Cuviosul Părinte Mihail Malein

Adaugat la iulie 25, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 25, 2026

Acest fericit părinte era dintr-o latură a Capadochiei, care se numea Harsian. El s-a născut din părinţi de bun neam şi vestiţi, foarte credincioşi şi bogaţi. Şi nu numai tatăl lui, ci şi moşul lui, adică tatăl tatălui său, cu numele Evstatie, era foarte cinstit şi vestit în împărăţie, avînd slujba de patriciu şi fiind preastrălucit între voievozi. Asemenea şi celălalt moş al lui, tatăl mamei sale, cu numele Adralest, era mai înainte în vrednicia de patriciu, apoi s-a făcut stratilat al întregului Răsărit, pentru multa lui vitejie şi înţelepciune; iar bunica lui era rudenie a împăratului Roman. Toţi aceştia din care s-au născut părinţii acestui cuvios erau cucernici şi dreptcredincioşi, fiind împodobiţi cu toată fapta bună şi buna cuviinţă. Iar părinţii lui se înrudeau cu împăratul Leon, care era atunci în Constantinopol, şi se numeau Evdochim şi Anastasia.

Dar să venim la minunata naştere a cuviosului, care s-a făcut din făgăduinţă, încît a fost numit fiu al rugăciunii. Căci, pentru ca să ştie fiecare din ce fel de oameni a ieşit de trei ori fericitul, am scris foarte puţin, însă toate rudeniile lui se trăgeau din sînge împărătesc.

Deci maica Cuviosului Mihail a fost mulţi ani stearpă şi fără fiu. De aceea, amîndoi părinţii erau întristaţi că şi-au trecut toată tinereţea şi n-au făcut nici un copil care să moştenească bogăţia lor. Ei de multe ori mergeau la biserici şi se rugau lui Dumnezeu să le dea fiu; dar Dumnezeu nu le-a ascultat rugăciunea lor. Mai pe urmă s-au dus la o biserică a Născătoarei de Dumnezeu, care este în locul numit Cuna şi la a cărei icoană locuitorii aveau multă evlavie. Deci Anastasia şi Evdochim s-au rugat la aceasta ca să le dea moştenitor după dorinţa lor.

Iar Cea întru totul fără prihană, Maica Domnului, a ascultat rugăciunea lor, căci s-a arătat preotului celui de rînd al bisericii, cu numele Metodie, ţinînd un omofor şi avînd în dreapta sa trei mahrame. Şi a poruncit să le dea Anastasiei, cu această tocmeală, ca întru tot Sfînta să ia iarăşi înapoi o basma din acele trei. Deci îndată ce preotul a arătat femeii vedenia, atunci cea care mai înainte nu avea copii, s-a făcut cu mulţi şi buni fii. Intîiul fiu ce s-a născut, părinţii l-au numit Manuil şi, ajungînd la vîrsta legiuită, împăratul l-a cinstit cu vrednicia de candidat, iar părinţii aveau mult dor să-l însoare, după obiceiul lumii, şi să vadă nepoţi dintr-însul.

Şi căutau o fecioară bogată şi frumoasă, din sînge împărătesc asemenea lui, ca să-l însoţească cu femeie pe cel ce după puţin avea să fie aproape fără de carne şi fără de sînge. Dar cînd făceau tocmelile nunţii, ca nişte oameni pămînteşti, atunci Tatăl cel ceresc, Care sfinţise pe tînăr în pîntecele mamei sale, rîvnind a rîvnit şi l-a răpit din mijlocul lor. Adică, în zilele acelea, Evdochim s-a dus la Constantinopol pentru o trebuinţă oarecare şi a luat şi pe Manuil împreună cu el; apoi s-a întors la casa sa, lăsînd acolo pe tînăr, ca să înveţe rînduielile împărăţiei.

După puţină vreme, binecredinciosul împărat Leon a murit, iar Manuil văzîndu-l cum era purtat mort, a plîns, socotind nescăparea de la moarte, şi a zis în mintea sa: „Dacă şi împăraţii mor, ce folos voi avea eu, aflîndu-mă în deşertăciunea lumii? Mai bine să mă duc într-un loc liniştit şi acolo să mă rog pentru mîntuirea mea”. Deci plîngînd el şi tînguindu-se, s-a dus la o biserică şi a făcut rugăciune către Domnul, zicînd: „Stăpîne, de-ţi este plăcut Ţie să mă fac monah, arată-mi voia Ta!” Acestea le-a zis ţinînd în mîinile sale Psaltirea şi, deschizînd-o, a aflat al zecelea psalm, ce zice: Spre Domnul am nădăjduit; cum veţi zice sufletului meu: Mută-te în munţi ca o pasăre…, şi celelalte. Deci, citind acest stih, s-a bucurat, făgăduind lui Dumnezeu să se facă monah. Şi găsind pricină către rudeniile sale că doreşte să meargă la părinţii săi, a plecat din Constantinopol, fără voia lor. Iar aceia, văzînd că nu-i ascultă să rămînă, i-au dat oameni mulţi să meargă cu dînsul, după vrednicia lui. Deci, ajungînd la rîul ce se numea Galos, care curge alături de muntele Chimineu, a trecut podul lui Monocamar şi a poruncit oamenilor care îi urmau pentru slujba lui să se ducă la tatăl său, că el va veni mai pe urmă.

Şi oprind cu sine cîţiva, s-a dus în satul Chersin, care este lîngă poalele muntelui. Acolo slujitorii pregătind masa, Manuil a luat de o parte pe un om din sat şi l-a întrebat de este acolo aproape vreun monah îmbunătăţit. Iar acela i-a zis: „Aici în munte este un bătrîn sfînt, numit Ioan, cu porecla Elatit, şi mulţi se mîntuiesc cu sfaturile lui”. Deci Manuil, îndată cum a auzit, n-a mai căutat masă, ci a luat numai pe unul, pe cel dintîi om al tatălui său, şi s-a suit la acel bătrîn şi, căzînd la picioarele lui, plîngea fierbinte.

Iar cuviosul s-a minunat văzînd podoaba hainelor, mulţimea lacrimilor şi tinereţea vîrstei lui. Deci îl întreba cine şi de unde este şi care este pricina unui necaz ca acela. Iar el a răspuns: „Nu am nici un necaz, părintele meu, ci caut numai mîntuirea mea!” Bătrînul a zis: „Nu cumva eşti rob al cuiva şi ţi s-a întîmplat vreo mare primejdie? Spune adevărul, ce om este acesta ce este cu tine? Cum şi unde ai aflat aceste haine scumpe?” Iar el a răspuns: „Sunt robul lui Dumnezeu şi fiul unui tată bogat. Şi avînd mult dor să mă pustnicesc, am venit de la loc depărtat cu acest om, căruia i-am făgăduit, de-mi voi dobîndi dorinţa, să-i dăruiesc calul”. Zicînd el acestea, bătrînul a primit să-l ţină, văzînd fierbinţeala şi dorul lui. Atunci a rugat pe omul său să ia calul şi să se întoarcă cu tovarăşii săi la tatăl său. Deci acela a primit fără voia sa şi s-a întors plîngînd. Iar Manuil, rănin-du-se de dumnezeiescul dor, silea în fiecare zi pe sfîntul bătrîn să-l facă monah; căci se temea ca nu cumva să-l ia cu sila tatăl său şi astfel să-l lipsească de dorul său.

Deci bătrînul văzînd setea ce avea, a patra zi l-a îmbrăcat în chipul îngeresc, şi numindu-l Mihail în loc de Manuil, l-a tuns. Iar după ce şi-a căpătat dorinţa, a mărturisit pricina pe faţă. Şi auzind bătrînul că este de sînge împărătesc, fiu al unui boier aşa de bogat, s-a minunat de dumnezeiasca lui rîvnă şi dorinţă, dar s-a şi temut puţin de tatăl lui, ca nu cumva să se mînie dobitoceşte şi să-l omoare. Apoi, avînd nădejde în Dumnezeu, i-a zis: „Dacă tu, care eşti tînăr, te-ai lepădat de lume şi de părinţi, pentru dragostea lui Dumnezeu, cum eu, fiind bătrîn, să nu defaim moartea, pentru porunca lui Dumnezeu?” Deci a rămas acolo minunatul Mihail, nevoindu-se cu sîrguinţă, şi a făcut mare rană vicleanului diavol, cu lepădarea aceasta de lume.

Iar slugile ajungînd la Evdochim, tatăl său, şi vestindu-i părăsirea copilului, atîta durere în inimă a primit acela, încît răcnea ca un nebun ieşit din minte şi ca şi cum l-ar fi împuns cu suliţe, zicînd: „O, silă! Mi-am prăpădit lumina mea, mi-am pierdut nădejdea bătrîneţii şi întărirea casei mele. Am văzut bine în vis, că a căzut stîlpul cel mare al casei mele”. Deci slugile, văzîndu-l pe el că plîngea aşa de tare, se tînguiau cu toţii, iar mai ales soţia lui, cum a auzit, a căzut fără de glas, încît toţi au crezut că a murit. Şi nu după multă vreme, venindu-şi în simţire, îşi rupea carnea, îşi smulgea părul din cap fără milă şi a făcut atîta tînguire şi bocet, încît era jalnică privire şi vrednică de lacrimi, căci plîngeau toate rudele şi casnicii. Iar Evdochim mai întîi a bătut tare pe toţi care fuseseră împreună cu copilul, pentru că nu s-au dus la mănăstire să-l ia cu sila, ci l-au lăsat; apoi a luat mult popor şi a alergat la muntele lui Chimina.

Şi ajungînd acolo, a poruncit oamenilor să stea afară, împrejurul mănăstirii, să nu scape vînatul. Iar el a intrat pe furiş şi, mergînd la biserică, a stat într-un colţ al tindei bisericii, căci se cînta Utrenia; şi într-adins se dusese noaptea, ca să nu-l simtă şi să se ascundă undeva. Şi s-a întîmplat în acel ceas, după iconomia lui Dumnezeu, de cînta fiul său acest tropar: Suflete, cele de aici sunt vremelnice, iar cele de acolo sunt veşnice… Iar tînărul era atît de dulce la glas, încît întrecea privighetoarea cu dulceaţa. Deci tatăl său, cunoscîndu-l după glas, a strigat, oftînd din adîncul inimii, şi a plîns. Iar Mihail, cunoscînd pe tatăl său din greaua oftare, a lăsat cîntarea şi a alergat la bătrîn, care nu s-a tulburat nicidecum, ci a săvîrşit Utrenia. Apoi a ieşit-şi s-a închinat boierului. Iar boierul a început să-l certe şi să-l ocărască, zicînd: „O, omule neînvăţat şi pricinuitorul morţii mele mai înainte de vreme! Pentru ce mi-ai stins lumina mea aşa, fără de cercetare? O, amăgitorule şi înşelătoriile, unde ai învăţat să desparţi pe fiii cei preaiubiţi de părinţi? Oare nu mă ştii cine sunt şi pricina care m-a adus aici fără veste?” Iar cuviosul i-a răspuns cu glas blînd: „O, preacinstite, eu nu ştiu cine eşti; numai Stăpînul Hristos te cunoaşte, El care ştie cele ascunse. Iar pe fiul tău nu l-am primit fără desluşire, precum zici tu, preastrălucitule, ci m-am învăţat evangheliceşte, ca să nu scot pe cel ce se apropie!” Iar boierul, văzînd îmbunătăţirea şi nerăutatea marelui bătrîn, înţelegînd şi bunătatea obiceiurilor lui, nu i-a mai zis nici un cuvînt aspru, ci a luat numai pe fiul său şi s-a dus. Iar Mihail, văzînd pe bătrîn că plîngea de lipsirea lui cea năprasnică şi groaznică, l-a mîngîiat, zicîndu-i: „Părinte, roagă-te şi nu te întrista nicidecum pentru mine, că nici un lucru din lume nu mă va despărţi de dragostea Stăpînului meu”.

Deci ajungînd la casa lor şi văzîndu-l maica sa aşa tuns şi îmbrăcat în negru, în loc să se bucure, plîngea amar şi se tînguia. Şi îl rugau amîndoi să scoată hainele cele negre şi să pună haine strălucite. Şi i-au spus multe şi l-au schingiuit, dar n-au putut să-l înduplece la socoteala lor. Iar ca să-l dezbrace cu sila, se temeau de greutatea păcatului, căci erau cinstitori ai lui Dumnezeu şi preacucernici. Atunci ei au încercat să-l amăgească cu felurite meşteşugiri şi nenumărate măiestrii, dar n-au putut; căci el, fiindcă încercase mierea pustniciei şi era tot beat de dumnezeiasca îndrăgire, nu simţea dorul cel trupesc, care se veştejise ca o floare de buruiană. Iar cînd au văzut că se muncesc fără de folos, l-au izgonit mînioşi.

Şi fugind el de supărarea lumii ca de foc, a alergat la mănăstire şi l-a primit bătrînul, bucurîndu-se împreună cu el. Şi a proorocit bătrînul către ceilalţi părinţi pentru dînsul, zicînd: „Fraţilor, să ştiţi că acest tînăr va spori muntele şi-l va umple de oi cuvîntătoare”. Aşa s-a şi întîmplat, după înainte grăirea aceluia, că muntele acela s-a umplut de monahi, care se află acolo pînă astăzi şi se împlineşte astfel proorocia lui Isaia, care zice: A izvorît apă în pustie şi pămîntul însetat s-a prefăcut în bălţi, că mulţime de pustnici s-au sălăşluit într-însul.

Deci îndată după ce Mihail a venit la mănăstire, bătrînul l-a făcut trapezar. Iar el slujea fraţilor cu atîta sîrguinţă şi osîrdie, dîndu-le înaintea lor cînd mîncau şi aducîndu-le bucatele cu smerenie de slugă, încît se minunau toţi cum primea să facă nişte slujbe aşa de proaste, un om de treabă ca acela, care crescuse în atîta strălucire şi fiind slujit de mulţi. Iar el gătea bucatele, spăla vasele, mătura şi săvîrşea fără pregetare şi cu osîrdie alte lucruri proaste asemenea cu acestea. Dar, fiindcă era supărat de somn, tiranisindu-se mult de dînsul din ispită diavolească, se ostenea şi el cît putea ca să-l biruiască. Astfel petrecea toată ziua numai într-o cămaşă şi desculţ, iar noaptea se odihnea pe scînduri, chiar şi cînd era frig.

Şi trecînd doi ani, l-a făcut monah, fiind acolo şi tatăl său, care, văzîndu-l monah desăvîrşit, s-a bucurat şi, lăcrimînd, l-a sfătuit, zicînd: „Fiul meu, vezi să nu pierzi pe Dumnezeu, pe Care L-ai iubit mai mult decît pe părinţi şi decît lumea”. Apoi, sărutîndu-l, s-a dus plîngînd. Şi ajungînd la femeia sa, i-a spus: „Am văzut pe Manuil şi mi s-a înveselit sufletul. Şi am pus în mintea mea, că el este acela cu adevărat, care ni l-a dăruit Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi, după vedenie, l-a luat iar. Deci să nu ne întristăm, ci mai vîrtos să slăvim pe Stăpîna, că acest fiu al nostru are să se facă lauda şi întărirea noastră. El are să fie podoabă la tot neamul şi bună îndemnare către fapte bune şi mîngîiere la multe suflete”.

De atunci au încetat de a mai fi trişti şi se bucurau duhovniceşte. Şi după puţină vreme, Evdochim a murit fără de veste, iar acea bună maică a luat pe Mihail şi a împărţit toată averea copiilor săi, apoi s-a făcut şi ea monahie. Şi petrecînd cu plăcere de Dumnezeu şi ajutată fiind de Mihail, şi-a sfîrşit viaţa plăcută lui Dumnezeu. Cuviosul avea încă şi o soră, care s-a măritat şi a născut pe împăratul Nichifor, încoronatul de Dumnezeu, şi pe Leon. Iar Mihail, purtătorul de Dumnezeu, a împărţit săracilor toate lucrurile cele mişcătoare care i-au venit în partea lui, de vreme ce avea un frate cu numele Constantin, cu care a împărţit toate lucrurile părinţilor. Deci pe cele mişcătoare le-a dat săracilor şi robilor săi, pe care i-a eliberat; iar pe cele nemişcătoare le-a lăsat fratelui său şi a luat plata pe ele întocmai cum le preţuise. Şi galbenii i-a luat la mănăstire şi i-a dat bătrînului, să facă cu ei ce va voi. Acela a împărţit jumătate la monahii săraci, iar pe ceilalţi i-a cheltuit pentru creşterea mănăstirii. Iar fratele lui Mihail, fiind patriciu, s-a făcut voievod vestit al întregii Capadochii.

Deci izbăvindu-se cuviosul de toată grija părinţilor, după al treilea an al săvîrşirii lor a poftit să se ducă la un loc liniştit. Şi aflînd departe de mănăstire o piatră mare care era potrivită pentru pustnicie, şi-a luat iertare de la bătrîn şi, ducîndu-se, şedea pe piatră cinci zile ale săptămînii, mîncînd o dată pe zi şi făcînd rucodelie, după porunca bătrînului. Iar sîmbăta venea în mănăstire, unde stătea două zile împreună cu fraţii. Şi împlinind acolo patru ani, s-a îndulcit gustînd mierea liniştii. Apoi, luînd cu el pe o rudenie a sa foarte îmbunătăţită, cu numele Agapie, s-a dus, cu binecuvîntarea bătrînului, în pustia cea mai dinăuntru a muntelui. Şi au stat acolo doi ani cu o petrecere atît de aspră, încît din pătimirea cea rea şi din slăbiciune, cu anevoie se cunoştea la ei chipul omenesc. Şi făcînd amîndoi împreună atîta vreme, au voit să se liniştească şi fiecare deosebi. Deci Agapie s-a dus în alt loc şi a făcut mari şi strălucite isprăvi, iar Mihail a rămas singur. Şi povăţuit fiind de Dumnezeu, a aflat un loc mai liniştit, numit de cei de acolo Xirolimni, lîngă care era şi un pustnic îmbunătăţit.

