Cuviosul Teodor, ucenicul Cuviosului Pahomie

Adaugat la mai 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 29, 2026

Cînd se întinsese vestea de viaţa cea asemenea cu îngerii a Cuviosului şi purtătorului de Dumnezeu părintele nostru Pahomie, toţi credincioşii preamăreau pe Hristos Dumnezeu pentru el. Mulţi din cei ce aveau dragoste mai fierbinte către Dumnezeu, se umileau cu inima, defăimau lumea şi toate cele din lume şi se duceau la acel cuvios părinte pentru călugărie. Între aceştia a fost şi fericitul Teodor, a cărui pomenire se face astăzi.

Teodor, fiind născut din părinţi creştini bogaţi şi slăviţi, ca să dobîndească pe Hristos, şi-a ales de bunăvoie sărăcia, socotind toate ca nişte gunoaie. Iar începutul lui spre osîrdia monahicească i-a fost astfel. Săvîrşindu-se un praznic mare în casa dreptcredincioşilor săi părinţi în şase zile ale lunii ianuarie, în care zi se prăznuieşte dumnezeiescul Botez al Domnului, Teodor atunci era copil de paisprezece ani. Deci, văzînd casa părinţilor săi împo-dobită foarte minunat pentru praznic şi îndestulată cu toate bunătăţile mireneşti şi, socotind toate acelea ca deşertăciuni, s-a umilit cu sufletul şi s-a rănit cu inima, zicîndu-şi în sine: „Ce folos am eu din toate acestea? Sau ce voi cîştiga eu ticălosul, dacă mă voi îndulci de aceste desfătări vremelnice ale acestei vieţi, lipsindu-mă de cele veşnice? Pentru că nimeni, îndulcindu-se de cele vremelnice, nu va putea să cîştige slava cea veşnică”.

Acestea socotindu-le în sine, a suspinat din adîncul inimii şi la vremea mesei a intrat într-o cămară ascunsă şi acolo a căzut cu faţa la pămînt, rugîndu-se lui Dumnezeu cu lacrimi şi zicînd: „Doamne, ştiutorul celor ascunse şi ispititorul tainelor omeneşti, Tu ştii că nimic nu cinstesc din cele ce sînt în lumea aceasta mai mult decît dragostea Ta. Drept aceea mă rog Ţie, Stăpîne, povăţuie-şte-mă spre calea Ta, ca să fac voia Ta şi luminează sufletul meu, ca să Te slăvesc şi să Te laud totdeauna, Domnul meu”. Pe cînd el se ruga astfel, a intrat în cămara aceea maica sa; iar el s-a sculat de jos cu ochii plini de lacrimi. Maica sa, căutînd spre el şi, văzînd ochii lui umflaţi de plîns, l-a întrebat: „Ce-ţi este, fiule? Cine te-a mîhnit? Pentru ce plîngi? Şi de ce te-ai despărţit de noi de la masă? Căci noi, mîhnindu-ne, te-am căutat pretutindeni ca să te veseleşti împreună cu noi”.

Atunci el a răspuns către dînsa: „Mergi, maica mea şi prînziţi fără de mine, pentru că eu acum nu voi mînca”. Maica sa rugîndu-l mult şi silindu-l să meargă la masă, n-a ascultat-o. Şi astfel în toate zilele postea pînă seara, umblînd la şcoală şi învăţînd carte. Uneori nu gusta nimic toată ziua, iar a doua zi spre seară lua puţină hrană. Doi ani n-a gustat bucate scumpe şi dulci, deprinzîndu-se la înfrînarea cea desăvîrşită şi pustnicească. Apoi a ieşit în taină din casa sa, lăsîndu-şi părinţii şi bogăţia lor. Deci, defăimînd slava lumii acesteia, a aflat într-o mănăstire nişte monahi plăcuţi lui Dumnezeu şi acolo a început a vieţui cu ei întru frica lui Dumnezeu. Privind la nevoinţele lor pustniceşti, urma vieţii lor şi se sîrguia după puterea sa, să placă lui Dumnezeu.

Odată, monahii, şezînd după rugăciunea cea de seară şi vorbind din dumnezeiasca Scriptură, Teodor a auzit pe unul dintre dînşii vorbind despre cortul care a fost în Legea Veche şi tîlcuirea despre Sfînta Sfintelor, spunînd pentru două popoare astfel: Cortul cel din afară este poporul iudeilor, iar Sfînta Sfintelor este chemarea neamurilor, care are intrarea mai tăinuită şi mai slăvită; pentru că în loc de jertfele cele de dobitoace, de cădelniţă, de masă şi de chivotul care a avut pîinea cea de mană, de cărţile Legii şi de altele, care au fost acolo şi în loc de lumina cea din sfeşnic, S-a arătat nouă Dumnezeu Cuvîntul în trupul cel luat de El, S-a făcut nouă Lumina cunoştinţei, pîine de viaţă şi jertfă pentru păcatele noastre.

Monahul acela, spunînd fraţilor care şedeau cu el o tîlcuire ca aceasta, a zis: „Această tîlcuire am auzit-o de la Sfîntul părintele nostru Pahomie, care a adunat în Tavenisiot pe fraţii care nădăjduiesc spre Domnul şi cred că-mi va dărui şi mie Domnul iertare păcatelor mele; de vreme ce de acel drept bărbat mi-am adus aminte în ceasul acesta”. Fericitul Teodor, auzind de Cuviosul Pahomie, s-a aprins cu inima şi a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, de este pe pămînt un bărbat sfînt ca acesta, învredniceşte-mă ca să-l văd pe acela şi să-i urmez lui în toate poruncile; ca şi eu să mă mîntuiesc şi să mă fac vrednic bunătăţilor acelora, care le-ai gătit celor ce Te iubesc pe Tine”.

Aceasta grăind, plîngea, pentru că era rănit de dumnezeiasca dorire. După cîteva zile, a mers la ei unul din ucenicii lui Pahomie, cu numele Pecusie, bărbat bătrîn şi îmbunătăţit. Deci, pe acela l-a rugat, ca să-l ia pe el cu sine la Tevenisiot, în obştea Cuviosului părinte Pahomie. Deci, Pecusie a luat pe acel tînăr şi, cînd au ajuns la mănăstire, Teodor s-a închinat Domnului, zicînd: „Bine eşti cuvîntat, Doamne Dumnezeule, Cel ce Te-ai grăbit de m-ai ascultat pe mine păcătosul şi ai împlinit cererea mea”. Iar cînd a ajuns la uşa chiliei Sfîntului Pahomie, a început a plînge din umilinţa inimii şi din duhovniceasca bucurie, scăldîndu-şi faţa cu lacrimi. Văzîndu-l Cuviosul părinte Pahomie, a zis către dînsul: „Nu plînge, fiule, că şi eu, deşi păcătos, sînt sluga Domnului şi Părintelui cel de obşte al nostru, al tuturor”.

Deci, Cuviosul Pahomie, primind pe fericitul Teodor cu dragoste în mănăstirea sa şi, văzînd Teodor în mănăstirea aceea mulţimea fraţilor ostenindu-se pentru Domnul, s-a luminat cu mintea, a luat rîvnă în sufletul său de plăcerea lui Dumnezeu şi sporea spre Dumnezeu cu faptele bune. Pentru că, fiind înţelept şi priceput, a cunoscut cu înlesnire calea cea adevărată a mîntuirii şi a cîştigat, împreună cu smerenia, ascultarea mare şi minunată. El, întărindu-se cu darul lui Dumnezeu, petrecea treaz în rugăciuni, nelenevindu-se în osteneli şi suferind în postiri. Nu înceta niciodată a dori sporirea cea mai mare în faptele cele bune şi în darul Domnului. Iar cînd vedea pe cineva scîrbit, îl mîngîia şi orice ar fi greşit cineva, îl îndrepta cu iubire de prietenie şi cu milostivire. Toate acestea văzîndu-le Cuviosul Pahomie, l-a iubit foarte mult şi l-a primit în inima sa.

Maica lui Teodor, auzind despre el că se află în Tavenisiot la Cuviosul Pahomie, a luat scrisori de la episcopi prin care îi poruncea Sfîntului Pahomie să-i dea pe fiul ei. Deci, venind ea la Tavenisiot, a fost primită în casa de oaspeţi din mănăstirea fecioarelor, în care pustnicea sora lui Pahomie. Apoi maica lui Teodor a venit la Sfîntul Pahomie, zicînd că doreşte să vadă pe fiul său. Stareţul a zis lui Teodor: „Fiule, a venit maica ta aici, voind să te vadă, şi are scrisori de la episcopi către noi; deci, du-te la dînsa, mai ales pentru aceea că au scris sfinţii episcopi, pe care avem datoria să-i ascultăm”. Teodor răspunse: „Părinte, încredinţează-mă mai întîi că nu voi da răspuns lui Dumnezeu în ziua Judecăţii, dacă, după începutul vieţii monahiceşti, mă voi duce la maica mea, pe care am lăsat-o lui Dumnezeu cu toate pătimirile lumeşti; iar de se vor sminti fraţii pentru mine, de vreme ce mai înainte de darul cel nou, fiilor lui Levi din aşezămîntul cel vechi le-a fost oprit să vadă pe părinţii şi pe fraţii lor, ca să păzească îndreptările lui Dumnezeu, cu atît mai vîrtos eu, învrednicindu-mă în darul cel nou, de atît dar al sfintei rînduieli, nu mi se cade a cinsti mai mult dragostea părinţilor, decît dragostea lui Dumnezeu; deoarece Stăpînul nostru a zis: Cel ce iubeşte pe tată sau pe maică mai mult decît pe Mine, nu este Mie vrednic. Grăit-a lui Sfîntul Pahomie: „Fiule, de nu-ţi este de folos să te duci să vezi pe maica ta, eu nu te silesc, dar fii monah desăvîrşit, lepădîndu-te de lume şi de sine, pînă la sfîrşit”.

Deci, înştiinţîndu-se maica, că fiul ei nu voieşte nicidecum, nu numai să se întoarcă acasă la dînsa, dar nici s-o vadă, a voit şi ea a nu se mai întoarce la locul său, ci a vieţuit în călugărie în mănăstirea de fecioare, pentru că socotea în sine: „De va voi Dumnezeu, voi vedea pe fiul meu între sfinţii părinţi şi îmi voi dobîndi sufletul pentru dînsul”. Astfel, voinţa către Dumnezeu cea bărbătească şi statornică a monahului cel tînăr, a mîntuit nu numai sufletul său, dar şi pe al maicii sale, aducînd-o pentru Dumnezeu în viaţa monahicească cea strîmtă şi necăjită. Deci, Cuviosul Teodor se întărea cu duhul şi se asemăna în toate Sfîntului Pahomie, duhovnicescul său părinte, supunîndu-se lui ca lui Dumnezeu. De multe ori părintele îl ispitea în ascultări şi în răbdări, poruncindu-i să facă oarecare lucruri; şi, dacă îndeplinea porunca, el îl ocăra ca şi cum nu făcea bine şi îi poruncea să strice acel lucru şi să-l facă din nou; iar el niciodată nu s-a împotrivit părintelui întru nimic, nici a cîrtit, nici s-a mîniat, nici s-a mîhnit, ci totdeauna primea cu bucurie ceea ce i se poruncea de Cuviosul Pahomie, socotind ocările lui ca nişte laude.

