit decît tine, la care de vei merge, îl vei afla în pustia cea mai dinăuntru. Deci, scoală-te degrabă şi te sîrguieşte a merge la dînsul, mai înainte de a se duce el către Domnul!”

Acestea auzindu-le bătrînul, îndată luîndu-şi toiagul său cel de finic, s-a dus degrabă în pustie, să apuce în viaţă pe cel dorit, de care i se vestise lui. Fiind arşiţa mare la amiază, încît şi pietrele ardeau în acea pustie, şi neştiind calea care duce către sfîntul cel arătat lui, bătrînul a slăbit cu trupul, dar nu şi cu duhul, căci nu s-a întors din calea ce o începuse şi se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Dumnezeul meu, povăţuieşte-mă în calea cea dreaptă, şi învredniceşte-mă a vedea în trup pe robul tău, şi să nu mă laşi să pier în această pustie”.

Deci, nu după multă vreme, a văzut un om cu asemănare de cal, pe care făcătorii de stihuri îl numesc centaur, pe care văzîndu-l, s-a înarmat cu mîntuitorul semn al Crucii şi cu îndrăzneală l-a întrebat: „Ascultă tu, în care parte locuieşte robul lui Dumnezeu?”. Iar fiara plecîndu-se la cuvîntul sfîntului şi neputînd să grăiască cu glas, i-a arătat cu mîna partea în care trebuia să meargă spre robul lui Dumnezeu, apoi a fugit cu grabă de la Cuviosul Antonie. Bătrînul s-a minunat de chipul cel de fiară şi mergea spre partea unde i-a arătat acesta cu mîna. Însă întru aceasta ori diavolul, spre înfricoşarea lui s-a închipuit, ca să împiedice drumul sfîntului, ori cu adevărat era centaur, precum spun grecii, că în acea pustie se găseau nişte fiare ciudate ca acestea; iar această fiară Dumnezeu a trimis-o pentru povăţuirea robului său.

Venind la un loc pietros, a văzut o altă fiară, care avea asemănare omenească pînă la brîu, iar cealaltă parte a trupului era de fiară, adică picioare de capră şi coarne în cap. De vederea acesteia minunîndu-se bătrînul şi cu credinţă neîndoită fiind înarmat, fără frică a întrebat, zicînd: „Cine eşti tu?” Iar fiara, aducîndu-i poame de finic din cale, ca semn de pace, îi zicea: „Sînt un muritor din cei ce locuiesc în pustie, pe care neamurile cele întunecate cu rătăcirea numindu-ne satiri, între zeii lor ne-au cinstit. Dar sînt trimis de la turma mea, să slujesc ţie ca să te rogi pentru noi Stăpînului celui de obşte, pe care l-am cunoscut că a venit în lume şi în tot pămîntul a ieşit vestirea lui”.

Unele ca acestea grăind fiara, ostenitul călător îşi uda faţa sa cu lacrimi de bucurie; căci se bucura de slava lui Hristos şi de pierzarea satanei şi se minuna, cum a putut să înţeleagă vorba satirului. Lovind cu toiagul în pămînt, zicea: „Vai ţie, cetatea Alexandriei, care în loc de Dumnezeu cinsteşti sluţeniile! Vai ţie, cetate păcătoasă, în care din toată lumea s-au adunat diavoli! Ce răspuns vei da, căci şi fiarele mărturisesc puterea lui Hristos, iar tu nălucirile cele din pădure ca pe zei le cinsteşti”.

Acestea zicîndu-le sfîntul, fiara a fugit în pustie. Despre acea fiară nimeni să nu socotească că este lucru neadevărat, fiindcă şi în vremea împăratului Constanţiu (337-361) o fiară ca aceea, cu asemănare omenească, ce se numea satir, a fost dusă vie în Alexandria, spre marea mirare a tot poporul; iar după ce a murit, ca să nu putrezească îndată trupul ei, îmbălsămîndu-l, l-au trimis în Antiohia, la împărat, ca să-l vadă.

Acum să ne întoarcem la povestirea dinainte. Umblînd bătrînul prin acea pustie neumblată, nimic altceva nu vedea fără numai urme de fiară, ostenindu-se în călătorie două zile şi petrecînd cealaltă noapte în rugăciune, nu ştia unde să se întoarcă. Apoi luminîndu-se de ziua a treia, a văzut o leoaică suindu-se spre vîrful muntelui cu multă grabă, căreia de departe urmîndu-i, a venit aproape de peştera în care locuia Sfîntul Pavel, plăcutul lui Dumnezeu.

Văzînd bătrînul peştera, s-a bucurat, iar cel ce locuia într-însa, simţind venirea lui Antonie, a închis uşa. Bătrînul apropiindu-se, a bătut, dar nu i s-a răspuns, însă el stătea afară, bătînd fără spor. Deci, văzînd că nu i se deschide uşa, a căzut înaintea peşterii şi pînă la al şaptelea ceas s-a rugat să i se dea voie să intre înăuntru, ca să vadă pe acela pe care cu atîta osteneală l-a căutat. El zicea: „Deschide-mi, robule al lui Hristos, deschide-mi; tu ştii cine şi de unde sînt şi pentru ce am venit, toate le ştii, Dumnezeu descoperindu-ţi ţie. Deci şi eu ştiu că nu sînt vrednic să văd sfînta ta faţă, însă de nu te voi vedea, nu mă voi duce de aici; nu te ascunde pe tine, căci Dumnezeu te-a arătat mie. Pe fiare le primeşti, iar pe om pentru ce îl goneşti? Te-am căutat şi te-am aflat, bat ca să mi se deschidă, iar de nu-mi vei deschide, apoi voi muri pe pragul tău şi vei îngropa aici trupul meu”.

Şi altele multe grăind el cu lacrimi şi ca pe un nemilostiv socotindu-l, păcătosul lui Dumnezeu a răspuns dinăuntrul peşterii, zicîndu-i: „Cine eşti tu, care plîngi aici? Te minunezi că nu-ţi deschid şi te lauzi că vei muri pe prag?” Aşa zicîndu-i sfîntul, a deschis uşa şi cuprinzîndu-se unul pe altul, se sărutau cu lacrimi şi pe nume se chemau; pentru că Dumnezeu fiecăruia dintre ei le descoperise numele. Şezînd ei, părintele Antonie a zis: „Bucură-te Pavele, vasul alegerii şi stîlpul cel de foc, locuitorule al pustiei”.

Zis-a lui şi Avva Pavel: „Bine ai venit soare, care luminezi toată lumea, povăţuitorule al celor ce se mîntuiesc, gura lui Dumnezeu, care din pustie ai făcut cetăţi şi pe diavolul l-ai gonit dintr-însa. De ce te-ai ostenit atîta pentru un om păcătos şi nevrednic? Iată, vezi un bătrîn învechit de zile şi cu cărunteţile acoperite; vezi un om care îndată va fi praf şi cenuşă, dar de vreme ce dragostea toate poate să le facă, spune-mi, te rog, cum se află neamul omenesc acum? Cum împărtăşeşte lumea? Se mai află cei ce se ţin de rătăcirea idolilor, şi mai sînt prigoniri asupra creştinilor?”. Iar Antonie a zis: „Cu rugăciunile tale lumea se ţine; prigoanele contra creştinilor au încetat şi Biserica laudă pe adevăratul Dumnezeu. Dar de vreme ce ai pomenit de prigoane, mă rog ţie pentru Domnul, să nu ascunzi de mine cele despre tine şi toate să-mi spui: pentru care pricină ai ieşit din lume şi ai venit în această adîncă pustie?”.

Iar Sfîntul Pavel a început a-i spune: „Eu m-am născut în Tebaida şi am avut o soră, pe care părinţii, fiind încă vii, au însoţit-o cu bărbat; iar pe mine m-au învăţat carte elinească şi latinească, precum şi dreapta credinţă, singuri ei fiind drept-credincioşi. Dar sfîrşindu-şi nevrednica viaţă, ne-au împărţit averea, care era foarte multă; iar după moartea lor, bărbatul sorei mele, fiind lacom, a poftit şi partea mea, şi gîndea să mă dea ca pe un creştin la păgînul voievod spre chinuire, ca astfel prăpădindu-mă din acestă viaţă, să-mi ia moştenirea. Atunci erau împăraţii Deciu (249-251) şi Valerian (253-259), care chinuiau pe toţi cei ce mărturiseau pe Hristos, şi era frică mare prin toată Tebaida, de vreme ce erau cumplite chinuri.

În acea vreme a fost prins de păgîni un tînăr creştin, pe care l-au chinuit mult; dar după ce n-au putut să-l întoarcă de la credinţa lui Hristos, mai pe urmă l-au pus într-o grădină mult înflorită şi frumos mirositoare, întinzîndu-l pe un pat frumos, cu faţa în sus; apoi i-au legat mîinile şi picioarele cu frînghii moi şi ducîndu-se toţi, au trimis la dînsul o fecioară tînără, ca să-l poată înşela spre amestecarea necurată; iar necurata fecioară cuprinzîndu-l şi sărutîndu-l, ba încă lucrul cel mai de ruşine, ce mi-e greu a-l spune, căutînd părţile cele ascunse ale trupului său, îl îndemna spre păcatul cel necurat; dar ce a făcut viteazul pătimitor, care suferise atîtea chinuri?

Văzîndu-se amăgit de patimă şi simţînd tulburarea trupului întru sine, a strîns tare cu dinţii limba sa, a tăiat-o şi a aruncat-o în obrazul desfrînatei şi îndată cu durerea cea mare a potolit patima; iar cu sîngele a umplut obrazul şi hainele acestei femei şi astfel, cu darul lui Hristos, a biruit amăgirea.

Încă şi pe un alt tînăr care era neclintit în credinţa creşti-nească, după multe chinuri, l-au uns cu miere peste tot trupul gol şi l-au pus în arşiţa soarelui, avînd mîinile legate la spate, ca rănindu-se de albine, de viespi şi de gărgăuni, să fie silit a jertfi idolilor; dar răbdătorul de chinuri cel viteaz, deşi era rănit peste tot trupul şi plin de sînge, încît nici chip de om nu avea, de Hristos nu s-a lepădat.

Acestea văzînd eu, iar bărbatul sorei mele mîniindu-se mai mult, încît nici lacrimile sorei, nici legătura rudeniei n-au putut să-l domolească, i-am lăsat aceluia toate şi am fugit în această pustietate; apoi venind încet, povăţuindu-mă de Dumnezeu pînă aici, am aflat această peşteră, în care aveam şi apă înăuntru şi cunoscînd că Dumnezeu mi-a dat acest loc spre petrecere, m-am sălăşluit aici şi petrec avînd hrană de finice, iar haina din frunze”.

Sfîntul povestind acestea, iată a zburat un corb aruncîndu-i o pîine întreagă, pe care punînd-o înaintea lor încetişor, a zburat în văzduh. Atunci, fericitul Antonie minunîndu-se de aceasta, Sfîntul Pavel a grăit: „Iată, Domnul a trimis prînz, nouă, robilor săi, fiind milostiv şi iubitor de oameni. Iată, sînt 70 de ani de cînd primesc jumătate de pîine, iar de la a ta venire Domnul Hristos a îndoit merticul ostaşilor Săi. Deci, luînd sfinţii acea pîine, se invitau unul pe altul ca s-o binecuvînteze şi s-o frîngă, unul pe altul mai mare făcîndu-se cu cinstea.

Sfîntul Pavel cinstea pe Cuviosul Antonie ca pe un oaspete, iar Cuviosul Antonie cinstea pe Sfîntul Pavel ca pe stăpînul casei şi ca pe unul mai bătrîn cu anii; şi era între dînşii întrecere de iubire. Apoi, fericitul Pavel a apucat pîinea de o parte, iar pe cealaltă parte a pus-o în mîinile părintelui Antonie şi îndată pîinea singură s-a frînt prin mijloc şi fiecare şi-a luat partea sa.

Drept aceea, şezînd lîngă izvor, robii lui Hristos au mîncat şi s-au săturat, şi au băut din izvorul acela apă curată şi foarte dulce; după aceea, făcînd mulţumire, au şezut iarăşi şi au vorbit toată noaptea pînă dimineaţa. Iar făcîndu-se ziuă, Sfîntul Pavel a zis prietenului Antonie: „De mult mi-a arătat Dumnezeu mie, frate, că sălăşluieşti în părţile acestea şi voiam să te am slujitor cu mine, ca împreună să slujim sfîntului nostru, dar fiindcă vremea adormirii mele a venit, pe care totdeauna am aşteptat-o, dorind ca să vieţuiesc cu Hristos, de aceea Domnul te-a trimis la mine, ca să îngropi smeritul meu trup şi să-l dai pămîntului”.

Acestea auzind Antonie, tînguindu-se cu lacrimi, zicea: „Nu mă lăsa, părinte, singur, ci primeşte-mă împreună călător cu tine”. Iar el a zis: „Nu ţi se cade să cauţi singur ale tale, ci pe cele ce sînt ale aproapelui; deci, de folos îţi este ca, lepădînd greutatea trupului, să urmezi Mielului la ceruri; apoi şi celorlalţi fraţi le este de folos, ca de la tine încă să se mai povăţuiască şi să se mai întărească; dar te rog spre a te sîrgui şi a merge în mînăstirea ta şi să-mi aduci mantia pe care Atanasie episcopul ţi-a dăruit-o, ca să înveleşti cu aceea trupul meu”. Aceasta o dorea fericitul Pavel, nu că acea mantie îi trebuia – pentru că nu se îngrijea dacă trupul se va îngropa gol sau acoperit, căci în pămînt putrezeşte, el care atîta vreme cu frunze de finic se îmbrăca, – ci, ca fără tulburare, sufletul lui să iasă din trup, de aceea îl trimitea la mînăstire pe părintele Antonie.

Drept aceea, Antonie s-a minunat auzindu-l pe el grăind despre Atanasie şi despre mantia aceluia, ca şi cum vedea pe Însuşi Hristos în Pavel şi pe Dumnezeu care locuia într-însul cinstind; apoi nimic mai mult nu îndrăznea a răspunde, ci tăcînd şi lăcrimînd, i-a sărutat faţa şi mîinile şi se sîrguia a săvîrşi porunca; deci, chiar nevrînd, a pornit la mînăstire, deşi era obosit cu trupul, iar cu duhul biruia anii bătrîneţilor sale. Venind el în chilia sa, l-au întîmpinat cei doi ucenici ai lui, zicîndu-i: „Unde ai zăbovit atîta vreme, părinte?” Iar el a răspuns: „Vai mie, fiii mei, vai mie păcătosului, care sînt numai de formă monah şi numai nume de monah port; dar am văzut pe Ilie, am văzut pe Ioan în pustie, cum şi pe Pavel în Rai l-am văzut”.