Deci Mihail făcîndu-şi o colibă mică în acel loc, petrecea în linişte, ducînd o viaţă îngerească şi nevoindu-se cu vitejie împotriva diavolilor. Şi a făcut atîtea fapte bune, încît în puţină vreme s-a dus vestea lui în multe părţi ale lumii şi multe popoare se adunau, dorind să urmeze petrecerii lui. Iar el nu voia să primească pe nimeni la început; dar mai pe urmă, văzînd osîrdia lor, primea pe fiecare, învăţîndu-i să se mulţumească a se hrăni numai cu pîine şi cu apă.

Şi văzînd toţi înfrînarea lui, smerita cugetare, dulceaţa vorbirii şi celelalte fapte ale lui, se bucurau şi, avîndu-l pe el ca pe o pildă, îşi îndreptau bine petrecerea lor. Cei întristaţi din felurite pricini se mîngîiau văzîndu-l; cei împietriţi şi neumiliţi se îndemnau spre lacrimi prea fierbinţi, auzind umilicioasele lui învăţături; cei somnoroşi şi lenevoşi, văzînd mulţimea privegherii lui şi răbdarea stării celei de toată noaptea, se schimbau cu dumnezeiască schimbare. In scurt, toţi luau pildă de faptă bună de la el şi s-au adunat acolo mai mult de cincizeci de fraţi.

De aceea a trimis de a luat pe părintele Agapie cel mai sus zis şi l-a făcut proestos, ca să chivernisească lavra Xirolimniei, pentru că acolo era locul strîmt şi nu puteau să petreacă mulţi monahi. Iar el luînd pe oarecare din ucenici, a cercetat tot muntele, pînă cînd a găsit un loc îndemînatec, dinspre Bitinia, foarte liniştit şi cu izvoare de apă rece şi prea dulce, pe care văzîndu-l, s-a bucurat şi l-a cumpărat. Apoi îndată a început zidirea lavrei şi a bisericii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care zugrăvind-o cu osîrdie, se arăta aceea ca un alt cer împodobit cu stele. De aceea, în puţine zile s-au adunat acolo atîţia fraţi, încît pustia s-a făcut cetate cu mulţi oameni. Iar sfîntul le-a scris legile pustniciei şi toate aşezămintele pustniceşti, punîndu-le lege ca un al doilea Moise.

Şi aducea în fiecare zi dar lui Dumnezeu popor de moştenire, scoţînd vrednici din nevrednici şi trecîndu-i neudaţi prin tulburata mare a vieţii la pămîntul făgăduinţei, cu povestirile şi scrisorile lui cele folositoare şi mîntuitoare de suflet. Deci acea pustie care mai înainte era neîmpodobită s-a făcut înfloritoare ca un crin bine mirositor. Acolo unde nimeni nu îndrăznea mai înainte să stea nici o zi, acum, prin Mihail, s-a adunat mulţime nenumărată şi n-a rămas loc în acel munte rîvnit şi minunat al lui Chimina, care să nu aibă monahi ca să slăvească pe Domnul. Dar acest lucru nu l-a făcut cuviosul cu înlesnire şi fără pătimire, ci cu multe sudori, cu lacrimi şi cu multe osteneli a încetăţenit acea pustie.

Căci văzîndu-l vicleanul diavol cum se îngrijea atît de mîntuirea fraţilor, s-a luptat mult şi se nevoia, neputinciosul, să împiedice pe omul lui Dumnezeu, ca să nu săvîrşească un lucru ca acesta plăcut Domnului. Dar a rămas ruşinat şi nelucrător, fiind biruit lesne cu rugăciunea şi lacrimile fierbinţi ale cuviosului; căci nu putea suferi văpaia ce ieşea din gura lui, cînd se ruga Domnului, de vreme ce gura lui era sfinţită, căci nu s-a jurat, nici nu a ocărît şi nu a certat pe cineva cîndva, ci mai vîrtos se ruga pentru cei ce-l urau pe el şi, fiind nepomenitor de rău, le răsplătea cu faceri de bine. Şi era atît de milostiv şi iubitor de oameni, încît nu putea să vadă pe cineva necăjit şi să nu pătimească durerea împreună cu acela, şi să-i ajute după trebuinţa lui. Pe săraci, mai cu seamă, îi miluia în fiecare zi cu îmbelşugare şi pentru ei a zidit dedesubtul muntelui o casă mare primitoare de străini, în care să se odihnească străinii şi călătorii ce treceau. Acolo avea slujitori şi toate cele trebuincioase, adică hrană şi haine spre îndestulare.

Acest mare părinte s-a învrednicit şi de darul preoţiei, fiind curat şi fără de prihană. Cu aceasta şi-a împodobit viaţa şi, cugetînd ziua şi noaptea la dumnezeiasca Scriptură, a arătat că preoţia se cuvine a fi împreună înjugată cu aşezarea monahicească. Şi, ca să nu grăiesc mai mult, a ajuns la atîta nepătimire şi înălţime de privire duhovnicească, încît vedea pe cele depărtate ca pe nişte apropiate şi spunea mai înainte cele ce erau să fie, ca un prooroc. Incă a săvîrşit şi multe minuni, din care vom spune puţine spre încredinţarea celor multe,.

In lavra cuviosului era un monah oarecare cu obicei rău, cu numele Chiriac. Acel necuvios fura lucrurile fraţilor şi pe toţi îi tulbura. Iar Cuviosul Mihail îl sfătuia de multe ori să-şi îndrepteze viaţa, ca să nu se muncească. Dar el nu se supunea, ci mai vîrtos atît de mult l-a urît pe sfînt pentru că-l învăţa, încît a vrut să-l ucidă. Deci într-o noapte s-a dus la chilia cuviosului, ţinînd cuţitul în mînă, şi, căutînd printr-o crăpătură a uşii, a văzut pe cuviosul rugîndu-se şi stînd în mijloc de foc. Drept aceea s-a îngrozit de ce a văzut şi i s-a uscat mîna. Iar cuviosul, ştiind din dumnezeiescul dar cele cugetate de dînsul, i-a grăit dinăuntru, zicînd: „Intră, fiule, şi leapădă cuţitul pe care îl ţii ascuns”. Iar el, aruncînd cuţitul, a intrat, strigînd: „Am păcătuit!” Şi căzînd la picioarele lui, şi-a mărturisit păcatul. Iar cel fără de răutate l-a iertat, zicîndu-i cu blîndeţe: „Du-te, fiule, şi pocăieşte-te din toată inima pentru păcatele tale, căci în puţine zile se va sfîrşi surghiunul tău!” Iar acela a mai trăit patruzeci de zile şi atunci s-a împlinit proorocia cuviosului.

In altă zi, cuviosul a trimis la rîul Gal, pentru o slujbă oarecare, pe un ucenic liniştitor care se numea Isihie, spunîndu-i să se întoarcă la mănăstire tot în acea zi. Iar el, ducîndu-se cu osîrdie, după poruncă, s-a întîmplat de a căzut o ploaie mare şi, ca să nu-l plouă, a intrat într-un loc prăpăstios şi neumblat care era ca o peşteră, şi a înserat acolo. Şi văzînd că se află în primejdie de moarte şi de neascultare, deoarece, fiind noapte, nu vedea să iasă din acele prăpăstii fără primejdie, a strigat acestea cu credinţă: „Sfinte Mihaile, ajută-mi!” Atunci îndată, o, minune! I s-a arătat cuviosul cu lumini, dincolo de prăpastie şi i-a luminat calea ca să vadă, pînă ce a ajuns la mănăstire. Atunci el s-a făcut nevăzut, iar Isihie a intrat în mănăstire. Şi i-a zis lui cuviosul mai înainte de a zice Isihie ceva: „Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?” El a răspuns: „Dacă nu apucai înainte să-mi ajuţi, viaţa îmi era în primejdie”. Iar cuviosul i-a poruncit să nu spună la nimeni minunea aceea.

Altădată, în vremea verii, umblînd sfîntul, a stat sub umbra unui copac ca să se odihnească la amiază. Stînd el acolo, un ţăran sărac i-a adus trei pere, care erau foarte mari şi frumoase. Şi întrebîndu-l unde a găsit aşa frumoase, ţăranul i-a răspuns, oftînd: „Aveam un pom de la părinţii mei şi era atît de roditor, încît mă ţineam dintr-însul. Dar, pizmuindu-l un oarecare om invidios, nu mai rodeşte nicidecum; astfel că mă primejduiesc de sărăcie”. Deci cuviosul s-a milostivit spre sărac şi, ducîndu-se la pom, l-a binecuvîntat şi, făcînd rugăciune către Dumnezeu şi gonind pe vicleanul diavol, care se încuibase într-însul, pomul acela s-a făcut mai roditor decît întîi. Drept aceea, săracul acela mergea cu venitul său spre îndestulare şi aducea cuviosului poame în fiecare an, ca să nu se facă nemulţumitor către făcătorul lui de bine.

Cuviosul avea un ucenic, cu numele Constantin, care era cîntăreţ. Acela era neputincios cu trupul şi mai neputincios cu sufletul, fiind puţin credincios, de vreme ce avea trei galbeni şi îi păzea cu dinadinsul să-i aibă pentru trebuinţa sa. Iar cuviosul îl sfătuia să nu-şi pună nădejdea într-înşii, ci să-i pună la mijloc şi să nădăjduiască spre Atotputernicul Dumnezeu şi spre Sfînta Născătoare de Dumnezeu, dar el nu primea. Iar după cîteva zile, cuviosul a avut trebuinţă de doisprezece bani şi, negăsind, s-a împrumutat. Pentru aceasta, bunul Constantin grăia de rău pe cuviosul, zicînd: „El nu are doisprezece bani şi pe mine mă sfătuia să risipesc cei trei galbeni, ca să nu-i păstrez pentru nevoia mea”. Bîrfind acestea, a adormit şi a văzut în vis că era sărbătoare şi se adunaseră toţi în biserică. Acolo s-a arătat Stăpîna cea cu totul fără prihană, ţinînd într-o mînă pe Domnul Hristos, iar de cealaltă o ţinea cuviosul şi astfel umbla prin biserică. Şi cînd a ajuns în tindă, întru tot Sfînta a poruncit cuviosului să-şi întindă rasa. Şi făcîndu-se aceasta, a aruncat pe dînsa nenumăraţi galbeni, apoi s-a întors către Constantin, zicînd: „Necredinciosule şi prea nemilostivule cu chipul, nu-ţi ajung aceştia să te hrăneşti?” Acestea auzindu-le acela, s-a sculat tremurînd. Şi alergînd către cuviosul, a aruncat cei trei galbeni şi făcînd metanie, îşi cerea iertare.

Voind cuviosul a zidi o biserică mare, spre slava lui Dumnezeu şi a Preacuratei Maicii Lui şi spre odihna fraţilor celor întru Hristos, s-a dus un ucenic care voia să aducă bîrne pentru zidire şi a luat binecuvîntare dimineaţa de la cuviosul. Dar cuviosul, ca un mai înainte văzător, a cunoscut ceea ce era să se întîmple şi i-a zis: „Fiule, ia aminte să nu cazi în ispită, pentru cîrtirea şi necredinţa ta”. Iar el ducîndu-se, din lucrarea diavolească s-a oprit şi, cîrtind, a căzut peste dînsul un lemn mare, pentru necredinţa lui. După aceea, Leon zăcea, căci aşa se numea ucenicul, chinuindu-se cumplit. Iar cuviosul, cunoscînd din Duhul Sfînt acestea, a ieşit din chilie cu sîrguinţă şi a trimis pe un monah puternic, zicînd: „Aleargă să scapi pe Leon, că a căzut un lemn peste el şi este în pericol de moarte”. Iar locul acela era departe ca la 15 stadii. Deci, ducîndu-se în fugă, l-a izbăvit.

Dar nu numai aceste întîmplări le-a cunoscut mai înainte cuviosul, ci şi altele foarte multe, mai ales despre războaiele şi tulburările împăraţilor şi smintelile ce s-au întîmplat pe vremea lui Roman şi Constantin, pe care sfîntul le-a spus mai înainte, fiind rugat de unii. Apoi, iar a mîngîiat pe Constantin, zicîndu-i să nu se întristeze, că degrabă îşi va lua iar strămoşeasca împărăţie. Astfel, toate cîte a proorocit cuviosul s-au împlinit. Acestea le spunem pe scurt, de vreme ce în hronograf se arată mai pe larg.

Intre ceilalţi ucenici ai cuviosului era unul bun scriitor şi osîr-dnic, care se numea Teofan. Acela i-a slujit patruzeci de ani, de mic copil pînă la sfîrşit, şi nu s-a despărţit de dînsul niciodată, ca să-i moştenească faptele lui cele bune, precum s-a şi întîmplat. Acestuia i-a poruncit odată să scrie o carte folositoare, iar el, ca un ucenic bine cunoscător şi adevărat, şi-a silit firea peste puterea sa, aşa încît în puţină vreme a sfîrşit lucrul. Dar, de osteneală multă, i s-a umflat obrazul şi mai tot capul, atît de urît şi fără de măsură, încît nu i se vedeau nici ochii, nici urechile; nasul şi gura i se astupaseră desăvîrşit şi nu se vedea chip sau asemănare de om la dînsul, ci a rămas jalnică vedere. Deci era în primejdie de moarte, căci, cu mare osteneală îi deschideau gura şi îi turnau puţină apă cînd îi venea leşin. Şi lipsind pe atunci Cuviosul Mihail, fiind dus la Constan-tinopol, bolnavul se chinuia, căci puterea omenească cu meşteşug doctoricesc, nu putea să-l vindece. Deci văzîndu-l aşa jalnic şi chinuindu-se cumplit, s-au sfătuit să-i spintece obrazul şi grumazul, ca să se tămăduiască sau măcar să moară şi să nu se mai chinuiască.

Deci cugetînd ei acestea, marele Mihail s-a arătat bolnavului noaptea, zicîndu-i: „Să nu laşi să te spintece, că mori; crede numai!” Şi odată cu cuvîntul, şi-a scos potcapul său şi l-a pus pe capul bolnavului. Şi îndată, o, minunile Tale, Hristoase Atotputernice, Teofan s-a arătat fără de nici o boală, nici pe dinafară, nici pe dinăuntru. Şi sculîndu-se din pat, el, care înainte stătea nemişcat, striga în miezul nopţii: „De nu venea părintele nostru, cu adevărat muream; dar daţi-mi să mănînc, că nu mă mai doare niciunde!” Deci fraţii, auzind glasul, socoteau că de dureri şi-a ieşit din minţi şi, aprinzînd o lumină, l-au văzut pe dînsul tot sănătos şi au slăvit pe Domnul, Care nu numai pe robii Săi de demult, dar şi pe cei ce sunt de faţă îi preamăreşte.

Doream să ies puţin din ceea ce-mi stă înainte, ca să împodobesc sfinţitul chip al cuviosului cu laude. Dar, de vreme ce faptele sale ajung spre lauda lui şi spre folosul nostru, nu voiesc să spun mai multe, ci voi spune despre fericita lui moarte. Acest minunat cuvios a călugărit şi pe Cuviosul Atanasie, care a zidit Lavra Atonului. Căci, aflîndu-se odată Cuviosul Mihail în Constantinopol, l-a văzut Atanasie şi cucerindu-se de faptele lui cele bune, a mers cu el la muntele lui Chimina şi a rămas mulţi ani sub ascultarea lui. Şi cînd Atanasie a cunoscut că sfîntul bătrîn avea să se săvîrşească, a fugit ca să nu-l facă egumen. Şi a luat din evlavie culionul lui Mihail, pe care îl purta totdeauna la sărbătorile cele mari, cîtă vreme a trăit, pînă în cea din urmă zi, pe care a cunoscut-o mai dinainte. Atunci, punîndu-şi mantia şi acel sfinţit culion, le-a purtat pînă ce şi-a dat sufletul, pentru multa evlavie ce avea către acel duhovnicesc părinte al său. Nu scriem aici mai mult despre aceasta, fiindcă s-a scris mai arătat în viaţa lui, cum a zidit lavra cu cheltuiala împăratului Nichifor, care era nepot al acestui Cuvios Mihail, precum s-a zis.

Deci Sfîntul Mihail, avînd nişte rudenii de neam bun ca acelea, nu s-a slăvit în deşert niciodată, ci mai vîrtos se smerea tuturor, ca şi cum ar fi fost un ţăran prea prost. El s-a lepădat de lume cînd era de optsprezece ani şi a stat în pustie 50 de ani, petrecînd îngereşte, cel cu nume de înger, neschimbîndu-şi deloc canonul înfrînării, pînă la cea mai de pe urmă suflare. El postea totdeauna, afară de boală grea sau praznic împărătesc sau cînd i se întîmplau oarecare cinstiţi şi mari boieri. Intîi, cînd s-a făcut monah, mînca o dată la două zile, apoi, în anii din mijloc, la cinci zile, iar pe urmă, şi mai ales în sfintele posturi, o dată la doisprezece zile. Iar hrana lui era din poame şi verdeţuri, fierte sau nefierte, legume şi zeamă de orz, iar ca băutură avea apa. Imbrăcămintea lui era foarte sărăcăcioasă şi aspră. Cînd era sănătos, dormea şezînd pe scaun, iar cînd era bolnav, dormea pe pat, pe care avea o rogojină şi două piei. El era foarte iubitor de prăznuiri, şi mai ales cînd era praznicul Stăpînului Hristos, sau al Născătoarei de Dumnezeu, priveghea toată noaptea, veselindu-se în cîntări. Iar în altă zi nu-l vedea nimeni vesel, numai atunci cînd avea praznice, pe care le săvîrşea cu multă evlavie. Din această pricină, întru tot lăudata Stăpînă venea ea însăşi în acea biserică şi îi dădea binecuvîntarea sa, precum ne-am încredinţat dintru această minune:

In Constantinopol era aşijderea un iubitor de Hristos, care, prăznuind cu multă evlavie, pe cînd stătea în strană şi se ruga la privegherea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a văzut-o pe ea în vedenie, zicîndu-i lui: „Este trebuinţă să mă duc la muntele Chimina, ca să prăznuiesc împreună cu monahul Mihail, credincioasa mea slugă, care mă primeşte cu mult dor şi evlavie”. Văzînd aceasta, acel cucernic care o prăznuia s-a dus la Chimina şi, vorbind împreună cu cuviosul, a văzut că, pe bună dreptate, împărăteasa îl pune pe monahul Mihail înaintea tuturor, şi a mărturisit minunea. Deci aşa petrecînd acest cuvios întocmai cu îngerii şi cu nume de înger, cu cuvioşie şi cu plăcere de Dumnezeu, s-a dus către veşnica împărăţie, pe care s-o dobîndim şi noi cu dumnezeiescul dar şi iubire de oameni. Amin.