După cîtăva vreme, a venit la dînsul un frate după trup, cu numele Pafnutie, dorind asemenea să se facă monah. Dar, Teodor nu voia nicidecum să-l primească, deoarece el nu se lepădase desăvîrşit de omul cel vechi şi pentru aceasta Pafnutie plîngea. Deci, Sfîntul Pahomie, înştiinţîndu-se de aceea, a zis lui Teodor: „Bine este a slăbi de la început pe unii ca aceştia, care voiesc să intre în nevoinţa monahicească, că precum un pom din nou sădit, are trebuinţă de multă grijă şi curăţenie, aşa şi înfrînarea monahi-cească începînd, are trebuinţă de puţină slăbire şi mîngîiere, pînă ce se va înrădăcina cu darul Domnului şi se va întări cu credinţa”. Teodor, ascultînd pe Cuviosul Pahomie, a primit pe fratele cel după trup şi-l povăţuia spre fapta bună. Un alt frate după duh, leneş la viaţă, fiind sfătuit şi învăţat adeseori de Cuviosul Pahomie, voia să fugă din mănăstire. Fericitul Teodor, înţelegînd aceea, s-a prefăcut că are mîhnire asupra părintelui şi, ca şi cum ar voi şi el să fugă, a zis către fratele acela: „Ştii, frate, că cuvintele acestui stareţ sînt aspre şi mai presus de măsură şi nu ştiu de voi putea să rabd mai mult aici”.

Fratele acela, auzind de la Teodor nişte cuvinte ca acestea, s-a bucurat şi i-a zis: „Oare şi tu pătimeşti rău de la dînsul ca mine?” Grăit-a Teodor: „Pătimesc rău, dar, de vrei să fim împreună, să ne mîngîiem unul pe altul, pînă ce îl vom ispiti încă odată şi, dacă de acum se va arăta bun spre noi, vom sta aici; iar dacă va fi tot rău şi mînios asupra noastră, apoi vom ieşi împreună din mănăstire”. Ascultînd fratele acela pe Teodor, n-a plecat din mănăstire, aşteptînd pînă ce vor ieşi amîndoi împreună. Deci, Teodor s-a dus şi a vestit aceasta deosebit Cuviosului Pahomie şi a lăudat stareţul înţelegerea lui Teodor.

Apoi, chemîndu-i pe amîndoi, părintele şi-a plecat spre dînşii capul şi a zis: „Iertaţi-mă, fraţilor, că v-am greşit, dar şi voi sînteţi datori ca nişte fii adevăraţi, să răbdaţi şi să suferiţi neputinţa părintelui vostru”. Astfel, umilindu-se fratele acela, s-a lăsat de scopul lui cel nefolositor şi de atunci s-a îndreptat.

Văzînd Cuviosul Pahomie pe fericitul Teodor sporind în fapte bune şi în buna înţelegere, putînd să folosească şi altora cu cuvîntul, ca un iscusit în Scriptură, i-a poruncit ca la o vreme oarecare să spună cuvîntul lui Dumnezeu spre folosul fraţilor; el avea atunci douăzeci de ani de la naşterea sa. Teodor, fiind supus şi ascultînd porunca fără de nici o împotrivire, a stat în mijlocul soborului şi a început a propovădui cuvîntul lui Dumnezeu, din dumnezeiasca Scriptură, spunînd multe lucruri folositoare, care duc spre calea mîntuirii. Deci, unii dintre bătrînii cei mai vechi, văzînd pe Teodor făcînd învăţătură către dînşii, n-au voit să-l asculte, ci au început a cîrti, zicînd unul către altul: Iată, un începător ne învaţă pe noi şi încă fiind tînăr, ne dă învăţătură nouă bătrînilor; deci, să nu-l ascultăm. Atunci, sculîndu-se s-au dus din sobor la chiliile lor. După ce Cuviosul Teodor a sfîrşit propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, Cuviosul Pahomie a chemat la el pe bătrînii aceia şi le-a zis: „Pentru ce aţi lăsat soborul şi ascultarea învăţăturii şi v-aţi dus la chiliile voastre?”

Ei au răspuns: „Pentru aceea am făcut aceasta, fiindcă ai pus pe un copil, ca învăţător nouă celor bătrîni, care de mulţi ani petrecem în această mănăstire”. Cuviosul Pahomie, auzind nişte cuvinte ca acestea, a suspinat foarte mult şi le-a zis: „Sînteţi nebuni şi robiţi de diavolul, pentru că toată fapta voastră cea bună aţi pierdut-o, mîndrindu-vă cu mintea; dar voi n-aţi lăsat pe Teodor fugind de dînsul, ci aţi lepădat cuvîntul lui Dumnezeu şi v-aţi lepădat de Sfîntul Duh. Nu m-aţi văzut pe mine cu cîtă luare aminte l-am ascultat şi cît m-am folosit din cuvintele lui?”

Astfel, Cuviosul Pahomie cu cuvinte din destul învăţînd şi smerind pe acei bătrîni, le-a tămăduit vătămarea îngîmfării şi a cîrtirii lor şi i-a făcut să fie ascultători la învăţătura cea folositoare şi cu bună înţelegere a lui Teodor. După aceasta, pe fericitul Teodor l-a pus iconom al mănăstirii Tavenisioţilor, iar el s-a sălăşluit într-o altă mănăstire mai mică şi mai liniştită; lăsînd pe Teodor a-şi îndrepta bine locaşul cel încredinţat lui.

În acel timp, episcopul cetăţii Panolopiei, fericitul Uar, voind să facă o mănăstire în cetatea sa, a chemat la el cu rugăminte pe Cuviosul Pahomie. Cuviosul Teodor a mers şi el acolo cu părintele său, Pahomie; şi, după ce s-a gătit locaşul, a venit la dînşii un filosof, voind să vorbească cu marele stareţ Pahomie. Dar el n-a voit să vorbească singur cu dînsul, căci a cunoscut că venise spre ispitire, ci a trimis la el pe doi ucenici ai săi, pe Cornelie şi pe acest fericit Teodor. Şi a zis către dînşii: „Doresc să vorbesc cu voi din Scriptură”. Sfîntul Teodor zise către dînsul: „Spune, ceea ce voieşti”. Filosoful a zis: „Cine nu s-a născut şi a murit, cine s-a născut şi n-a murit, şi cine a murit şi n-a putrezit?” Cuviosul Teodor i-a răspuns: „O, filosofule, nu este atît de mare întrebarea ta pe cît îţi este vicleşugul, dar îţi voi răspunde: Cel ce nu s-a născut şi a murit este Adam, cel ce s-a născut şi n-a murit este Enoh, iar cel ce a murit şi n-a putrezit este femeia lui Lot, care s-a prefăcut în stîlp de sare. Însă, tu ascultă sfatul nostru cel sănătos: Părăseşte-ţi întrebările cele nefolositoare şi întortochelile cele scolasticeşti şi apropie-te de Hristos, Căruia Îi slujim şi vei lua iertare de păcate”.

El a tăcut ca un mut şi s-a dus, minunîndu-se de răspunsul cel dat cu multă pricepere. După aceasta, Cuviosul Teodor a vieţuit în toată vremea vieţii sale cu bună plăcere lui Dumnezeu şi întru toate s-a supus părintelui său pînă la sfîrşitul aceluia, slujindu-i şi la boala cea trupească. Apoi, după fericitul sfîrşit al Cuviosului Pahomie, părintele său, asemenea şi după sfîrşitul cel grabnic al fericitului stareţ, Petronie, învăţătorul lui, s-a făcut povăţuitor al sfintei turme şi s-a îmbogăţit cu multe minuni.

Pentru acestea era slăvit şi ştiut de preasfinţitul Atanasie cel Mare al Alexandriei. Deci, folosind multora cu lucrurile şi cu cuvintele, s-a dus către Domnul, fiind în adînci bătrîneţi ca, împreună cu Cuviosul Pahomie, să stea înainte în cer, în ceata părinţilor purtători de Dumnezeu, la scaunul slavei Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, al unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Notă – Despre Cuviosul Teodor, sinaxarul cel mare, scrie astfel: El se numeşte sfinţit, deoarece cînd l-a zămislit maică-sa în pîntece, a văzut în vis o stea prealuminoasă pogorîndu-se din cer spre pîntecele ei, aşa că mai înainte a arătat Dumnezeu pe plăcutul său, că încă din pîntecele maicii sale a fost sfinţit cu darul Sfîntului Duh. Dar de vreme ce aceasta nu se află scrisă nici la Metafrast, nici în cele greceşti, nici în Mineiul cel mare şi nici la prolog, de aceea nici noi n-am pus aceasta în viaţa lui, ci am amintit-o numai aici la sfîrşit. Însă, se pare că acea pogorîre a stelei din cer spre pîntecele maicii sale, se cuvine mai mult Sfîntului Teodor Sicheotul, care se cinsteşte în 22 de zile ale lunii Aprilie, precum s-a scris despre aceea în viaţa lui, decît acestui sfînt, Teodor, ucenicul lui Pahomie, căci pe acesta l-au numit unii sfinţit.

Deci, se cuvine să înţelegem că într-acea vreme, între monahii din viaţa de obşte a tavenisiotenilor, neavînd nimeni sfinţire preoţească -, pentru aceasta este arătat în viaţa lui Pahomie, că el a fost mai întîi silit să primească rînduiala preoţească, pentru aceea s-a numit sfinţit, ca şi Cuviosul Sava, care se cinsteşte în cinci zile ale lunii decembrie; pentru aceasta se numeşte sfinţit, fiindcă el a fost mai întîi hirotonit preot în lavra sa. Dar, dacă despre Sfîntul Teodor, în viaţa lui nu se înştiinţează de a fost preot sau nu, aceasta este ştiut că nu sînt scrise cu de-amănuntul vieţile tuturor sfinţilor, precum nici viaţa lui Iisus Hristos nu este scrisă cu de-amănuntul în Sfînta Evanghelie, pentru că se zice: Că de s-ar fi scris una cîte una, nici în lumea aceasta n-ar fi încăput cărţile cele scrise. Deci, este lucru cuviincios de crezut, că acest sfînt, Teodor, a fost preot şi pentru aceea se numeşte sfinţit.

Sfîntul Apostol Andronic, unul din cei şaptezeci, şi Sfînta Iunia, ajutătoarea lui

Adaugat la mai 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 30, 2026

Sfîntul Apostol Andronic împreună cu Sfînta Iunia, ajutătoarea sa, a fost vestit în ceata sfinţilor şaptezeci de apostoli, fiindcă a crezut în Hristos, mai înainte de Sfîntul Apostol Pavel. Aceştia au fost rude ale Sfîntului Apostol Pavel, precum mărturiseşte singur de aceasta în epistola cea către Romani, unde zice: Închinaţi-vă lui Andronic şi Iuniei, rudeniile mele şi împreună robiţi cu mine, care sînt vestiţi între apostoli şi care au crezut în Hristos mai înainte de mine.

Sfîntul Andronic a fost episcop în Panania. El însă a fost propovăduitor şi învăţător nu numai al unei cetăţi şi ţări, ci şi a toată lumea; pentru că, alergînd pretutindeni fără preget, a smuls din temelie înşelăciunea diavolească, propovăduind pe Hristos. Şi, avînd împreună ajutătoare pe minunata Iunia şi, murind cu ea pentru lume, dar vieţuind numai pentru Hristos, pe mulţi i-a atras la dumnezeiasca cunoştinţă. Ei au stricat capiştile idoleşti, au zidit biserici dumnezeieşti, au izgonit duhurile cele necurate din oameni şi au tămăduit patimile celor neputincioşi. Ei au plătit datoria cea de obşte a firii, ca nişte oameni buni platnici şi, ducîndu-se din aceste de aici, au luat de la Domnul cununa apostoliei şi a muceniciei, ca unii ce au pătimit mult de la cei necredincioşi, ale căror sfinte moaşte, împreună cu moaştele multor sfinţi mucenici, s-au aflat în locaşurile cele din Evghenia şi s-au adeverit prin descoperire, precum se scrie despre aceasta în 22 zile ale lunii februarie.