Deci, vrînd ucenicii ca să audă ceva mai mult de la dînsul şi rugîndu-l ca cu încredinţare să le spună lor despre aceasta, el punîndu-şi mîna la gură, a zis: „La tot lucrul este vreme, adică vreme a grăi şi vreme a tăcea”. Apoi, luîndu-şi mantia şi hrană de cale neluîndu-şi, iarăşi a ieşit, alergînd degrab în pustie, vrînd să apuce viu pe sfîntul, pentru că se temea ca nu cumva zăbovind el, Sfîntul Pavel să-şi dea datoria Domnului fără de dînsul.

Iar a doua zi, la al treilea ceas, mergînd Avva Antonie, a văzut în văzduh cetele îngereşti şi soboarele proorocilor şi ale apostolilor, iar în mijloc era sufletul Sfîntului Pavel, mai curat decît soarele, suindu-se spre cer; atunci îndată a căzut la pămînt şi presărîndu-şi capul cu nisip, se tînguia şi striga: „Pentru ce, Pavele, m-ai lăsat? Pentru ce te duci fără sărutarea cea de pe urmă? Atît de tîrziu te-ai făcut cunoscut mie şi atît de repede ai plecat de la mine?”.

Pe urmă, fericitul Antonie adeverea că a trecut cu atîta grăbire pe cealaltă cale, ca şi cum ar zbura prin văzduh înaripat, încît nici călcarea pe pămînt n-o simţea de alergarea cea repede, şi îndată s-a aflat în peşteră; acolo văzînd pe sfîntul cu genunchii plecaţi şi cu mîinile în sus ridicate, apoi avînd capul drept în sus, socotea că este viu şi face rugăciune şi stătea cu dînsul împreună. Dar trecînd un ceas, şi de vreme ce nu auzea glasul cel de rugăciune, nici obişnuitele suspinuri, s-a apropiat de dînsul şi l-a aflat mort; deci, a înţeles că trupul sfîntului bărbat dă şi după moarte datornica închinăciune.

Cu multă plîngere şi tînguire sărutînd sfîntul lui trup, l-a învelit cu mantia cea adusă şi a început a cînta psalmii cei cuviincioşi de îngropare, după obiceiul creştinesc; şi nu se pricepea cum ar putea să îngroape pe sfîntul, de vreme ce nu adusese nici o unealtă, ca să sape mormîntul şi zicea întru sine: „Oare la mînăstire să mă întorc după unelte, cale de trei zile, sau aici să rămîn? Dar nimic fără unelte nu pot să fac. Deci, voi rămîne aici şi voi muri, precum se cade, lîngă ostaşul Tău, Hristoase, şi căzînd, îmi voi da răsuflarea cea de pe urmă alături de el”.

Unele ca acestea gîndindu-le el cu mintea, iată doi lei din pustia cea mai dinăuntru veneau răcnind, ca şi cum plîngeau pentru lipsa sfîntului. Iar Antonie mai întîi s-a înfricoşat puţin, după aceea văzînd pe fiare blînde ca mieluşeii, tăvălindu-se lîngă trupul sfîntului şi arătînd jalnică tînguire, se mira de bunul obicei al fiarelor acelora; iar ei au început cu unghiile lor a săpa pămîntul şi săpînd groapa destul, iarăşi au venit la trupul sfîntului, ca şi cum i-ar fi dat cea mai de pe urmă sărutare; apoi, venind la Cuviosul Antonie, îi lingeau mîinile şi picioarele lui, ca şi cum cereau rugăciune şi binecuvîntare de la dînsul. Iar cuviosul lăuda pe Hristos, căci şi fiarele slăvesc pe Dumnezeu, şi zicea: „Doamne, fără de a Cărui voie nici frunza din copac şi nici una din păsări nu cade pe pămînt, dă fiarelor acestora binecuvîntarea Ta, precum ştii Tu”. Şi făcînd cu mîna, le-a poruncit să se ducă în pustie.

Deci, ducîndu-se fiarele, Avva Antonie a îngropat cinstitul trup al Sfîntului şi Cuviosului părinte Pavel, întîiul vieţuitor al pustiei, care avea anii vieţii lui o sută şi treisprezece. După îngroparea sfîntului, Avva Antonie a petrecut noaptea următoare deasupra mormîntului lui, plîngînd şi rugîndu-se. Iar a doua zi, întorcîndu-se la mînăstirea sa, a luat haina Sfîntului Pavel cea împletită cu frunze de finic şi venind în chilia sa, a spus toate cu de-amănuntul ucenicilor săi, spre folos. Iar haina aceea de frunze de finic atît de mult o cinstea, încît numai de două ori se îmbrăca cu dînsa, la praznicul Sfintelor Paşti şi în ziua Cincizecimii.

Cu ale acestor Cuvioşi părinţi, Pavel şi Antonie şi cu sfintele lor rugăciuni, ne rugăm să ne învrednicească şi pe noi în partea plăcuţilor Săi, Hristos Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinste şi slavă, în veci. Amin.

Cuviosul Părinte Ioan Colibaşul

Adaugat la ianuarie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 28, 2026

În vremea împărăţiei dreptcredinciosului împărat Leon cel Mare (457-474), era în Constantinopol – care se numeşte Roma cea nouă -, un om cu dregătoria de stratilat (general), bogat şi cinstit, anume Eutropiu, avînd de soţie pe Teodora. Acela avea trei fii, dintre care pe doi i-a pus în slujba împărătească şi cinstite dregătorii le-a mijlocit, iar pe al treilea, cel mai mic, anume Ioan, l-a dat la învăţătura cărţii şi la toată înţelepciunea cea retoricească şi a filozofilor.

Fiind copilul Ioan de 12 ani, s-a arătat isteţ la minte, mai mult decît toţi vîrstnicii săi, încît chiar şi dascălii se minunau de isteţimea lui şi de înţelegerea lui cea desăvîrşită, fiind tînăr de vîrstă. Şi nu numai la cea din afară, ci şi la cea duhovnicească filozofie se arăta ales ucenic.

Căci lucrînd întru dînsul Sfîntul Duh, era blînd, fără răutate şi smerit, iar cînd îi prisosea vreme de la învăţătură, se îndeletnicea, nu cu jucării copilăreşti, precum este obiceiul tinerilor, ci întru citirea cărţilor celor de Dumnezeu insuflate. Apoi, la bisericile lui Dumnezeu cu sîrguinţă alerga la rugăciune, pentru că inima lui se înfierbînta cu văpaia dumnezeieştii dragoste, şi în cugetul lui se aprindea foc.

Aşa sîrguindu-se el spre dumnezeiasca slujbă, s-a întîmplat de a intrat un monah în casa în care fericitul Ioan învăţa şi pe care văzîndu-l copilul l-a întrebat, zicînd: „De unde eşti, părinte, şi unde mergi?”. Iar monahul i-a răspuns: „Din Mînăstirea Neadormiţilor sînt şi merg la Ierusalim, ca să mă închin Sfintelor Locuri”. Mînăstirea aceea a Neadormiţilor, Achimiţilor, era în Bitinia, în partea Răsăritului, care este în Asia Mică, zidită de fericitul Marcel. Şi aprinzîndu-se Ioan cu duhul, a început a-l întreba despre viaţa monahicească, de rugăciune şi de post, de cîntarea cea neadormită, cum şi de alte nevoinţe şi osteneli, care cuvinte îi păreau lui Ioan mai dulci decît mierea.

Monahul văzînd pe copil cinstit şi înţelept, i-a spus cu de-amă-nuntul obiceiurile şi rînduielile mînăstirii sale, iar Ioan ascultînd cu luare-aminte povestirile monahului, i-a zis: „Părinte, te vei întoarce iarăşi în mînăstirea ta sau vei rămîne la Ierusalim?” Monahul i-a răspuns: „Am poruncă de la egumenul meu să mă întorc; deci de va voi Domnul, închinîndu-mă la Sfintele Locuri, mă voi întoarce”. Atunci Ioan apucînd de mîna dreaptă pe monah, i-a zis: „Părinte, un cuvînt duhovnicesc am să-ţi spun”. Şi ducîndu-l la un loc deosebit, i-a zis:

„Ascultă-mă, părinte, mă rog ţie, ca milostiv să fii mie, căci am mare trebuinţă să scap de lumea asta mult tulburătoare şi să slujesc lui Hristos; dar părinţii mei gîndesc de mine altfel, pentru că mă iubesc mai mult decît pe fraţii cei mai mari; ei se îngrijesc de mine pentru o dregătorie mare şi vor să mă căsătoresc, iar eu ascultînd de multe ori cuvîntul lui Dumnezeu în biserică şi citind singur cărţile, am înţeles că toate cele ale lumii sînt deşarte, afară de una care este de folos, ca adică lepădîndu-mă de lume, să slujesc lui Hristos în chipul cel monahicesc; deci, te jur pe Dumnezeu cel ce voieşte mîntuirea noastră, ca, întorcîndu-te, să mă iei de aici şi să mă duci în mînăstirea ta”.

Auzind acestea monahul şi cunoscînd într-însul chemarea dumnezeiască, a făgăduit cu jurămînt, ca, întorcîndu-se, să-l ia; şi aşa s-au despărţit.

După ducerea monahului aceluia la Ierusalim, fericitul Ioan dorind să fie următor vieţii evangheliceşti, a rugat pe părinţii săi a-i scrie o Evanghelie, din care să poată învăţa cuvintele lui Hristos şi a face lucruri plăcute Lui. Părinţii, văzînd asemenea dumnezeiască osîrdie a fiului lor spre Sfînta Scriptură, se bucurau foarte, şi îndată au găsit un bun scriitor, ca să scrie frumos o Evanghelie; apoi au ferecat-o cu aur şi au împodobit-o cu pietre scumpe, ca nu numai dulceaţa cuvintelor lui Hristos, scrise înăuntru, să atragă pe fiul lor cu osîrdie la citire, dar şi podoaba cărţii din afară. Şi aşa pregătindu-i Evanghelia, i-au dat-o, iar el luînd-o, cu dragoste o citea cu luare-aminte şi se îndulcea cu inima de cuvintele lui Hristos şi din zi în zi se aprindea de mai mare dragoste de Dumnezeu, aşteptînd cu osîrdie pe monahul acela de la Ierusalim, căruia îi descoperise taina inimii sale.

Trecînd multe zile, a venit monahul cel aşteptat şi văzîndu-l Ioan, s-a bucurat foarte. Şi i-a zis monahul: „Iată, fiule, m-am întors pe la tine, precum am făgăduit, ca să te iau la mînăstire, de vei voi”. Fericitul Ioan a răspuns: „Mulţumesc lui Dumnezeu că te-ai întors sănătos şi m-a învrednicit a te vedea iarăşi pe sfinţia ta; deci, iată eu sînt gata de drum, dar ce să facem dacă nu vor voi părinţii mei să mă lase, pentru că ştiu pe maică-mea jalnică şi cînd va auzi că voiesc să mă duc de la dînşii, va umplea pămîntul cu lacrimi şi mă va opri cu sila şi astfel îmi va curma dorinţa mea.

Deci, mă rog ţie, părinte, să ieşim de aici în taină, ca să nu ştie nimeni din cunoscuţii mei despre plecarea mea şi să nu-mi priceapă drumul”. Monahul a zis: „Să facem aşa cum voieşti, fiule, ca să împlinească Dumnezeu dorinţa inimii tale”. Şi aşa s-au dus spre malul mării, la limanul corăbiilor şi, găsind o corabie, au rugat pe cîrmacii ei să-i ducă la locaşul Neadormiţilor; iar cîrmaciul cerea de la dînşii aur mult pentru chirie, căci zicea: „Eu aştept pînă ce-mi va umple cineva corabia cu multă marfă, ca de acolo să-mi iau obişnuita chirie”. Ioan l-a întrebat: „Cîtă chirie iei pentru corabia ta încărcată?” Cîrmaciul răspunse: „O sută de galbeni iau!” Ioan i-a zis: „Frate, să aştepţi trei zile şi eu voi închiria corabia ta”.

Apoi, sfătuindu-se cu dînsul, s-a dus. Iar Ioan a zis către monah deosebit: „Chiria corăbiei este mare, iar mie a mă duce de la părinţi şi a nu fi ştiut de dînşii, îmi este mult mai bine; deci, voi merge la părinţi şi voi ruga să-mi dea aur, ca pentru o trebuinţă oarecare”. Monahul i-a răspuns: „Mergi, fiule, şi Domnul să-ţi îndrepteze capul tău cel bun după voia Sa”.

Deci, mergînd Ioan în casa sa, a zis către mama sa: „Doamnă, maica mea, un dar voiesc să cer acum de la voi, dar nu îndrăznesc”. Maică-sa i-a răspuns: „Cere, fiul meu, tot ce doreşti”. Ioan a zis: „Toţi vîrstnicii mei care învaţă cu mine nu odată sau de două ori, ci de multe ori m-au chemat cu dînşii la masă, iar eu niciodată nu i-am chemat la mine şi nu le-am răsplătit cinste pentru cinste; de aceea, mă ruşinez foarte mult şi nu mai pot de acum nici la şcoală să mă duc; deci mă rog vouă să-mi daţi atîţia bani cît să ajungă pentru facerea ospăţului prietenilor mei”. Maică-sa i-a răspuns: „Aşteaptă, fiule, pînă dimineaţă şi voi spune tatălui tău ca să-ţi dea cele de trebuinţă”.

Deci a spus bărbatului său toate cuvintele lui Ioan, iar el iubind foarte mult pe fiul său, i-a dat 100 de galbeni. Aceasta s-a făcut cu rînduiala lui Dumnezeu, ca scopul cel bun al sfîntului copil să fie întru săvîrşire. Drept aceea, tatăl dînd aurul fiului, a pus lîngă dînsul o slugă credincioasă, poruncindu-i, ca dinadinsul să ia aminte, ca să nu risipească ca un copil pe lucruri netrebuincioase aurul ce i s-a dat. Ioan luînd cei 100 de galbeni şi pe slugă, s-a bucurat şi s-a dus cu dînsul la ţărm, zicînd: „Să căutăm peşte bun să cumpărăm”. Şi apropiindu-se de corabie, a trimis pe slugă la şcoală, zicînd : „Du-te să vezi, dacă s-au adunat copiii şi să te întorci iarăşi la mine.