Sfinţii Mucenici Teodor Neamţul şi Ioan, fiul său, care au fost ucişi în Kiev

Adaugat la iulie 25, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 25, 2026

In zilele marelui domn al Rusiei, Vladimir, mai înainte de luminarea lui, era în Kiev un om al lui Dumnezeu, anume Teodor, neamţ de neam. Acela, fiind mai întîi la greci, s-a luminat acolo cu credinţa în Hristos; apoi, mergînd la Kiev, petrecea în poporul cel necredincios, ca şi crinul între mărăcini. El avea un fiu numit Ioan, copil mic, frumos la faţă, dar mai frumos la suflet; iar casa lor era în acel loc, unde, mai pe urmă, după primirea Sfîntului Botez, Vladimir a zidit o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Pe acea vreme, Vladimir fiind încă întru necredinţă, s-a dus împotriva unui popor ce se numea iatveghi şi, biruindu-i pe ei, a luat pămîntul lor.

Deci, întorcîndu-se cu bucurie în Kiev, făcea jertfe idolilor cu boierii săi şi cu toţi kievenii. Atunci diavolul, care nu suferea să vadă pe un creştin petrecînd cu plăcere dumnezeiască între necuraţii închinători de idoli – căci pe toţi îi avea ca pe oamenii săi, slujindu-i lui prin închinarea de idoli, iar un creştin printre păgîni îi era diavolului ca un spin în inimă – a găsit vreme lesnicioasă răutăţii sale ca să chinuiască şi să piardă din neamul cel păgînesc pe Teodor, robul lui Hristos, cu fiul lui. Deci a băgat sfat viclean între boieri şi între cei mari şi aceia au zis: „Să tragem sorţi pe fiii şi pe fiicele noastre; şi pe cine va cădea soarta, pe acela să-l junghiem zeilor ca jertfă”. Şi începînd ei a trage sorţi, îndată, prin lucrarea diavolului, a căzut soarta pe casa lui Teodor. Deci au trimis la dînsul ca să ia pe fiul său, Ioan, ca să-l junghie spre jertfă.

Şi mergînd trimişii, i-au zis lui Teodor: „Soarta a căzut pe fiul tău, căci zeii noştri l-au iubit. Deci dă-ni-l nouă ca să-l înălţăm jertfa zeilor, care ne-au dat biruinţă asupra vrăjmaşilor noştri”. Fericitul Teodor le-a răspuns: „Zeii voştri nu sunt zei, ci idoli, făcuţi din lemn, care după puţină vreme o să putrezească. Deci cum pot idolii să fie zei, cînd sunt neînsufleţiţi şi nesimţitori? Voi singuri vedeţi şi nu vreţi să înţelegeţi, că în idolii voştri nu este suflet, nici suflare, nici vreo simţire, căci nu mănîncă, nu beau, nu vorbesc şi nici nu umblă. Deci cum sunt zei? Insă este un Dumnezeu adevărat, nezidit de nimeni, mai înainte de veci şi veşnic, în care cred creştinii, ai Cărui robi suntem eu şi fiul meu, botezîndu-ne în numele Aceluia. El a făcut cerul şi pămîntul, soarele, luna şi stelele şi toate cele văzute în cer şi pe pămînt. Acela şi pe om l-a făcut, i-a dat să vieţuiască şi să stăpînească toate cele de sub cer şi l-a împodobit cu înţelegere, ca să cunoască pe Dumnezeu, Care l-a zidit, şi să-i slujească cu credinţă, înălţîndu-i laudă şi mulţumită, şi păzind poruncile Lui. Dar zeii voştri cei păruţi ce au făcut? Nimic. Ci ei înşişi sunt făcuţi de mînă omenească şi de unealtă de fier; sunt locuinţe diavoleşti, căci diavolii locuiesc în idolii voştri şi aceia sunt cinstiţi de voi ca nişte zei. Deci nu voi da diavolilor pe fiul meu!”

Iar trimişii, întorcîndu-se, au spus mai marilor şi poporului toate cuvintele lui Teodor. Iar nebunii kieveni, umplîndu-se de mînie, au alergat strigînd şi chiuind la curtea lui Teodor, au dărîmat gardul şi au început a tăia uşile casei cu securile. Deci fericitul Teodor cu fiul său, văzînd acestea, au alergat în foişorul ce era pe stîlp şi, ridicînd ochii în sus şi înălţînd mîinile, s-au rugat Domnului Hristos. Iar aceia, văzîndu-i, strigau cu mînie: „Dă-ne pe fiul tău, ca să-l jertfim zeilor noştri!” Fericitul Teodor le-a zis: „De sunt vii zeii voştri, să trimită pe unul dintr-înşii şi să-l ia pe fiul meu, iar vouă ce vă trebuie el?” Iar kievenii, răcnind, au tăiat foişorul pe dedesubt şi zidirea a căzut şi a ucis pe robii lui Hristos.

Astfel au pătimit pentru Hristos, Teodor. Neamţul şi fiul său Ioan. Ei au fost cei dintîi mucenici pe pămîntul Rusiei, al căror sfînt sînge, ca o sămînţă bună, degrabă a crescut şi a dat rod mult. Pentru că, nu după mulţi ani, cu sfintele lor rugăciuni, Vladimir, marele domn, a primit Sfîntul Botez. De atunci tot pămîntul Rusiei s-a luminat cu credinţa şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Iulian, Episcopul Chenomaniei, din Galia

Adaugat la iulie 26, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 26, 2026

Sfîntul Iulian – care a vieţuit în timpul Sfinţilor Apostoli şi care se pare unora că este Simon stricatul, şi despre care se pomeneşte în Evanghelie, deoarece din Sfîntul Botez şi-a schimbat numele din Simon în Iulian – a fost numit episcop de Sfîntul şi marele Apostol Petru. El a fost trimis de dînsul în Galia, să propovăduiască cuvîntul lui Dumnezeu. Deci, mergînd în cetatea Chenomaniei, a fost într-însa mai întîi apostol, după cum a fost şi Sfîntul Dionisie Areopagitul, episcop al parisianilor. Că în aceiaşi ani, amîndoi puneau temeliile sfintei credinţe în ţările acelea şi zideau biserici lui Hristos, ostenindu-se apostoleşte întru bunavestire şi îngrijindu-se de mîntuirea sufletelor omeneşti.

Propovăduirea cea nouă, care se grăia necredincioşilor chenomanieni prin gura Sfîntului Iulian, era unora sminteală, iar altora spre rîs şi batjocură. Dar cînd au văzut şi minunile care se făceau în numele Mîntuitorului Hristos, toţi au început a se încredinţa de aceasta. Căci prin mîinile propovăduitorului lui Dumnezeu se săvîrşeau multe minuni; diavolii se izgoneau, stricaţii se curăţeau, orbii se luminau şi toate bolile se tămăduiau. Deci, cele ce le spunea cu gura despre adevăratul Dumnezeu, pe acelea le întărea cu minunatele lui tămăduiri, chemînd spre cei bolnavi numele lui Hristos. Căci, însemnîndu-i pe dînşii cu semnul Sfintei Cruci, le tămăduia trupurile, şi împreună le tămăduia şi sufletele, încredinţîndu-i despre Iisus Hristos şi luminîndu-i prin Sfîntul Botez. Sfîntul avea de la început locuinţa sa într-o casă mică, care era înaintea cetăţii; deci, au început a veni la dînsul mulţi din cei nou luminaţi, pentru învăţătură, iar necredincioşii pentru tămăduiri, care, cîştigînd îndoită tămăduire, se adăugau la numărul credincioşilor.

Dar, de vreme ce locul acela în care petrecea sfîntul era fără de apă şi toţi cei ce veneau la dînsul şi zăboveau pe lîngă el aveau mare nevoie de apă – căci apa se aducea de departe -, omul lui Dumnezeu, cu bărbaţii ce veniseră la dînsul, ieşind la o pădurice mică aproape de chilia lui, a înfipt toiagul său în pămînt şi s-a rugat lui Dumnezeu în auzul tuturor, zicînd: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai izvorît în pustie apă din piatra cea vîrtoasă poporului Tău celui însetat, caută şi spre noi robii Tăi şi ne deschide vistieria milostivirii Tale şi porunceşte ca să curgă izvor de ape vii din acest pămînt uscat, ca să cunoască cei ce stau de faţă, că Tu eşti adevăratul Dumnezeu, Care ai trimis în lume pe Fiul Tău, ca să ducă pe cei ce cred în Tine la Pămîntul Făgăduinţei”.

Astfel rugîndu-se, credincioşii ziceau: „Amin”. Atunci, îndată a curs izvor de apă din locul acela în care era înfipt toiagul; şi astfel s-a arătat popoarelor atotputernicia lui Dumnezeu, credinţa şi îndrăzneala cea mare a Sfîntului către Dumnezeu. Atunci, credincioşii s-au întărit în credinţă, iar necredincioşii, căzînd la picioarele omului lui Dumnezeu, cereau Sfîntul Botez. Deci, sfîntul îi boteza pe dînşii în apa izvorului aceluia şi astfel, din zi în zi, creştea şi se înmulţea Biserica lui Hristos.

Sfîntul Episcop Iulian preamărindu-se cu minunile, mai marele cetăţii aceleia, cu numele Defensor, a voit să-l vadă pe omul lui Dumnezeu; deci a trimis cu cinste să-l cheme pe el la sine. Mergînd sfîntul la acel boier, cînd s-a apropiat de casa lui a văzut pe un orb şezînd lîngă poartă şi cerînd milostenie. El, milostivindu-se spre dînsul, a chemat numele lui Iisus Hristos şi, însemnîndu-l cu semnul Sfintei Cruci pe ochi, l-a făcut pe orb să vadă. Cel tămăduit s-a bucurat foarte mult, iar cei ce se întîmplaseră să fie acolo s-au mirat mult şi îndată au înştiinţat pe mai marele cetăţii de sosirea lui. Drept aceea, sîrguindu-se, a ieşit să întîmpine pe sfînt şi să vadă şi pe orbul cel luminat.

Văzîndu-i pe amîndoi, mai întîi s-a închinat propovădui-torului lui Dumnezeu şi, ducîndu-l în casa sa, a căzut la picioarele sfîntului, rugîndu-l cu smerenie să-l povăţuiască pe el cum ar putea să cîştige viaţa cea veşnică. Sfîntul Iulian, întinzînd apostoleşte propovăduirea, a învăţat din destul pe mai marele cetăţii şi pe toţi casnicii lui cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi a sfintei credinţe. Apoi le-a poruncit să postească, învăţîndu-i spre Botez.

După puţine zile, el a botezat pe mai marele cetăţii împreună cu tot neamul său; iar acela a dat casa sa sfîntului, ca să o prefacă în biserică şi i-a dăruit şi averi îndestulate spre toate trebuinţele bisericeşti. Asemenea şi o parte din cetăţenii mai de seamă, urmînd pe mai marele cetăţii, au primit sfînta credinţă în Hristos şi s-au botezat. Ei au făcut multe dăruiri din averile lor arhiereului lui Dumnezeu; iar el a făcut o biserică aleasă şi a înfrumuseţat-o cu multe podoabe. Poporul se aduna în toate zilele în biserică şi se învăţa de la dînsul, încredinţîndu-se din minunile ce le făcea, şi se lumina prin Sfîntul Botez, pentru că sfîntul avea atîta putere de la Dumnezeu, încît învia şi morţii.

În cetate era un bărbat vestit, anume Anastasie, care nu primise încă sfînta credinţă, ci tot se mai ţinea de închinarea idolilor. El avea un fiu iubit care, îmbolnăvindu-se greu, a murit. Tatăl său, umplîndu-se de mare jale şi întristare din pricina morţii fiului său, a alergat la Arhiereul Iulian, văitîndu-se cu tînguire şi zicînd: „Iuliane, slujitorul lui Dumnezeu, care Îl propovăduieşti pe Hristos că este adevăratul Dumnezeu, te jur pe tine cu acelaşi Hristos Dumnezeu pe care Îl propovăduieşti, de poţi, înviază pe fiul meu!” Sfîntul a zis către dînsul: „Anastasie, de vei crede în Cel propovăduit de mine, vei avea pe fiul tău viu şi tu însuţi vei cîştiga viaţa cea veşnică”. Atunci Anastasie se făgăduia cu jurămînt, zicînd: „De voi vedea pe fiul meu viu, voi mărturisi pe Hristos, adevăratul Dumnezeu; iar de idoli mă voi lepăda cu totul!”

Deci, sculîndu-se Iulian, arhiereul lui Dumnezeu, cu clerul său, a mers cu Anastasie la casa lui, în care zăcea trupul copilului celui mort şi, văzînd pe mulţi plîngîndu-l şi tînguindu-se cu strigare mare, a poruncit să fie tăcere. Atunci toţi şi-au întors ochii spre dînsul, zicînd în sine: „Ce voieşte acesta să facă trupului celui mort?” Iulian, făcătorul de minuni, apropiindu-se de pat, a luat de mînă pe cel mort şi, ridicîndu-şi ochii la cer, s-a rugat zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Care ai înviat pe fiul văduvei din cetatea Nain şi pe Lazăr, cel de patru zile şi împuţit, l-ai chemat cu cuvîntul puterii tale din morţi, porunceşte şi acestuia, ca să învieze din morţi, ca, prin acesta, să învieze mulţi cu sufletele. Deci, crezînd în Tine, să cunoască cei ce stau de faţă că Tu eşti Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu, Care a mîntuit lumea prin porunca Tatălui şi Căruia Îi dăm prin Tine vrednică mulţumire în vecii nesfîrşiţi”. La aceasta clericii au răspuns „Amin”.

Atunci copilul, deşteptîndu-se ca din somn, s-a sculat viu şi sănătos. Văzînd toţi aceasta, s-au înspăimîntat şi s-au mirat foarte tare. De atunci s-a făcut bucurie negrăită casei lui Anastasie şi toţi preamăreau pe Unul, adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos, şi au crezut în El. Asemenea au crezut toţi cei ce au văzut şi au auzit aceasta şi s-au botezat.

După cîtăva vreme, Domnul Hristos a binevoit să facă şi altă minune prin plăcutul Său Iulian, şi întru slava preasfîntului Său nume. Odată, Iulian, ieşind cu clerul din cetate ca să treacă prin hotarele Chenomaniei căutînd sufletele omeneşti cele pierdute, a văzut ducînd la cimitirul păgînilor, spre îngropare, pe un tînăr mort. Acela era singurul fiu al unui oarecare boier, cu numele Iovinian, şi mult popor urma mortului acela. Sfîntul Iulian, venind la dînşii, a poruncit celor ce-l duceau să stea şi, făcînd semn cu mîna spre popor ca să tacă, a zis cu glas mare către tatăl celui mort: „Ioviniane, Hristos, pe care eu Îl propovăduiesc şi Care S-a făcut om pentru oameni, a înviat din morţi, a izgonit pe diavoli cu cuvîntul şi toate cîte a voit a făcut vieţuind cu oamenii, ca să-Şi arate puterea dumnezeirii Sale. De vei crede în acel Dumnezeu cu toată inima ta şi de te vei boteza, vei avea bucurie de mîntuire şi de învierea fiului tău”.

Atunci Iovinian şi tot poporul cu dînsul, căzînd la picioarele sfîntului, cerea milă să învieze pe cel mort. Iovinian zicea cu lacrimi: „Sfinte Iuliane, mare slujitor al lui Dumnezeu, de-mi vei învia pe unul născut fiul meu, care era lumina ochilor mei şi bucuria vieţii mele, nu numai eu voi mărturisi pe Hristos că este adevăratul Dumnezeu, ci şi tot poporul acesta, lepădîndu-şi zeii, va primi cu osîrdie credinţa cea propovăduită de tine”.

Dumnezeiescul arhiereu, cel plin de darul facerii de minuni, plecîndu-şi genunchii la rugăciune, înălţîndu-şi ochii şi ridicîndu-şi mîinile spre cer, s-a rugat către Domnul în auzul tuturor, zicînd: „Stăpîne Atotputernice, Doamne, Iisuse Hristoase, Care eşti pretu-tindeni şi Care ai binevoit a Te face om pentru mîntuirea noastră, Cel ce ai petrecut cu oamenii pe pămînt şi prin semnul Sfintei Tale Cruci ai alungat moartea din neamul omenesc, porunceşte să învieze tînărul acesta, şi cu puterea Ta, cea atît de mare, să se întărească credinţa celor ce cred în Tine; iar inimile necredincioşilor să se supună Ţie, Unul născut Fiul lui Dumnezeu, pe Care, cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, Îl mărturisim că împărăţeşte în vecii vecilor”. Cei ce stăteau de faţă au zis „Amin”.

Atunci, îndată s-a sculat mortul de pe patul pe care era purtat şi toţi s-au mirat cu spaimă de acea minune. Tînărul care a înviat, a început a striga cu glas mare: „Cu adevărat, mare este Dumnezeul creştinilor pe Care Îl propovăduieşte Iulian, robul Lui.” Iar către tatăl său a zis: „Cu adevărat, pînă acum rătăceam, neştiind pe adevăratul Dumnezeu; căci zeii care se cinsteau de noi sînt adevărat idoli, pentru că i-am văzut în iad, şi am cunoscut că nu au odihnă în cumplitele şi neîncetatele lor munci”. Deci, toţi au început a striga cu glas mare şi a slăvi pe Hristos, adevăratul Dumnezeu. El, învăţîndu-se de Sfîntul Iulian, a primit Sfîntul Botez împreună cu Iovinian, tatăl său. Astfel, păstorul cel bun căutînd oile cele rătăcite, s-a dus în cale şi mulţi din popor, urmînd după dînsul, doreau să se îndulcească din cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu şi să vadă minunile Lui.