Sfîntul Mucenic Solohon şi cei împreună cu dînsul

Adaugat la mai 30, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 30, 2026

Sfîntul Mucenic Solohon a trăit pe vremea împărăţiei lui Maximian. El era de neam egiptean, cu credinţa creştin şi cu rînduiala ostaş, sub comanda tribunului Campan, care avea sub el trei mii de ostaşi. Iar cînd Campan, cu voia împăratului, a mers cu ceata sa din Egipt la Calcedon, atunci li s-a poruncit de împărat tuturor celor mai mari peste oşti, să aducă jertfe idolilor împreună cu oştile lor. Deci, Campan a poruncit ca toţi ostaşii să aducă jertfă idolilor. Sfîntul Solohon şi cu dînsul alţi doi ostaşi, Pamfamir şi Pamfalon, au mărturisit că sînt creştini şi, deci, nu pot să aducă jertfă idolilor. Ei au mărturisit că nicidecum nu se vor lepăda de Hristos şi vor petrece pînă în sfîrşit în sfînta credinţă, chiar de ar pătimi munci cumplite.

Deci, Sfinţii Mucenici Pamfamir şi Pamfalon, fiind munciţi cu bătăi cumplite, şi-au dat sufletele în mîinile Domnului; iar Sfîntul Solohon, întărindu-se, chema cu îndrăzneală pe Hristos. Muncitorul Campan, fiind în nepricepere şi, mîniindu-se foarte tare, a poruncit să-i deschidă gura mucenicului cu sabia şi să-i toarne vin de cel jertfit idolilor. Atunci mucenicul, rozînd fierul cu dinţii, l-a sfărîmat în două şi, rupînd legăturile de pe sine, stătea înaintea muncitorului, mărind dumnezeirea lui Hristos şi ocărînd îndrăcirea lui Campan. În acel moment un glas din cer a venit spre sfîntul, întărindu-l şi îndemnîndu-l spre vitejeasca pătimire.

După aceasta, a muncit pe sfîntul în multe feluri, bătîndu-l fără milă, tîrîndu-l de picioare peste vîrfuri şi peste pietre ascuţite, de mîna dreaptă a fost spînzurat într-o casă, de o grindă, şi o piatră mare legată de piciorul stîng. Astfel a stat spînzurat de la ceasul al şaselea pînă la al noulea, îndemnîndu-l în tot chipul, să se lepede de Hristos; dar el nu s-a supus. Tăindu-se funia cu secera, sfîntul a stat pe pămînt, fiind seara tîrziu. Atunci Campan, fiind cuprins de mînie neîmblînzită, a luat o trestie ascuţită şi a înfipt-o toată în urechea sfîntului. După aceasta, toţi ostaşii au plecat împreună cu tribunul; iar creştinii, venind, au luat pe sfînt, care slăbise foarte mult de atîtea munci, şi l-au dus pe un pat în casa unei creştine văduve. Acolo, sfîntul, gustînd puţină pîine şi apă, s-a întărit şi a vorbit cu creştinii cei ce stăteau de faţă, sfătuindu-i să fie nestrămutaţi în credinţă. Apoi, căutînd spre cer şi rugîndu-se, şi-a dat sufletul său în mîinile lui Hristos Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Sfîntul Mucenic Teodot al Ancirei şi Sfintele şapte Fecioare Muceniţe: Tecusa, Alexandra, Claudia, Fainia, Eufrasia, Matronia şi Iulia

Adaugat la mai 31, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 31, 2026

Îndulcindu-mă din multele faceri de bine ale Sfîntului Mucenic Teodot, mă cred dator a lăuda pătimirea lui. Nu numai cu cuvintele, dar şi cu faptele sînt dator a mulţumi pentru dragostea lui. Nu sînt vrednic să-l cinstesc după vrednicie nici cu cuvintele, nici cu faptele; dar mă voi sîrgui, pe cît voi putea – socotesc că este de trebuinţă lucrul acesta -, ca să dau în scris viaţa şi pătimirea lui, spre înştiinţarea şi folosul iubitorului de Dumnezeu; adică cum a vieţuit în tinereţe şi cum a ajuns la cununa muceni-cească.

Unii spun despre dînsul că de la început a avut petrecerea de obşte cu toţi, nedeosebită de desfătarea lucrurilor celor dulci ale acestei lumi, că a fost căsătorit după lege şi că a avut cîrciumă pentru dobîndirea cîştigului celui necinstit; însă şi-a înfrumuseţat cu nevoinţa cea mai de pe urmă a muceniciei lui, viaţa cea mai dintîi a sa. Deci, grăiască cineva ceea ce voieşte; iar eu, cel care am petrecut de la început împreună cu mucenicul, voi spune acelea pe care le-am văzut cu ochii, învrednicindu-mă de sfintele şi folositoarele lui vorbe.

Mucenicul Teodot, mai înainte de a intra în muceniceasca nevoinţă, a făcut multe lucruri bune. La început s-a luptat împotriva poftelor trupeşti, deşi era căsătorit după lege, a ridicat război duhovnicesc, supunîndu-şi trupul duhului şi împlinind cuvîntul Apostolului: Cei ce au femei, să fie ca cei ce nu au. El atît de mult a sporit în fapte bune, încît şi altora putea să le fie învăţător al curăţiei şi al întregii înţelepciuni. Pentru că nu se robea cu dulcea pătimire sau cu vreo poftă necurată, ci înfrînarea şi postul le avea ca pe un început al tuturor bunătăţilor şi cu acestea se înarma în război ca şi cu o pavăză. El socotea omorîrea trupului că este desfătare potrivită omului creştin; iar dorirea bogăţiilor o biruia cu împărţirea tuturor averilor sale la săraci. Şi de mirare era în el aceasta că, prefăcîndu-şi viaţa lui în viaţă de cîrciumar, făcea multă neguţătorie duhovnicească, cîştigînd lui Dumnezeu multe suflete omeneşti. De vreme ce, sub chipul negustorului de cîrciumă, lucra apostoleşte în taină ca un episcop; iar prin învăţăturile şi sfătuirile sale de Dumnezeu insuflate, aducea pe elini şi pe iudei la Biserica lui Hristos, pe cei păcătoşi îi povăţuia la pocăinţă. El avea şi darul tămăduirii, căci, prin punerea mîinilor şi prin rugăciune, tămăduia toate bolile trupeşti cele netămăduite între oameni; iar prin cuvîntul cel mîntuitor de suflete, vindeca rănile cele sufleteşti.

Pătimirea lui a fost astfel: un ighemon, cu numele Teotecn, a luat în stăpînire patria noastră, Ancira Galatiei. Acel stăpînitor era om tulburător şi cumplit, care se mîngîia cu uciderea şi cu vărsarea de sînge; iar faptele lui cele cu totul spurcate şi pline de necurăţie, nu poate să le grăiască nimeni. Acela, cerînd împăratului Diocleţian, prigonitorul Bisericii lui Hristos, stăpînirea ighemoniei, a făgăduit ca pe toţi creştinii care se află în Ancira, să-i întoarcă degrabă la păgînătatea elinească.

Deci, ajungînd la hotarele Ancirei, numai la auzul venirii sale, atît de mult i-a îngrozit pe toţi credincioşii, încît îndată s-au pustiit bisericile, iar locurile retrase şi munţii erau pline de creştini. După aceea, ighemonul acela a trimis vestitori unii după alţii, care să spună poporului cumplita îngrozire şi poruncă a muncitorului, prin care se poruncea ca bisericile creştineşti cu altarele lor să le risipească cu totul şi să le amestece cu pămîntul; iar pe toţi cei ce mărturisesc numele lui Hristos, să-i prindă, să-i lege cu lanţuri, să-i arunce în temniţă şi să-i păzească spre muncire, iar averile lor să le jefuiască. Atunci Biserica lui Hristos a fost întocmai ca o corabie în mijlocul valurilor celor cumplite, primejduindu-se şi temîndu-se de afundare. Căci, păgînii, năvălind asupra caselor creştineşti, jefuiau toate, trăgeau afară pe bărbaţi şi pe femei, pe tineri şi pe fecioare îi dădeau cu neruşinare spre necurăţiile acelor oameni spurcaţi; iar pe alţii îi legau cu lanţuri şi îi aruncau în temniţe.

Nu este cu putinţă a spune primejdiile acelea, care au fost asupra Bisericii în vremea aceea. Preoţii de la bisericile Domnului fugeau, lăsînd uşile deschise şi nu se afla loc unde să se ascundă cei ce fugeau de primejdie. Şi, jefuindu-li-se averile, foametea se simţea mult mai grea, decît în toate muncile de pînă aici.

Deci, cei ce umblau prin pustietăţi şi cei ce se ascundeau prin munţi şi prin peşteri, nesuferind foametea, se dădeau în mîinile păgînilor, nădăjduind la vreo milă din partea lor. Dar mai grea le era suferinţa acelor fugari, care, mai ales, au fost crescuţi în multă îmbelşugare, iar acum rodeau rădăcini din pustie şi de nevoie se hrăneau cu buruieni sălbatice.

Fericitul Teodot ajuta pe aceşti credincioşi într-acea vreme, după dumnezeieştile porunci, suferind multe osteneli şi dîndu-se în primejdii. Deoarece cîrciumăria nu era precum socotesc unii despre ea, ca să strîngă aur; ci s-a prefăcut într-adins ca o cîrciumă, ca să dea fără de frică adăpost şi odihnă în cîrciuma sa fraţilor celor izgoniţi. El avea multă purtare de grijă pentru credincioşii ţinuţi în legăturile temniţelor; iar pe cei ce scăpau din legături, îi ascundea la sine, hrănind şi ocrotind pe cei ce rătăceau prin munţi şi prin pustietăţi. El lua în taină trupurile sfinţilor mucenici ucişi în multe feluri, care erau aruncate spre mîncarea cîinilor, fiarelor şi a păsărilor; pentru că era dată poruncă de moarte de la muncitorul, asupra celor ce ar fi voit să îngroape trupurile mucenicilor. Deci, fericitul Teodot, luînd în taină trupurile acestora, le îngropa cu cinste. Astfel era casa dreptului acestuia, cîrciumă, dar şi scăpare a credincioşilor, pentru că sfîntul acesta nu era ştiut de păgîni că este creştin, părînd a fi cîrciumar. Dar în ascuns era tuturor de toate: acoperitor celor izgoniţi, hrănitor flămînzilor, doctor bolnavilor, întăritor celor ce se îndoiau, învăţător al dreptei credinţe, povăţuitor al vieţii celei plăcute lui Dumnezeu şi deşteptător spre nevoinţa mucenicească.

În acea vreme, Teotecn, slujitorul diavolului, a poruncit, ca toate bucatele şi băuturile care se vindeau în tîrg, adică pîinea şi vinul, să le spurce cu urîciunile jertfelor idoleşti; şi aceasta o făceau pentru creştini că, deşi nu voiau ei să se împărtăşească din necurăţiile închinătorilor de idoli, totuşi, cumpărînd şi mîncînd cele din jertfele idoleşti, se vor spurca. Deci, nu era cu putinţă să se aducă jertfă curată lui Dumnezeu, fiind spurcate şi pîinea şi vinul în toată cetatea. Acest lucru văzîndu-l fericitul Teodot, a cumpărat mai dinainte multă pîine, grîu şi vin şi le împărţea în taină la cei credincioşi, ospătînd la sine mulţi creştini. Atunci cîrciuma lui s-a făcut ca corabia lui Noe, care mîntuia lumea din potop. Precum atunci, toată lumea, înecîndu-se în ape, nu era cu putinţă cuiva a se mîntui afară din corabia lui Noe; tot astfel, şi acum, în cetatea noastră – zice scriitorul -, nici un creştin nu putea să se păzească de spurcăciunile idoleşti, afară de casa lui Teodot.