Ducîndu-se sluga, Ioan a intrat în corabie cu monahul şi dînd chiria, a pornit de la ţărm. Ioan a luat cu el şi Evanghelia pe care i-o făcuseră părinţii, şi citind-o, se mîngîia. Întorcîndu-se sluga de la şcoală, căuta pe Ioan la mal şi nu l-a găsit; apoi, socotind că era acasă, s-a dus la părinţii săi, care întrebau de Ioan şi îndată au început a-l căuta pretutindeni multe zile, nu numai în Constantinopol, dar şi în locurile de prin jur, însă nu l-au găsit nicăieri; deci, s-a făcut plîngere şi tînguire mare în casa lui Eutropiu, pentru Ioan, iubitul lor fiu.

Mergînd Ioan pe mare, Dumnezeu i-a sporit calea, pentru că a scos vînturi din vistieriile Sale şi le-a poruncit să sufle spre ajutorul corăbiei, apoi degrabă a sosit la sfîntul locaş al Neadormiţilor; în care intrînd, a spus monahul acela egumenului şi fraţilor toate cele despre tînărul Ioan, strălucirea şi bunul neam al părinţilor lui, dragostea lor către dînsul, boieria cea mare şi nunta ce se aştepta, spunînd apoi cu cîtă credinţă şi osîrdie caută să se îmbrace în chipul monahicesc şi să slujească Domnului.

Egumenul văzînd pe băiat foarte tînăr, i-a zis lui: „Fiule, nu vei putea suferi ostenelile şi postirile monahiceşti, căci eşti încă tînăr, şi la noi este obiceiul, ca să nu călugărim îndată pe cel ce vine, ci mai întîi să-l ispitim multă vreme, de cumva nu se află leneş şi răzvrătit; deci, de vei voi ca să fii monah la noi, se cade ţie ca mai întîi fără chipul monahicesc să fii aici destulă vreme, să priveşti la viaţa noastră şi să te ispiteşti pe tine însuţi de vei putea un jug ca acesta să-l porţi sau nu. Iar fericitul Ioan a căzut la picioarele egumenului cu multe lacrimi, zicîndu-i: „Rogu-mă ţie părinte, ca astăzi să mă călugăreşti pe mine, să nu cauţi la tinereţele mele, ci la osîrdnica mea dorire; căci cu toată inima doresc să mă îmbrac în chipul cel îngeresc al vostru. Deci, nu trece rugăciunea mea, ci pentru Preasfînta cea de o fiinţă şi de viaţă făcătoarea Treime, primeşte-mă şi mă numără în ceata monahilor”. Egumenul văzînd o dorire ca aceasta a lui şi lacrimile, şi înainte văzînd darul Sfîntului Duh ce avea într-însul, îndată l-a primit şi l-a tuns, poruncindu-i a petrece în mînăstireştile ascultări şi a se povăţui de iscusiţi bătrîni.

Cîştigîndu-şi dorirea, toate cele poruncite lui cu sîrguinţă şi cu smerenie le făcea, şi îndreptîndu-se întru nevoinţele monahiceşti din zi în zi şi din putere în putere sporea; apoi, în scurtă vreme atît de mult a sporit în faptele bune, încît a întrecut şi pe ceilalţi monahi, călugăriţi mai dinainte, şi tuturor s-a făcut chip de neîncetată rugăciune către Dumnezeu, de ascultare fără cîrtire, de postirea cu răbdare şi fără măsură; pentru că adeseori se ţinea numai cu împărtăşirea preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor lui Hristos Taine, iar altceva nimic mai mult nu gusta în multe zile, încît şi egumenul se minuna şi zicea către dînsul: „Fiule, fiind tînăr, pentru ce ţi-ai luat asupră-ţi osteneli ca acestea? Fereşte-te ca nu slăbind cu trupul din postul cel fără de măsură şi vătămîndu-ţi sănătatea ta, nelesnicios să te faci spre nevoinţele viitoare şi spre slujba măririi lui Hristos”. Iar el, cu obişnuita smerenie închinîndu-se, răspundea: „Iartă-mă, sfinte părinte, pe mine netrebnicul rob şi te roagă pentru mine leneşul, ca să-mi dea Domnul să încep nevoinţa şi să-mi întărească neputinţa mea”.

Astfel nevoindu-se fericitul Ioan şase ani, în locaşul acela, s-a sculat asupra lui vrăjmaşul diavol, urîtorul binelui, vrînd să-l slăbească întru nevoinţe, să întindă curse picioarelor lui, şi să-l împiedice dintr-o alergare bună ca aceea, în calea poruncilor Domnului; drept aceea, i s-a făcut dor de părinţii săi, încît de jale i se cuprinse inima, aducîndu-şi aminte de dragostea cea mare a tatălui şi a maicii, pe care o aveau către dînsul, şi-i zicea gîndul: „Ce fac acum părinţii tăi fără tine? Cît de mult necaz, întristare şi plîngere au pentru tine, căci te-ai dus neştiut de ei? Tatăl plînge, maica se tînguieşte, fraţii se întristează, rudeniile şi vecinii doresc de tine şi toată casa tatălui tău este în mîhnire pentru tine”.

Încă îi aducea aminte vicleanul de bogăţia şi slava părinţilor, de cinstea fraţilor lui şi de diferite feluri de deşertăciuni lumeşti îi aducea lui aminte; ziua şi noaptea neîncetat îl tulbura cu gînduri ca acestea, încît acum slăbise cu trupul şi abia era viu; pe de o parte, pentru înfrînarea cea mare şi nevoinţele monahiceşti, iar pe de alta, pentru tulburarea gîndurilor, se uscase ca un vas de lut virtutea lui şi trupul lui era ca o trestie de vînt clătinîndu-se.

Egumenul, văzîndu-l slăbind, i-a zis: „Au nu ţi-am spus eu ţie, fiule, că Dumnezeu nu cere de la robii Săi osteneală fără măsură, ci voieşte ca fiecare după puterea sa să-i slujească Lui întru slava numelui Său celui sfînt? Iar tu, fiule, nu m-ai ascultat şi iată acum ai slăbit postind fără măsură şi ridicînd sarcină mai mare decît puterea ta”. Răspuns-a Ioan: „Nu postul m-a uscat părinte, nici nevoinţa m-a slăbit pe mine, ci gîndurile cele aduse de la vicleanul, prin care mă tulbură de multă vreme ziua şi noaptea”.

Apoi a mărturisit egumenului toate gîndurile sale despre părinţi şi despre casă. Iar egumenul a zis lui: „Au nu ţi-am spus, fiule, de la început, că nevoinţele monahiceşti sînt mari, ostenelile multe şi ispitele vrăjmaşului nespuse?” Acestea zicîndu-le egumenul, a lăcrimat şi a plîns destul pentru Ioan. Iar Dumnezeu Cel ce toate le rînduieşte spre folos prin oarecare tăinuită încredinţare, a pus gînd în inima egumenului ca să nu oprească pe Ioan a merge la părinţi, pentru că avea să facă minunate întru dînsul voile Sale; deci, egumenul a binecuvîntat pe Ioan ca să meargă unde va voi şi l-a învăţat să se ferească cu dinadinsul de cursele vrăjmaşului, ca să fie calea lui fără prihană. Iar Ioan a zis: „Deşi la părinţii mei mă voi duce, însă şi acolo cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile voastre voi sfărîma capul vrăjmaşului meu şi neputincios îl voi arăta pe el”.

Deci, a mers în chilia sa, ca să se pregătească de drum; şi nu alta era pregătirea lui fără numai rugăciunile, lacrimile, suspinurile, plecările genunchilor, ca să nu-l dea Domnul spre bucuria vrăjmaşului, ci singur să-i îndrepte calea după voia Sa cea bună şi desăvîrşită, precum ştie şi precum voieşte.

A doua zi, venind la egumen, îl ruga pe el căzîndu-i la picioare, ca să nu se mînie asupră-i pentru ieşirea lui din mînăstire, ci să-i dea împreună cu binecuvîntarea cea părintească şi sfintele sale rugăciuni în călătorie. Atunci egumenul a adunat pe toţi fraţii la sine şi le-a spus că Ioan voieşte să se ducă de la dînşii; deci le-a poruncit să se roage pentru dînsul. Iar Ioan a zis către fraţi: „Ştiu că diavolul voieşte să mă scoată din locul acesta sfînt, pentru vederea părinţilor mei, însă nădăjduiesc spre Dumnezeu şi spre sfintele voastre rugăciuni, că şi pe părinţi voi vedea şi peste diavolul voi trece cu picioarele mele, iar înşelăciunea lui o voi călca”.

Mergînd toţi în biserică, au făcut rugăciune cu lacrimi pentru Ioan. Egumenul binecuvîntîndu-l, a zis: „Mergi, fiule, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh şi ai cu tine pe Domnul nostru Iisus Hristos, împreună călătorind şi îndreptîndu-ţi calea după a Sa voie”. La fel şi toţi părinţii ridicîndu-şi mîinile lor, l-au binecuvîntat şi pe toţi sărutîndu-i, le-a zis: „Mîntuiţi-vă, părinţilor şi fraţilor, mîntuieşte-te şi tu însoţire binecuvîntată, mîntuiţi-vă bunilor nevoitori, cei ce cu dragoste m-aţi primit întru însoţirea voastră, de care acum mă lipsesc, nevrednic fiind să vieţuiesc cu nişte oameni ca aceştia plăcuţi ai lui Dumnezeu”. Deci, acestea zicîndu-le, a ieşit din mînăstire şi a mers în calea sa.

Ducîndu-se depărtare de o stadie, s-a uitat înapoi şi văzînd mînăstirea, a plîns cu amar. Apoi, căzînd în genunchi, se ruga lui Dumnezeu, tînguindu-se şi udînd pămîntul cu lacrimile. Şi după rugăciunea cea multă sculîndu-se, iarăşi s-a dus, încredinţîndu-se pe sine lui Dumnezeu, spre a Lui purtare de grijă şi apărare. Iar în cale i s-a întîmplat a vedea un om sărac, îmbrăcat în zdrenţe, către care Sfîntul Ioan a zis: „Te văd frate, că ai haină veche şi foarte ruptă; deci mă rog ţie ca să mi-o dai mie, iar tu să iei pe a mea, căci este mai bună”. Săracul s-a bucurat de aceasta şi îndată dezbrăcîndu-şi haina cea ruptă, a dat-o lui Ioan, iar Ioan i-a dat în locul ei haina sa cea bună.

Apropiindu-se fericitul Ioan de Constantinopol, a văzut casa părinţilor săi şi s-a aruncat cu faţa la pămînt, rugîndu-se şi zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă lăsa pe mine”. Atunci era seară şi a aşteptat fericitul Ioan la acel loc, pînă ce s-a făcut noapte. La miezul nopţii, venind înaintea porţii părinţilor săi, iarăşi s-a aruncat la pămînt, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, iată casa părinţilor mei, pe care am dorit s-o văd, dar să nu pierd pentru dînsa din darul Tău, mă rog Ţie, Stăpîne: trimite-mi de sus ajutor şi putere, ca să biruiesc pe diavolul şi să nu mă laşi biruit şi ispitit de el, ci să faci ca în acest loc să-mi sfîrşesc bine viaţa mea”. Astfel rugîndu-se, a petrecut pînă la ziuă.

Apoi, făcîndu-se ziuă, s-au deschis porţile şi a ieşit vătaful casei, care era mai mare peste ceilalţi slujitori, şi văzînd pe sărac îmbrăcat în zdrenţe, i-a zis lui: „Cine eşti tu şi de unde vii? Pentru ce ai îndrăznit a veni aici? Să te duci de aici degrabă, că iată stăpînii mei vor să iasă”. Fericitul Ioan a zis către dînsul cu smerenie: „Iată, precum mă vezi, sînt om sărac, neavînd unde să-mi plec capul; deci mă rog ţie, stăpînul meu, milostiv să-mi fii şi să nu mă goneşti de aici, ci să mă laşi în gunoiul acesta, pentru că eu nu voi face nici un rău nimănui; iar tu vei cîştiga de la Dumnezeu milă, de mă vei milui şi nu mă vei împiedica să rămîn aici”. Atunci, sluga milostivindu-se spre dînsul, l-a lăsat acolo. După puţină vreme, au ieşit părinţii lui din casă, mergînd la palatul împărătesc; văzîndu-i pe ei fericitul, cu totul s-a umplut de lacrimi şi a zis în sine: „Iată, cu voia lui Dumnezeu văd pe părinţii mei, dar nu te vei bucura diavole, pentru că, cu darul Domnului meu, întru nimic socotesc săgeţile tale cele înfocate asupra mea”.

Apoi, suspinînd, iarăşi a zis către Dumnezeu: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă lăsa pînă în sfîrşit”. Şi a petrecut acolo într-un unghi ce era lîngă porţi, zăcînd în gunoi, ca Lazăr şi ca Iov. Iar tatăl său, văzînd pe nevoiaşul sărac zăcînd lîngă porţi, a început a-i trimite din masa sa bucate, zicînd: „Mare este răbdarea săracului acesta, că rabdă gerul şi zăduful, frigul şi ploaia, fără acoperămînt; cu adevărat a unuia ca acesta este Împărăţia cerului. Şi puternic este Dumnezeu ca şi pe noi să ne mîntuiască prin el; deci, pentru aceea l-a trimis la noi, ca, făcîndu-i milă, singuri să ne învrednicim a fi miluiţi de Dumnezeu; şi cine ştie de nu într-o sărăcie ca aceasta petrece iubitul nostru fiu Ioan, despre care nu ştim unde se află? Deci, să facem săracului acestuia aceea ce am voi ca să facă cineva fiului nostru”.

Într-una din zile a ieşit maica lui afară din curte şi, văzînd pe Ioan săracul în zdrenţe întinate tăvălindu-se prin gunoi, s-a scîrbit de el foarte mult şi a zis către slugi: „Luaţi pe omul acesta urît, pentru că nu pot umbla, cît îl voi vedea pe aici”. Şi îndată, luîndu-l slugile, l-au dus într-alt loc, iar fericitul privea de departe spre poarta tatălui său. Odată, văzînd pe vătaful casei ieşind pe poartă, l-a chemat la sine şi i-a zis: „Rogu-mă ţie, stăpînul meu, precum din început ai făcut milă cu mine, aşa şi acum milostiveşte-te spre mine şi fă-mi o colibă mică, ca să nu mă vadă stăpîna voastră şi apoi să am şi puţin acoperămînt”.