Sfîntul Iulian, apropiindu-se de satul care se numea Procliac, şi înnoptîndu-se, a intrat în sat vrînd să se odihnească într-însul. Dar, de vreme ce în acel ceas murise un copil mic al stăpînului acelui sat, se auzea de departe tînguirea din casa lui. Deci sfîntul a intrat acolo, aducîndu-şi aminte de cuvintele ecclesiastului: Mai bine este a merge în casa tînguirii, decît a merge în casa unde este veselie. Şi i s-a dat lui o cămară deosebită pentru odihna cea de noapte, iar el a poruncit să aducă la dînsul pe copilul cel mort. Închizîndu-se în odaie, a petrecut în rugăciune pînă la ieşirea luceafărului, şi astfel, cu rugăciunile lui, a înviat copilul şi l-a dat părinţilor viu şi sănătos, schimbînd plîngerea lor în bucurie. După ce s-a făcut ziuă, a străbătut vestea prin tot satul de minunea aceea şi toţi s-au adunat în casa stăpînului, ca să vadă pe cel înviat şi pe cel ce l-a înviat.

Deci, văzînd pe Iulian, făcătorul de minuni, au dus la dînsul pe neputincioşii lor; iar el, rugîndu-se pentru toţi şi binecuvîn-tîndu-i, i-a făcut sănătoşi. Atunci, întreg satul acela a primit sfînta credinţă în Hristos şi s-au luminat cu Sfîntul Botez. Pe copilul cel înviat, părinţii săi l-au făgăduit lui Dumnezeu, împreună cu satul acela, care era să fie moştenirea copilului, ca, venind el în vîrstă, să se rînduiască spre slujba bisericească, iar satul să fie de obşte pentru venitul bisericii.

Sfîntul Iulian, plecînd de acolo şi apropiindu-se de alt sat numit Ruiliac, ce era lîngă rîul Lida, l-au întîmpinat pe el nişte trimişi ai stăpînului acelui sat, rugîndu-l să vie la dînşii. Căci fiica stăpînului, fiind îndrăcită, se muncea foarte mult cu necuratul duh, astfel că şi mîhnirea părinţilor şi prietenilor era mare din pricina aceea. Deci, arhiereul lui Hristos a mers cu sîrguinţă acolo şi, izgonind pe diavolul din fecioara aceea, pe părinţii ei i-a adus la credinţa lui Hristos, iar idolii lor i-a sfărîmat şi a zidit o biserică. El a zăbovit la dînşii pînă ce pe toţi din satul acela şi pe cei dimprejur i-a luminat cu Sfîntul Botez.

De acolo, Sfîntul Iulian s-a dus la un alt sat, ce se numea Artina. Acolo era o mare capişte idolească şi un idol vestit al necuratului Joe, în care locuia un diavol şi înşela cu multe năluciri pe oamenii cei rătăciţi. Auzind cei ce trăiau în satul acela că episcopul creştinilor vine la dînşii, s-au adunat întru puterea lor, nevrînd să-l lase pe el la dînşii. Ei se temeau să nu facă zeului lor, ceea ce a făcut zeilor de prin celelalte sate, sfărîmîndu-i pe aceia ca praful. Deci, cînd arhiereul lui Dumnezeu a venit la dînşii, strigau împotriva lui cu mînie, zicînd: „Să se ucidă ca un răzvrătit al obiceiurilor celor vechi, părinteşti”. Iar alţii strigau: „Să se ardă ca un vrăjitor, amăgitor şi vrăjmaş al zeilor noştri”. Ei se mîniau asupra lui, dar nu puteau să-i facă nici un rău, căci dreapta Celui Preaînalt îl apăra.

Deci, Sfîntul Iulian, înarmîndu-se cu zaua cea nevăzută a puterii lui Dumnezeu şi cu arma trecînd ca un viteaz ostaş fără de temere prin mijlocul tulburării poporului, a intrat în capiştea idolească, unde, chemînd numele Celui Atotputernic, a poruncit idolilor să cadă şi diavolului să iasă de acolo. Atunci idolul îndată a căzut la pămînt şi s-a sfărîmat în bucăţi; iar din idolul cel sfărîmat a ieşit diavolul la vederea ochilor, în asemănare de balaur mare şi înfricoşat, care, scoţînd foc de pucioasă din gură şi repezindu-se spre slujitorii săi – pentru că intrase în capiştea aceea mult popor necredincios -, a început a-i ucide pe dînşii şi a-i omorî.

Poporul, neavînd unde să fugă de mînia şi de otrava balaurului, a început a striga către Sfîntul Iulian, cerînd ajutor, ca să-i izbăvească pe ei din primejdia aceea. Sfîntul Iulian, slujitorul lui Dumnezeu, întinzîndu-şi dreapta spre balaur şi cu semnul Sfintei Cruci, ca şi cu un toiag de fier, bătîndu-l pe acela şi gonindu-l, a poruncit diavolului celui văzut ca, încetînd a vătăma pe oameni, să se ducă în adîncul pierzării sale. Deci, fugind balaurul din capişte, s-a făcut nevăzut.

Atunci poporul necredincioşilor, cunoscîndu-şi rătăcirea lor, striga către Episcopul Iulian: „Robule al Dumnezeului Celui adevărat, mîntuieşte-ne pe noi!” Sfîntul Iulian, învăţîndu-i pe dînşii din destul, pe toţi i-a adus la cunoştinţa lui Hristos; pentru că toţi au primit cu osîrdie sfînta credinţă şi s-au botezat. Capiştea aceea îndată au risipit-o, iar în locul ei au zidit o biserică, întru slava lui Hristos Dumnezeu şi toţi idolii ce se mai aflau pe aiurea i-au sfărîmat. Deci, s-a făcut mare bucurie în ţara aceea, pentru izbăvirea din înşelăciunea idolească, astfel că păstorul cel ales, înconjurînd hotarele păstoriei sale, a adus la păşunea cea duhovnicească oile cele cuvîntătoare. El i-a scos din gura lupului cel din iad pe toţi aceia, fără numai puţini au rămas în partea celor pieriţi, care nu s-au lăsat de înşelăciunea cea mai dinainte.

Auzind Defensor, cel mai înainte pomenit, de toate cele făcute, adică cum arhiereul lui Dumnezeu, Iulian, a luminat hota-rele Chenomaniei, făcînd minuni multe cu darul lui Hristos, se bucura de aceasta foarte mult şi slăvea pe Hristos Dumnezeu. Sculîndu-se el odată, s-a dus la Sfîntul Iulian şi, cu dragoste sărutîndu-l, l-a rugat să vină în satul său, unde avea o casă aleasă şi avere multă. El l-a chemat acolo pentru a izgoni îndrăcirile idoleşti, bucurîndu-se duhovniceşte şi făcînd cu veselie ospătare trupească întru slava lui Dumnezeu, mulţumind bunătăţii Sale celei iubitoare de oameni. Iulian, plăcutul lui Dumnezeu cel ce pretutindeni căuta mîntuirea sufletelor omeneşti, nu s-a lepădat de rugămintea lui Defensor şi a mers cu dînsul în satul lui.

Mergînd el, a aflat pe un prunc tăvălindu-se în cale, pe lîngă care se încolăcise un balaur mare, cu coada legîndu-i picioarele ca şi cu o funie; astfel că tot trupul copilului era încins împrejur şi toţi s-au temut văzînd aceea. Dar Iulian, omul lui Dumnezeu, mergînd aproape de el, s-a rugat, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce ai izbăvit prin Crucea Ta neamul omenesc cel căzut din rai prin amăgirea şarpelui, izbăveşte şi acum această zidire a Ta, de balaurul care a legat-o pe dînsa, ca să cunoască cei ce stau de faţă că Tu eşti păzitorul tuturor celor ce nădăjduiesc spre Tine”. Atunci balaurul îndată a crăpat în două şi a murit, iar copilul, scuturîndu-se de el, s-a sculat sănătos şi toţi au slăvit pe Dumnezeu.

Apropiindu-se de satul unde voiau să meargă, le-a ieşit mult popor întru întîmpinare; iar doi îndrăciţi au strigat către sfîntul, cerînd ajutor. El îndată a chemat numele lui Hristos şi a izgonit dintr-înşii necuratele duhuri. Apoi, acei oameni care au cîştigat izbăvire şi toţi necredincioşii, cîţi se aflau acolo, au crezut în Hristos. Sfîntul Iulian, arhiereul lui Dumnezeu, a fost primit în satul acela cu cinste şi cu dragoste şi au făcut ospăţ mare, nu numai trupesc, ci şi duhovnicesc; pentru că toate cuvintele lor erau pentru slava şi puterea lui Hristos şi pentru pierderea diavolilor celor biruiţi şi ruşinaţi.

După ce a făcut acel ospăţ întru slava lui Dumnezeu, Defensor a arătat sfîntului episcop toate vistieriile sale şi-l ruga să-şi ia pentru sine cît va voi. Dar Sfîntul Iulian n-a voit să ia nimic, nici aur, nici argint, ci căuta mîntuirea sufletelor omeneşti, care este mai scumpă decît toate vistieriile. Drept aceea, învăţîndu-i din destul cu cuvintele cele de Dumnezeu insuflate, atît pe dregător, cît şi casa lui, şi tot satul, cîţi i-a aflat nebotezaţi, i-a botezat şi, întărindu-i în credinţă, s-a dus în cetate la casa sa. Intrînd el în cetate, legaţii ce erau în temniţa cea de lîngă porţile cetăţii, văzînd pe sfîntul prin ferestruie, au strigat către dînsul cu glas mare, cerînd izbăvire din legături. Iar el, fiind milostiv şi părinte iubitor de oameni, s-a umilit de dînşii şi nu s-a dus mai întîi la casa sa, ci a mers la acei judecători, cărora le era încredinţată rînduiala cetăţii, şi i-a rugat, ca, cu prilejul venirii lui pe acolo, să lase în libertate pe cei legaţi. Dar aceia, fiind tari la inimă, n-au ascultat rugămintea episcopului, iar el a plecat de la ei mîhnit.

Mergînd el la biserică, a făcut lui Dumnezeu cîntare de mulţumire şi de rugăciune, pentru că i-a ajutat să cîştige atît de multe suflete. După aceea a mers acasă la dregător, unde i-au dat să mănînce; dar sfîntul nu voia să guste, fiind mîhnit pentru cei legaţi. Domnul, Care face voia celor ce se tem de El, a trimis pe îngerul Său şi a deschis uşile temniţei, sfărîmînd toate legăturile, iar pe cei legaţi i-a lăsat liberi. Aceia, ieşind din temniţă, mergeau prin mijlocul cetăţii către casa arhiereului, neobservîndu-i nimeni, nici zicîndu-le cineva ceva împotrivă, pentru că toţi vedeau, că nu erau dezlegaţi din legături şi liberaţi din temniţă de mînă omenească, ci cu puterea lui Dumnezeu. Văzîndu-i Iulian, arhiereul lui Dumnezeu, venind la dînsul, s-a umplut de multă bucurie şi i-a făcut pe ei părtaşi ai mesei sale; deci, ospătîndu-i din destul cu bucate trupeşti şi duhovniceşti, i-a trimis pe fiecare la locul său.

Sfîntul Iulian a petrecut pe scaunul său mulţi ani ca episcop, conducînd bine Biserica oilor celor cuvîntătoare, cea luminată din nou, hrănind-o cu păşunea cea duhovnicească. Ostenindu-se el apostoleşte întru bunăvestirea lui Hristos, s-a apropiat de cinstitul său sfîrşit, izgonind din hotarele Chenomaniei închinarea de idoli şi slujbele diavoleşti, ajungînd pînă la adînci bătrîneţi. Înainte cu cîteva zile de sfîrşitul său, a ieşit din cetate la un sat, care era moşie bisericească, şi acolo s-a îmbolnăvit. Deci, auzindu-se în cetate de boala lui, clericii s-au adunat la dînsul şi mulţi din cetăţenii cei mai cucernici, cîţi aveau dragoste duhovnicească către dînsul. Iar el, învăţîndu-i multe pe toţi, le-a poruncit ca, după moartea lui, să-l aleagă episcop al lor pe preotul Turevie, care s-a ostenit cu dînsul împreună pentru mîntuirea sufletelor omeneşti. Apoi, dînd tuturor cea de pe urmă sărutare, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu.

La sfîntul său sfîrşit s-a întîmplat să nu fie Defensor, boierul, fiindcă în acea vreme nu se afla în cetate, ci era dus în satul său cel depărtat. Însă i s-a descoperit lui despre aceasta, astfel: în ziua în care a murit sfîntul, Defensor, prînzind cu prietenii în casa sa, i s-au deschis ochii cei sufleteşti şi a văzut pe Sfîntul Iulian îmbrăcat arhiereşte, împreună cu trei diaconi care purtau lumini, intrînd la dînsul şi dîndu-i binecuvîntare; iar diaconii au pus pe masă cele trei lumini şi s-au dus. Defensor a zis către cei ce şedeau cu dînsul: „Vedeţi voi slava pe care o văd eu?” Aceia i-au răspuns că nu văd nimic. Atunci, el le-a zis: „Au n-aţi văzut pe părintele nostru Iulian, care ne-a arătat atîtea bunătăţi şi a făcut atîtea minuni? Iată acesta a intrat acum aici la noi cu trei diaconi şi cu trei lumini şi, privind cu faţa luminată şi zîmbind, ne-a binecuvîntat; apoi, lăsînd luminile înaintea noastră, a ieşit. Eu socotesc din acestea, că el acum a murit, pentru că noi am auzit de boala lui”.

Defensor, zicînd acestea, îndată s-a sculat şi s-a dus degrabă la cetate şi în satul acela în care a murit sfîntul; şi, aflîndu-l pe el odihnit întru Domnul, a plîns mult. Asemenea şi tot poporul a vărsat multe lacrimi după părintele şi păstorul lor. El, punînd în caretă cinstitele lui moaşte, le-a dus în cetate. Cînd a ajuns aproape de cetate la rîul numit Sarta, ce este foarte adînc şi peste care se trecea pe pod, mai înainte de a se sui ei pe pod, caii, care trăgeau careta cu trupul sfîntului, îndreptîndu-se cu mînă nevăzută, s-au repezit spre rîu şi mergeau pe apă ca pe uscat, neudîndu-şi picioarele. Astfel au trecut pe celălalt mal, încît toţi s-au spăimîntat de acea minune preaslăvită; pentru că Sfîntul Iulian, nu numai în viaţă a făcut minuni, ci şi după moarte.

Sfîntul lui trup fiind dus cu slavă în cetate, toţi alergau spre întîmpinarea sfintelor lui moaşte. În acea vreme, o femeie, scăldînd pruncul său într-un vas de aramă, a pus puţin foc sub vasul acela, ca să se încălzească apa. Dar, văzînd că poporul ducea pe sfîntul şi mulţi erau cu lumînări aprinse, cu tămîieri şi cu cîntări de laude, a căutat cu mintea spre acela şi aprinzîndu-se de dragoste duhovnicească, a lăsat pruncul în scăldătoare şi a alergat la acea slăvită petrecere a cinstitului trup al plăcutului lui Dumnezeu, ca să se uite mai bine. Deci, a zăbovit puţin pînă ce a trecut de casa ei. Apoi şi-a adus aminte de scăldătoarea pruncului şi, întorcîndu-se degrabă la el, a văzut focul de sub vasul acela foarte aprins, iar scăldătoarea înfierbîntată. Deci ea a strigat de spaimă şi, apucînd degrabă vasul de pe foc şi vărsînd apa cea fiebinte, a găsit pruncul viu şi sănătos, nevătămat deloc. Această minune au văzut-o mulţi din cei ce se întîmplaseră acolo şi toţi s-au încredinţat că pruncul a fost păzit cu rugăciunile sfîntului. Ei au îngropat pe Arhiereul lui Hristos, Iulian, în biserica cea zidită de dînsul, pe locul unde mai înainte fusese casa boierului Defensor, acum dăruită sfîntului. La mormîntul lui se săvîrşeau multe minuni, căci se dădeau tămăduiri la toate bolile, cu rugăciunile lui cele sfinte şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă în vecii vecilor. Amin.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru, Stefan Savaitul.

Tot în aceasta zi, pomenirea Mucenicului Serapion.

Soborul Sfîntului Arhanghel Gavriil

Adaugat la iulie 26, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 26, 2026

Pe binevestitorul mîntuirii noastre, pe marele slujitor al lui Dumnezeu, pe trimisul cel purtător de bucurie la Preacurata Fecioară Maria, pe Arhanghelul Gavriil, se cuvine să-l lăudăm cu cîntări. Această sărbătoare se prăznuieşte de două ori; întîiul sobor al acestuia se prăznuieşte a doua zi după Buna Vestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, adică la 21 martie, iar acum, cu acelaşi sobor al lui se înnoieşte Sfînta Biserică şi iarăşi se pomenesc arătările lui cele minunate care s-au făcut prin dumnezeiasca poruncă.

Acesta l-a învăţat pe Moise în pustie scrierea cărţilor, spunîndu-i lui începutul facerii lumii, zidirea lui Adam – omul cel dintîi, viaţa aceluia şi a celor ce au fost după dînsul. L-a învăţat a scrie despre neamurile cele de mai înainte, despre potop şi despre despărţirea neamurilor. L-a mai povăţuit pe el să înţeleagă rînduiala corpurilor cereşti, stihiile, aritmetica, geometria şi toată înţelepciunea. Acesta a tălmăcit Proorocului Daniil vedeniile cele minunate, care erau să fie mai pe urmă pentru împăraţi şi împărăţii, şi care se închipuiau prin diferite fiare. I-a mai spus lui despre eliberarea poporului lui Dumnezeu din robia Babilonului şi despre vremea venirii celei dintîi în lume a lui Hristos, prin întruparea cea din Preasfînta Fecioară.