Astfel, cîrciuma lui s-a prefăcut în casă primitoare de oaspeţi, în biserică de rugăciune şi în altar preoţilor lui Dumnezeu, spre aducerea şi săvîrşirea celor fără de sînge dumnezeieşti Taine, că toţi alergau la el, ca cei din potop spre corabie. Aşa era cîrciuma dreptului acesta, aşa i-a fost neguţătoria şi dobînda lui. Însă, acum, destul despre aceasta, să vorbim şi despre alte fapte bune ale lui.

În acea vreme s-a întîmplat unui prieten al lui Teodot, cu numele Victor, să fie prins de păgîni, pentru o pricină ca aceasta: Unii din popii cei păgîneşti ai Artemidei l-au pîrît ighemonului, spunîndu-i că Victor ar fi hulit pe zeiţa lor şi că Apolon a siluit pe cea de un pîntece, sora sa, Artemida, şi a spurcat-o în ostrovul Delii, înaintea jertfelnicului; deci, se cade păgînilor să se ruşineze de nişte zei desfrînaţi ca aceia ai lor, care au făcut atîta fărăde-lege, de care oamenii cei înţelepţi nici nu pot auzi.

Auzind ighemonul acestea, a prins pe Victor cel clevetit şi l-a aruncat în temniţă. La acest legat mergeau păgînii, amăgindu-l şi zicîndu-i: „Supune-te ighemonului şi te vei învrednici de mare cinste, vei fi prieten al împăratului, vei cîştiga bogăţie multă de la dînsul şi vei petrece în palatul împărătesc. Iar de nu vei asculta pe ighemon, să ştii că te aşteaptă munci cumplite, casa ta va fi dărîmată, averile tale vor fi jefuite şi tot neamul tău se va pierde; iar trupul tău, după acele munci cumplite şi după moartea cea amară, se va arunca cîinilor spre mîncare”. Acestea, şi mai multe, ziceau lui Victor păgînii.

Dar, mărturisitorul dreptei credinţe, Teodot, mergînd noaptea la dînsul în temniţă, îl îmbărbăta, zicîndu-i: „O, Victore, să nu asculţi nicidecum de acele cuvinte amăgitoare, care ţi le zic ţie păgînii, nici să te uiţi la sfatul lor cel viclean şi nici să te duci în urma lor, lăsîndu-ne pe noi; pentru că de vei face acestea, atunci vei cinsti mai mult spurcăciunea decît întreaga înţelepciune şi vei iubi nedreptatea în loc de dreptate. O, prietene, nu face aceasta! Căci să ştii că, pe cît aceia te momesc cu făgăduinţele lor viclene, pe atît te trag într-acea arătată pierzare. Oare nu cu făgăduinţe ca acestea au amăgit evreii pe Iuda vînzătorul? L-au folosit pe el cu ceva cei treizeci de arginţi pe care i-a luat? Nimic altceva n-a cîştigat, decît ştreangul de sugrumare. Deci, nu te nădăjdui că vei cîştiga ceva bun de la cei răi, pentru că făgăduinţele lor gătesc moarte veşnică!”

Cu astfel de cuvinte îmbărbăta dreptul Teodot pe Victor. Iar el, aducîndu-şi aminte de sfătuirea sfîntului, s-a arătat viteaz în pătimiri şi a răbdat cu vitejie muncile şi pentru acestea era lăudat de cei ce priveau la pătimirea lui, ca un mucenic al lui Hristos. Dar, cînd s-a apropiat de sfîrşitul nevoinţei sale şi cînd era gata să-şi ia cununa de la Hristos, a rugat pe muncitor să-l lase puţin, pînă va socoti ceva pentru sine. Atunci, îndată slujitorii au încetat de a-l munci şi l-au dus în temniţă, dîndu-i vreme să se gîndească. El a murit în temniţă din pricina atîtor munci ce suferise, nelăsînd nici o înştiinţare sau vreo adeverire despre sfîrşitul său; pentru aceasta pînă astăzi pomenirea lui este la îndoială.

Odată, fericitul Teodot s-a dus la un sat ce se numea Malor, care era departe de cetate ca la patruzeci de stadii. El auzise că acolo Sfîntul Mucenic Valent, cel ce a pătimit mai întîi în Medichina, săvîrşindu-se prin multe bătăi şi prin foc, s-a aruncat în rîul ce se numea Galios. Deci, s-a dus la satul acela, însă nu a intrat în el, ci a stat mai jos, lîngă rîu, la un loc depărtat de sat ca la două stadii. Şi a stat acolo pînă ce a aflat în rîu moaştele mucenicului şi le-a îngropat. Întorcîndu-se de acolo, a întîmpinat pe nişte fraţi de aceeaşi credinţă pe care, văzîndu-i, i s-a dat multă mulţumire, ca unul de obşte făcător de bine al tuturor. Ei i-au mulţumit mai ales pentru o mare facere de bine, pe care le-a arătat-o lor, pe cînd aceia au risipit altarul Artemidei şi s-au prins de rudeniile lor şi era să se dea ighemonului spre muncire. Dar, Teodot, cu mare purtare de grijă şi cu mult preţ, i-a răscumpărat din legături şi de la munci.

Deci, pentru aceasta închinîndu-se lui, îi mulţumeau. Sfîntul, bucurîndu-se de vederea lor, i-a rugat să prînzească cu dînsul şi, găsind un loc frumos, au şezut pe iarbă verde. Locul acela era împodobit cu pomi mulţi de livezi şi dumbravă cu multe flori mirositoare şi cîntări de păsări. Mai înainte de a prînzi ei, sfîntul a trimis pe doi în sat, să cheme pe preot ca, venind, să le binecuvinteze masa şi să prînzească împreună cu dînşii şi astfel să-i îngrădească în cale cu obişnuitele rugăciuni; pentru că sfîntul avea obicei a nu prînzi, nefiind de faţă preotul ca să-l binecuvinteze.

Mergînd cei trimişi în sat, au văzut pe preot ieşind din biserică, după cîntarea ceasului al şaselea, dar nu l-au cunoscut că este preot. Preotul, văzîndu-i pe ei înconjuraţi de cîini, a alergat şi, gonind cîinii, le-a urat de bine şi i-a întrebat: „Creştini sînteţi? Dacă sînteţi creştini, veniţi în casa mea, să ne veselim cu dragoste întru Hristos”.

Iar ei i-au zis lui: „Creştini sîntem şi creştini căutăm!” Preotul, zîmbind, a zis către sineşi: „O, Frontoane – că aşa se numea preotul -, cît de adevărate sînt vedeniile visului! Pentru că am văzut în noaptea aceasta doi bărbaţi asemenea cu voi, grăind către mine şi spunîndu-mi: „Am adus comoara acestei ţări! Dar, de vreme ce vă văd pe voi de asemenea cu cei văzuţi în vis, spuneţi-mi comoara aceea”. Răspuns-au bărbaţii cei trimişi: „Cu adevărat, noi avem pe bărbatul cel mai scump decît toată comoara, pe fericitul Teodot, pe care, de voieşti a-l vedea, arată-ne nouă mai întîi pe preotul satului acesta”. Iar el a zis: „Eu sînt, cel pe care-l căutaţi! Deci, să mergem şi să aducem pe omul lui Dumnezeu în casa mea!” Mergînd preotul cu trimişii, a văzut pe Sfîntul Teodot şi l-a sărutat pe el şi pe fraţi, rugîndu-l să vină în sat la casa lui. Sfîntul Teodot se lepăda a merge, zicînd: „Mă sîrguiesc să mă întorc în cetate, pentru că am mare nevoinţă şi alergare pentru mîntuirea creştinilor! Deci, se cuvine să slujim fraţilor care sînt în primejdii şi în nevoi”.

Făcînd preotul rugăciune, a binecuvîntat masa şi a început a prînzi. După prînz, Sfîntul Teodot, zîmbind, a zis către preot: „Cît de frumos este locul acesta pentru îngroparea sfintelor moaşte”. Iar preotul a grăit către dînsul: „Tu sîrguieşte-te, ca să avem la acest loc moaşte sfinte”. Grăit-a Teodot: „O, părinte, îngrijeşte-te numai ca, prin ajutorul lui Dumnezeu, să zideşti aici, fără zăbavă, casă de rugăciuni pentru primirea moaştelor sfinţilor şi degrabă se vor aduce la tine moaşte muceniceşti”. Zicînd acestea, a scos inelul din deget şi l-a dat preotului, zicîndu-i: „Domnul să fie martor între mine şi tine, că degrabă se vor aduce aici moaştele mucenicilor!” Aceasta însă o zicea sfîntul, proorocind mai înainte despre punerea moaştelor sale acolo; pentru că el se sîrguia să intre în nevoinţa mucenicească şi să-şi săvîrşească alergarea sa. După aceasta sfîntul a mers în cetate, la casa sa, şi a aflat cele ale sale stricate ca de cutremur, fiind răsturnate de prigonitori.

În cetate erau şapte fecioare care, din tinereţe, se întăriseră în întreaga înţelepciune şi în frica lui Dumnezeu. Ele se logodiseră în curăţenia feciorească cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mirele cel nestricăcios şi fără de moarte, dar acum îmbătrîniseră. Dintre ele, cea mai bătrînă era fericita Tecusa, mătuşa lui Teodot. Pe acelea prinzîndu-le muncitorul, după ce le-a pus la foarte multe munci, n-a putut să le silească la păgînătate. Atunci le-a dat pe ele la nişte tineri desfrînaţi spre batjocură, prihănind astfel buna credinţă creştină. Deci, fiind duse fecioarele spre spurcare, au suspinat din adîncul inimii şi, ridicîndu-şi ochii spre cer, se rugau lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, cît timp am fost într-a noastră putere ca să ne păzim fecioria curată, ştii cu cîtă pază şi osîrdie am ferit-o pe ea neprihănită pînă astăzi; acum, aceşti tineri fără de ruşine, au luat stăpînire asupra trupurilor noastre; deci, Tu Însuţi să ne păzeşti curate precum voieşti”.

Astfel rugîndu-se sfintele fecioare cu tînguire Domnului, un tînăr mai fără de ruşine, a apucat pe Sfînta Tecusa, cea mai bătrînă dintre ele, vrînd să o batjocorească. Iar ea, apucîndu-se de picioarele lui, cu lacrimi zicea către dînsul: „Fiule, ce fel de îndulcire va fi vouă de la noi? Ce fel de mîngîiere veţi avea, batjocorind trupurile noastre cele obosite de bătrîneţe, de postiri, de dureri şi de munci, precum singuri aţi văzut. Eu am acum mai mult de şaptezeci de ani, iar celelalte surori ale mele sînt ceva mai mici decît mine. De aceea, este cu totul necuviincios vouă, fiind aşa de tineri, să poftiţi la nişte trupuri moarte, pe care îndată le veţi vedea mîncate de fiare, de vreme ce ighemonul a hotărît să nu ne învrednicească pe noi nici de îngropare”.

Astfel, Sfînta Tecusa, grăind cu plîngere către tineri, şi-a aruncat acoperămîntul de pe capul său şi-i arăta lui cărunteţile sale, zicînd: „Ruşinează-te, fiule, de acestea că şi tu, mi se pare, ai pe maica ta, care acum mai este încă între cei vii, tot aşa de bătrînă; iar de a murit, apoi adu-ţi aminte de ea şi lasă-ne pe noi, că vei avea plată de la Stăpînul nostru Hristos, pentru că nu este deşartă nădejdea de la El”.

Tînărul acesta împreună cu ceilalţi s-au umilit de nişte cuvinte ca acestea ale sfintei şi, încetînd din pofta lor, au început a plînge. Apoi lăsîndu-le pe ele, s-au dus, nefăcînd rău sfintelor fecioare. Auzind tiranul că fecioarele au rămas nebatjocorite, n-a poruncit să le mai supere pentru curăţia lor, ci a poruncit să le facă preotese zeiţei Artemida, poruncindu-le, ca în tot anul – după obiceiul elinesc -, să spele idolii în iezerul din apropiere. Deci, sosind ziua acelui praznic necurat al spălării idolilor, care în toţi anii se săvîrşea cu mare dănţuire, ei au pus pe fiecare idol într-o căruţă deosebită şi îl trăgeau, mergînd după ei tot poporul cu dănţuire spre iezer; iar din porunca ighemonului, trăgea pe sfintele fecioare înaintea idolilor. Fiecare din fecioare era goală şi pusă în căruţe deosebite, stînd astfel spre rîs şi spre batjocură.