Vătaful, ascultîndu-i rugămintea, i-a făcut degrab o colibă, nu mare, întru care petrecea sfîntul, rugîndu-se neîncetat. Şi în toate zilele tatăl lui îi trimitea hrană, pe care el cu mulţumire primind-o, o împărţea la alţi săraci, care veneau la dînsul, iar el în foame şi sete petrecea întotdeauna şi şi-a uscat trupul său de înfrînarea cea mare şi de atîta post, încît era cu putinţă a-i număra alcătuirea oaselor. Într-o răbdare ca aceasta a petrecut Cuviosul Ioan trei ani, nespunînd părinţilor săi cum că el este fiul lor.

După trei ani, prea bunul şi iubitorul de oameni, Domnul nostru Iisus Hristos, căutînd spre smerenia şi răbdarea robului Său şi vrînd să pună sfîrşit durerilor şi ostenelilor lui, i S-a arătat în vedenie, zicîndu-i: „Bucură-te, Ioane, cel ce te-ai asemănat iubitului Meu ucenic, Ioan feciorelnicul, că ai lăsat toate şi întru feciorie curată Mi-ai urmat Mie; iată acum s-a sfîrşit alergarea şi durerile tale cele multe, că după trei zile vei veni la Mine şi întru odihna cuvioşilor te vei sălăşlui”. Deşteptîndu-se Ioan din vedenie, a început cu plîngere a se ruga Domnului, zicînd: „Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne Dumnezeul meu, că pe mine nevrednicul vrei să mă învredniceşti odihnei drepţilor; dar mă rog Ţie Stăpîne, să-ţi aduci aminte şi de părinţii mei şi să-i miluieşti după mare mila Ta, iar păcatele lor să le cureţi, că Tu însuţi eşti bun şi milostiv”.

Astfel rugîndu-se, a chemat pe slujitorul cel mai înainte pomenit, pe vătaful casei părinţilor săi şi i-a zis: „Dintru început pînă într-acest ceas mi-ai fost milostiv; deci, rogu-mă ţie, stăpînul meu, ca să fii milostiv pînă în sfîrşit, căci un lucru poftesc de la tine, să mergi şi să spui stăpînei voastre astfel: „Săracul acela, pe care ai poruncit să-l gonim de la poartă, se roagă ţie prin mine, zicînd: „Să nu mă defăimezi pe mine, săracul, ci aducîndu-ţi aminte de Stăpînul Hristos, să binevoieşti a veni la mine, căci eu am ceva de trebuinţă să-ţi spun”.

Deci, mergînd sluga, a spus stăpînei sale cuvintele săracului. Iar ea a zis: „Au doară şi săracul are să vorbească cu mine? Eu nici a căuta spre dînsul nu pot, iar el voieşte să vorbească cu mine?”. Şi a spus bărbatului său despre aceasta, iar bărbatul i-a zis: „Mergi, femeie, să nu te scîrbeşti de săraci, pentru că pe aceştia i-a ales Dumnezeu”. Iar ea nu l-a ascultat şi nu voia să meargă. Deci, Cuviosul Ioan iarăşi a trimis, zicînd: „După trei zile eu mor, iar dacă tu nu voieşti să mă vezi şi să vorbeşti cu mine, multă jale vei avea”. Ea nici aşa nu voia să-l asculte pe sărac, însă se lupta cu gîndul, zicînd întru sine: „Ce voieşte săracul acela să-mi spună?”. După aceasta, abia s-a hotărît a merge la dînsul, auzind că i se apropiase moartea, vrînd să afle ceva nou de la el.

Deci, a ieşit din casă şi a poruncit slugilor să-l aducă înaintea sa, pentru că Cuviosul Ioan nu putea să meargă cu picioarele, căci era foarte bolnav; de aceea a fost adus înaintea maicii sale şi şi-a acoperit faţa ca să nu fie cunoscut de dînsa; apoi a început a grăi către dînsa astfel: „S-a sfîrşit slujirea ce-mi faceţi mie, Doamnă, şi s-a pregătit vouă răsplătire pentru milostenie, precum a zis Domnul în Evanghelie: De vreme ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai mei, Mie aţi făcut. Iar eu ca un sărac, neavînd nimic, voi să-ţi las o binecuvîntare, dar mai întîi te rog să-mi juri că vei face ceea ce îţi voi zice şi aşa vei lua binecuvîntarea”. Iar ea cu jurămînt a făgăduit că va face ceea ce va zice.

Atunci Cuviosul Ioan a zis: „Rogu-mă, ţie doamnă, ca după moartea mea să porunceşti să mă îngroape în acel loc unde este coliba mea, şi să nu mă acopere cu alte haine decît cu aceste zdrenţe în care sînt acum, pentru că sînt nevrednic de un loc mai cinstit şi de o îmbrăcăminte mai bună”.

Zicînd acestea, a scos din sîn Evanghelia şi i-a dat-o ei, zicînd: „Aceasta să-ţi fie ca mîngîiere în această viaţă, iar în veacul viitor să-ţi fie bună călătorie, cum şi bărbatului tău şi stăpînului meu”. Ea, luînd Evanghelia, o întorcea într-o parte şi într-alta, zicînd: „Aceasta este asemenea cu acea Evanghelie pe care bărbatul meu a ferecat-o cu aur pentru fiul nostru”. Deci, alergînd, a arătat-o bărbatului său, iar el cunoscînd-o, a zis: „Cu adevărat aceasta este pe care am dat-o iubitului nostru fiu. Să-l întrebi de unde o are şi dacă nu ştie de fiul nostru Ioan”.

Ducîndu-se amîndoi la dînsul, îl întrebară, zicînd: „Te jurăm cu Sfînta şi de viaţă făcătoare Treime, să ne spui de unde ai luat Evanghelia aceasta şi unde este fiul nostru Ioan?”. Iar de trei ori fericitul, cunoscînd că era în ceasul de pe urmă al ducerii sale din acestea de aici, apoi şi pentru acele jurăminte, a judecat că este cu dreptate să mărturisească taina cea ascunsă; şi suspinînd din adîncul inimii sale, a zis, lăcrimînd: „Eu sînt Ioan cel căutat de voi şi aceasta este Evanghelia aceea pe care mi-aţi dat-o, cînd voiam să mă duc de la voi; eu am fost pricinuitorul mîhnirii voastre, însă Evanghelia dată de voi m-a învăţat să iubesc mai mult pe Hristos, decît pe voi, părinţii mei, şi să iau asupră-mi jugul Lui cel bun”.

Auzind acestea, părinţii lui au privit cu dinadinsul trăsăturile feţei lui şi cunoscînd după semn, după glas şi după altele asemenea, că el era cu adevărat, au rămas fără de glas mult timp, ca şi cum ar fi fost muţi; după ce şi-au venit în simţiri, nu ştiau ce să facă mai întîi; să se veselească că l-au aflat, ori să se tînguiască de moartea lui.

Deci, cuprinzîndu-l şi îmbrăţişîndu-l, se căinau şi se tînguiau cumplit, zicînd: „O! mult dorite şi mult chinuite fiule! O! durere a inimii noastre! O! rană a născătorilor tăi! O! acule care ai pătruns astăzi în sufletele noastre! O! cît ai rănit inimile noastre, acum cînd te-am aflat, mai mult decît înainte, cînd ai fugit de la noi! Că atunci nădejdea întoarcerii tale ne da oarecare aşteptare, ce îndulcea amărăciunea întristării, iar acum ai luat de la noi şi această mîngîiere a nădejdii şi ai întors întru mîhnire acea puţină mîngîiere a noastră! Mai bine ar fi fost dacă te-ai fi săvîrşit în tăcere şi nu te-ai fi arătat că eşti viu; atunci n-ai fi făcut rana mai mare, nici patima mai usturătoare. O! aflare mai nenorocită decît pierzarea! O! faţă dorită, care ai mîhnit atît pe cei ce te-au dorit! Se cădea să te arăţi cînd ai venit, că aveam vreme să ne bucurăm şi să ne înveselim de întoarcerea ta, sau măcar să te fi săvîrşit aşa pe ascuns, să nu fii cunoscut; acum nu ştim ce să facem: aflarea ta să o prăznuim, ori de moartea ta să ne tînguim. O, nenorociţii de noi, cei mai ticăloşi decît toţi ticăloşii, noi îl aveam în mîinile noastre şi goneam pe acela pe care îl căutam prin toată lumea cu atîta sîrguinţă! O! înconjurare a stelelor! O! soare a tot văzătorule! Ce fel de lucru vezi astăzi? Cîte suspinuri, cîte bocete şi izvoare de lacrimi trebuiesc la o durere ca aceasta nemăsurată; ce piatră, ce fier, care altă fire va fi mai tare a suferi un rău ca acesta neasemuit?”

Acestea şi altele asemenea acestora ziceau părinţii lui Ioan, vreme de patru ceasuri, şi mai ales mamă-sa cea mîhnită şi îndurerată, care îşi aducea aminte de urîciunea şi defăimarea ce i-a făcut-o prin necunoştinţa lui – după cum s-a zis mai sus -, atunci se tînguia cu jale şi cu mîngîiere, smulgîndu-şi părul capului şi bătîndu-şi pieptul şi faţa. Iar cuviosul slăbind cîte puţin, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, fiind pe braţele lor bunul biruitor.

Atunci toată cetatea s-a umplut de mirare şi toţi îl plîngeau şi se înspăimîntau de atîta răbdare neîntrecută şi neurmată a pustnicului. Iar maică-sa, biruindu-se de dragoste, a uitat porunca cuviosului şi jurămîntul cu care se jurase lui, şi dezbrăcîndu-l de haina cea ruptă şi veche, l-a îmbrăcat în haine strălucite şi scumpe. Dar, o! minune şi dor fierbinte către Hristos, că chiar şi semnele pătimirilor şi luptelor le poftea sihastrul şi le avea mai iubite decît cele scumpe de la maică-sa; deci, îndată s-au cuprins mădularele ei de slăbănogire şi a rămas cu totul nemişcată. O! vedere străină şi prea înfricoşată. Tatăl cuviosului văzînd-o slăbănogită şi cu totul nemişcată, i-a adus aminte porunca copilului şi cum a luat de pe dînsul hainele cele strălucite şi l-a îmbrăcat iarăşi cu cele rupte, îndată s-a tămăduit maică-sa.

Astfel s-a arătat copilul înţelepţitor al părinţilor săi, arătînd Dumnezeu că nu numai copiii sînt datori a păzi poruncile părinţilor lor, dar şi ei pe ale copiilor lor, cînd cererile lor vor fi după Dumnezeu. Deci, s-a îngropat viteazul nevoitor chiar în coliba lui, după cum a poruncit, cunoscînd ei, că pe cele aşa smerite le primeşte strălucirea corturilor de sus.

Apoi au zidit şi o sfîntă biserică în locul colibei, pe mormîntul cuviosului, şi au înzestrat-o cu jumătate din averea lor, iar cealaltă au împărţit-o săracilor, ca să fie şi pomul asemenea rodului. Vieţuind ei bine şi cu viaţă îmbunătăţită, s-au dus în împărăţia cerului; şi acum se veselesc veşnic cu prea- cuviosul lor fiu şi cu toţi sfinţii. Apoi au fost şi ei îngropaţi în biserica cea zidită de dînşii pe mormîntul fiului lor.

Aşa a fost viaţa Sfîntului şi Cuviosului Ioan Colibaşul; astfel au fost nevoinţele şi răbdarea lui, care pentru Hristos le-a suferit; aceasta a fost lupta lui cu diavolul, pe care biruindu-l, a luat acum cununa biruinţei în cer, în Biserica celor ce prăznuiesc, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava, în veci. Amin.

Sfîntul mucenic Pansofie

Adaugat la ianuarie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 28, 2026

Acesta era din Alexandria şi avea ca tată pe Nil proconsulul, care era un mare dregător. Fiind isteţ din fire şi bogat, şi văzînd în casa părintească apucături bune, a sporit pînă la culmea învăţăturii atît a celei elineşti, cît şi a celei creştineşti. Iar după moartea tatălui său, împărţindu-şi bogăţia la cei săraci, s-a dus în pustiu, căutînd pe Domnul. Douăzeci şi şapte de ani a locuit în singurătate, înălţîndu-şi mintea de la cele de jos la cele de sus şi vorbind cu Dumnezeu. Pentru că nu se poate ascunde lumina sub obroc, a fost pîrît lui Augustalie, ighemonul Alexandriei, căruia i se încredinţase, de către Deciu, prigoana împotriva creştinilor. Deci, stînd înaintea lui, i-a înfruntat înşelăciunea credinţei şi i-a ruşinat trufia. Pentru aceasta a fost bătut cumplit, şi aşa a dobîndit cununa muceniciei.

Tot în această zi, pomenirea Cuvioşilor Părinţi Prohor şi Gavriil.

Cuvioşii Părinţi ucişi în Muntele Sinai

Adaugat la ianuarie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 27, 2026

Povestirea monahului Amonie despre uciderea cuvioşilor părinţi din Sinai şi Rait

Şezînd odată, zice Amonie, în smerita mea chilie, în părţile Alexandriei, în locul ce se numea Canov, mi-a venit în gînd să mă duc în părţile Palestinei, de vreme ce nu puteam suferi, văzînd în toate zilele necazurile ce se făceau creştinilor de către chinuitorii cei fărădelege, iar pe Sfîntul părintele nostru Petru, patriarhul, fugind şi ascunzîndu-se din loc în loc, neputînd cu îndrăznire să-şi păstorească turma sa cea cuvîntătoare; dar încă am dorit să văd şi Sfintele Locuri din Ierusalim şi să mă închin acolo unde a umblat Domnul nostru Iisus Hristos şi a săvîrşit tainele rînduielii Sale.

Deci, m-am dus acolo şi m-am bucurat de toate lucrurile Domnului şi am mulţumit iubitorului de oameni Dumnezeu că m-a învrednicit a mă închina Sfintelor Locuri, apoi m-am dus în pustie cu alţi monahi şi, Dumnezeu ajutîndu-mi, am venit în Muntele Sinai, în timp de 18 zile, şi m-am închinat acolo Sfintelor Locuri, unde am petrecut îndulcindu-mă de vederea şi de vorbele acelor părinţi cu chip îngeresc ai Sinaiului.