Acesta s-a arătat sfintei şi dreptei Ana, care se tînguia pentru nerodirea sa între pomii cei din grădină şi cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu, şi a zis către dînsa: „Ano, Ano, rugăciunile şi suspi-nurile tale au străbătut norii şi s-au auzit, iar lacrimile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu. Deci, vei zămisli şi vei naşte pe fiica cea preaslăvită, prin care se vor binecuvînta toate seminţiile pămîntului. Numele ei va fi Maria şi prin ea se va da mîntuirea lumii”. Asemenea s-a arătat Sfîntului şi dreptului Ioachim, care postea în pustie. Sfîntul Arhanghel Gavriil, arătîndu-se şi acestuia, i-a spus acelaşi lucru ca şi Sfintei Ana, că vor naşte pe fiica cea mai aleasă din veci, adică pe Maica lui Mesia, Care avea să vină spre mîntuirea neamului omenesc.

Sfîntul Arhanghel Gavriil a fost păzitorul Preasfintei Fecioare Maria cînd se afla în biserică. El o hrănea, aducîndu-i hrana cea de toate zilele. Tot el s-a arătat Sfîntului Zaharia arhiereul, stînd de-a dreapta lui în timpul cădirii altarului, şi i-a binevestit dezlegarea nerodirii Elisabetei, femeia lui cea îmbătrînită de zile multe, şi naşterea Sfîntului Ioan Înaintemergătorul Domnului, şi a legat cu amuţire limba celuia ce nu credea, pînă la vremea împlinirii cuvintelor sale.

Acest înaintestătător al Domnului, trimiţîndu-se de Dumnezeu în Nazaret, a stat înaintea Preasfintei Fecioare, care era logodită cu bătrînul Iosif, şi i-a binevestit ei zămislirea Fiului lui Dumnezeu, prin umbrirea şi lucrarea Sfîntului Duh. Acesta i s-a arătat şi lui Iosif în vis, încredinţîndu-l despre Fecioara cea neispitită de nuntă, cum că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfînt.

Cînd S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleem, Gavriil, acest înger al Domnului, s-a arătat noaptea păstorilor care păzeau turmele împrejurul Betleemului, şi le-a zis: Vă binevestesc o bucurie mare, căci astăzi s-a născut Mîntuitorul lumii! Apoi îndată au cîntat cu mulţimea oştilor cereşti: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace; între oameni, bunăvoire! Despre acest înger se mai povesteşte că s-a arătat Mîntuitorului Hristos, mai înainte de patima Lui cea de bună voie, pe cînd se ruga în grădină. Numele acesta de Gavriil se tîlcuieşte puterea lui Dumnezeu; de aceea şi Gavriil, arătîndu-i-se Domnului nostru Iisus Hristos, Îl întărea, ca cel ce are pe lîngă alte slujiri ale sale şi aceasta: a întări pe cei ce sînt în nevoinţe.

Deci şi Domnul nostru, fiind în nevoinţe şi rugîndu-se mai fierbinte, avea trebuinţă de întărire. Acest înger s-a arătat femeilor mironosiţe şezînd pe piatra mormîntului şi spunîndu-le despre Învierea cea din mormînt a lui Hristos; pentru că cel ce a fost binevestitor al zămislirii şi al Naşterii Domnului, tot acela s-a arătat şi vestitor al Învierii Lui. Acesta, arătîndu-se şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe cînd se ruga în Muntele Eleonului, i-a spus despre apropierea cinstitei ei adormiri şi de mutarea ei de la cele pămînteşti la cele cereşti; şi, ca încredinţare, i-a dat ei o stîlpare purtătoare de lumină.

Aceste multe arătări ale Arhanghelului Gavriil, povestite atît din Legea cea veche cît şi din cea nouă, pomenindu-le Sfînta noastră Biserică şi ştiind mijlocirea cea neîncetată a acestuia către Dumnezeu pentru neamul omenesc, acum îi aduce prăznuire sobornicească. Iar aceasta o face ca poporul lui Dumnezeu să se deştepte spre osîrdie, ca totdeauna să alerge cu căldură spre apărarea şi ajutorul mijlocitorului cel atît de mare şi binefăcătorul neamului omenesc, ca să ia, cu rugăciunile lui, iertare de păcate de la Domnul nostru Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii.

Notă – Despre Sfîntul Arhanghel Gavriil, vezi cuvîntul mai pe larg în 26 ale lunii martie, în care zi se săvîrşeşte întîiul lui sobor. Dar pentru care pricină s-a aşezat acest al doilea sobor? De aceasta nu se ştie, negăsindu-se nimic în scripturile vechi bisericeşti. Se pare însă că atunci cînd în Constantinopol şi în celelalte ţări greceşti s-au zidit biserici prin diferite locuri în numele acestui Sfînt Arhanghel, tot de atunci şi prăznuirea soborului său cel pus la 40 de zile după Buna Vestire, s-a mutat la această zi a lunii, deoarece atunci vremea marelui post opreşte prăznuirea cea cu dezlegare la toate; iar acum se poate să se săvîrşească aceasta mai cu libertate. Precum şi pomenirea Sfîntului Ioan Gură de Aur, care a murit în 14 zile ale lunii septembrie, în ziua Înălţării Cinstitei Cruci, pentru praznicul şi postul ce se ţine în acea zi, s-a mutat la 13 ale lunii noiembrie.

Sfîntul Apostol Acvila, unul din cei şaptezeci

Adaugat la iulie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 27, 2026

Sfîntul Apostol Acvila, unul din cei şaptezeci de apostoli, a fost ucenicul Sfîntului Apostol Pavel şi a fost pus episcop de acesta. El era de neam iudeu, din părţile Pontului, locuind în Italia cu femeia sa, Priscila, mai înainte de a crede ei în Hristos. Cînd Claudiu Cezarul a poruncit ca toţi iudeii să fugă din Roma, atunci Acvila cu soţia sa au trecut în Corint. Pricina acestei izgoniri a iudeilor din Roma a fost aceasta: începîndu-se propovăduirea Domnului nostru Iisus Hristos în Roma şi Sfîntul Apostol Petru venind şi el acolo, au primit sfînta credinţă în Hristos, dar mai mulţi petreceau întru necredinţă. Dar ei aveau multe certuri între dînşii, căci unii mărturiseau că Hristos este adevăratul Mesia, iar alţii se lepădau de El, hulindu-L.

Necredincioşii iudei, precum în Ierusalim şi în celelalte părţi, tot astfel şi în Roma, de multe ori se sculau cu răutate împotriva creştinilor. Ei nu sufereau nici să audă de numele lui Iisus Hristos, dar şi pe păgîni îi îndemnau spre aceasta, gonind pretutindeni pe cei credincioşi. Dar cei care se întorseseră la Hristos, aceia apărau pe iudeii ce crezuseră, de iudeii cei necredincioşi; din această pricină se ridica între dînşii cearta. De acest lucru s-a dat de ştire lui Claudiu Cezarul. Dar, de vreme ce Hristos se numea de creştini că este Fiul lui Dumnezeu şi împărat al lui Israil, pentru aceea Cezarul s-a temut să nu se ridice vreo tulburare în popor şi să se arate între dînşii un alt împărat, care să-i ia stăpînirea lui. Deci, el a poruncit ca pe toţi iudeii cei credincioşi şi necredincioşi, să-i izgonească din Roma şi din toată Italia.

Se mai povestesc încă şi alte pricini ale izgonirii acelora. Iudeii cei necredincioşi amăgiseră la credinţa lor mozaică pe împărăteasa Agripina, femeia lui Claudiu. Deci iudeii, fiind izgoniţi de acolo, Acvila s-a dus în Corint, hrănindu-se din osteneala mîini-lor sale, pentru că era cu meşteşugul făcător de corturi.

Pe vremea aceea, Sfîntul Apostol Pavel, propovăduind pe Hristos între neamuri, a mers de la Atena la Corint, cetate de scaun a Ahaiei şi, aflînd acolo pe Acvila cu soţia sa, Priscila, a găzduit la dînşii şi, fiind de acelaşi meşteşug cu ei, lucrau împreună corturi. Deci, învăţîndu-i pe ei a crede în Hristos, i-au botezat. Petrecînd Pavel în Corint cîtăva vreme, se întreba cu iudeii şi cu elinii despre Hristos. Astfel, i-a învăţat pe ei cuvîntul lui Dumnezeu un an şi şase luni. Apoi, plecînd cu corabia în Siria, a luat cu dînsul pe Acvila şi pe Priscila. Sfîntul Apostol Pavel a sosit împreună cu dînşii şi cu ceilalţi următori ai lui la Efes şi, voind ca să fie în Ierusalim de praznicul Paştelui, au lăsat în Efes pe Acvila şi pe Priscila, ca să înveţe pe efeseni sfînta credinţă cea în Iisus Hristos. Iar el s-a dus singur la Ierusalim, făgăduindu-le că iarăşi o să se întoarcă la dînşii în Efes.

După ce Pavel s-a dus în calea cea socotită de dînsul, a venit la Efes iudeul Apolo, de neam alexandrin, bărbat cuvîntăreţ şi tare în Scripturi. Acesta era învăţat în calea Domnului şi, arzînd cu duhul, grăia şi învăţa cu dinadinsul cele pentru Domnul. Însă nu ştia încă de botezul cel în Sfînta Treime, ci numai de botezul lui Ioan. Auzind Acvila şi Priscila de această învăţătură a lui Apolo, l-au primit pe el la dînşii şi mai cu încredinţare i-au spus calea Domnului. După aceasta, Sfîntul Apostol Pavel s-a întors de la Ierusalim la Efes şi a scris de acolo Întîia Epistolă către Corintenii care crezuseră în Hristos. Iar la sfîrşit le grăieşte: Închină-se vouă întru Domnul Acvila şi Priscila, cu adunarea cea din casa lor, (adică cu slugile lor).

După aceasta, murind Claudiu Cezarul, iarăşi s-a dat libertate iudeilor să vieţuiască în Roma. Deci, iudeii se întorceau fiecare la locul lor cel dintîi, la averile lor, adică în Italia. Atunci şi Acvila cu Priscila s-au întors în Roma.

Cînd Sfîntul Apostol Pavel s-a întors iarăşi la Corint şi a scris de acolo epistola cea către Romani, n-a uitat ca într-însa să trimită sărutarea sa, către aceşti iubiţi ucenici ai săi, zicîndu-le în capitolul cel mai de pe urmă, astfel: Sărutaţi pe Acvila şi Priscila, ajutătorii mei în Iisus Hristos, care pentru sufletul meu şi-au pus grumajii lor, cărora nu eu singur le mulţumesc, ci toate Bisericile neamurilor. Sfîntul Acvila, zăbovind cîtăva vreme în Roma, s-a dus iarăşi în Asia, cu soţia sa. Pentru că a fost rînduit de învăţătorul său, Sfîntul Apostol Pavel, la propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, cînd s-a pus de dînsul episcop. Mergînd el la Efes, ajuta întru osteneli pe Sfîntul Apostol Timotei, ucenicul Sfîntului Apostol Pavel, pe care, punîndu-l episcop, l-a lăsat acolo, precum grăieşte în cea dintîi Epistolă scrisă către dînsul din Laodiceea: Te-am rugat pe tine să rămîi în Efes, cînd mergeam în Macedonia…

După aceasta, cînd Sfîntul Apostol Pavel a fost izgonit de evrei din Ierusalim şi a fost dus la Roma în lanţuri, a scris de acolo a II-a Epistolă către Timotei. În aceeaşi epistolă vorbeşte de aceşti iubiţi ucenici ai săi, zicînd: Sărută pe Priscila şi pe Acvila… Sfîntul Apostol Acvila, propovăduind pe Hristos în Asia, în Ahaia şi în Eracleea, a adus la mîntuire mulţime mare de suflete omeneşti. Pe mulţi i-a întors de la idoleasca nebunie la dumnezeiasca cunoştinţă, botezîndu-i.

El a trecut şi prin alte ţări diferite, binevestind pretutindeni împărăţia lui Dumnezeu şi luminînd pe mulţi cu sfînta credinţă. A sfărîmat mulţi idoli şi a ridicat multe biserici, punînd preoţi, şi suferind multe ispite. În urmă a fost ucis de cei necredincioşi şi a aflat odihnă la ceruri cu ceilalţi Sfinţi Apostoli, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.

Cuviosul Elie Monahul

Adaugat la iulie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 27, 2026

Cuviosul Elie este strălucit între monahii din pustiile Egiptului, bineplăcînd lui Dumnezeu. Acesta s-a dus din copilărie în mînăstire şi s-a dat în slujba Domnului. Deci, învăţîndu-se în întreaga înţelepciune, s-a învrednicit deplin cu darul lui Dumnezeu, de a face minuni din tinereţile sale. El, fiind încă copil, cînd îl trimiteau ceilalţi monahi să aducă foc, lua cărbuni aprinşi şi îi aducea la stareţ în haină, fără însă a i se aprinde haina. Acest lucru văzîndu-l fraţii, se mirau de acea minune şi doreau ca să urmeze vieţii celei minunate a tînărului copil, care covîrşea cu sfinţenia lui pe cei bătrîni.

Într-o vreme, acest fericit Elie, umblînd singur prin pustie, a dorit să mănînce miere. Deci, văzînd un fagure de miere aşezat pe o piatră şi cunoscînd că aceea este meşteşugirea vrăjmaşului, a început singur a se ocărî pe sine, zicînd: „Du-te de la mine poftă înşelătoare, căci scris este: Să umblaţi cu duhul, iar pofta trupească să n-o săvîrşiţi..., şi îndată s-a dus din locul acela. Intrînd în pustiul cel mai dinăuntru, petrecea în postire, chinuindu-şi trupul său cu înfrînarea şi cu foamea. Fiind în pustie, în săptămîna a treia a postirii sale, a văzut pe pămînt nişte mere şi alte roduri de saduri alese şi, cunoscînd că aceea este înşelăciunea vrăjmaşului, a zis: „Nu voi gusta, nici mă voi atinge de ceva dintr-acestea, ca să nu se smintească sufletul meu, pentru că scris este: Nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu.

Postind el, a patra săptămînă a adormit puţin şi a văzut în vis pe îngerul Domnului, stînd înaintea lui şi zicîndu-i: „Scoală-te şi cele ce vei afla puse înaintea ta, să le mănînci şi să te întăreşti, fără să stai la îndoială”. Deşteptîndu-se din somn, a văzut un izvor de apă vie şi împrejurul lui nişte verdeţuri foarte dulci la gust. Deci a mîncat din verdeţurile acelea şi a băut apă din izvor şi şi-a întărit trupul. După aceea, povestea fraţilor că niciodată în viaţa sa nu i s-a întîmplat, ca să se îndulcească de o hrană ca aceea.

Ducîndu-se el puţin de acolo, a găsit o peşteră şi s-a sălăşluit într-însa, unde a petrecut cîtăva vreme. Însă, cînd firea cea trupească avea trebuinţă de hrană, îşi pleca genunchii şi se ruga şi atunci îndată i se punea înaintea lui, de o mînă nevăzută, pîine curată şi caldă, măsline şi diferite poame.

O dată, cuviosul s-a dus să cerceteze pe fraţii care petreceau cu nevoinţă în pustie, ducîndu-le lor hrană din bunătăţile care i le trimitea Dumnezeu. Mergînd el pe cale şi îngreunîndu-se de sarcina hranei pe care o ducea, a văzut nişte măgari sălbatici, umblînd şi păscînd în pustie. El a strigat la ei, zicînd: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vină aici unul din voi şi să ducă sarcina mea”. Atunci, îndată a venit la dînsul un măgar ce era mai puternic, dar cu multă blîndeţe, iar cuviosul şi-a pus sarcina pe asin şi însuşi a încălecat pe dînsul. Şi astfel a ajuns repede la chiliile fraţilor din pustie şi i-a înveselit cu hrana ce le-a adus, iar dobitocului care îi adusese sarcina, i-a dat drumul în pustie.

Altă dată a mers dimineaţa, într-o zi de Duminică, la o mînăstire pustnicească şi, văzînd că nu se săvîrşeşte Sfînta Liturghie, a întrebat: „Pentru ce ziua Domnului a rămas fără slujbă?” Fraţii i-au răspuns: „Preotul, fiind în partea cealaltă de rîu, n-a venit la noi de frica unui crocodil care este în rîu şi care a mîncat mulţi oameni”. Sfîntul le-a zis: „De veţi voi, eu voi merge şi voi aduce pe preotul vostru”. Fraţii i-au zis: „Nu este cine să te treacă pe tine în partea cealaltă, pentru că toţi se tem de a se apropia de acea trecere, de frica crocodilului”. Iar Sfîntul Elie a mers, nădăjduind spre Dumnezeu.

Cînd a ajuns pe malul rîului, a chemat numele Domnului şi îndată a venit la dînsul acel crocodil, care se obişnuise a mînca oamenii pe care îi găsea. Acela, cu poruncă dumnezeiască, s-a făcut trecătorul cuviosului, pentru că, luînd pe sfîntul pe spatele său, cu frică şi cu blîndeţe l-a trecut peste rîu la celălalt mal. Cuviosul, ajungînd la locuinţa preotului, îl ruga să vină la fraţi. Preotul, necunoscîndu-l pe el, îl întreba cine este şi de unde vine. Iar el i-a răspuns că vine de la o mînăstire. Preotul, văzînd pe fericitul că avea o haină veche şi cu multe cusături şi cunoscîndu-l din cuvinte şi din obiceiul cel bun că este om al lui Dumnezeu, a zis către dînsul: „O, frate, ai proastă haină trupească, dar ai bună şi negrăită haină sufletească”.

Deci, sculîndu-se, mergea cu dînsul spre mînăstire. Cînd au sosit la rîu, el neavînd cu ce să treacă, cuviosul a zis către preot: „Nu te îndoi, părinte, Dumnezeu ne va găti îndată o luntre”. Şi strigînd cu glas mare a chemat la sine pe crocodil. Crocodilul, auzind glasul sfîntului, îndată a venit la dînşii şi cu blîndeţe îşi dădea spatele său, ca să se suie pe el. Cuviosul Elie, suindu-se cel dintîi pe crocodil, chema pe preot, zicînd: „Suie-te, părinte, şi nu te teme!” Dar preotul, văzînd crocodilul, s-a înfricoşat şi a fugit înapoi. Fraţii, stînd pe celălalt mal, priveau la acea minune, adică cum omul lui Dumnezeu trecea rîul, fiind purtat de crocodil şi toţi se minunau de el cu spaimă. Cuviosul, trecînd rîul şi ieşind la mal, a scos împreună cu el şi pe acel crocodil, către care a zis: „Mai bine este să mori tu singur, decît să dai pe oameni morţii şi să mănînci trupurile lor”. Şi crocodilul, căzînd, îndată a murit.