Ieşind toată cetatea la praznicul acela şi la acea privelişte, se auzea glas de trîmbiţe, ţambale şi cîntecele femeilor, care dănţuiau cu capetele descoperite şi cu părul despletit; iar din pricina zgomotului poporului care juca, se cutremura pămîntul. În fruntea poporului mergea fiul cel de viperă, ighemonul Teotecn, şi toţi, îndreptîndu-şi ochii spre fecioarele cele dezvelite, unii se prăpă-deau cu rîsul, alţii se mirau de vitejia şi răbdarea lor; iar altora, văzînd trupurile lor rănite de bătăi, le era milă de dînsele şi plîngeau.

Astfel săvîrşindu-se prăznuirea cea necurată, Sfîntul Teodot era într-o mare grijă pentru sfintele fecioare, temîndu-se ca nu cumva vreuna din ele, slăbind întru nevoinţe, să cadă de la Hristos, nădejdea sa. Deci se ruga pentru dînsele lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să le întărească întru pătimire; pentru aceasta, el s-a închis la rugăciune în casa unui bărbat sărac, cu numele Teoharid, care era aşezată aproape de biserica sfinţilor patriarhi Avraam, Isaac şi Iacov, şi acolo se ruga împreună cu Pahronie, ruda sa, cu Teodot cel tînăr, fiul unui prieten al său şi cu alţi creştini. Deci, căzînd Sfîntul Teodot cu faţa în jos, zăcea la pămînt, rugîndu-se de la ceasul întîi al zilei pînă la al şaselea, cînd le-a spus femeia lui Teoharid, că corpurile sfintelor fecioare au fost înecate în iezer. Auzind o înştiinţare ca aceasta, Sfîntul Teodot s-a ridicat puţin de la pămînt şi, stînd în genunchi, şi-a înălţat mîinile sale spre cer şi, udîndu-se cu multe lacrimi, ca nişte picături de ploaie, a zis: „Mulţumesc Ţie, Stăpîne, că ai auzit glasul plîngerii mele şi nu ai lepădat în deşert lacrimile mele!”

Apoi a întrebat pe acea femeie, în ce chip a înecat în apă pe acele fecioare şi în ce loc, lîngă mal sau la mijloc. Iar ea spunea, zicînd: „Eu stăteam acolo aproape cu alte femei şi am văzut cum ighemonul îndemna cu multe momeli pe sfintele fecioare ca să slujească idolilor la spălarea lor, făgăduindu-le multe daruri. Însă n-a sporit nimic, ci mai ales a rămas ruşinat de Sfînta Tecusa, care l-a defăimat cu cuvinte ocărîtoare. Iar popii Artemidei şi ai Atenei le dădeau lor haine albe şi cununi de flori, ca să slujească cu dînşii idolilor, dar fecioarele au scuipat hainele; iar cununile acelea aruncîndu-le la pămînt, le-au călcat cu picioarele. Deci, ighemonul a poruncit, ca să lege de grumajii fecioarelor nişte pietre grele şi, punîndu-le în luntre, să le ducă pe ele în adînc şi acolo să le înece. Astfel au fost înecate ele în acea apă ca la două stadii departe de mal”.

Acestea auzindu-le sfîntul, a petrecut pînă seara, sfătuindu-se cu Polihronie şi cu Teoharid, cum ar putea să scoată trupurile sfintelor fecioare din iezer şi să le dea obişnuitei îngropări. După aceea, pe la apusul soarelui, a venit la dînşii un tînăr creştin, cu numele Grigorie, care le-a spus că ighemonul a pus lîngă iezer străji de ostaşi să păzească, ca să nu ia creştinii din iezer trupurile fecioarelor. Deci, sfîntul s-a mîhnit foarte mult că nu îi era cu înlesnire să scoată trupurile sfinte; pe de o parte, din cauza străjilor ce erau puse, iar pe de alta, din cauza greutăţii pietrelor care erau legate de grumajii sfintelor din care una singură era atît de grea, încît abia putea o căruţă să o ducă.

Spre seară, Sfîntul Teodot a ieşit singur la biserica sfinţilor patriarhi, care era aproape şi pe care păgînii o îngrădiseră, ca să nu intre în ea cineva dintre creştini; deci, aruncîndu-se la pămînt înaintea ei, s-a rugat mult. Apoi, sculîndu-se, s-a dus la biserica sfinţilor părinţi; şi, aflînd-o şi pe aceea îngrădită de păgîni, s-a aruncat înaintea ei la rugăciune.

Auzind în spatele lui oarecare strigare şi gîlceavă şi, părîndu-i-se că vine cineva după dînsul, s-a sculat şi s-a întors la casa lui Teoharid, unde, adormind puţin, i s-a arătat în vedenie mătuşa lui, Sfînta Tecusa, zicîndu-i: „Dormi, fiule Teodote, şi nu ai pentru noi nici o grijă, nici nu-ţi aduci aminte de învăţătura cu care te-am învăţat cînd erai copil şi te-am povăţuit spre fapta bună mai presus de nădejdea părinţilor tăi. Cînd eram vie, niciodată nu m-ai defăimat, ci m-ai cinstit ca pe o maică; iar acum, după trecerea mea din această lume, m-ai uitat pe mine, deşi erai dator să-mi slujeşti pînă în sfîrşit. Mă rog, nu lăsa trupurile noastre să stea în apă spre mîncarea peştilor, ci sîrguieşte-te îndată de le scoate pe ele, deoarece şi tu, după două zile, vei intra întru nevoinţa pătimirii. Deci, scoală-te şi mergi la iezer; însă, fereşte-te de vînzător”. Acestea zicîndu-le, s-a dus de la dînsul.

Sfîntul Teodot, sculîndu-se îndată din somn, a spus acea vedenie fraţilor, şi toţi cu lacrimi s-au rugat Domnului să le ajute a afla trupurile sfintelor muceniţe. Deci, fericitul Teodot, socotind într-însul vedenia, nu pricepea ce înseamnă cuvîntul acela de pe urmă, care i l-a spus lui, zicîndu-i: „Fereşte-te de vînzător!” Dar lucrul acela s-a făcut cunoscut prin cuvîntul ce ne stă înainte: După ce s-a făcut ziuă, tînărul Grigorie împreună cu Teoharie, a trimis ca să se încredinţeze mai bine, despre ostaşii cei ce păzeau, nădăjduind că acum se vor fi dus la praznicul Artemidei, pe care păgînii îl săvîrşeau într-acea zi.

Ducîndu-se trimişii, au văzut că încă nu se duseseră ostaşii şi, întorcîndu-se, au spus fraţilor; deci, au petrecut toată ziua aceea în post şi rugăciune. Iar după ce a înserat, au plecat spre iezer, fără să mănînce, luînd nişte seceri ascuţite, ca, intrînd în apă, să taie funiile ce ţineau pietrele legate de grumajii sfintelor. În noaptea aceea era întuneric mare. Nici luna şi nici stelele nu luminau. După apusul soarelui s-a apropiat de acel loc înfricoşat, dar nimeni nu mai îndrăznea să treacă pe acolo, deoarece se vedeau multe trupuri, oase şi capete tăiate; unele erau înfipte în pari ascuţiţi, iar altele se tăvăleau pe pămînt. Deci, fiind cuprinşi de frică, au auzit glas, zicînd: „Teodot, mergi cu curaj!”

Ei iarăşi s-au îngrozit de glasul acela şi s-au însemnat fiecare cu semnul Sfintei Cruci. Atunci îndată s-a arătat în văzduh, în partea dinspre răsărit, o cruce prealuminoasă, aruncînd raze de foc, pe care, văzînd-o, şi-au schimbat frica în bucurie. Deci, căzînd în genunchi, s-au închinat Sfintei Cruci şi s-au rugat Domnului. Apoi, sculîndu-se, au plecat în drumul lor spre iezer; dar, iarăşi ascunzîndu-se vedenia crucii, s-a făcut întuneric mare, neputînd să se vadă unul pe altul. Atunci, căzînd o ploaie mare, pretutindeni se făcuse apă şi noroi, aşa că abia puteau călca cu picioarele; iar drumul fiind foarte alunecos, mai mare le era osteneala decît frica.

După aceea au stat iarăşi la rugăciune, cerînd ajutor de la Dumnezeu la o nevoie ca aceea; şi, iată că deodată, li s-a arătat lumina cea de foc, arătîndu-le pacea. Apoi Sfîntului Teodot i s-au arătat doi bărbaţi în haine luminoase, avînd perii capetelor şi bărbile lor cărunte, grăind către dînsul: „Îndrăzneşte, Teodot, Domnul nostru Iisus a scris numele tău în rîndul mucenicilor, auzind rugăciunea ta cea cu lacrimi vărsată pentru aflarea trupurilor sfintelor lui mirese. Noi sîntem trimişi de dînsul în ajutorul tău şi facem parte din ceata acelor sfinţi părinţi, la care te-ai rugat în noaptea trecută înaintea bisericii lor; deci, după ce vei merge la iezer, vei vedea întrarmat pe Sfîntul Mucenic Sosandru, îngrozind şi izgonind pe ostaşii ce păzesc, şi nu se cade ţie să aduci cu tine pe vînzătorul!”

Acestea zicîndu-le, s-au făcut nevăzuţi. Sfîntul Teodot n-a socotit cine este vînzătorul care merge cu dînsul. Deci, urmînd lumina cea de foc, care li s-a arătat lor, au venit la iezer. Atunci, deodată s-au făcut fulgere şi tunete înfricoşate şi a căzut ploaie mare şi furtună cu vînt cumplit; iar ostaşii de frică au fugit, nu numai din cauza furtunii celei mari şi a tunetelor celor înfricoşate, însoţite cu fulgere şi cu vărsare mare de ploaie, dar, mai ales, pentru vedenia aceea de spaimă; pentru că au văzut pe un bărbat mare înarmat, avînd zale, pavăză, coif pe cap şi în mîini o suliţă mare şi toate acestea străluceau ca focul. Acesta era Sfîntul Mucenic Sosandru. Ostaşii au fugit abia vii de o vedenie ca aceasta, fiind cuprinşi de mare frică. Deci, apa iezerului, din cauza vînturilor şi a furtunii, a ieşit la celălalt mal, încît s-a văzut fundul rîului şi, din această pricină, se puteau vedea trupurile sfintelor muceniţe.

Deci, mergînd acolo, au tăiat cu secerile funiile de la grumajii lor şi, luînd trupurile lor, le-au pus în căruţe şi le-au adus la biserica sfinţilor patriarhi, unde le-au îngropat lîngă biserică. Numele acelor sfinte fecioare sînt acestea: Tecusa, Alexandra, Claudia, Fainia, Eufrasia, Matronia şi Iulia. Aceste sfinte fecioare au pătimit în optsprezece zile ale lunii lui mai.

Făcîndu-se ziuă, a sosit ştire în cetate că s-au furat trupurile fecioarelor din iezer. Atunci ighemonul, popii şi ceilalţi închinători de idoli, s-au umplut de mînie şi oriunde vedeau vreun creştin, îl prindeau şi îl aduceau la cercetare. Astfel, mulţi credincioşi fiind prinşi, au fost rupţi cu dinţii ca de nişte fiare.