Pentru că în toate zilele umblam în chilia fiecăruia din ei pentru folos sufletesc, a căror rînduială a vieţii era într-acest chip: în toate zilele şedeau în chiliile lor, liniştindu-se, iar sîmbătă seara spre duminică se adunau toţi în biserică şi făceau împreună priveghere de noapte, iar dimineaţa, la Sfînta Liturghie, împărtăşindu-se cu Sfintele şi de viaţă făcătoare ale lui Hristos Taine, se adunau fiecare din ei iarăşi în chilia sa. Vederea lor era îngerească, pentru că se topiseră trupurile lor de înfrînarea cea mare şi de priveghere; căci vieţuiau ca nişte fără de trupuri, neavînd nimic din cele ce s-au obişnuit a aduce plăcere şi patimi, nici vin, nici untdelemn, nici pîine, ci puţine finice sau muguri de stejar, şi cu acelea îşi hrăneau trupul lor. Numai pentru străini se aflau pîini la locul cel rînduit.

Apoi, nu multe zile trecînd, deodată au năvălit asupra părinţilor acelora mulţime de barbari, care se numeau blemieni şi, murind mai marele lor, pe acei părinţi pe care i-au aflat în locurile de primprejur, i-au ucis cu nemilostivire; iar cîţi au fost aproape de vîrf, au simţit tulburarea şi au fugit departe împreună cu sfîntul părinte, egumenul locului, al cărui nume era Dula. Acela era cu adevărat om al lui Hristos, avînd multă răbdare şi blîndeţe, ca nimeni altul; pentru aceea unii l-au numit şi Moise. Şi au ucis barbarii aceia pe toţi sfinţii care au fost în Horeb, în Tefrovil şi în Chidar, iar celelalte locuri dimprejurul Muntelui Sinai le-au prădat; apoi, apropiindu-se şi de noi, puţin de nu ne-au pierdut, nefiind nimeni să-i oprească.

Dar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce întinde mînă de ajutor celor care Îl cheamă din toată inima, a poruncit să se aprindă o văpaie mare în sfîntul vîrf al muntelui, şi văzînd tot muntele plin de fum, şi focul suindu-se pînă la cer, ne-am cutremurat toţi, şi puţin de n-am pierit de frica celor ce se vedeau, apoi căzînd la pămînt, ne-am închinat Domnului şi ne-am rugat Lui, să treacă primejdia ce era asupra noastră.

Barbarii, văzînd focul, s-au înspăimîntat şi îndată au fugit, aruncîndu-şi armele şi lăsîndu-şi şi cămilele, pentru că n-au putut măcar un ceas să rabde înspăimîntătoarea vedere de foc. Noi văzînd acestea, am mulţumit şi am slăvit pe Dumnezeu, Care nu lasă pînă în sfîrşit pe cei care Îl cheamă.

Cînd m-am coborît din vîrf, am găsit pe fiecare în locul unde fusese înjunghiat, iar părinţii erau omorîţi în diferite feluri: 38 cu ucidere de sabie, avînd pe trupurile lor multe şi felurite răni, – al cărora chip de junghiere, cine poate să-l spună? – iar doi erau încă vii, anume Isaia şi Sava, răniţi foarte rău, încît abia suflau. Îndată am îngropat pe părinţii cei înjunghiaţi, cu mare plîngere; iar pentru cei vii am avut grijă. Pentru că cine ar fi fost atît de nemilostiv, care pentru atîţia şi astfel de părinţi să nu fi plîns cu amar, pe bărbaţii cei cuvioşi şi cu sfînta cuviinţă, aruncaţi la pămînt cu umilinţă? Dintre aceştia unul avea capul tăiat desăvîrşit, al altuia abia se ţinea de o parte, altul era tăiat în două, altuia îi erau tăiate mîinile şi picioarele, altul avea ochii scoşi şi altul era despicat în două de la cap pînă la picioare.

Dar cine poate să spună pe rînd cele ce am văzut, pipăind trupurile sfinţilor şi îngropîndu-le! Iar acei doi fraţi care erau abia vii, zăceau bolind, iar unul dintre dînşii, anume Isaia, sosind noaptea, a adormit în al doilea ceas. Sava a rămas încă viu, de a cărui sănătate era nădejde, pentru că nu era rănit de cumplite răni, şi mulţumea lui Dumnezeu de cele ce i se întîmplaseră; însă era cuprins de necaz, că nu s-a învrednicit să moară cu sfinţii părinţi, drept aceea striga cu jale: „Vai, mie, păcătosul, vai mie cel nenumărat în ceata sfinţilor părinţi, ucişi pentru Hristos! Vai mie netrebnicul, cel într-al 11-lea ceas lepădat, cel ce am văzut limanul mîntuitoarei împărăţii şi n-am intrat întru dînsa!”.

Apoi se ruga cu umilite cuvinte: „Dumnezeule, Atotţiitorule, Cel ce ai trimis pe Fiul Tău Cel Unul născut spre mîntuirea neamului omenesc; Unule, iubitorule de oameni, nu mă despărţi de cei mai înainte adormiţi sfinţi părinţi, şi cu mine să se împlinească numărul de 40 al robilor tăi. Aşa, Doamne, Iisuse Hristoase, binevoieşte întru aceasta, căci din pîntecele maicii mele Ţie Ţi-am urmat şi pe Tine unul Te-am iubit”. Astfel rugîndu-se, şi-a dat sufletul în mîinile Domnului, a patra zi după uciderea sfinţilor părinţi.

Şi încă avînd noi tînguire şi mîhnire în sufletele noastre, iar lacrimile fiind în ochii noştri, a venit un oarecare ismailitean şi ne-a spus că în cea mai dinăuntru pustie, ce se cheamă Rait, pustnicii ce o locuiesc, toţi sînt ucişi de barbari. Şi locul acela era departe de noi, cale mai mult de 20 de zile, şi care se află aproape de Marea Roşie, unde sînt 12 izvoare de apă, şi odinioară erau vreo 17 copaci de finic, precum se scrie în cărţile Numerilor, iar acum s-au înmulţit foarte.

Deci, l-am întrebat pe omul acela cum au fost ucişi părinţii şi care este numărul celor ucişi, dar n-a putut să ne spună, de vreme ce şi acela auzise de la alţii, cum că părinţii cei ce locuiau în Rait, toţi sînt ucişi de la mic pînă la mare. Trecînd nu multe ceasuri, iată că şi altul acelaşi lucru ne spuse. Iar după puţine zile a venit un monah din părinţii cei ce au fost acolo, vrînd ca să petreacă în Muntele Sinai, despre care ştiind părintele Dula, egumenul Muntelui Sinai, cu dinadinsul a început a-l întreba; vrînd să ştie cu încredinţare de cele ce s-au întîmplat acolo sfinţilor părinţi, şi în ce chip fugind acela, s-a mîntuit.

Despre aceea a început fratele a spune: „Eu, părinţilor, nu am vieţuit cu dînşii, decît aproape 20 de ani, iar alţii erau acolo de mulţi ani; unii erau de 40 de ani, alţii de 60 de ani, iar alţii aveau 70 de ani în acel loc.

Locul acela este neted şi prea potrivit, foarte larg, iar în lungime ca de 70 de stadii. Dinspre răsărit are un munte ca un zid, care s-a întins pînă la Marea Roşie, acolo mulţi sihaştri aveau locuinţă, după cuvîntul apostolului, rătăcind prin pustietăţi, prin munţi, prin peşteri, şi în prăpăstiile pămîntului. Aproape de munte era biserica lor, întru care în toate Duminicile se adunau bărbaţii cu adevărat creştini; şi, deşi erau pe pămînt dar cu sufletul şi cu viaţa erau asemenea îngerilor. Pentru că trupurile lor le-au trecut cu vederea, ca pe nişte lucruri străine, iar sufletele lor, nu numai cu o faptă bună, ci cu toate le-au împodobit, ale căror pătimiri, chinuri şi ispite, aduse asupra lor de diavoli, nu pot a le spune, iubiţilor, ca şi faptele bune ale tuturor. Însă ale unuia sau doi le voi spune spre folos şi destul va fi vouă, ca şi viaţa celorlalţi părinţi s-o înţelegeţi, auzind cele ce se vor grăi.

A fost unul dintre ei bătrîn, anume Moisi, care din tinereţe a iubit viaţa monahicească, fiind de neam din cetatea care era acolo aproape, ce se chema Faran; acela era mai înainte egumenul părinţilor celor ce locuiau acolo, iar anii vieţii în călugărie erau 73, petrecînd în muntele acela într-o peşteră, care nu era aproape de mănăstire; cu adevărat al doilea Ilie Tesviteanul, pentru că toate cele ce cerea de la Domnul le dădea lui.

Apoi, făcînd semne cu puterea lui Dumnezeu şi tămăduind toate bolile, pe tot poporul cel ce locuia în hotarele Faranului, ca şi pe ismailitenii părţilor acelora, pe toţi i-a făcut creştini; pentru că văzînd minunile şi tămăduirile ce se făceau de dînsul, au crezut întru Hristos şi veneau la Sfînta Biserică, primind Sfîntul Botez. După aceea, sfîntul părinte pe mulţi i-a scăpat de duhuri necurate, căci avea putere asupra diavolilor, cu darul lui Hristos.

Iar de cînd a început a se linişti acolo, n-a gustat pîine, dar pentru străini ţinea la dînsul puţină pîine, pe care i-o dădeau lui oamenii cei ce veneau din Egipt. Iar el singur avea ca hrană puţine finice şi apă. Ba încă şi îmbrăcăminte avea de finic şi iubea liniştea foarte mult, ca nimeni altul. Însă cu sîrguinţă şi cu blîndeţe primea pe cei ce veneau la dînsul pentru învăţătură.

Somnul lui era uşor şi scurt şi acela numai după cîntarea Utreniei, iar celelalte ceasuri ale nopţii le petrecea fără somn. Iar în sfintele cele 40 de zile cu nimeni nu vorbea pînă în Joia cea Mare. În toate cele 40 de zile îi erau destule spre hrană 20 de finice şi un pahar de apă, dintre care de multe ori îi prisosea, pînă la Sfintele Patimi – precum ucenicul lui ne-a spus nouă.

Deci, odinioară, în sfintele 40 de zile, un om anume Vedian, începător al neamului arabilor, a fost dus la dînsul pentru tămăduire, fiind cuprins de duhul cel necurat. Apropiindu-se de chilia stareţului ca la o stadie, l-a aruncat pe el vicleanul duh şi a început a striga: „O! la cine mă duceţi, pentru că eu nici măcar un ceas n-am putut ca să împiedic şi să ispitesc pe înşelătorul acela?”. Acestea zicîndu-le, a ieşit din el şi îndată s-a tămăduit omul şi a crezut în Hristos, cu mulţi alţii, şi s-a învrednicit Sfîntului Botez mai pe urmă. Apoi multe altele era de trebuinţă ca să vă spun vouă pentru acel cuvios, dar vremea neajungînd, este nevoie a tăcea, căci s-a sfîrşit, fiind înjunghiat de barbarii cei ce năvăliseră.

La acest minunat şi fericit părinte a fost un ucenic de un nume cu el, – pentru că se chema Moise – din părţile Tebaidei, care a sihăstrit cu dînsul 46 de ani, neschimbînd nimic din rînduiala părintelui său, şi a fost pildă celorlalţi monahi tineri, cu care şi eu la început am vieţuit; iar pentru cea fără măsură a lui înfrînare m-am despărţit de dînsul; şi acesta a fost ucis cu ceilalţi sfinţi părinţi. Ar fi fost aşijderea de folos a pomeni şi faptele celorlalţi părinţi; însă pentru scurtimea vremii pe toate lăsîndu-le, numai de un cuvios încă voi pomeni.

Era între dînşii un părinte anume Iosif, de neam analitean; acela petrecea departe de la mare ca de două stadii, zidindu-şi locaş cu mîinile sale, fiind bărbat sfînt cu adevărat, cu toate faptele bune împodobit; iar acolo era de 30 de ani. Ucenicul lui nu era petrecător cu dînsul, ci aproape, într-o altă chilie.

La acest Cuvios Iosif oarecînd a venit un frate, ca să-l întrebe ceva, iar cînd a bătut în uşă şi nu i-a răspuns stareţul, a privit pe o ferestruică şi a văzut pe stareţ stînd în mijlocul chiliei, fiind ca o flacără de la cap pînă la picioare; deci, înfricoşîndu-se şi slăbind cu trupul, a fost ca un mort două ceasuri, şi deşteptîndu-se ca din somn, şedea lîngă uşa stareţului. Iar stareţul îndeletnicindu-se întru gîndirea la Dumnezeu, nu ştia ce se petrecea, şi, trecînd cinci ceasuri, iarăşi fratele acela a bătut şi deschizîndu-i stareţul, l-a adus înăuntru şi l-a întrebat: „Cînd ai venit, fiule?” Iar el răspunzînd, a zis către stareţ: „Sînt patru ceasuri şi mai mult de cînd am venit, dar ca să nu te supăr părinte, n-am bătut pînă acum”.

Deci a cunoscut fericitul stareţ cum că-l văzuse fratele şi nimic nu i-a zis lui; ci cîte l-a întrebat, i-a spus lui cele folositoare şi cu pace l-a liberat. După ducerea acelui frate, a lăsat minunatul stareţ chilia sa şi s-a făcut nevăzut, temîndu-se de slava omenească.

După cîteva zile, un ucenic al lui, anume Ghelasie, venind în chilia stareţului, nu l-a aflat şi mult l-a căutat rătăcind prin pustia aceea, însă nu l-a aflat nicăieri; apoi s-a întors în chilia stareţului, vărsînd multe lacrimi şi s-a sălăşluit într-însa, ca măcar chilia părintelui văzînd-o, să primească puţină mîngîiere sufletului său. Deci, a petrecut în chilia părintelui şase ani, iar după acei şase ani, într-una din zile, la nouă ceasuri, a bătut în uşă cineva şi, ieşind Ghelasie, a văzut pe părintele său stînd afară şi s-a mirat de această neaşteptată vedere; pentru că i se părea că vede un duh, însă cu bucurie a zis către dînsul: „Fă rugăciune, părinte!” Iar stareţul a făcut rugăciune şi l-a sărutat.

După aceea a zis către ucenic: „Bine ai făcut, fiule, spunîndu-mi despre rugăciune mai înainte, pentru că în multe feluri sînt cursele diavolului. Iar fratele a zis către dînsul: „Pentru ce ai voit părinte ca să te desparţi de părinţi şi pe mine, fiul tău, să mă laşi? Că iată în mîhnire şi în plîngere am fost pînă acum”. Dar stareţul i-a zis: „Pricina ducerii mele, fiule, numai Dumnezeu singur o ştie. Însă pînă acum nici din locul acesta nu m-am depărtat, nici pe tine nu te-am lăsat, nici a trecut vreo duminică în care să nu mă împărtăşesc cu părinţii în biserică, cu sfintele cele fără de moarte Taine ale lui Hristos, Dumnezeul nostru”.