Sfîntul Elie a petrecut în mînăstirea aceea trei zile, învăţînd pe fraţi cu cuvinte insuflate de Dumnezeu. El, fiind mai înainte- văzător, ştia gîndurile fiecăruia şi vedea ştiinţele tuturor şi fiecăruia îi spunea deosebit de ceea ce era bîntuit. Unuia îi zicea: „Frate, eşti aprins de duhul necurăţiei”. Altuia: „Te aprinzi de mînie”. Iar altuia: „Te robeşti de lăcomie”. Altuia îi spunea că se biruieşte de altă patimă. Asemenea şi faptele cele bune ale monahilor celor îmbunătăţiţi le spunea la arătare spre folosul altora, numind pe unul blînd, pe altul drept, pe altul răbdător şi pe altul ascultător. Iar altuia îi zicea că are altă faptă bună, pentru că vieţile tuturor şi toate lucrurile cele făcute în taină, şi bune şi rele, îi erau descoperite lui de Dumnezeu. Deci, toţi cei ce erau biruiţi de patimi, spuneau despre sine că aşa este precum grăieşte Elie; apoi se umileau cu inimile şi îşi îndreptau viaţa lor.

Cuviosul părinte, după multe vorbe duhovniceşti, a zis către dînşii: „Pregătiţi masa, căci, iată, acum vor veni nişte fraţi străini”. Fiind masa pregătită, după cuvîntul sfîntului, nişte fraţi, venind de departe, au intrat în mînăstire. Sfîntul Elie, primindu-i şi ospătîndu-i cu cinste, s-a dus după aceea în pustie. Unul din fraţii cei tineri îl ruga să-i poruncească să petreacă cu dînsul în pustie. Sfîntul i-a zis: „Frate, acest lucru este greu şi îţi trebuie multă osteneală, pentru că se cuvine a răbda cu tărie împotriva ispitelor diavoleşti”. Fratele acela se făgăduia că le va suferi pe toate; deci, sfîntul, primindu-l, i-a poruncit să vieţuiască în cealaltă peşteră. Sosind noaptea, diavolii au năvălit asupra lui, mai întîi nevăzuţi şi cu gînduri spurcate, tulburîndu-i mintea; apoi, prin năluciri înfricoşate se repezeau la el, sugrumîndu-l şi vrînd să-l ucidă.

Fugind el din peşteră, a alergat la cuviosul şi i-a spus primejdia. Stareţul, mîngîind pe acel frate cu puţine cuvinte şi întărindu-l în răbdare şi în credinţă, l-a dus iar în peşteră; şi, însemnînd cu degetul acel loc împrejur şi îngrădindu-l cu semnul Sfintei Cruci, i-a poruncit ca, înarmîndu-se cu numele Domnului, să petreacă fără frică. După aceea, fratele petrecea în pustiul acela nevătămat de asupririle diavoleşti, învrednicindu-se de aceeaşi hrană, care se aducea de mînă nevăzută, cu care era hrănit de Dumnezeu şi cuviosul lui povăţuitor.

Sfîntul Elie, ajungînd la adînci bătrîneţi şi făcînd multe minuni, s-a mutat la Dumnezeu, Căruia I-a plăcut. El s-a mutat în ceata cuvioşilor care stau în cer înaintea scaunului Tatălui, Fiului şi Sfîntului Duh, Dumnezeu Unul în Treime, Căruia Se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Nicodim Aghioritul, Purtătorul de Dumnezeu

Adaugat la iulie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 27, 2026

Acest astru strălucitor al Bisericii a văzut lumina zilei în anul 1749, în insula Naxos din arhipelagul Ciclade – Grecia. Părinţii săi, evlavioşi şi cu frică de Dumnezeu, i-au dat la Sfîntul Botez numele de Nicolae şi l-au încredinţat preotului satului pentru a-l învăţa să citească. De mic copil s-a îndepărtat de jocurile gălăgioase ale celorlalţi copii, pentru a se dedica stăruitor lecturii. El a fost dăruit de Dumnezeu nu numai cu o inteligenţă vie, ci, de asemenea, şi cu o memorie excepţională, care-i permitea să reţină şi să repete ime-diat tot ceea ce citea.

Apoi a fost trimis la Smirna, la vîrsta de 16 ani, pentru a deprinde învăţătura dascălului Ierotei. Aici s-a făcut iubit de toţi, atît de învăţători, cît şi de fraţi, pentru dulceaţa şi bunătatea deprinderilor sale. În afară de cultura laică şi studiul cărţilor sfinte a învăţat latina şi franceza şi a devenit iscusit cunoscător al Sfinţilor Părinţi, al aghiografiei şi sfintelor canoane. Aceasta l-a învrednicit să fie un profund teolog ortodox, făcînd cunoscut poporului grec, robit de turci, comorile Tradiţiei Bisericii.

După patru ani de studii la Smirna, deoarece turcii masacrau pe grecii din regiune, în urma campaniei ruse, el a fost nevoit să se întoarcă în patria sa, Naxos. Acolo i-a întîlnit pe părinţii Grigorie, Nifon şi Arsenie, exilaţi din Sfîntul Munte în urma controversei colivarilor, care susţineau că nu se pot face parastase Duminica, întrucît este ziua Învierii Domnului. Aceştia i-au aprins dragostea pentru viaţa monahală şi l-au iniţiat în practica ascezei şi a rugăciunii inimii. Informat de către ei că la Hîdra trăia un om cu virtuţi deosebite, cunoscător adînc al Sfinţilor Părinţi, anume Mitropolitul Macarie al Corintului, tînărul Nicolae s-a dus la el, asemenea cerbului însetat la izvoarele apelor, şi în apropierea acestui sfînt ierarh a înţeles nevoia urgentă de a edita şi traduce cărţi din izvoarele Sfintei Tradiţii.

Acolo s-a întîlnit şi cu vestitul sihastru Silvestru din Cezareea, care se nevoia într-o chilie izolată, la mică distanţă de Corint. Acest sihastru sfînt i-a zugrăvit atît de luminos bucuriile vieţii ascetice, încît tînărul Nicolae s-a hotărît să ia îndată jugul lui Hristos şi, luînd scrisoare de recomandare de la Silvestru, s-a dus la Muntele Athos în anul 1775.

Aici a intrat în obştea Mînăstirii Dionisiu şi, la puţin timp, a fost făcut rasofor sub numele de Nicodim, primind ascultarea de secretar şi citeţ; el devine curînd model pentru toţi fraţii, iar ascultarea o îndeplinea cu supunere fără murmur şi cu rîvnă pentru post şi rugăciune. El sporea în fiecare zi, supunîndu-se învăţăturii duhovniceşti şi pregătindu-se pentru luptele vieţii isihaste. După doi ani, Sfîntul Macarie din Corint l-a vizitat în Sfîntul Munte şi l-a rînduit să corecteze şi să pregătească pentru tipar „Filocalia”, această enciclopedie ortodoxă a rugăciunii şi vieţii spirituale.

Tînărul călugăr s-a retras într-o chilie la Karîes, pentru a săvîrşi această lucrare dumnezeiasă a celor mai înaintaţi părinţi ai isihasmului şi care cerea o profundă cunoaştere a sufletului. La fel a făcut şi pentru alte scrieri, cum sînt „Everghetinos” şi „Tratatul despre Sfînta Împărtăşanie” scris de Sfîntul Macarie, dar pe care l-a îmbunătăţit mult. După terminarea corecturii acestor cărţi, monahul Nicodim s-a întors la Dionisiu, dar studierea părinţilor filocalici şi lucrarea neîncetată a rugăciunii lui Iisus l-au preocupat toată viaţa.

Auzind de Sfîntul Paisie de la Neamţ, care conducea o mie de călugări în Moldova în această sfîntă lucrare a coborîrii minţii în inimă, Cuviosul Nicodim a pornit cu corabia spre Moldova, ca să-l cunoască. Dar, prin providenţa dumnezeiască, o furtună l-a împiedicat să-şi atingă acest scop.

Arzînd de dorinţa de a se dărui total rugăciunii în linişte, a părăsit Mînăstirea Dionisiu şi s-a retras la o chilie aproape de Karîes, apoi la schitul Capsala, care ţine de Mînăstirea Pantocrator, sihăstrie dedicată Sfîntului Atanasie. Aici a recopiat multe manuscrise pentru nevoile sale sufleteşti, dăruindu-se neîncetatei rugăciuni şi cugetării la scrierile Sfinţilor Părinţi. După puţin timp, Cuviosul Arsenie din Peloponez, pe care-l cunoscuse la Naxos, s-a reîntors în Muntele Athos şi s-a aşezat în schitul Capsala. Astfel, fericitul Nicodim i-a devenit ucenic bătrînului. Apoi se retrage într-o insulă aproape pustie lîngă Eubeea, în anul 1782.

Acolo, la cererea vărului său, Episcopul Ierotei din Euripos, Sfîntul Nicodim a scris capodopera operelor sale – „Manualul sfaturilor bune”, sau „Paza celor cinci simţiri”, despre păzirea simţurilor şi a gîndurilor şi despre activitatea minţii. În vîrstă de 32 de ani şi singur, lipsit de cărţi şi notiţe şi neavînd ca resurse decît bogăţia imensei sale memorii şi dialogul continuu cu Dumnezeu, el expune în această operă o sinteză a tuturor învăţăturilor spirituale ale Sfinţilor Părinţi, arătate printr-un mare număr de citate, texte însoţite de referinţe exacte. El învaţă cum se poate dezrobi mintea (nous) de înlănţuirea plăcerilor simţurilor, pentru a-i permite înălţarea prin rugăciunea inimii la cugetările duhovniceşti ale contemplaţiei. În timpul petrecut în această insulă, sfîntul a înfruntat atacurile puternice ale demonilor care căutau să-l războiască; dar el îşi păzea mintea şi nu-şi ridica capul din cartea sa, decît pentru a rîde de încercările lor neputincioase.

După un an petrecut în Skiropoula, el s-a reîntors în Athos, unde avea să primească marea schimă şi culionul Sfîntului Teonas din Capsala. A acceptat să aibă un discipol, pe Ierotei, şi s-a dăruit mai mult ca oricînd scrierii şi cercetării fraţilor care veneau să se stabilească în împrejurimi, pentru a se folosi de înţelepciunea sa. Cu prilejul revenirii sale în Sfîntul Munte, Sfîntul Macarie i-a încre-dinţat grija traducerii şi editării operelor complete ale Sfîntului Simeon Noul Teolog. În introducerea acestei opere, care conţine profunde analize asupra contemplaţiei, Sfîntul Nicodim precizează că astfel de cărţi nu sînt scrise doar pentru călugări, ci şi pentru laici, pentru că toţi creştinii sînt chemaţi să trăiască desăvîrşirea evanghelică.

El a redactat apoi un „Îndreptar de spovedanie” care este folosit regulat în Biserica Greacă de azi şi a adunat într-o culegere unică, corespunzînd celor opt glasuri şi fiecărei zile a săptămînii „Canoanele Maicii Domnului”, cîntate la sfîrşitul Vecerniei în mînăstiri. Dincolo de alte numeroase cîntări liturgice, el a publicat, de asemenea, două opere adaptate după vestitele cărţi duhovniceşti din Apus, adică „Războiul nevăzut” de Lorenzo Scuppoli (1589) şi „Deprinderi duhovniceşti”, care au cunoscut pînă în zilele noastre un mare ecou.

Ieromonahul Agapie din Peloponez a venit la Muntele Athos pentru a-i propune Sfîntului Nicodim să traducă o antologie a Sfintelor Canoane pe care o pregătise şi o comentase. Sfîntul, pentru care viaţa şi disciplina Bisericii erau mai preţioase decît propria sa viaţă, a luat cîţiva caligrafi şi a terminat această operă foarte necesară Bisericii, pe care a numit-o „Pidalion”, adică îndreptar. El a muncit zi şi noapte, timp de doi ani, adunînd şi corectînd textele îndoielnice, respectînd canoanele Sfintelor Sinoade ale Părinţilor şi decretele legislaţiei bizantine şi îmbogăţind Pidalionul cu un număr mare de note şi subînsemnări, care au format o garanţie pentru aplicarea corectă a canoanelor în viaţa Bisericii. Cînd cartea a apărut la Leipzig, în anul 1800, contribuind la cunoaşterea sfîntului, el a fost profund îndurerat şi a scris: „Era mai bine să mă fi împuns direct în inimă cu o sabie, decît să mi se adauge sau să mi se retragă ceva din ceea ce am scris în această carte”.

Sfîntul Nicodim a corectat şi pregătit pentru tipar scrierile complete ale Sfîntului Grigorie Palama, o adevărată lucrare dogmatică şi mistică de mare valoare. Dar lucrarea a fost distrusă la Viena pe timpul războiului. Aceasta a fost o mare pierdere pentru Ortodoxie.

Întristat de toate acestea, Cuviosul Nicodim se nevoia singur ca un mare sihastru, îmbrăcat rău ca un cerşetor, hrănindu-se mai mult cu orez fiert, cu miere şi măsline. Cînd era apăsat de foame, se ducea la vecini să mănînce, dar cel mai adesea, fiind prins în discuţii, cuviosul uita să mănînce. Nu cunoştea decît două activităţi: rugăciunea şi studiul. La orice oră din zi sau din noapte îl găseai deasupra unei cărţi sau scriind, sau stătea cu bărbia în piept, pentru a face ca mintea să se coboare cît mai profund în inima sa, chemînd neîncetat numele cel sfînt al lui Iisus. El a devenit astfel o neîncetată rugăciune, căci prin această unire intimă cu Hristos, harul divin punea în inima sa întreaga comoară a Bisericii.

Cînd scria, era aşa de absorbit, încît nu simţea nimic în jurul lui. Într-o zi, un călugăr, venind la el şi găsindu-l lucrînd, i-a pus o bucată de pîine proaspătă în gură. Seara, cînd a trecut din nou, l-a găsit pe sfînt în aceeaşi poziţie, cu bucata de pîine în gură, ca şi cînd n-ar fi avut nimic.

El a făcut un vast comentariu al Epistolelor Sfîntului Apostol Pavel, după Sfîntul Teofilact al Bulgariei, ca şi al Epistolelor Soborniceşti. De asemenea a făcut un comentariu al celor nouă cîntări ale lui Moise din Vechiul Testament, intitulat „Grădina Harului” şi a tradus comentariul Psalmilor lui Eftimie Zigabenul. Ca în toate celelalte traduceri ale sale, Sfîntul Nicodim depăşea mult rolul unui traducător, căci completa textele cu note bogate în mărturii ale altor Sfinţi Părinţi ai Bisericii. El a editat, de asemenea, o colecţie de vieţi de sfinţi vechi, o culegere nouă şi „Noul martirologiu”, adică antologia vieţilor noilor sfinţi martiri, oprimaţi sub jugul otoman, datorită cărora numeroşi apostaţi puteau fi convertiţi ca să fie număraţi în ceata sfinţilor martiri.

Mereu preocupat de educaţia poporului lui Dumnezeu, a compus un „Manual al bunelor maniere creştine”, în care a adunat scrierile morale ale Sfîntului Ioan Gură de Aur. Zi de zi, toţi cei care erau răniţi de păcate sau de apostazie, neglijînd episcopii şi duhovnicii lor, alergau la ascetul din Capsala, Cuviosul Nicodim, pentru a găsi vindecare şi mîngîiere sufletelor. Şi veneau nu numai călugări, ci şi mireni sosiţi de departe, astfel încît sfîntul a ajuns să se plîngă că nu se poate ruga cum se cuvine, dorind să plece în pustie. Dar, boala l-a împiedicat să facă acest pas. Avea vîrsta de 57 de ani. Însă, era epuizat de asceză şi de munca editării de cărţi, care puteau să umple o bibliotecă.

El era atins de o aşa slăbiciune, că nici o mîncare nu-l putea întări. Deci a părăsit sihăstria din Capsala pentru a trăi un timp în chilia fraţilor săi din Kaîres. Aici a redactat, după doi ani de muncă, „Sinaxarul”, care cuprinde toţi sfinţii Bisericii. Întorcîndu-se la Capsala, a scris comentarii ale canoanele sărbătorilor şi ale Octoihului. Astfel a terminat această ultimă operă în care apare întreaga sa ştiinţă teologică şi esenţă spirituală, chiar dacă era foarte bolnav în anul 1808. La noile calomnii care au apărut, condamnînd nedrept pe Atanasie din Paros şi alţi trei colivari, de către Patriarhul Grigorie al V-lea, Sfîntul Nicodim nu a putut să le ia apărarea şi s-a mulţumit să redacteze o Mărturisire de credinţă.

Starea sa de sănătate se înrăutăţi mult. Apoi a zis: „Domnul mă cheamă! Domnul mă cheamă! Eu sînt sătul de această lume!” Din zi în zi, boala se întindea în tot corpul său, iar el repeta cu voce tare rugăciunea lui Iisus, scuzîndu-se în faţa fraţilor că nu putea să o ţină în taină. După ce s-a spovedit şi a primit Sfînta Împărtăşanie, a luat în mîinile sale moaştele Sfîntului Macarie din Corint şi cele ale lui Partenie Skourtaios şi, îmbrăţişîndu-le cu lacrimi, a zis: „Voi aţi plecat spre cer şi păstraţi virtuţile pe care le-aţi semănat pe pămînt, gustînd deja slava Domnului nostru. Eu sufăr din cauza păcatelor mele! Pe voi, care aţi fost părinţii mei, vă rog să stăruiţi pentru mine pe lîngă Domnul, ca El să aibă milă de mine şi să mă aducă unde sînteţi şi voi”. În timpul nopţii, el striga: „Eu mor! Eu mor! Aduceţi-mi Sfînta Împărtăşanie!”