Sfîntul Teodot, înştiinţîndu-se de aceasta, voia să se dea singur în mîinile păgînilor, dar a fost oprit de fraţi. Iar monahul Polihronie, schimbîndu-şi hainele şi făcîndu-se ca un lucrător de pămînt, a mers la tîrg, vrînd cu dinadinsul să afle cele ce s-au întîmplat, dar, îndată a fost prins de nişte elini şi dus la ighemon, unde, bătîndu-l şi făcîndu-i multe răni, l-a întrebat despre cei ce au luat trupurile sfintelor. Apoi, dacă a văzut sabia scoasă asupra capului lui, s-a îngrozit de moarte şi, temîndu-se, a spus adevărul, că Teodot cîrciumarul a scos trupurile din iezer şi le-a îngropat pe ele lîngă biserica patriarhilor. Deci, păgînii, îndată dezgropînd din pămînt moaştele sfintelor muceniţe, le-au ars în foc; iar pe Teodot îl căuta spre muncire. Despre toate acestea i s-a spus sfîntului chiar în seara acelei zile. Atunci sfîntul a cunoscut că Polihronie – ruda şi prietenul său – este vînzătorul de care îi porunceau sfinţii să se ferească. Deci, şi-a pus în gînd să se dea pe el la munci pentru Dumnezeu, zicînd fraţilor: „Rugaţi-vă pentru mine lui Hristos Dumnezeul nostru, ca să mă învrednicească cununii muce-niceşti”.

Atunci toţi s-au rugat cu dînsul în toată noaptea aceea, iar sfîntul zicea în rugăciunea sa: „Doamne Iisuse Hristoase, nădejdea celor deznădăjduiţi, dă-mi putere să săvîrşesc cu bine nevoinţa alergării muceniceşti şi primeşte sîngele meu cel vărsat ca o jertfă ce se aduce Ţie pentru cei chinuiţi pentru Tine; uşurează greutatea lor şi alină viforul cel cumplit al gonirii, ca în pace şi linişte adîncă să petreacă cei ce cred întru Tine, Stăpîne”. Făcîndu-se ziuă, sfîntul se sîrguia să iasă, ca să se ducă la muncire, dar s-a făcut plîngere mare între fraţi şi, cuprinzîndu-l pe el, ziceau: „Mîntu-ieşte-te, o, Teodote, lumina cea luminoasă şi dulce a Bisericii noastre pentru că, după trecerea acestor primejdii, vei moşteni cereasca lumină, iar pe tine te vor primi cetele sfinţilor îngeri şi ale arhanghelilor şi te va străluci slava Sfîntului Duh şi a Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce şade de-a dreapta Tatălui. De nişte bunătăţi ca acestea îţi va fi pricinuitoare alergarea acestei nevoinţe de acum. Iar nouă, celor ce rămînem în învăluire, ducerea ta de la noi, nu ne va aduce altceva, decît numai plîngere, tînguire şi suspinare”.

Astfel, plîngînd toţi, Sfîntul Teodot pe fiecare îl îmbrăţişa şi-l săruta cu sărutarea cea mai de pe urmă. Şi le-a poruncit ca, atunci cînd va veni preotul Fronton din satul Malos să-i aducă inelul, să-i dea aceluia moaştele lui, de vor putea să le ia în taină. Zicînd acestea, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci peste tot trupul şi a ieşit fără temere. Mergînd el, doi din cei mai mari cetăţeni cunoscuţi ai lui l-au întîmpinat şi, voind să arate sfîntului acea dragoste de prietenie, îi ziceau să se ascundă repede, că popii Atenei şi ai Artemidei şi poporul îl pîrăsc la ighemon, că pe toţi creştinii îi sfătuieşte să nu se închine pietrei celei nesimţitoare şi lemnului, şi multe alte spuse asupra lui. Iar Polihronie zicîndu-i că el a furat trupurile fecioarelor, i-a spus: „Deci, păzeşte-te, Teodote, pînă ce ai vreme, pentru că lucrul acesta este fără de minte, ca singur să te dai la munci”. Atunci sfîntul a zis către dînşii: „Dacă îmi sînteţi prieteni şi voiţi să-mi arătaţi dragostea voastră, să nu mă împie-dicaţi de la calea pe care am apucat, ci, mai bine, duceţi-vă la judecător şi spuneţi celor mari, că Teodot pe care îl părăsesc popii şi poporul, se află înaintea uşii”. Sfîntul, zicînd aceasta către dînşii, a mers îndată şi a intrat în mijlocul divanului şi căuta cu faţa veselă spre uneltele de muncă. Acolo era un cuptor înfocat, căldări fierbînd roate şi alte multe.

Sfîntul, privind spre toate acestea, nu se înspăimînta, nici nu se tulbura cu gîndul, ci stătea vesel, arătîndu-şi vitejia inimii. Ighemonul, căutînd spre dînsul, i-a zis: „Nimic din muncile ce-ţi sînt puse înainte nu vei pătimi, dacă te vei pleca să aduci jertfe zeilor; pentru că vei fi liber de toate pîrile pe care toată cetatea şi popii le pun asupra ta, te vei face prieten nouă şi vei fi iubit de împărat şi cu cinste te vei cinsti de la dînsul, dacă te vei lepăda de Iisus, pe Care Pilat, cel ce a fost mai înainte de noi, L-a răstignit în Iudeea. Deci, socoteşte în tine cu înţelegere, o, Teodote, că ne pari a fi om înţelept şi se cuvine ca omul cel cu pricepere să le facă toate cu socoteală şi cu luare aminte; depărtează-te de la toată nebunia şi pe ceilalţi creştini depărtează-i de la aceea şi, astfel, vei stăpîni toată cetatea; pentru că te voi pune popă lui Apolo, mai marele zeu, care arată poporului daruri multe, spune mai înainte cele ce au să fie şi tămăduieşte bolile cu meşteşug doctoricesc. Acestuia de îi vei sluji, tu vei putea pune popi celorlalţi zei prin tine se vor ridica la dregătorii mari, prin tine se vor ridica judecătorii, prin tine se va orîndui pămîntul pentru treburile poporului. Se vor adăuga ţie, pe lîngă cinste, bogăţii multe, neamul tău va fi luminos între neamuri şi, de ai trebuinţă acum de averi, îţi voi da îndată”.

Ighemonul, zicînd acestea, s-a ridicat un glas din popor, care fericea pe Teodot pentru darurile ce i se dădeau, sfătuindu-l să le ia. Dar, Sfîntul Teodot a început a răspunde astfel către ighemonul Teotecn: „Mai întîi doresc acest dar de la Domnul meu Iisus Hristos, pe care tu l-ai ocărît ca pe un om prost. Lăsaţi-mă să vă dau pe faţă rătăcirea şi înşelăciunea zeilor voştri şi să mărturisesc prin cuvinte scurte, Taina întrupării şi minunile Fiului lui Dumnezeu, pentru că se cade o, Teotecne, ca credinţa mea în Hristos s-o arăt înaintea voastră a tuturor, cu lucrul şi cu cuvîntul. De faptele zeilor voştri îmi este ruşine a grăi, însă, voi zice acestea spre înfruntarea voastră. Acela pe care voi îl numiţi Dia şi credeţi că este zeu mai mare decît toţi zeii, s-a întins atît spre necurata poftă de femei şi de copii, cît avea început şi sfîrşit toată răutatea; că Orfeu, făcă-torul vostru de stihuri, povesteşte că Dia a ucis pe Saturn, adevăra-tul său tată, şi pe adevărata sa maică cea rea o avea femeie, din care a născut o fiică, Persefona; dar şi cu aceea a păcătuit şi mai avea femeie pe sora sa, Junona; precum şi Apolon a spurcat pe sora sa, Artemida, în capiştea din ostrovul Delos. De asemenea şi Aris se îndrăcea cu pofta desfrînării spre Venus şi Ifesto spre Atina, fiind fraţi de sînge.

Din acestea vezi oare, ighemoane, cît este de spurcată fărădelegea zeilor voştri? Legea nu pedepseşte oare pe cei ce fac unele ca acestea? Deci, voi vă lăudaţi cu nişte zei desfrînaţi ca aceştia, neruşinîndu-vă a vă închina ucigătorilor de tată, amestecătorilor de sînge, preadesfrînaţilor, spurcătorilor de copii şi vrăjitorilor; pentru că acest făcător de stihuri le-a scris despre zeii voştri, ca şi cum ar lăuda lucrurile lor cele urîte. Faptele şi minunile Domnului nostru Iisus Hristos sînt potrivnice lor. Ele toate sînt curate şi n-au nici o prihană; pentru că sfinţii prooroci au vestit mai înainte Taina întrupării, zicînd: În vremile cele mai de pe urmă se va pogorî Dumnezeu din cer către oameni şi va petrece cu dînşii ca un om, făcînd semne şi minuni negrăite, tămăduind bolile celor neputincioşi şi învrednicind pe oameni Împărăţiei cerului.

Iar despre întruparea Lui, despre pătimirea pentru noi, despre moartea Lui cea de voie şi despre învierea din morţi, aceiaşi sfinţi prooroci au vestit mai înainte cu toată adeverirea. Martori ai întrupării Lui sînt haldeii şi vrăjitorii Persiei cei preaînţelepţi, care, prin măiestria arătării stelei, au cunoscut naşterea Lui cea trupească şi, venind cu daruri la Dînsul, I s-au închinat ca unui Dumnezeu. Martori ai învierii Lui sînt chiar ostaşii romani, cărora le-a fost încredinţată paza mormîntului. Aceia au văzut scularea Domnului din mormînt, cea dumnezeiască şi atotputernică, şi, ducîndu-se în cetate, au vestit-o arhiereilor. Iar faptele cele de minuni ale Domnului nostru, pe care le făcea vieţuind cu oamenii, cine le va spune cu de-amănuntul?

Întîi a prefăcut apa în vin, cu cinci pîini şi doi peşti a săturat cinci mii de oameni în pustie; pe cei bolnavi îi tămăduia cu cuvîntul, umbla pe mare ca pe uscat; de stăpînirea Lui se temea furia focului; celui orb din naştere i-a dăruit vedere; pe cei şchiopi i-a făcut să umble; cu porunca Lui au înviat morţii, pe Lazăr cel mort de patru zile, l-a ridicat din mormînt cu cuvîntul şi l-a întors la viaţă. Cu nişte minuni ca acestea preaslăvite şi preaminunate S-a arătat că este Dumnezeu adevărat şi Atotputernic, iar nu om de rînd între oameni”.

Sfîntul mucenic, mărturisind acestea cu glas mare pentru Domnul nostru Iisus Hristos, toată mulţimea poporului închinător de idoli s-a tulburat şi mugea ca o mare umflată de vînturi. Popii îşi smulgeau părul, îşi rupeau hainele de pe ei, îşi stricau cununile; iar poporul, mîniindu-se, striga cu răcnete necuviincioase şi cîrtea contra ighemonului, zicînd: „Pe un hulitor de zei ca acesta vrednic de moarte, îl laşi să grăiască multe şi nu îl munceşti şi îl pedepseşti îndată?”

Atunci ighemonul, mai mult aprinzîndu-se de mînie, a poruncit ostaşilor să dezbrace hainele de pe mucenic şi gol să-l spînzure la muncă şi cu unghii să-i strujească trupul. Deci, singur s-a sculat de la locul său, vrînd să muncească pe sfîntul cu mîinile sale. Şi se auzeau glasuri de tulburare, propovăduitorii strigînd, poporul pornindu-se cu mînie şi gîlceavă şi slujitorii pregătindu-se să muncească pe robul lui Hristos, luîndu-şi uneltele cele de muncă în mîini; singur mucenicul era în pace şi netulburat cu duhul şi stătea cu linişte sufletească, ca şi cum nu s-ar fi ridicat împotriva lui o tulburare ca aceea.