Şi se mira fratele cel mai mult, cum umblînd printre ei, de nici unul nu se vedea. Şi i-a zis lui: „Dar acum părinte, cum ai venit la fiul tău?” Stareţul i-a răspuns: „Iată acum, fiule, a sosit vremea ducerii mele către Domnul şi am venit ca să mă îngropi”. Şi mult vorbind cu fratele despre cele folositoare, şi întărindu-l pe el, şi-a ridicat mîinile sale către cer şi a făcut pentru dînsul o rugăciune; şi aşa cu pace a adormit întru Domnul.

Apoi, îndată venind fratele, ne-a spus nouă, şi adunîndu-ne cu stîlpări, ramuri şi cu cîntări multe, l-am dus în biserică, avîndu-şi faţa luminată precum a fost de demult a proorocului Moise, şi l-am pus cu cei mai dinainte adormiţi sfinţi şi dumnezeieşti părinţi. Încă şi multe altele aveam să vă spun vouă, dar vă las, de vreme ce este vremea să spun cele despre bărbaţi, pentru că vă văd pe voi că doriţi a auzi cum au fost ucişi sfinţii părinţi de către dînşii.

Drept aceea, acei fericiţi părinţi au fost desăvîrşiţi, căci au vieţuit întru multă sărăcie şi necîştigare; apoi cu vitejie au răbdat pentru Domnul necazurile, totdeauna îndeletnicindu-se în rugăciune şi în dumnezeiască vedere. Şi eram noi acolo toţi locuitorii 43. Şi iată veniră doi oameni spunîndu-ne cum că din cealaltă parte de mare, dinspre Etiopia, au venit mulţime de barbari cu corăbiile, care prinzîndu-ne pe noi care treceam cu caicul (barca), ne-au oprit, zicîndu-ne: „Să ne duceţi la cetate, căci nu vă vom ucide pe voi”.

Iar noi chiar nevrînd, am făgăduit, dar căutam vreme cînd va sufla austrul, ca să plecăm. Însă Dumnezeu ajutîndu-ne, noi doi am scăpat noaptea cu caiacul din mîinile lor. Şi vă spunem vouă aceasta, ca să vă păziţi o vreme, ca nu cumva barbarii aceia umblînd pe lîngă locul acesta, să vă nimerească şi să vă ucidă, căci sînt 300 la număr. Noi auzind acestea, ne păzeam, punînd străji pe lîngă mare, că dacă vor vedea corabia venind, să ne spună. Apoi, făcînd priveghere toată noaptea, ne rugam lui Dumnezeu ca să rînduiască cele de folos pentru sufletele noastre. În ceasul întîi al nopţii s-a văzut corabia cu pînza ridicată venind spre noi. Dar mirenii cîţi se aflau împrejurul locului aceluia, ce se numea Faran, s-au pregătit de război, apărîndu-şi femeile şi copiii, adunîndu-se toţi bărbaţii, 200 la număr, afară de femei şi de copii; iar noi am alergat la biserica noastră, care era îngrădită cu ogradă.

Sosind corabia aceea la liman cu barbarii, povăţuindu-se de corăbieri, au petrecut noaptea sub poalele muntelui de apus, aproape de izvoare. Deci, făcîndu-se ziuă, îndată barbarii legînd pe corăbieri, i-au aruncat afară şi numai pe unul l-au lăsat în corabie, împreună cu un barbar, ca să nu se poată duce corăbierul acela cu corabia.

Apoi veniră la izvoare, unde îi întîmpinară bărbaţii cei de acolo, ieşind la război; de amîndouă părţile s-au aruncat săgeţi multe. Dar, barbarii fiind iscusiţi, au gonit pe bărbaţii cei de acolo şi au ucis dintr-înşii o sută patruzeci şi şapte la număr, iar ceilalţi din ei au fugit pe unde au putut; iar barbarii luînd femeile şi copiii îi ţineau la ei, nelegiuiţii.

După aceasta, ca nişte animale sălbatice, s-au repezit spre noi, către ograda mai sus zisă, nădăjduind ticăloşii că vor găsi la noi mult aur; şi înconjurînd zidurile cetăţii, strigau fără de rînduială şi cu glasuri de barbari ne înfricoşau. Iar noi fiind în cea mai de urmă primejdie şi necaz, nu ne pricepeam ce să facem, decît numai spre Dumnezeu strigam, tînguindu-ne.

Unii din noi răbdau acel necaz cu vitejie, alţii plîngeau şi rugîndu-se, mulţumeau lui Dumnezeu; şi unul pe altul mîngîindu-se, strigau cu toţi împreună: „Doamne miluieşte”. Şi stînd părintele nostru Pavel în mijlocul bisericii, a zis: „Acultaţi-mă părinţilor şi fraţilor, pe mine cel păcătos şi mai de pe urmă între voi toţi; ştiţi cu încredinţare toţi cum că pentru dragostea Domnului Iisus Hristos ne-am despărţit de lumea cea deşartă şi petrecem în această pustie şi ne-am învrednicit a purta jugul Lui cel bun, în foame şi în sete, umblînd în cea mai de pe urmă sărăcie; am defăimat toate cele pămînteşti şi deşarte, ca să ne învrednicim a fi părtaşi împărăţiei Lui cereşti, şi acum, afară de aceasta, nimic nu nădăjduim, chiar moartea de ni s-ar întîmpla nouă în ceasul acesta.

Drept aceea, de ar voi Stăpînul nostru, ca degrab să ne libereze din viaţa cea deşartă şi să ne aibă la El, apoi pentru ce să ne mîhnim şi să nu răbdăm? Oare nu mai mult ne vom bucura? Pentru aceasta sîntem datori a mulţumi şi a ne bucura şi nicidecum a ne împuţina cu sufletul. Pentru că ce este nouă mai frumos, sau ce este mai dulce decît aceasta, ca adică să vedem slava Domnului şi să privim la sfînta Lui faţă cea dumnezeiască? Aduceţi-vă aminte, fraţilor şi părinţii mei, cum întotdeauna am fericit şi am preamărit pe sfinţii mucenici, cei mai dinainte, şi unul altuia povesteam pătimirile lor, cum pentru numele lui Hristos au fost chinuiţi şi doream ca împreună cu dînşii să ne aflăm. Iată acum vremea a sosit, căci dorinţa noastră se îndeplineşte, adică să ne săturăm cu dînşii de aşteptarea noastră în veacul ce va să vie; drept aceea, nicidecum să nu vă împuţinaţi, nici să vă tulburaţi de necaz, nici să vă înfricoşaţi, ci cu nevoinţă să vă încingeţi cu putere şi moartea s-o răbdaţi cu vitejie; căci Dumnezeu ne va primi cu milostivire în Împărăţia Sa”.

Răspunzînd apoi cu toţii, au zis: „Precum ai grăit, cinstite părinte, aşa vom face, pentru că ce vom răsplăti Domnului pentru toate ce ne-a dat? Paharul mîntuirii vom lua şi numele Domnului vom chema. Apoi Sfîntul părintele nostru Pavel, întorcîndu-se spre răsărit şi ridicîndu-şi mîinile spre cer, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule Atotţiitorule, nădejdea şi ajutorul nostru, nu ne uita pe noi nevrednicii robii Tăi; ci adu-ţi aminte de sărăcia noastră şi de necazul nostru, căci s-au smerit sufletele noastre; întăreşte-ne pe noi în ceasul acesta, Doamne, în vremea primejdiei noastre, primeşte ca o jertfă bineprimită, întru miros de bună mireasmă, sufletele noastre ale tuturor, căci Ţie se cuvine slava şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

Apoi, toţi zicînd „Amin”, îndată s-a auzit un glas din Sfîntul Altar, noi toţi auzindu-l astfel: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi.

Atunci frică şi spaimă au căzut peste noi, de glasul acela, şi au slăbit inimile şi genunchii noştri; căci duhul este osîrduitor, precum a zis Domnul, iar trupul neputincios; dar numai feţele noastre le aveam privind spre cer, iar de viaţa aceasta ne deznădăjduisem.

Iar barbarii, neîmpotrivindu-li-se nimeni, nici oprindu-i, au adus lemne lungi şi cu acelea au sărit zidurile ogrăzii; apoi deschizînd uşa, au intrat ca nişte lupi sălbatici şi fiare neîmblînzite, avînd săbiile în mîinile lor şi prinzînd un bătrîn cinstit, căruia îi era numele Ieremia, care şedea lîngă uşile bisericii, au zis către dînsul: „Arată-ne pe mai marele vostru!”. Iar acela privind la ei, a văzut feţele lor negre ca şi armele din mîinile lor şi a zis către dînşii: „De ce mă îngroziţi, vrăjmaşi ai Hristosului meu? Nimic nu voi arăta vouă despre cele ce mă întrebaţi”. Acolo aproape era şi egumenul.

Barbarii s-au mirat de vitejia bărbatului, care nu s-a temut deloc, ci mai ales i-a ocărît; deci cu mînie legîndu-i mîinile şi picioarele, l-au dezbrăcat, iar cu săgeţile i-au săgetat tot trupul fericitului; şi astfel nevoindu-se cu vitejie asupra diavolului şi capul balaurului călcîndu-l, mai înainte decît toţi cu cunună mucenicească s-a încununat, făcîndu-se începătură şi chip de pătimire bătrînilor şi tinerilor.

Deci, auzind acestea sfinţitul părintele nostru Pavel, degrabă a ieşit la dînşii, strigînd: „Eu sînt cel pe care voi îl căutaţi”. Şi cu al său deget se arăta că însuşi el este, pe care aceia îl caută.

Viteazul rob al lui Hristos s-a dat pe sine barbarilor, neînfricoşîndu-se, nici luînd aminte la rănile şi chinurile ce erau să-i facă nelegiuiţii mai înainte de moarte. Şi-l întrebau, zicînd: „Spune nouă unde ai aurul tău ascuns?” Iar acela cu cuvînt blînd, precum grăia totdeauna, a zis către dînşii: „Să mă credeţi că nici un lucru pămîntesc n-am avut în toată viaţa mea, decît numai aceste haine vechi, pe care le vedeţi pe trupul meu”; şi le-a arătat pe acelea cu mîna, ţinînd îmbrăcămintea sa.

Iar ei cu săgeţile tot trupul lui l-au săgetat şi capul cu pietre i l-au zdrobit, zicîndu-i: „Adu-ne averile tale!” Dar după ce l-au chinuit mult şi n-au găsit nimic, îndată i-au tăiat capul în două cu sabia, încît atîrna de o parte şi de alta pe amîndoi umerii şi multe răni luînd pe trupul său, zăcea mort la picioarele părintelui celui mai înainte ucis, fiind al doilea purtător de biruinţă asupra diavolului. Iar eu, ticălosul, văzînd nemilostiva moarte şi sîngele sfinţilor vărsat şi cele dinăuntru aruncate pe pămînt, de frică căutam un loc în care să scap fugind.

Erau acolo, în partea stîngă a bisericii, puţine ramuri de finic şi, pe cînd barbarii zăboveau la Sfîntul părintele nostru Pavel, m-am ascuns sub ramurile acelea, gîndind astfel că cu adevărat una din două va fi mie: sau mă voi ascunde şi de moarte voi scăpa, sau şi pe mine aici găsindu-mă, mă vor ucide. Nelegiuiţii barbari lăsînd pe cei doi părinţi morţi, au intrat în biserică răcnind şi cu săbiile lor pe toţi părinţii i-au ucis, pe cei tineri şi pe cei bătrîni, cu nemilostivire dîndu-i la moarte”.

Acestea spunîndu-ne monahul acela cu suspinare, plîngea amar şi se tînguia foarte, încît şi pe noi, zice Amonie, ne-a pornit spre tînguire şi plîngere mare; apoi am plîns toţi, încît puteai să vezi lacrimile ca pîraiele ieşind din ochii noştri şi hainele noastre se udau de multa plîngere.

Apoi, acel minunat frate plîngînd, grăia: „Ce voi zice sau ce voi spune fraţilor de cele ce au văzut ochii mei, vrednici de multă tînguire?” Era acolo un părinte mare, cu numele Adam, care avea un ucenic tînăr, ca de 15 ani, anume Serghie, pe care îl crescuse din copilărie, şi din mică vîrstă îl învăţase viaţa monahicească şi l-a deprins la luptă şi la război împotriva diavolilor. Pe acesta văzîndu-l barbarii foarte frumos la faţă şi fiind încă tînăr, li s-a făcut milă de dînsul, şi nu l-au ucis, ci apucîndu-l de mînă l-au scos afară, vrînd ca să-l ia cu ei. Iar tînărul văzînd că nu este ucis cu fraţii şi cu părinţii, ci că are să fie împreună călător cu barbarii cei fără de lege, se tînguia cu amar; apoi, aprinzîndu-se cu duhul şi toată frica şi spaima de la sine lepădînd-o, bărbăteşte a alergat, şi, apucînd sabia de la un barbar, a lovit pe unul din ei peste umăr, ca măcar astfel să pornească spre mînie pe barbari şi să-l ucidă.

Deci, s-a făcut aceea, pentru că de mînie multă umplîndu-se barbarii, l-au tăiat bucăţi. Iar el, zîmbind, striga: „Binecuvîntat este Domnul care nu ne-a dat pe noi vii în mîinile oamenilor celor păcătoşi”. Aceasta zicînd, a adormit întru Domnul. Auzind eu aceasta, m-am rugat Preaînduratului şi Iubitorului de oameni Dumnezeu, ca să mă acopere de la faţa acelor fără de lege barbari şi să le orbească ochii, ca să nu mă vadă, ca măcar eu să îngrop trupurile sfinţilor.

Drept aceea, tăindu-se sfinţii, au umplut toată Sfînta Biserică de sînge, neînfricoşîndu-se, nici întristîndu-se deloc, ci mulţumeau lui Dumnezeu de cele ce s-au întîmplat, căci mintea o aveau îndreptată către Stăpînul lor, şi, bine vieţuind pe pămînt, s-au făcut biserică Sfîntului Duh, şi pe toate cele frumoase şi deşarte ale lumii acesteia lăsîndu-le, lui Dumnezeu au urmat, iar la sfîrşit, prin felurite munci, au murit pentru numele Lui.