După ce a primit Sfînta Împărtăşanie, a dobîndit o linişte deosebită şi, încrucişînd mîinile deasupra pieptului, a răspuns călugărilor care îl întrebau dacă are odihnă: „Eu am făcut să intre Hristos în mine! Cum să nu am odihnă?” În zorii zilei de 14 iulie, 1809, sfîntul şi-a dat sufletul în mîinile Domnului. Unul dintre cei prezenţi a strigat: „Era mai bine dacă ar fi murit astăzi mii de creştini, decît Nicodim!” Dar, chiar dacă astrul este ascuns, razele sale nu vor înceta să lumineze Biserica, iar cărţile sale rămîn un izvor permanent de învăţătură, de mîngîiere, de încurajare pentru împlinirea vieţii în Hristos. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii, să ne miluiască şi să ne mîntuiască în veci. Amin.

Notă. Cuviosul Nicodim Aghioritul a scris şi a tradus peste 20 de cărţi bisericeşti, dintre care amintim:

1. Filocalia, ce cuprinde texte patristice despre urcuşul duhovnicesc al sufletului către Dumnezeu – anul 1782;

2. Everghetinos, ce cuprinde texte patristice şi fapte ale unor sfinţi – anul 1783;

3. Din scrierile Sfîntului Simeon Noul Teolog – anul 1790;

4. Carte foarte folositoare de suflet – anul 1794;

5. Cunună Pururea Fecioarei, sau Noul Theotocarion – anul 1796;

6. Războiul nevăzut – anul 1796;

7. Epitomă (Prescurtare) din psalmii proorocului şi împăratului David, anul 1799;

8. Noul martirologiu – anul 1799;

9. Pidalionul – anul 1800;

10. Deprinderi duhovniceşti – anul 1800;

11. Paza celor cinci simţiri – anul 1801;

12. Culegere nouă (Sinaxar) – anul 1803;

13. Hristoitia – Cartea bunelor moravuri creştine;

14. Tîlcuire la cele şapte Epistole soborniceşti ale sfinţilor şi prealăudaţilor apostoli Iacob, Petru, Ioan şi Iuda – anul 1806;

15. Cartea Sfinţilor Varsanufie şi Ioan – anul 1816;

16. Sinaxar – anul 1819;

17. Tîlcuirea Epistolelor Sfîntului Apostol Pavel, după Teofilact al Bulgariei – anul 1819;

18. Grădina harurilor – anul 1819;

19. Mărturisire de credinţă – anul 1819;

20. Tîlcuire la cei 150 de Psalmi ai proorocului şi regelui David – anii 1819-1821;

21. Eortodromionul sau Comentar la canoanele sărbătorilor – anul 1836;

22. Scara cea nouă, adică „Tîlcuire la cele 75 de trepte ale Octoihului din diferiţi scriitori bisericeşti” – anul 1844;

23. Introducerea Sfîntului Nicodim la scrierile Sfîntului Grigorie Palama – anul 1883;

24. Despre dumnezeiasca Împărtăşanie cu Preacuratele Taine ale lui Hristos;

25. Opera poetică a Sfîntului Nicodim.

Sfinţii Mucenici Chiric şi Iulita

Adaugat la iulie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 28, 2026

În cetatea Iconiei, din Licaonia, era o femeie tînără, de neam bun, anume Iulita. Ea se trăgea din seminţia împăraţilor Romei şi era creştină cu credinţa. Petrecînd puţin timp cu un bărbat legiuit, a zămislit şi a născut de la dînsul un prunc de parte bărbătească. Apoi a rămas văduvă. Pruncul ce l-a născut, l-a luminat cu Sfîntul Botez şi i-a dat numele de Chiric.

În acea vreme, Diocleţian, ţinînd împărăţia Romei, ridicase prigonire mare împotriva creştinilor de prin toate părţile stăpînirii sale. El a pus ca ighemon în ţara Licaoniei pe un oarecare Domiţian, om sălbatic la fire şi fără de omenie, ce avea chip de fiară şi nărav asemenea, bucurîndu-se de vărsarea sîngelui creştinesc. Deci, venind în Iconia, a început a munci cumplit pe cei ce credeau în Hristos şi căuta cu tot dinadinsul pe cei ce ţineau în taină credinţa creştinească. Iulita, credincioasa roabă a lui Hristos, văzînd aceasta şi ştiind că dreapta sa credinţă nu se va putea tăinui de muncitor, s-a gîndit să fugă. Ea se temea ca nu cumva, neputînd suferi muncile cele cumplite, să se lepede de Hristos.

Deci, şi-a lăsat toată averea sa şi toată frumuseţea lumii acesteia, casa, rudele, robii, slava deşartă, pentru dragostea lui Hristos şi, luînd pe fiul său, Chiric, care era de trei ani, şi două roabe credincioase, au ieşit noaptea din cetatea Iconiei şi au plecat în străinătate, aducîndu-şi aminte de ceea ce s-a zis în Scriptură: Aici nu avem cetate stătătoare, ci să căutăm pe cea viitoare. Ea s-a dus în Seleucia şi acolo a aflat aceeaşi prigonire împotriva creştinilor, pentru că un oarecare Alexandru, luînd de la împărat stăpînirea ighemoniei, s-a dus în Seleucia şi acolo ucidea fără milă pe toţi cei ce mărturiseau numele lui Iisus Hristos.

Fericita Iulita, aducîndu-şi aminte de ceea ce se scrie: Nu daţi loc mîniei, adică fugiţi de mînie, şi iarăşi: Cînd vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă, a ieşit din Seleucia şi s-a dus în Tars, cetatea Ciliciei, trăind acolo printre cei săraci. După o vreme oarecare, acelaşi Alexandru s-a dus şi în Tars, ca să muncească pe creştini. Sfînta Iulita, fiind cunoscută de unii, au spus-o ighemonului. Acela îndată a poruncit s-o prindă şi a şezut înaintea poporului în divanul din privelişte. Prinzînd-o ostaşii împreună cu fiul ei, au fugit de la dînsa amîndouă slujnicile. Însă de departe o urmau, voind ca să-i vadă pătimirea şi sfinţirea ei. Muceniţa a fost dusă înaintea ighemonului, avînd pe mîini pe Sfîntul Chiric, prunc de trei ani.

Întrebată de ighemon de nume, neam şi patrie, ea răspundea cu îndrăzneală, mărturisind numele Domnului nostru Iisus Hristos, numindu-se creştină şi zicînd: „Acesta este numele şi neamul meu cel bun, iar patrie îmi este împărăţia cerească a lui Hristos”. Ighemonul, mîniindu-se, a poruncit să-i ia pruncul, s-o dezbrace şi să o întindă la pămînt, ca să o bată fără de cruţare cu vine de bou. Pe cînd ostaşii băteau pe muceniţă, pruncul privea spre ea, plîngînd, şi se smulgea din mîinile celor ce-l ţineau, ca să se ducă la maica sa.

Văzînd ighemonul că pruncul este frumos, a poruncit să-l ducă la el. Deci, luîndu-l, l-a pus pe genunchii săi, îl mîngîia ca să nu plîngă, netezindu-i părul capului şi sărutîndu-l, îi spunea fel de fel de cuvinte dulci. Dar pruncul se ferea, trăgîndu-se din mîinile lui şi capul îl trăgea la o parte, ca să nu-i netezească părul şi să-l sărute cu buzele lui cele întinate. Deci, privind la maica sa, pe cînd ei o băteau, striga: „Sînt creştin! Lasă-mă să mă duc la mama mea!” El zgîria faţa ighemonului cu unghiile, smucindu-se cu mîinile de la el. Atunci ighemonul, umplîndu-se de mînie, a aruncat jos pe prunc, izbindu-l cu piciorul în coaste. Pruncul, căzînd de pe treptele de piatră, s-a zdrobit şi a umplut tot locul acela de sînge. Astfel, Sfîntul Chiric şi-a dat sufletul cel sfînt şi fără de prihană în mîinile lui Dumnezeu, încununîndu-se cu mucenicii.

Iulita, maica lui, fiind cumplit bătută, pătimea ca fiind în trup străin, nesimţind ca un stîlp neînsufleţit. Ea nu striga altceva decît aceasta: „Sînt creştină şi nu voi jertfi idolilor voştri”. După ce a bătut-o şi a ridicat-o de la pămînt, a văzut pe iubitul ei fiu mort, zăcînd în sînge. Drept aceea s-a umplut de bucurie şi a zis: „Mulţumesc Ţie, Doamne, că ai învrednicit pe fiul meu să primească cununa cea neveştejită întru slava Ta!” După aceea, ighemonul a poruncit s-o spînzure şi cu piepteni de fier să-i strujească trupul, apoi să-i stropească cu smoală topită rănile sale. Sfînta fiind muncită astfel, propovăduitorul striga: „Miluieşte-te, Iulito, pe tine singură; cruţă-ţi tinereţile tale şi închină-te zeilor, ca să te izbăveşti din munci, şi să nu pieri cu moarte cumplită ca şi fiul tău”. Dar muceniţa răspundea: „Nu mă voi închina idolilor celor surzi şi muţi, ci mă voi închina Domnului meu Iisus Hristos, Unul născut, Fiul lui Dumnezeu, prin Care toate le-a făcut Tatăl. Eu mă sîrguiesc ca să ajung pe fiul meu, ca împreună cu el să mă învrednicesc împărăţiei cereşti”.

Văzînd ighemonul răbdarea şi puterea cea nebiruită de suflet a muceniţei, a condamnat-o la tăiere cu sabia. Luînd-o, slujitorii au dus-o afară din cetate la locul cel de moarte, unde se ucideau cei osîndiţi. Sfînta, bucurîndu-se, mergea ca la o nuntă. Ajungînd la locul acela, a cerut puţin timp pentru rugăciune. Deci, plecîndu-şi genunchii, s-a rugat, zicînd: „Mulţumesc Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, că ai chemat pe fiul meu mai înainte de mine, învrednicindu-l a pătimi pentru numele Tău cel sfînt şi înfricoşat, şi i-ai dat lui, în locul acestei vieţi deşarte, viaţa cea veşnică! Primeşte-mă şi pe mine, nevrednica roaba Ta, şi mă învredniceşte să dobîndesc darul înaintea Ta, ca să fiu numărată cu fecioarele cele înţelepte care au intrat în cămara Ta cea neîntinată, ca să Te binecuvinteze sufletul meu pe Tine, pe Tatăl Tău cel fără de început şi pe Duhul Sfînt, Cel împreună de o fiinţă în veci. Amin”.

Sfînta rugîndu-se astfel, călăul, ascuţindu-şi sabia, i-a lovit grumajii, tăindu-i cinstitul ei cap, iar trupul l-a lăsat în locul acela, fără a-l îngropa, spre a-l mînca cîinii şi fiarele. Asemenea a pătimit şi trupul Sfîntul Chiric, căci, tîrîndu-l din cetate, l-au aruncat lîngă trupul maicii lui şi au plecat. Sosind noaptea, au venit cele două slujnice zise mai sus şi au luat trupul stăpînei lor şi a fiului ei şi, ducîndu-le departe, le-au îngropat în pămînt. Una din aceste slujnice a trăit pînă în vremea marelui Constantin, întîiul împărat al creştinilor, în zilele căruia a biruit adevărul, iar bisericile lui Dumnezeu au luat îndrăznire, cu darul lui Hristos.

Atunci acea slujnică a arătat credincioşilor creştini acel loc, unde erau îngropate cinstitele moaşte ale Sfinţilor Mucenici Chiric şi Iulita, povestind şi pătimirea lor. Drept aceea, ei au scos din sînul pămîntului sfintele moaşte, nestricate şi pline de bună mireasmă, care dădeau şi tămăduiri de neputinţe. Iar pătimirea aceasta au dat-o în scris, spre pomenirea şi cinstirea sfinţilor mucenici, spre folosul credincioşilor şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru Cel slăvit în veci împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh. Amin.

Sfîntul şi întocmai cu Apostolii, Vladimir, marele domn al Kievului

Adaugat la iulie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 28, 2026

Marele Vladimir, domnul Kievului şi singurul stăpînitor a toată Rusia, era fiul lui Sviatoslav, nepotul lui Igor şi al Sfintei Olga şi strănepotul lui Ruric, cel chemat de nemţi la domnia Rusiei, care îşi trăgea seminţia sa de la August, Cezarul Romei. Ruric avea scaunul domniei în marele Novgorod; iar Igor Ruricovici, după moartea tatălui său, a mutat scaunul la Kiev şi a născut din Sfînta Olga un fiu, anume Sviatoslav. Sviatoslav Igorovici avea trei fii: Iaropolc, Olg şi Vladimir, nu însă dintr-o femeie.

Sviatoslav, împărţind marea domnie a Rusiei la cei trei fii ai săi, a dat celui mai mare fiu, Iaropolc, Kievul; celui mijlociu, Olg, Dreblenul; iar celui mai mic, Vladimir, marele Novgorod. După moartea marelui domn Sviatoslav, Iaropolc, luînd scaunul Kievului, s-a sculat cu război asupra fratelui său, Olg, voievodul dreblenilor, şi l-a ucis; iar domnia aceluia a luat-o pentru el. Acest lucru auzindu-l Vladimir, voievodul Novgorodului, s-a temut de Iaropolc, fratele său cel mai mare, ca nu cumva să-i facă şi lui asemenea. Deci, a fugit peste mare la germani. Iaropolc, aflînd aceasta, a luat întru a sa stăpînire şi domnia marelui Novgorod, ca şi pe a dreblenilor.

Vladimir, nu după multă vreme, adunînd multă putere de oaste, atît de la nemţi, cît şi din alte părţi ale pămîntului Rusiei, a mers împotriva lui Iaropolc, domnul Kievului, şi l-a ucis. Deci, luînd domnia Kievului, şi pe femeia fratelui său, cea de neam grecesc, s-a făcut stăpîn peste tot pămîntul Rusiei. El a pus în Kiev idoli la locuri înalte şi s-a închinat lor cu jertfe, îndemnînd poporul la închinarea lor. Cei ce nu voiau să se închine idolilor, poruncea să-i dea morţii. Atunci a fost ucis fericitul Teodor creştinul şi fiul său, Ioan, căci n-au voit să fie părtaşi închinătorilor la idoli, nici să-şi dea pe fiul său la drăceasca jertfă. Ceilalţi creştini, care erau luminaţi de Sfînta Olga şi cărora le-a zidit biserică la movila Tecoldova, ce se aflau acolo, de frică se făcuseră neştiuţi. Pentru că unii fugeau, alţii păzeau în taină sfînta credinţă, iar alţii se întorceau la păgînătate; şi de era undeva vreo biserică creştinească, pe aceea o risipea cu mîna închinătorului de idoli.

Vladimir pusese în Kiev idolii cei mai aleşi, mai întîi Perun, începătorul idolilor, pe care îl credea a fi zeul tunetului, al fulgerelor şi al norilor de ploaie; al doilea, Volos, zeul dobitoacelor; al treilea, Pozvizd sau Vihor, zeul văzduhului; al patrulea, Lado, zeul veseliei; al cincilea, Cupalo, zeul rodurilor pămîntului; al şaselea, Coleida, zeul prăznuirii ce se face iarna, şi alţii ce li se păreau a fi zei. El i-a pus nu numai în Kiev, ci şi prin toate părţile stăpînirii ruseşti, şi pe toţi îi cinsteau prin închinăciune păgînească. O închinăciune de idoli ca aceea se făcea şi în marele Novgorod. Căci, Vladimir trimisese acolo să fie mai mare pe unchiul Dobrin voievodul, fratele maicii sale. Acela, ceea ce a văzut pe Vladimir făcînd în Kiev, tot asemenea a făcut şi el acolo, punînd de asemenea idoli şi numindu-i cu acelaşi nume.

Vladimir, pe lîngă închinarea de idoli, avea şi altă răutate, adică trăia fără de înfrînare în poftele trupeşti. Căci era foarte mult iubitor de femei, ca şi Solomon cel de demult, şi nesăţios în trupeştile patimi. El avea multe femei, dar şi mai multe ţiitoare petreceau cu el, fiind în rătăcirea închinării de idoli. Despre viaţa lui Vladimir, cît a fost în neştiinţă de Dumnezeu şi în păgînătate, despre uciderea de frate, despre vărsările de sînge, despre vitejie şi multele războaie, despre diavoleştile slujiri, despre aprinderile spre femei, despre toate se scrie pe larg în istoricul Sfîntului Nestor al Pecerscăi şi în alte istorii ruseşti scrise cu mîna. Se mai află şi în Sinopsisul Pecerscăi cel tipărit şi cine voieşte să afle mai multe, să citească acolo. Dar noi nu voim să descriem viaţa lui cea necurată şi păcătoasă, ci pe cea dreaptă şi sfîntă. Aceasta o facem ca să nu ne zăbovim mult cu lucrurile sale cele rele, care le făcuse mai înainte de primirea sfintei credinţe. Deci, ajunge că le-am pomenit pe acelea pe scurt, pe de o parte, ca nu de prisos să se lungească istoria, iar pe de alta, ca auzul cel întreg înţelept, să nu se îngreuieze. Se cade, deci, să mergem la luminarea lui prin botez şi la lucrurile cele plăcute lui Dumnezeu, din care s-a făcut folos de suflet mîntuitor la toate neamurile Rusiei.

Cînd Preabunul Dumnezeu, Cel ce nu voieşte moartea păcătoşilor, ci întoarcerea lor la mîntuire, din negrăita Sa milostivire, a binevoit ca părţile Rusiei cele întunecate cu întunericul închinării de idoli, să nu piară pînă la sfîrşit, ci cu lumina sfintei credinţe să fie luminate şi să se povăţuiască la calea mîntuirii, le-au ales lor spre acestea, pe acest mare domn Vladimir, precum de demult a ales romanilor şi grecilor pe marele Împărat Constantin, iar la începutul tuturor neamurilor, pe Sfîntul Apostol Pavel. Pentru că Cel ce a zis ca din întuneric să răsară lumină, a făcut şi aceea de a răsărit în inima lui Vladimir raza luminii celei de taină, şi a deşteptat într-însul dorirea de cunoştinţa adevărului. Astfel, l-a prefăcut pe el din păgîn şi închinător de idoli, în creştin drept- credincios; din prigonitor, precum oarecînd pe Sfîntul Saul, în apostol şi învăţător al ruşilor. El a scăpat multe popoare ale Rusiei de înghiţirea iadului şi din veşnica moarte şi le-a adus prin Sfîntul Botez la a doua naştere, în viaţa cea veşnică.