Deci, l-au spînzurat gol şi l-au strunjit cu unghii de fier fără de milă; iar el se lumina şi zîmbea cu faţa, ca şi cum nu ar fi fost muncit, pentru că avea pe Cel ce-l ajuta, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Fiind astfel muncit, slujitorii se schimbau, pentru că unii ostenind, alţii luau uneltele şi-l munceau. Iar mucenicul era nebiruit, pătimind ca într-un trup străin, deoarece avea toată mintea sa adîncită întru Domnul. Ighemonul Teotecn, văzînd acestea, a poruncit să toarne pe rănile lui oţet tare, amestecat cu sare, şi cu făclii să-i ardă coastele.

Deci, mucenicul, fiind astfel ars, a simţit putoare din arderea trupului său şi pentru aceasta a început a-şi întoarce nasul puţin. Acest lucru, văzîndu-l ighemonul, a alergat îndată la el, şi i-a zis: „Teodote, unde este acum îndrăzneala cuvintelor tale? Pentru că te văd biruit de munci! Cu adevărat, de n-ai fi hulit pe zei şi de te-ai fi închinat puterii lor, apoi n-ai fi pătimit unele ca acestea. Au nu te-am sfătuit, fiind om prost şi vrăjmaş, să nu te împotriveşti poruncii împăratului, care are stăpînire peste sîngele tău?”

Mucenicul i-a răspuns: „O, ighemoane, nu mă socoti că sînt biruit de munci, văzînd că-mi întorc puţin nasul de la putoarea acestui trup ars; ci porunceşte slujitorilor tăi, să facă porunca mai cu silinţă, pentru că-i văd slabi şi cu lenevire făcînd lucrul lor; iar tu caută alte munci şi mai cumplite, ca să cunoşti puterea Domnului meu, Care mă întăreşte şi cu al Cărui ajutor împuternicindu-mă, nu te bag în seamă pe tine, ca pe un rob prost ce eşti, nici pe împăratul tău”.

Astfel grăind sfîntul, ighemonul a poruncit să-l bată cu pietre peste gură, să-i sfărîme fălcile şi să-i zdrobească dinţii. Sfîntul, primind această bătaie, zicea către ighemon: „Chiar şi limba de mi-ai tăia-o, tot nimic nu vei spori; pentru că Dumnezeul nostru Iisus Hristos ascultă pe robii Săi, chiar cînd ei tac”.

Slujitorii, ostenind de multă muncire, ighemonul a poruncit să ia pe Sfîntul Teodot, să-l închidă în temniţă şi să-l ţină acolo pentru altă muncire. Mucenicul, fiind dus prin cetate la legăturile temniţei, avînd tot trupul rănit, arăta biruinţa sa asupra muncitorului şi a diavolului prin însăşi rănile acelea. Iar mulţimii poporului, înconjurîndu-l şi uitîndu-se spre el ca la o privelişte, le arăta puterea lui Hristos, zicînd: „Vedeţi toţi cît de minunată şi atotputernică este puterea lui Hristos, Domnul meu? Astfel le dă putere celor ce pătimesc pentru El, ca să nu simtă durerile trupeşti cele din bătăi. Neputinţa trupească o face mai tare decît focul şi pe oamenii cei de neam prost îi ridică la îndrăzneală atît de mare, încît nesocotesc poruncile împăraţilor şi îngrozirile boierilor. Tuturor, fără de făţărnicie, Stăpînul nostru le dăruieşte cu nelipsire darul Său, celor de neam prost, ca şi celor de neam bun; robilor, ca şi celor liberi; barbarilor, ca şi elinilor celor ce cred în El”. Şi iarăşi, arătîndu-şi rănile sale, zicea: „Nişte jertfe ca acestea de la cei credincioşi, se cuvine a se aduce lui Hristos, Dumnezeului nostru, Care a pătimit singur pentru fiecare din noi”. Astfel grăind sfîntul cu glas mare către popor, a intrat în temniţă şi l-au închis în legături.

După ce au trecut şaisprezece zile, ighemonul Teotecn a poruncit să pregătească un divan în mijlocul cetăţii, la un loc mai înalt. Deci, scoţînd din temniţă pe Sfîntul Mucenic Teodot, l-au pus înaintea judecăţii şi au zis către el: „Teodot, apropie-te de noi, pentru că socotesc că, pedepsindu-te cu muncile cele mai dinainte, acum ţi-ai lăsat mîndria cea de mai dinainte şi te-ai făcut mai bun. Cu adevărat, fără de socoteală, singur ai adus asupra ta atîtea munci, pentru că noi nu vrem să te muncim. Deci, acum lepădîndu-ţi împotrivirea ta, recunoaşte stăpînirea atotputernicilor zei, ca să te învredniceşti darurilor noastre, pe care ţi le-au făgăduit şi le făgăduim şi acum, de te vei închina zeilor; iar de nu, apoi îndată vei vedea focul cel pregătit asupra ta, fiarele cele ascuţite şi gurile fiarelor celor deschise spre sfîşierea ta”.

Sfîntul mucenic a răspuns: „O, Teotecne, ce lucru atît de cumplit vei putea să afli asupra mea, care ar fi în stare să biruiască puterea Domnului meu, care mă întăreşte pe mine? Deşi trupul meu, precum vezi, este foarte rănit de cele dintîi munci, însă, încearcă puterea cea nouă în mine şi adaugă mădularelor mele alte feluri de munci, ca să vezi că pot să le sufăr pe toate”.

Deci, ighemonul a poruncit ca iarăşi să spînzure pe sfînt şi să-l strujească cu unghii de fier, înnoind rănile lui cele dintîi. Iar sfîntul, fiind muncit, mărturisea cu glas mare numele lui Iisus Hristos. Apoi, luînd pe pătimitorul, îl tîrau pe hîrburi ascuţite. După aceasta, spînzurîndu-l, iarăşi îl strujeau, încît nu se mai găsea loc sănătos pe trupul lui, astfel tot trupul era ca o rană; numai limba era întreagă şi cu aceea slăvea şi mulţumea lui Dumnezeu; iar pe muncitori şi pe slujitori îi ocăra ca pe nişte neputincioşi. Ighemonul neştiind cum să muncească mai mult pe sfîntul, a dat contra lui sentinţa de moarte, astfel: „Pe Teodot, apărătorul credinţei galileenilor, vrăjmaşul zeilor noştri, potrivnicul poruncii împărăteşti şi ocărîtorul meu, stăpînirea noastră porunceşte, ca să fie tăiat cu sabia şi trupul lui să se ardă cu foc, ca să nu se îngroape de creştini”.

Deci, sfîntul, fiind dus la tăiere într-un cîmp de lîngă cetate, venea după el popor mult, bărbaţi şi femei, vrînd să-i vadă sfîrşitul. Ajungînd sfîntul la locul cel de moarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, Făcătorul cerului şi al pămîntului, Cel ce nu părăseşti pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, mulţumesc că m-ai învrednicit pe mine să fiu cetăţean ceresc şi părtaş al împărăţiei Tale. Te laud că mi-ai dat putere să biruiesc pe balaurul acela şi să-i sfărîm capul; însă Te rog, dă credincioşilor Tăi uşurare din scîrbele ce sînt puse asupra lor, ca cu mine să se sfîrşească gonirea ce se face de către păgîni asupra Bisericii Tale. Dă pace Bisericii Tale, izbăvind-o de muncirea diavolului”. Sfîrşind rugăciunea a zis „Amin”. Apoi, întorcîndu-se, a văzut pe fraţi plîngînd şi le-a zis: „Fraţilor, nu plîngeţi după mine, ci preamăriţi pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care mi-a dat putere a-mi săvîrşi nevoinţa şi a birui pe vrăjmaş; iar eu mă voi ruga cu îndrăzneală lui Dumnezeu pentru voi”. Zicînd aceasta, şi-a plecat cinstitul său cap sub sabie şi, tăindu-i-se, s-a sfîrşit întru Domnul, în şapte zile ale lunii iunie.

Deci, slujitorii, aducînd lemne multe, le-au pus peste trupul mucenicului, vrînd să-l ardă după porunca tiranului. Dar, deodată, cu puterea lui Dumnezeu, s-a făcut o furtună mare şi, arătîndu-se o lumină ca fulgerul, strălucea împrejurul trupului mucenicului, şi nimeni nu îndrăznea să se apropie ca să aprindă lemnele. Ighemonul, înştiinţîndu-se de acestea, a poruncit ostaşilor să treacă la locul acela şi să păzească trupul, ca să nu-l fure creştinii.

Făcîndu-şi ostaşii colibă de stîlpări de finic şi de trestii, şedeau acolo. Fiind tîrziu – după rînduiala lui Dumnezeu – a trecut pe acolo preotul Fronton, care purta inelul mucenicului, mergînd de la satul său în cetate. El nu ştia nimic de sfîrşitul Sfîntului Teodot. Asinul lui era încărcat cu vin vechi, pe care îl ducea să-l vîndă în cetate, pentru că era lucrător de vie şi din aceea îşi hrănea casa.

Cînd s-a apropiat de acel loc unde zăcea trupul mucenicului şi pe care îl păzeau ostaşii, asinul s-a poticnit şi a căzut. Văzînd ostaşii aceasta, au alergat să-i ajute lui Fronton să-şi ridice asinul, şi i-au zis: „Străinule, unde mergi acum noaptea? Abate-te şi dormi cu noi, că şi păşune este aici pentru dobitocul tău”.

Deci, preotul Fronton s-a plecat dorinţei lor şi a rămas la ei; iar trupul mucenicului zăcea acoperit cu găteji şi fîn. Lîngă colibă era foc şi bucate gătite pentru cină; deci, ostaşii au chemat pe oaspete, ca să mănînce cu ei. Luînd el un vas, l-a umplut cu vin de al său şi l-a dat lor să-l bea. Iar ei, gustînd, au lăudat vinul că este foarte bun, întrebîndu-l de cîţi ani este. Fronton le-a răspuns: „Este de cinci ani”. Bînd ei vin şi neştiind că oaspetele este creştin şi preot, vorbeau fără ferire, povestindu-i toate ce se întîmplaseră în zilele acelea şi îi spuneau cum şapte fecioare au fost înecate, deoarece n-au vrut să spele idolii şi cum Teodot cîrciumarul a scos noaptea trupurile lor din iezer şi le-a îngropat. Făcîndu-se cercetare pentru aceea, el singur a venit la judecată şi s-a dat la munci de bunăvoie. El a răbdat cu bărbăţie muncile, ca şi cum ar fi fost de aramă sau din fier. Şi, iată aici trupul aceluia tăiat, pe care îl păzim după poruncă.

Ascultînd preotul vorba lor, mulţumea în sine lui Dumnezeu, că i-a dat a şti de pătimirea şi de sfîrşitul Sfîntului Teodot şi se gîndea în sine cum ar putea să fure acel cinstit trup. Deci, umplînd iarăşi vasul cu vin, le-a dat lor, poftindu-i să bea cît vor şi astfel i-a îmbătat. După ce au adormit, preotul s-a sculat şi s-a apropiat de trupul Sfîntului Mucenic şi, descoperindu-l, îl săruta. Apoi a scos inelul din degetul său şi l-a pus în degetul mucenicului, zicînd: „O, Sfinte Teodot, mucenice al lui Hristos, împlineşte ceea ce mi-ai făgăduit mie”.

Deci, punînd trupul şi capul aceluia pe asin în locul vinului, şi, legîndu-l bine, a dat drumul dobitocului, care s-a dus în satul preotului, aducînd pe el trupul mucenicului. Iar preotul a pus iarăşi gătejele şi fînul la loc ca şi cum ar fi trupul mucenicului şi, venind la colibă, s-a culcat.