Iar barbarii aceia, după uciderea părinţilor, au cercetat toată mînăstirea, socotind că vor afla acolo multă bogăţie, neştiind nelegiuiţii că sfinţii părinţi nimic pămîntesc n-au cîştigat, ci, în trup fiind, au vieţuit îngereşte. Iar acestea făcîndu-se, măcar că nici o picătură de sînge nu aveam în mine, însă cu totul ca un mort zăcînd, socoteam că şi ramurile acelea le vor scutura, căutînd co-moară; adeseori priveam de sub ramuri, cînd vor veni la mine şi aflîndu-mă să mă ucidă, ca şi pe ceilalţi. Deci moartea o aveam înaintea ochilor şi mă rugam lui Dumnezeu să mă mîntuiască, dacă îi este cu plăcere.

Venind spre ramuri barbarii, au trecut de acolo, întunecîndu-le Dumnezeu mintea şi ochii, lăsînd pe sfinţii părinţi zăcînd morţi; şi, negăsind nimic să ia, s-au întors la izvoare, vrînd să se ducă la mare, dar, ajungînd acolo, au găsit corabia sfărîmată, căci corăbierul pe care îl lăsaseră s-o păzească, fiind iubitor de Hristos, a tăiat funia corabiei, tăinuindu-se de barbarul care era cu dînsul; dar, fiind vînt, corabia s-a lovit de mal şi a pierit, iar corăbierul, ucigînd pe barbar, a fugit şi s-a ascuns în munţi. Barbarii pierzîndu-şi nădejdea, nu se pricepeau ce să facă şi cum să se întoarcă în pămîntul lor, iar de multă mînie, au tăiat cu sabia pe toţi robiţii pe care i-au avut cu dînşii, pe femei şi pe copii, iar după aceea au aprins foc şi au ars toţi finicii.

Zăbovind ei în acestea, au venit mulţime de bărbaţi din cetatea Faran, cu şase sute săgetători aleşi, pentru că auziseră de uciderea sfinţilor părinţi ce se făcuse în Rait. Barbarii, simţind venirea lor, s-au pregătit de luptă şi ducîndu-se spre mare, au făcut război, pe cînd răsărea soarele; apoi, slobozindu-se multe săgeţi din amîndouă părţile, cei ce erau din Faran, fiind mai mulţi, au biruit pe barbari şi au ucis pe mulţi din ei.

După aceea, barbarii nemaiavînd nădejde de scăpare, se împotriveau bărbăteşte pînă la al nouălea ceas – şi au ucis oameni din Faran optzeci şi patru, iar mulţi alţi erau răniţi. Barbarii toţi au căzut în acel loc, nefugind nicidecum de vrăjmaşi, nici depărtîndu-se din locul acela.

Făcîndu-se acestea, eu am luat puţină îndrăzneală şi am ieşit din locul unde eram ascuns şi, pipăind trupurile părinţilor ucişi, i-am aflat pe toţi morţi, afară de trei, pe Domn, pe Andrei şi pe Orion, dintre care Domn zăcea chinuindu-se cumplit, pentru că avea în coaste o rană îngrozitoare; iar Andrei, deşi avea multe răni, dar nu erau aşa de cumplite, căci mai pe urmă s-a găsit viu.

Orion nu avea nici o rană pe trup, pentru că barbarii l-au lovit cu sabia din partea dreaptă şi abia a ieşit prin haină pe partea stîngă, neatingîndu-se nicidecum de trupul lui; socotind barbarul că este mort l-a lăsat şi s-a repezit la alţii, iar el aruncîndu-se între alţii, zăcea ca un mort. Acesta, sculîndu-se, se ducea pe la trupurile sfinţilor, pipăindu-le şi plîngînd cu mine şi tînguindu-se de cele ce ni se întîmplaseră.

După aceasta, bărbaţii din Faran, lăsînd trupurile lîngă malul mării, spre mîncarea fiarelor şi păsărilor cerului – au adunat trupurile prietenilor lor, fiind multe; şi, făcînd plîngere şi tînguire mare, le-au îngropat sub poalele muntelui, unde erau izvoarele, şi s-au întors la noi. Apoi a venit şi boierul lor, Vedian, care s-a izbăvit de duhul cel necurat prin Cuviosul Moise, precum am zis mai înainte.

Cu acel boier intrînd în biserică, ne-am tînguit şi am plîns cu amar, bătîndu-ne piepturile noastre, căci vedeam aruncată la pămînt turma lui Hristos, ca oile cele răpite de fiare. Puteai să vezi pe cei bătrîni cu sfinţită cuviinţă, cu cărunteţe cinstite, iar pe cei tineri – avînd nişte chipuri îngereşti, pentru că străluceau feţele lor ca floarea de dimineaţă, arătînd semnele vieţii lor îmbunătăţite. Dar înfricoşate şi cumplite răni aveau robii lui Hristos şi mucenicii, pentru că unul avea rană de la umeri pînă la pîntece, iar altul zăcea la pămînt tăiat în două, unuia capul îi era tăiat, iar altuia ochii scoşi, unuia mîinile şi picioarele îi erau tăiate, iar altuia înfiptă suliţa în inimă; şi toţi aşa s-au sfîrşit, avînd diferite răni pe trupuri, care, fiind vii totdeauna au avut în minte omorîrea Domnului Iisus Hristos, ca astfel şi viaţa lui Iisus să se arate în trupurile lor; şi toată viaţa lor cheltuind-o cu bună plăcerea lui Dumnezeu, la sfîrşitul lor – prin chinuri s-au luminat şi în ceata sfinţilor mucenici s-au numărat.

Deci, am adunat la un loc trupurile lor cele sfinte, iar iubitorul de Hristos – boier Vedian – cu ceilalţi au adus de la Faran haine luminoase şi am îngropat pe sfinţi, în număr de treizeci şi nouă; şi toţi cei ce s-au întîmplat acolo, luînd ramuri şi stîlpări de finic, au mers la îngroparea sfinţilor cu psalmi şi cu cîntări, ducînd împreună cinstitele lor moaşte şi le-am pus în mormînt toate împreună, afară de Domn. Iar Domn, despre care am pomenit mai înainte, fiind roman de neam, era încă viu, dar sosind seara, a adormit şi acela întru Domnul; apoi, aducîndu-l, l-am pus aproape de sfinţii părinţi.

Aceşti sfinţi mucenici ai lui Hristos s-au sfîrşit în a patrusprezecea zi a lunii ianuarie, în ceasul al nouălea. Părinţii Andrei şi Orion au rămas acolo, avînd două gînduri, ca ori să rămînă în acel loc, ori să se ducă. Iar eu, neputînd suferi pustiirea acelui loc, cum şi tînguirile şi lacrimile ce se vărsau pentru părinţii cei înjunghiaţi – am venit la voi. Însă iubitorul de Hristos Vedian mă silea mult să petrec acolo, şi făgăduia că va veni adeseori la noi şi ne va aduce cele de trebuinţă. Dar n-am voit, pentru pricinile ce s-au spus înainte. Deci, rogu-mă vouă, părinţilor, ca şi cele ce s-au întîmplat aici, pe toate să mi le spuneţi, precum de la mine toate le-aţi auzit cu amănuntul.

Noi, zice Amonie, spunîndu-i cele ce au fost aici, ne-am minunat de judecăţile lui Dumnezeu, cum într-o zi au fost ucişi sfinţii părinţi, şi cum acelaşi număr s-a aflat şi acolo şi aici, şi iarăşi ne-am tînguit şi am plîns toţi împreună. Apoi, sculîndu-se Cuviosul părintele nostru Dula, a zis: „Cu adevărat iubiţii mei, ei ca nişte aleşi robi ai lui Hristos s-au învrednicit de bucuria şi de cămara cea cerească, după atîtea nevoinţe şi ispite, încununîndu-se cu cununa mucenicească – şi acum sînt în mare slavă şi cinste.

Iar noi, care am rămas, cu toate necazurile ce au fost, să ne îngrijim de noi şi să-i rugăm pe aceia să se roage Domnului pentru noi, ca şi noi să avem împărtăşire cu dînşii întru cerească împărăţie; şi acum să înălţăm lui Dumnezeu cîntări de mulţumire, căci ne-a apărat de mîinile barbarilor.” Deci, zicînd acestea, pe toţi ne-a ridicat cu mărime de suflet, iar necazul inimii noastre l-am prefăcut în bucurie şi sufletele noastre le-am mîngîiat cu cuvinte înţelepte.

Iar eu, păcătosul Amonie, m-am întors cu Dumnezeu în părţile Egiptului şi toate acestea le-am scris pe hîrtie. Dar în locul cel dintîi care se cheamă Canov, nu m-am dus deloc, ci am şezut aproape de Memfis, într-o chilie mică, în care petrecînd, adeseori îmi aduc aminte şi citesc chinurile şi nevoinţele cuvioşilor mucenici ai lui Hristos; cu care împreună şi nouă să ne dea Domnul ca să avem împărtăşire în Împărăţia Lui cea cerească, şi să ne îndulcim cu bunătăţile cele negrăite şi veşnice, cu toţi cei ce-L iubesc, căci Aceluia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Preasfîntul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Lui Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvioşii Părinţi ucişi în Sinai şi Rait

Adaugat la ianuarie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 27, 2026

A doua ucidere a cuvioşilor părinţi, care s-a făcut în Sinai şi în Rait, pe vremea fericitului Nil Pustnicul

După cea dintîi ucidere a cuvioşilor părinţi, trecînd ani mulţi, a fost la poalele Muntelui Sinai, în zilele Cuviosului Nil Pustnicul, iarăşi năvălirea barbarilor care locuiau în pustia ce se întindea de la Arabia, pînă în Egipt şi care se învecinează cu Marea Roşie şi cu Iordanul; iar locuinţa acelor barbari nu era în cetăţi şi case, ci în corturi şi în tabere; căci trecînd din loc în loc, acolo petreceau mai mult, unde găseau apă bună şi păşune pentru dobitoacele lor. Şi se hrăneau nu din lucru din mîini sau din neguţătorie, nici din lucrarea pămîntului, nici din vînarea fiarelor, ci mai ales din război; pentru că toate uneltele lor erau: sabie, arc şi suliţă şi toată sîrguinţa lor era ca să năvălească asupra satelor străine şi să facă războaie la drumuri.

Cuvioşii părinţi, care şi-au ales viaţă singuratică pentru Dumnezeu, locuiau în pustiul Sinai, trăind unii în peşteri şi în crăpăturile pietrelor, alţii zidindu-şi chilii mici în nişte locuri aproape de ape; iar alţii petreceau lîngă biserică, hrănindu-se cu verdeţuri crude, cu finice şi cu alte poame ce se află acolo; pentru că puţini dintr-înşii mîncau pîine, căci mare înfrînare şi postire aveau: unul mînca o dată pe zi, altul a doua sau a treia zi, iar altul în toată săptămîna numai o dată îşi întărea trupul neputincios cu hrană. Viaţa tuturor era asemenea cu a îngerilor, căci, defăimînd cele trupeşti ale lor, se îngrijeau pentru sufletele lor şi se sîrguiau să placă Domnului, căruia cu osîrdie îi slujeau, arzînd cu duhul şi mărindu-L ziua şi noaptea; pentru că rugăciunea şi cîntarea de psalmi erau în gurile lor neîncetat, iar în ziua duminicii toţi se adunau într-o biserică şi acolo făcînd rugăciuni de toată noaptea, se împărtăşeau cu dumnezeieştile Taine, apoi intrînd iarăşi în chiliile lor, se linişteau.

Atunci era între dînşii şi Cuviosul Nil, pustnicul, care mai întîi a fost eparh în Constantinopol, şi a avut, din cinstită însoţire, doi fii; apoi, sfătuindu-se cu a sa soţie, au lăsat lumea. Pe aceea au tuns-o în mînăstire de fecioare în rînduiala monahicească, împreună cu o fiică, iar el luînd pe celălalt fiu, Teodul, au mers în Muntele Sinai şi a fost singur văzător al primejdiei care s-a adus de barbari şi a scris mai pe urmă cum au fost ucişi sfinţii părinţi.

Petrecerea Cuviosului Nil era în munte şi avea obicei de a cerceta pe părinţii care locuiau acolo împrejur. Drept aceea, odată s-a pogorît din munte, de la locul său, cu fiul, şi au mers la părinţii care erau în locul numit la Sfîntul Rug, unde masa fiind pusă înainte seara, preotul acelui loc, fericitul Teodul, a zis către fraţi: „Cine ştie de ne vom mai aduna iarăşi înainte de moarte la această masă”. Aceasta o zicea văzînd mai înainte cu duhul ispita care avea să fie.

În ziua următoare, după cîntarea Utreniei, au năvălit barbarii deodată în sfîntul loc şi, precum cîinii cei turbaţi, au înconjurat locaşul; şi cu glasuri fără de rînduială umplînd văzduhul, înfricoşau pe cei ce erau înăuntru. Apoi s-au repezit la cămările în care era adunată puţină hrană pentru pustnici, căci poame uscate pentru iarnă erau acolo, spre întărirea mult ostenitelor trupuri ale robilor lui Dumnezeu; deci, acea hrană au răpit-o mai întîi barbarii, după aceea, au alergat la biserica, în care se adunaseră părinţii, şi, scoţîndu-i pe toţi de acolo, i-au dezbrăcat de rase şi spre ucidere i-au pus în rînd, după cum erau mai bătrîni de ani.

Întîi preotului sfîntului loc, fericitul Teodul, care a pus masa în seara dinainte, i-au poruncit să-şi plece grumajii spre tăiere. Doi barbari cu săbiile scoase, privind cu ochii mînioşi, stăteau împrejurul cuviosului. El plecîndu-se sub sabie, întru nimic n-a arătat că se teme, ci numai cu cuvinte blînde a zis: „Binecuvîntat este Domnul”. Deci lovind într-însul amîndoi barbarii, unul după altul, i-au făcut o rană de la spate pînă la fălci, iar alta de la umeri pînă la piept; şi astfel dumnezeiescul bărbat a căzut la pămînt. Apoi a apucat pe celălalt bătrîn, care locuia împreună cu prezbiterul, şi pe acela l-au ucis. Mai era acolo un copil care slujea prezbiterului; aceluia i-a poruncit să adune nişte seminţe vărsate pe pămînt, ca şi cum vrînd să-l cruţe pe el, ca pe un folositor de slujbă; iar acela plecîndu-se jos şi adunînd, un bărbat stînd dinapoi şi scoţînd sabia în taină, a lovit pe copil şi l-a ucis.

Atunci fiind ucişi şi alţi părinţi, unii din barbari au arătat cu mîna celorlalţi monahi ca să fugă, astfel voind Dumnezeu. Cei ce erau cu trupul mai tari şi puteau să fugă, au fugit prin văi, în muntele unde era cu greu barbarilor să se apropie.

Deci putînd şi fericitul Nil să scape cu cei ce fugeau, s-a izbăvit de moarte; iar Teodul, fiul său, a rămas în mîinile barbarilor, dar fiind foarte frumos la faţă, nu l-au ucis, ci l-au luat legat cu ei, vrînd să-l dea spre jertfă luceafărului pe care îl cinsteau în loc de Dumnezeu.

Pentru că ei nu ştiau pe unul Dumnezeu, Ziditorul tuturor, şi nici idolilor nu se închinau, nici pe vreunul din zeii păgîneşti nu-l cinsteau, numai luceafărului îi slujeau şi aceluia totdeauna îi aduceau ca jertfă lucrurile cele mai bune, iar mai ales pe tinerii cei frumoşi robiţi îi înjunghiau lui, mai înainte de răsăritul soarelui. Deci, pe fiul lui Nil l-au cruţat.

Ei au prădat şi alte locaşuri monahiceşti ce erau împrejur şi, pe mulţi sfinţi părinţi ucigîndu-i prin diferite locuri, s-au dus. Iar Nil pustnicul, pentru ducerea în robie a fiului şi pentru cumplita moarte a cuvioşilor părinţi, privind din înălţimea muntelui, se tînguia cu nemîngîiere şi zicea în plîngerea sa: „O! fericiţi şi de trei ori fericiţi părinţi, unde sînt acum ostenelile înfrînării voastre?

Unde este răbdarea cea din toate zilele a necazurilor? Oare aţi luat cununa nevoinţelor voastre celor multe? Oare acestea sînt răsplătirile vieţii monahiceşti celei lungi? Oare în deşert aţi făcut alergarea ce se afla înaintea voastră?

Oare cu adevărat este că pe bunătate să o moştenească necazul, căci, ucigîndu-vă pe voi, v-a lăsat fără de ajutor purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi n-a stat dreptatea împotriva ucigaşilor pentru nevinovăţia voastră, ci avea tărie mîna cea necurată asupra trupurilor celor sfinte? Pentru că se lăuda răutatea şi cu totul se înveselea, ca şi cum desăvîrşit ar fi biruit pe adevăr?

Cum nu şi-a aprins rugul văpaia sa cea de demult şi n-a ars pe cei fără de lege? Cum pămîntul nu şi-a deschis gura sa şi nu i-a înghiţit pe ei, precum altă dată pe Core cu toată adunarea lui? Cum au tăcut trîmbiţele, fulgerele şi tunetele cele înfricoşate, care au fost oarecînd asupra Sinaiului şi n-au îngrozit pe cei necuraţi?

Şi n-a grăbit izbîndirea celui Atotputernic, pentru că nici pe cei chinuiţi nu i-a izbăvit cu mîna Sa cea tare; ca astfel barbarii văzînd minunile, să cunoască puterea lui Dumnezeu cea nebiruită. Deci, sfinţii părinţi în rugul şi în muntele pe care s-a dat oarecînd legea, au căzut fără ajutor, ca nişte jertfe necuvîntătoare.

Unde era atunci puterea care a adunat în mare pe egipteni şi adîncul apei l-a făcut lor mormînt? Unde era grindina de piatră ce a ucis pe cei de alt neam, care se luptau împotriva israelitenilor, şi fără sînge şi osteneală a dat poporului Său biruinţă asupra vrăjmaşilor? Unde şi-a ascuns ajutorul Său Cel Preaînalt, Cel ce a încuiat gurile leilor, ca să nu se atingă de Daniil şi a stins puterea focului, ca să arate dreapta credinţă a tinerilor din Babilon? Iar bunătăţile acestea ale robilor Săi, cum le-a tăinuit, lăsîndu-i pe ei fără de apărare şi făcîndu-i să fie socotiţi cu totul nevrednici de ajutor”.

Acestea le grăia fericitul din durerea inimii şi din multa mîhnire. Pentru că sufletul împresurîndu-se de grele necazuri, s-a obişnuit a grăi multe cuvinte uneori, şi nu după judecată. Căci ajutorul lui Dumnezeu de multe ori lasă pe cei drepţi, dîndu-i chinuitorilor spre diferite feluri de chinuri, ca adică să se arate fapta bună a lor ca aerul de lămurită, şi credinţa lor ca o făclie să strălucească, ca să primească la cer mari daruri. Pentru că fără îndoială şi aceşti cuvioşi cu cei mai dinainte părinţi ucişi s-au numărat în ceata sfinţilor mucenici, şi acum se preamăresc întru împărăţia lui Hristos.

Apoi, plecîndu-se ziua spre seară, Nil Cuviosul, cu ceilalţi monahi care erau cu dînsul, luînd îndrăzneală, s-au pogorît din munte, ca să îngroape trupurile sfinţilor celor ucişi. Venind, au aflat pe Cuviosul Teodul, prezbiterul, încă răsuflînd, iar stareţul zicea către dînşii: „Să nu vă tulbure pe voi această ispită ce s-a întîmplat asupra noastră, pentru că satana are obicei să ceară de la Dumnezeu să-i dea voie a pofti pe cei care se sîrguiesc să placă lui Dumnezeu, precum a cerut asupra lui Iov să-i aducă ispite şi pe ai cărui fii i-a pierdut.

Dar punătorul de nevoinţă ştie pentru ce dă potrivnicului pe nevoitorii săi, ca mai luminoase răsplătiri să dăruiască celor ce rabdă cu bărbăţie, căci şi lui Iov i-a răsplătit îndoit pentru cele ce le-a pierdut; ba încă şi mai mari bunuri le dă, ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit, pe acelea le-a gătit celor ce-L iubesc şi care rabdă pentru El.”Unele ca acestea grăindu-le stareţul, şi dînd sărutarea cea mai de pe urmă celor ce se întîmplaseră acolo, şi-a dat sfîrşitul, apoi l-au îngropat cu ceilalţi ucenici, fiind întuneric de noapte.

Într-acel ceas, un tînăr, care era slugă a boierului Maghedon, care pentru trebuinţele poporului se nevoia, scăpînd de la barbari, a alergat la dînşii. Pe acel boier l-au prins barbarii pe drum cu fiul său şi, jefuindu-l de toate cele ce avea la dînsul, mai întîi au ucis pe fiul său înaintea ochilor lui, apoi şi pe el l-au omorît. Iar tînărul acela prin fugă s-a izbăvit şi a venit în locaşul cel prădat, tremurînd de frică, ca şi cum ar fi avut în urma sa pe cei ce-l izgoneau.

Pe acel tînăr îl întreba Sfîntul Nil cum a scăpat. Iar el a zis: „Eu împreună cu fiul tău eram legaţi şi barbarii aseară vorbeau despre noi (precum mi-a spus în taină unul din cei robiţi care înţelegea limba lor) şi se sfătuiau ca pe noi amîndoi, adică pe mine şi pe fiul tău să ne aducă jertfă luceafărului, cînd acela va răsări dimineaţa; pentru aceea au pregătit un altar, aducînd pietre şi lemne.

Iar eu am spus despre aceasta fiului tău, zicîndu-i: „De nu ne vom izbăvi cu fuga, apoi nu va mai răsări soarele pentru noi”. El temîndu-se ca să nu fie prins, a rămas acolo, zicînd: „Dacă Dumnezeu a voit aşa, apoi nu vom putea scăpa de moarte şi a ne tăinui, chiar de s-ar ascunde cineva şi în locuri îndepărtate şi ascunse”.

Eu, fiind noapte adîncă, cînd am văzut pe barbari adormiţi tare, căci foarte rău s-au îmbătat de cu seară, cu pîntecele pe pămînt tîrîndu-mă, am ieşit din tabăra lor departe; apoi pe picioare sculîndu-mă, am început a fugi şi alergam ca un întraripat, alungîndu-mă frica, pentru că mă temeam ca nu cumva, simţind ei, să mă ajungă; încît frica şi cutremurul mă ţine şi acum, căci tirania barbarilor cea cumplită pe care am văzut-o, este şi acum în mintea mea ca şi cum aş vedea-o aici, înaintea ochilor”.

Deci, spunea tînărul acela despre junghierea multor sfinţi părinţi, zicînd:

„La un loc verde, aflînd barbarii apă, au stat să se odihnească şi iată au văzut în munte o peşteră mică, spre care pornind, au scos de acolo pe un bătrîn cu chipul cinstit, pe care scoţîndu-l din munte, l-au ucis cu pietre. Apoi, mergînd puţin, au prins un monah tînăr, galben la faţă şi uscat şi l-au ucis şi pe acela cu pietre.

După aceasta, au aflat un loc care avea mulţi copaci şi o peşteră mică, în care locuia un pustnic tînăr de ani şi bătrîn cu vitejia sufletului, căruia cînd îi porunceau să iasă afară şi haina sa să le-o dea lor, le răspundea: „Casa în care m-am ostenit să-mi fie mie mormînt; deci intraţi aici şi mă ucideţi, iar de haina mea nu mă voi dezbrăca, ca să-mi văd singur goliciunea, pe care pînă astăzi n-am văzut-o; dar cînd mă veţi ucide, atunci singuri veţi lua haina de pe mine, mort fiind eu şi neştiind nimic”.

Apoi iarăşi îi ziceau ca să le arate mînăstirile cele ascunse în pustiul acela, şi făgăduiau să-l lase viu. El le-a răspuns: „Deşi ştiu locurile unde sfinţii bărbaţi locuiesc, însă nu voi spune vouă, pentru că nu voiesc ca să fiu vînzător al robilor lui Dumnezeu”. Aşa stînd el cu bărbăţie împotriva barbarilor, s-au mîniat nelegiuiţii şi intrînd înăuntru cu săbiile, l-au tăiat bucăţi.

Mergînd mai departe, au văzut trei părinţi mergînd prin pustie şi îndată, repezindu-se la dînşii, i-au tăiat. Apoi, de departe au văzut două mînăstiri care nu aveau multă depărtare între ele; drept aceea, despărţindu-se, au alergat la ele, iar ce au făcut acolo, cum au închis pe părinţi, nu ştiu – a zis tînărul acela ce scăpase -, decît numai am văzut de departe un monah alergînd, pe care barbarii fugărindu-l l-au rănit cu săgeţile; apoi slăbind şi căzînd, l-au omorît cu săbiile şi cu suliţele.

După aceasta eu am fugit noaptea, precum mai înainte am zis: Iar fiului tău, zicea către Nil, după fuga mea, ce i s-a întîmplat, Dumnezeu ştie, căci l-am lăsat abia viu, şi n-avea nădejde de viaţă, căci cu adevărat era să moară cînd va răsări luceafărul, înjunghiat fiind ca jertfă.

Acestea auzindu-le Nil, o! cît de mult plîngea şi se tînguia de moartea fiului său, dar mai ales că era să fie înjunghiat şi adus ca jertfă păgînilor, striga către Dumnezeu, zicînd: „Să nu laşi Doamne, Dumnezeul părinţilor mei, pentru dumnezeiasca Maică, care întru curăţie Te-a născut pe Tine şi pentru a Ta bunătate, ca să piară fiul meu de către barbari”.

Dumnezeu cu rînduiala Sa a păzit întreg pe tînărul Teodul, pentru că barbarii au dormit pînă cînd s-a ridicat soarele; apoi deşteptîndu-se, de vreme ce luceafărul cel de dinainte acum se ascunsese şi văzînd că unul din tinerii cei gătiţi spre jertfă a fugit, n-au făcut obişnuitele jertfe, ci au dus în ţara lor pe tînărul care rămăsese.

După aceasta, cei ce locuiau în Faran au trimis pe oamenii lor la Aman, voievodul barbarilor, jeluindu-se asupra tîlharilor cum că, năvălind în vremea aşezămîntului de pace, atîta răutate au făcut. În acea vreme Nil fericitul, cu părinţii care rămăseseră, s-a dus în pustie, să caute trupurile părinţilor celor ucişi, ca să le îngroape.

Deci, au fost înjunghiaţi: Proclu în Vetramv şi Ipatie în Ghet, Isaac în mînăstirea ce se numea Salail, Macarie şi Marcu în cea mai dinafară pustie; iar Veniamin după Elimom, Eusebiu în Tol, Ilie în Aza, pe care încă l-au aflat suflînd, apoi, ducîndu-l în chilie, l-au pus acolo, iar ei s-au întors spre îngroparea altora. La întoarcere, l-au aflat şi pe acela mort lîngă vasul de apă. Pentru că, din cauza multelor răni însetînd, cînd a gustat apă, îndată căzînd, şi-a dat duhul. Deci, îngropîndu-i pe toţi, pe cîţi au putut să-i afle, s-au dus în Faran, vrînd să ştie ce veste se va aduce de la voievodul barbarilor. Iar ei intrînd în cetate, s-au întors, trimişii aducînd de la voievodul scrisori de pace, în care făgăduia ca îndată să pedepsească cu moarte pe cei ce au îndrăznit a face unele ca acestea. Faranilor le poruncea să vină la dînsul fără temere, şi pe robiţii lor, pe cîţi îi vor afla vii, să-i ia fără de răscumpărare.

Deci, adunîndu-se faranii, au mers la voievodul barbarilor, cu care a mers şi fericitul Nil, vrînd ca să ştie despre fiul său, dacă este viu sau în robie sau a murit de mîinile barbarilor; şi s-a înştiinţat că este viu, vîndut în cetatea Eluziei, pentru că episcopul cetăţii aceleia l-a răscumpărat şi l-a făcut cleric.

Pentru toate acestea singur Cuviosul Nil în al său cuvînt povesteşte pe larg. Ducîndu-se acolo cuviosul, şi-a aflat fiul întreg şi sănătos şi mult mîngîindu-se, mulţumea lui Dumnezeu. Şi l-a primit cu dragoste episcopul, care l-a şi silit să primească rînduiala de prezbiter, iar pe amîndoi, adică pe Nil Cuviosul, cu Teodul fiul lui, cu cinste i-au liberat la locul lor.

Ei întorcîndu-se la petrecerea lor cea dintîi în Muntele Sinai, au vieţuit ani destui, bineplăcînd Stăpînului lor, Domnului nostru Iisus Hristos şi s-au învrednicit a fi cu cetele cuvioşilor părinţi în cer, slăvind pe Dumnezeu, în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Nina, cea intocmai cu Apostolii si luminatoarea Georgiei.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Ştefan, care a făcut mănăstirea Hinolacul.