Preotul, sculîndu-se dimineaţa, a început a se mîhni pentru asin, zicînd: „Mi-a fugit dobitocul! Oare nu l-a furat cineva?” Şi pentru aceasta ostaşii se sîrguiau împreună cu el, neştiind că este furat trupul mucenicului, pentru că vedeau gătejele şi fînul la locul lor. Lăsînd preotul vinul, s-a dus, prefăcîndu-se că-şi caută asinul, şi nu s-a mai întors, ci s-a dus de-a dreptul în satul său. Asinul, fiind povăţuit de înger, a mers în acel loc unde Sfîntul Teodot a prînzit cu preotul Fronton, şi a lăudat acel loc frumos, ca fiind cuviincios de primirea sfintelor moaşte şi sfătuia pe preot să zidească o casă de rugăciune şi să aştepte moaşte muceniceşti.

Venind asinul acolo, stătea, nepăşind nicăieri mai departe, pînă ce a sosit stăpînul său, fericitul Fronton preotul, şi a luat moaştele mucenicului. Chemînd nişte fraţi credincioşi, le-a îngropat în locul acela cu cinste şi după o vreme oarecare a zidit o biserică în numele Sfîntului Mucenic Teodot şi întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru. Acestea le-am scris cu toată încredinţarea, eu, smeritul Nil,- adaugă scriitorul vieţii acestuia -, vouă, fraţilor iubiţi întru Domnul, ca unul ce ştiu viaţa lui şi am fost împreună cu el în legăturile temniţei, iar voi să le citiţi cu credinţă şi să le ascultaţi cu dragoste, ca să aveţi parte cu Sfîntul slăvitul Mucenic Teodot şi cu toţi sfinţii, care s-au nevoit pentru dreapta credinţă, întru Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava şi stăpînirea în veci, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh. Amin.

Sfinţii Mucenici Petru, Dionisie, Andrei, Pavel, Cristina, Eraclie, Paulin şi Venedim

Adaugat la mai 31, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 31, 2026

În vremea prigonirii Bisericii lui Dumnezeu, cînd ostaşii lui Hristos îşi puneau sufletele pentru Domnul lor şi cînd tot pămîntul se roşea cu sîngele mucenicilor, atunci un tînăr frumos cu numele Petru, tare la trup şi viteaz cu duhul în sfînta credinţă creştinească, a fost prins în Lampsac, cetatea Elespontului, şi adus la Opidim ighemonul, spre cercetare. Deci, ighemonul l-a întrebat: „Creştin eşti?” Petru a răspuns: „Sînt creştin cu adevărat”. Ighemonul îi zicea: „Iată, ai înaintea ochilor poruncile nebiruiţilor împăraţi; deci, jertfeşte marii zeiţe Venera”. Tînărul răspunse: „Ighemoane, mă minunez, că voieşti a mă îndemna să mă închin unei femei spurcate şi desfrînate, care a făcut atîtea fapte urîte, încît îmi este ruşine a le pomeni. Oare, voi, nu pedepsiţi pe cei ce îndrăznesc să facă astfel de desfrînări, pe care le-a făcut zeiţa voastră? Dacă voi o numiţi desfrînată, apoi cum să mă închin şi să-i aduc jertfă ei, fiind atît de spurcată şi desfrînată. Mie mi se cade să mă închin lui Dumnezeu Cel viu şi adevărat, împăratul tuturor veacurilor, lui Hristos Domnul meu. Lui să-I aduc jertfă de rugăciune, de umilinţă şi de laudă”.

Ighemonul, auzind acestea, a poruncit să-l întindă pe roată, să-i muncească trupul cu lemne şi cu fiare şi să-i sfărîme oasele. Robul lui Dumnezeu, cu cît era muncit mai mult, cu atît se arăta mai tare şi viteaz în puterea lui Hristos, Care îl întărea. El rîdea de nebunia ighemonului şi, ridicîndu-şi ochii spre cer, zicea: „Mulţumescu-Ţi, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce mi-ai dat atîta tărie şi răbdare! Învredniceşte-mă încă pînă la sfîrşit să biruiesc puterea vrăjmaşului cel păgîn”. După aceasta, ighemonul, văzînd că cu muncile nu poate să biruiască pe acel viteaz tînăr creştin – pe Sfîntul Petru -, a poruncit să-i taie capul cu sabia.

În acea vreme, un oarecare Dionisie, bărbat creştin, a fost prins şi ţinut legat în temniţă. Ighemonul, voind să se ducă din Lampsac în Troada, care se învecina cu Elespontul, i-au adus doi ostaşi cu numele Andrei şi Pavel, cu credinţa creştini şi de neam din Mesopotamia. Pe aceştia i-au prins păgînii şi împreună cu ei a fost adus şi un oarecare Nicomah, care striga neîncetat şi zicea: „Sînt creştin”.

Ighemonul, văzînd pe Nicomah mărturisind că este creştin, a întrebat pe Andrei şi pe Pavel: „Voi ce ziceţi că sînteţi?” Ei au răspuns: „Şi noi tot creştini sîntem”. Ighemonul a zis către Nicomah: „Jerfeşte zeilor, după porunca împăratului!” Nicomah răspunse: „Nu ştii că creştinii nu aduc jertfe idolilor?” Atunci ighemonul a poruncit să-l dezbrace, să-l spînzure la muncire şi să-i chinuiască trupul, strujindu-l cu unghii de fier. Nicomah, fiind muncit astfel, cînd era aproape de sfîrşitul său şi voia să cîştige cununa pe care o avea ca şi în mîinile sale, deodată a pierdut-o. Pentru că, schimbîndu-se din mărturisirea cea bună, s-a lepădat de Hristos şi a strigat, zicînd: „Eu niciodată n-am fost creştin; deci, sînt gata a jertfi zeilor”. Atunci, îndată a încetat a-l munci şi l-au scos de la muncire. Dar, cînd ticălosul călcător de lege a adus jertfă idolilor şi s-a închinat lor, îndată a căzut asupra lui diavolul şi l-a trîntit la pămînt. Astfel se îndrăcea, muşcîndu-şi limba cu dinţii şi curgîndu-i spume de sînge, pînă ce cu greu şi-a lepădat ticălosul său suflet!

Pe cînd se întîmpla aceasta, o creştină oarecare, fecioară de 16 ani, cu numele Cristina, a strigat din popor către cel ce se îndrăcea, zicînd: „O, ticălosule şi pierdutule, pentru ce ţi-ai dobîndit munca cea veşnică şi nespusă pentru un scurt timp?”

Ighemonul, auzind aceasta, a poruncit să prindă îndată pe acea fecioară şi s-o aducă la el. Apoi a întrebat-o: „Eşti creştină?” Fecioara răspunse: „Sînt creştină şi plîng pentru pierderea acelui om ticălos, care n-a răbdat muncile cele de puţină vreme, ca astfel să poată cîştiga odihna cea veşnică”. Ighemonul a grăit către dînsa: „El, jertfind zeilor, şi-a cîştigat acum odihna, pentru ca voi, creştinii, să nu rîdeţi de dînsul. De aceea, Atena şi Venera cea mare au voit de l-au răpit de aici; deci, voiesc ca să aduci şi tu jertfă zeilor acestora, ca să nu fii batjocorită cu ruşine şi arsă de vie în foc”. Sfînta răspunse: „Dumnezeul meu este mai mare decît tine! De aceea, nu mă tem de îngrozirile tale, pentru că nădăjdu-iesc spre Dînsul că mă va apăra şi-mi va da răbdare în toate”.

Atunci ighemonul a poruncit s-o dea la doi tineri desfrînaţi, ca s-o batjocorească şi s-o spurce; iar pe Andrei şi pe Pavel a poruncit să-i arunce în temniţă unde era şi Dionisie. Deci, tinerii cei fără de ruşine, luînd pe curata şi sfînta fecioară a lui Dumnezeu, au dus-o cu bucurie la locuinţa lor, voind să-şi săvîrşească pofta. Dar, cînd au dus-o în casa lor, îndată s-a stins în trupurile lor focul cel firesc al desfrînării şi au murit mădularele cele de poftă; şi, astfel silindu-se pînă la miezul nopţii s-o batjocorească, n-au putut. La miezul nopţii s-a arătat lîngă fecioară un tînăr prealuminos şi deodată toată casa s-a umplut de o lumină negrăită.

Tinerii, văzînd acea lumină, de frică au căzut ca morţi şi, abia venindu-şi în simţiri, s-au plecat la picioarele sfintei şi stăruiau să se roage lui Dumnezeu pentru dînşii, ca să nu-i ajungă vreun rău. Ea, ridicîndu-i, le-a zis: „Nu vă temeţi! Dar să ştiţi că tînărul pe care l-aţi văzut, este sfîntul înger, care a fost trimis de Hristos Dumnezeul meu la mine, spre păzirea fecioriei mele, fiind gata ca îndată să omoare pe toţi, care vor îndrăzni a se atinge de mine”. Şi astfel, sfînta fecioară a rămas curată, păzindu-se de Dumnezeu.

A doua zi, tot poporul cetăţii, fiind îndemnat de popii păgîneşti, s-a dus la ighemon şi a cerut să-i dea în mîinile lor pe creştinii cei ţinuţi în temniţă. Ighemonul, scoţînd pe cei legaţi, pe Dionisie, Andrei şi Pavel le-a zis: „Vi se cade să aduceţi jertfă marii zeiţe Atena”. Sfinţii au răspuns: „Nici pe Atena, nici pe oricare alt diavol cinstit de voi nu-l ştim, nici n-am cinstit vreodată pe alt Dumnezeu, afară de Dumnezeul nostru, Iisus Hristos”. Auzind poporul aceste cuvinte ale sfinţilor mucenici, a zis către ighemon: „Să-i dea pe ei în mîinile lor, că hulesc pe zeii lor. Deci, ighemonul a poruncit mai întîi să-i bată pe mucenici şi după aceea să-i dea poporului.

Poporul, legînd cu funii de picioare pe sfinţi, i-a tîrît cu mult zgomot pînă la cetate, ca acolo să-i omoare cu pietre. Pe cînd îi ucidea pe sfinţii mucenici, Sfînta fecioară Cristina, înştiinţîndu-se, a alergat la acel loc, strigînd, plîngînd şi căzînd peste sfinţii ce se ucideau, zicea: „Să mor şi eu cu voi pe pămînt, ca împreună să vieţuim în cer”. Şi s-a adus la cunoştinţă ighemonului, că fecioara care a fost dată spre batjocură, a fost izbăvită din mîinile des-frînaţilor de un tînăr luminos; deci, scăpînd, a căzut pe trupurile creştinilor ce s-au omorît.

Atunci ighemonul a poruncit s-o tragă la o parte şi s-o omoare cu sabia. Astfel, aceşti sfinţi mucenici, luptîndu-se împreună contra diavolului, a lumii şi a lui Opidim ighemonul, s-au învrednicit a fi biruitori cu ajutorul lui Hristos. Au fost omorîţi atunci: Sfîntul Petru cu felurite munci; Sfinţii Dionisie, Andrei şi Pavel, cu pietre; iar Sfînta fecioară Cristina, cu sabia. Acestea s-au făcut în Lampsac, pe vremea împărăţiei lui Deciu.

Sfinţii Mucenici Eraclie, Paulin şi Venedim erau cetăţeni ai Atenei şi acolo au propovăduit cu multă îndrăzneală pe Hristos, îndemnînd pe toţi păgînii să se depărteze de la deşarta slujire de idoli şi să se boteze în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh. Pentru aceea i-a prins şi i-a dat stăpînitorului Atenei. Şi, cercetîndu-i, au mărturisit pe adevăratul Dumnezeu, Făcătorul a toată făptura; iar pe idoli i-au numit pietre nesimţite, lemne şi lucruri făcute de mîini omeneşti. Deci, au fost munciţi cu multe feluri de munci; iar mai pe urmă, fiind aruncaţi într-un cuptor, s-au sfîrşit şi au luat cununile cele nestricăcioase de la Hristos Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.