Deci, este de cuviinţă ca aici să pomenim pe scurt şi de asta. Ruşii, mai înainte de Vladimir cu cîtăva vreme, s-au botezat, deşi nu toţi, însă o parte din ei. Întîi s-a botezat poporul Rusiei cel slavon, de către Sfîntul Apostol Andrei, cel dintîi chemat, care a creştinat pe sciţi. Căci, ajungînd în munţii Kievului, i-a binecuvîntat şi, înfigînd o cruce pe un deal înalt, a proorocit despre zidirea cetăţii şi de darul lui Dumnezeu ce avea să răsară în acele locuri. Iar pe cîţi oameni a aflat atunci acolo, i-a învăţat sfînta credinţă şi i-a botezat. După aceea, a mers în alte părţi ale Rusiei, unde este acum marele Novgorod şi unde sînt alte cetăţi vestite, şi pretutindenea pe cîţi a putut să-i întoarcă la Hristos, i-a luminat cu Sfîntul Botez. O parte din ruşi s-au mai botezat pe vremea împăratului grec Vasile Macedon, şi pe vremea patriarhiei Preasfinţitului Fotie, fiind trimis de dînşii arhiereul Mihail. Dar în acea vreme, fiind încă mic de vîrstă Igor Ruricovici, domnul Rusiei, ocîrmuia domnia Oleg, rudenia şi povăţuitorul voievodului.

Astfel, arhiereul grecesc, mergînd din Constantinopol pe pămîntul Rusiei ca să înveţe sfînta credinţă pe poporul cel necredincios, toate popoarele doreau să vadă vreo minune de la dînsul. Deci, i-a întrebat arhiereul: „Ce fel de minune vă trebuie?” Iar ei au zis: „Cartea aceea care învaţă credinţa voastră cea creştinească să se arunce în foc şi, de nu va arde, vom cunoaşte din aceasta căci credinţa voastră este bună şi adevărată şi Dumnezeul cel propovăduit de tine este mare”. Arhiereul, nădăjduind în Dumnezeu, a poruncit ca, înaintea tuturor, să aprindă un foc mare şi, ridicîndu-şi mîinile spre cer, s-a rugat, zicînd: „Preamăreşte numele Tău, Hristoase Dumnezeule!” Aceasta zicînd, arhiereul a pus cartea Sfintei Evanghelii în foc, dar n-a ars. Căci, toate lemnele arzînd şi focul potolindu-se, s-a găsit Evanghelia întreagă, nemistuită de foc. Văzînd această minune popoarele, foarte mulţi dintre ei au crezut în Hristos şi s-au botezat.

Poporul Rusiei s-a mai botezat şi în zilele marii doamne Olga, soţia marelui domn al Rusiei, Igor Ruricovici, maica lui Sviatoslav şi bunica lui Vladimir. Dînsa, după cum se scrie în viaţa sa, ducîndu-se la Constantinopol, a primit sfînta şi dreapta credinţă şi s-a numit Elena din Sfîntul Botez. Apoi, întorcîndu-se de acolo, pe mulţi din Kiev şi din celelalte cetăţi ale Rusiei, i-a adus la sfînta credinţă şi la Sfîntul Botez. Dar n-a putut pe toţi să-i lumineze. Nici chiar pe fiul său, Sviatoslav, n-a putut să-l plece la creştinătate. Fiind aceste botezuri mai înainte de Vladimir, sfînta credinţă nu s-a putut lărgi şi întări. Pe de o parte, pentru războaiele cele dese, iar pe de alta, pentru domnii care se dăduseră la păgîneasca închinare de idoli. Rusia s-a luminat desăvîrşit în zilele marelui domn Vladimir. Căci el, luminîndu-se mai întîi singur şi cunoscînd calea cea adevărată a mîntuirii, a povăţuit pe toţi la aceasta, îndemnîndu-i să-i urmeze, şi chiar poruncind. Creştinarea ruşilor s-a făcut astfel:

Vladimir preamărindu-se cu vitejia, cu singură stăpînirea şi cu mîntuirea împărăţiei sale, mai mult decît alţi împăraţi şi domni în toată partea de sub soare, au început a veni la dînsul diferite popoare, lăudîndu-se către dînsul cu credinţa lor. La început au venit mahomedanii, pe care Vladimir i-a întrebat: „Ce fel este credinţa voastră?” Ei au răspuns: „Credem în Dumnezeul care este în ceruri şi avem pe proorocul lui Dumnezeu, Mahomed. Acela ne dă voie să avem mai multe femei, cîte voieşte cineva şi să ne desfătăm din toate dulceţile trupeşti; numai ne porunceşte să ne tăiem împrejur, să nu mîncăm carne de porc şi să nu bem vin”. Apoi mai spuneau şi alte multe lucruri de necinste şi de ruşine, pe care nu se cuvine a le scrie aici. Iar Vladimir, fiind iubitor de femei, îl asculta cu plăcere, dar tăierea împrejur şi înfrînarea de la vin, n-a iubit-o. Deci, a zis către dînşii: „Noi nu putem să trăim fără vin, deoarece în Rusia toată veselia şi beţia se face cu băutură”.

După aceea, au venit de la nemţi, de la papa Romei, de la Cezarul Apusului şi de la ceilalţi domni, fiecare spunînd că credinţa lor este mai bună, dar nici una din acelea n-a iubit. Încă şi evreii au venit, spunîndu-i despre credinţa lor că este mai bună decît toate credinţele. Atunci Vladimir i-a întrebat: „Unde este pămîntul şi împărăţia voastră?” Ei au răspuns: „Pămîntul nostru este Ierusalimul, Palestina şi cele de primprejurul ei; dar de vreme ce am mîniat pe Dumnezeu cu păcatele noastre l-a dat creştinilor”. Vladimir le-a zis: „Cum învăţaţi voi pe alţii la credinţa voastră, cînd voi înşivă sînteţi lepădaţi de Dumnezeul vostru? Că de v-ar fi iubit Dumnezeu, nu v-ar fi răspîndit prin pămînturi străine. Oare şi nouă ne doriţi o risipire ca aceea?” Acestea zicîndu-le, i-a izgonit din faţa sa.

După toţi aceştia, a venit un sol trimis cu daruri de la Vasile şi Constantin, împăraţii greceşti, şi de la Nicolae Hrisoverghie, Patriarhul Constantinopolului. Acel sol era bărbat ales, cuvîntăreţ şi insuflat de Dumnezeu, numit Chiril filosoful (Notă – Mai este un filosof cu numele de Chiril, care împreună cu fratele său, Metodie, au propovăduit pe Hristos; mai întîi la Cozari (cazari) şi apoi în Moravia, tălmăcind Evanghelia din limba grecească în cea slavonească. Şi acel filosof, Chiril, a fost înaintea acestuia cu o sută de ani şi mai mult, iar acesta de pe urmă se numeşte de alţi istorici şi Chir).

Acest filosof, Chir, a vorbit mult cu Vladimir despre credinţa creştină, începînd de la zidirea lumii, explicîndu-i toate proorociile de la întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, pînă la pătimirea care a suferit-o de bună voie, pînă la moartea pe cruce, pentru mîntuirea omenească, şi pînă la Învierea cea de a treia zi din morţi şi Înălţarea Lui la ceruri, precum despre aceasta scrie pe larg Cuviosul Nestorie al Pecerscăi. Mai pe urmă adăugă cuvîntul despre a doua venire a lui Hristos, despre învierea morţilor, despre înfricoşata judecată, despre munca cea fără de sfîrşit pregătită păcătoşilor şi despre răsplătirea drepţilor întru împărăţia cerurilor.

Apoi i-a dat lui în dar o pînză mare ţesută cu aur, pe care era închipuită înfricoşata judecată a lui Dumnezeu şi despărţirea păcătoşilor de drepţi. Drepţii stăteau în dreapta Judecătorului. De aceeaşi parte dreaptă era şi Raiul; iar păcătoşii stăteau de-a stînga, unde se vedea gheena focului, iadul, înfricoşatele chipuri ale diavolilor şi se mai vedeau şi diferite munci. Vladimir, privind spre toate acestea cu dinadinsul, întreba pe Chir despre fiecare lucru, iar filosoful, spunîndu-i toate cu de-amănuntul, a zis: „Cînd va veni Hristos Dumnezeu din cer pe pămînt întru slava Sa, să judece vii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui, atunci pe cîţi va afla drepţi, îi va pune de-a dreapta Sa, şi-i va trimite în împărăţia Sa cea cerească, la veşnica veselie. Iar pe cîţi îi va afla păcătoşi, îi va pune de-a stînga şi-i va trimite în focul gheenei cel nestins, în muncile cele nesfîrşite”.

Vladimir, auzind acestea, a suspinat şi a zis: „Fericiţi cei ce vor sta de-a dreapta şi amar celor ce vor sta de-a stînga!” Atunci Chir filosoful i-a zis: „Împărate, de vei înceta de la lucruri rele şi de vei primi Sfîntul Botez, te vei învrednici a sta de-a dreapta; iar de vei rămîne în necurăţie, locul tău va fi la stînga”. Atunci Vladimir, luînd aminte la cele grăite de filosof şi socotindu-le, a zis: „Voi mai aştepta încă puţin pînă ce mai cu dovedire voi cerceta toate credinţele”. Apoi, dăruind daruri filosofului şi celor dimpreună cu dînsul, i-a trimis cu cinste la Constantinopol.

Plecînd Chir, filosoful grec, Vladimir a chemat la dînsul pe toţi boierii şi dregătorii săi, şi le-a zis: „Iată, au venit la mine înţelepţi din diferite ţări, de la mahomedani, de la nemţi, de la romani, de la jidovi şi de la celelalte neamuri, lăudîndu-şi fiecare din ei credinţa lor. Iar la urma tuturor au venit creştinii. Aceştia îmi spuneau despre credinţa lor lucruri multe şi minunate, mai mult decît alţii, povestindu-mi faptele ce s-au făcut sub cer de la începutul lumii şi pînă acum. Ei au mai spus că are să fie un alt veac şi o altă viaţă şi cum, după moarte, toţi vor învia, iar de a făcut cineva bine în veacul acesta, acela se va bucura în veacul cel ce va să fie, vieţuind cu viaţă fără de moarte, iar păcătoşii se vor munci în veci”.

Atunci boierii şi dregătorii au zis către dînsul: „Nimeni nu huleşte ceva al său vreodată, ci mai ales îl laudă; iar tu, mare domn ce eşti, de voieşti să cunoşti mai cu încredinţare adevărul, ai mulţi oameni înţelepţi, trimite dintre dînşii pe cei mai aleşi pe la diferite popoare, ca să vadă şi să ştie felul de credinţă, adică, cum slujeşte cineva Dumnezeul său. După aceea, întorcîndu-se, îţi vor spune ţie şi nouă toate faptele cu de-amănuntul”. Vladimir a ascultat un sfat ca acesta, a trimis bărbaţi pricepuţi şi înţelepţi în diferite ţări, ca să cerceteze credinţele şi slujbele fiecărui popor. Ei, străbătînd multe ţări şi împărăţii, s-au dus la urmă şi la Constantinopol şi au scris împăraţilor greceşti, Vasile şi Constantin, pricina venirii lor. Împă-raţii s-au bucurat şi îndată au spus despre dînşii Preasfinţitului Patriarh. Patriarhul a poruncit să împodobească biserica, a făcut praznic, s-a îmbrăcat în cele mai scumpe veşminte arhiereşti şi au săvîrşit dumnezeiasca Liturghie cu mulţi episcopi şi preoţi.

Deci s-au dus la Sfînta Liturghie împăraţii cu trimişii lui Vladimir şi, ducîndu-i în biserică, i-au pus într-un loc unde le era cu înlesnire să vadă şi să audă toate. Văzînd ei frumuseţea cea negrăită a laudei lui Dumnezeu, precum nu văzuseră în nici o parte, şi auzind glasurile cele dulci ale cîntărilor de laudă pe care nu le mai auziseră niciodată, se mirau foarte mult şi li se părea că nu mai stau pe pămînt, ci în cer. Pentru că în acea vreme i-a strălucit lumina cerească, încît se făcuseră de bucurie duhovnicească, ca şi cum ar fi afară de sine, bucurie de care se umpluse inima lor atunci.

După săvîrşirea dumnezeieştii Liturghii, împăraţii şi patriarhii au făcut cinste şi ospăţ mare solilor din Rusia şi, dăruindu-le daruri multe, i-au lăsat să plece. Cînd s-au întors la Vladimir, el a chemat pe toţi boierii şi bătrînii săi şi a poruncit ca trimişii care s-au întors, să spună înaintea tuturor ceea ce au văzut şi auzit. Ei, începînd, au spus toate pe rînd despre credinţa fiecărui popor şi de-spre slujba lor, dar tuturor celor ce auzeau acele credinţe, le erau neplăcute. Apoi au început a spune cele văzute la creştini, cînd s-au dus în Constantinopol. Ei le-au spus cum i-au dus în biserica lor, unde slujesc Dumnezeului lor, şi cum au văzut acolo o frumuseţe şi o slavă pe care nu poate să o spună limba; minunatele veşminte ale preoţilor, rînduiala slujirii foarte cinstită şi cucernica stare înainte a tuturor oamenilor, cîntările atît de dulci, precum nu auziseră niciodată, cum i-a cuprins o bucurie mare, încît nu se mai simţeau, nici nu cunoşteau dacă mai erau pe pămînt sau în cer. Ei le-au spus că nu este în toată lumea o podoabă şi o preaslăvită laudă de Dumnezeu ca aceea, pe care ei au văzut-o la creştinii din Constantinopol. „Pentru aceea, au zis ei, credem că adevărată este credinţa lor şi numai cu acei oameni locuieşte Dumnezeul cel adevărat”.

Boierii au zis către Vladimir: „Dacă credinţa creştinească n-ar fi bună şi adevărată, atunci bunica ta, Olga, n-ar fi primit acea credinţă, pentru că era femeie foarte înţeleaptă”. Atunci Vladimir, lucrînd într-însul darul Sfîntului Duh, a început a se lumina cîte puţin în mintea sa, a cunoaşte dreapta credinţă creştinească şi a o dori. Dar, de vreme ce nimeni nu era lîngă dînsul care să-l aducă degrabă spre săvîrşirea lucrului ce gîndise, pentru că toţi boierii şi sfetnicii fiind întunecaţi cu întunericul păgînătăţii, s-a prelungit încredinţarea şi botezul lui pînă la o vreme, pînă ce a aflat un sfat, adică să se ducă cu război împotriva împăraţilor greceşti, să ia cetăţile lor şi să cîştige dascăli creştineşti care să-i înveţe credinţa.

Adunînd Vladimir oaste multă, s-a dus la Herson şi a luat întîi cetatea grecească Cafa. Apoi s-a dus sub Herson, cetatea de scaun a pămîntului acela, stînd lîngă malul Mării Negre, unde era liman ales de corăbii. Deci, a înconjurat cetatea aceea şi, luptîndu-se împotriva ei multă vreme, nu a putut să o ia că era tare, şi oastea grecească dintr-însa se lupta împotrivă cu bărbăţie. Vladimir le zicea hersonenilor ca să i se plece lui de voie, dacă voiesc să cîştige milă de la dînsul. Iar de nu, va sta multă vreme sub cetatea lor, pînă o va lua şi în ceasul acela nu va avea nici o milă.

Dar, hersonenii nu băgau în seamă cuvintele lui, deşi sufereau strîmtoare în cetate. Căci de şase luni erau înconjuraţi şi aveau lipsă de cele de nevoie. Dar dumnezeiasca purtare de grijă, căutînd prin judecăţile cele neştiute, ceea ce era mai de folos, nu numai grecilor, ci şi la tot poporul Rusiei, a rînduit ca cetatea Hersonului să se plece lui Vladimir, lucru care s-a şi întîmplat. Atunci, un protopop al Hersonului, anume Anastasie, a scris lui Vladimir pe o să-geată, astfel: „Împărate Vladimir, dacă voieşti să iei cetatea, caută în pămînt spre părţile Răsăritului, urloaiele prin care curge în cetate apa cea dulce. Acelea dacă le vei tăia şi vei lua apa cetăţii, poporul ţi se va pleca cu înlesnire, fiind silit de sete”.

Protopopul, scriind astfel pe săgeată, a încordat arcul şi i-a dat drumul către cortul lui Vladimir. Săgeata a căzut înaintea cortului şi cei ce au văzut-o au luat-o îndată şi, văzînd pe dînsa acea scrisoare, au dus-o lui Vladimir. El a chemat tălmaci ai limbii greceşti, care, citindu-i scrisoarea, a poruncit să caute în pămînt, spre părţile Răsăritului, acele urloaie prin care venea apa. Căutînd şi aflîndu-le, le-au tăiat şi, nemaifiind apă în cetate, poporul a slăbit de sete şi, nevrînd, s-a supus lui Vladimir. Acesta, luînd cetatea Hersonului, a intrat într-însa cu dănţuire, nefăcînd oame-nilor nici un rău, nici strîmbătate.

După luarea Hersonului şi a toată Tavrichia, Vladimir a trimis la împăraţii greceşti, zicînd: „V-am luat Hersonul, cetatea voastră slăvită, şi tot pămîntul Tavrichiei: Acum aud că aveţi o soră fecioară frumoasă; deci să mi-o daţi mie spre însoţire. Iar de nu veţi voi, voi face cetăţii voastre împărăteşti ceea ce am făcut Hersonului”. Împăraţii greceşti primind scrisoarea aceea de la Vladimir, s-au mîniat foarte mult, pentru că sora lor, cu numele Ana, nu voia să se însoţească cu un păgîn. Dar ei, temîndu-se de multa putere a oştilor Rusiei şi de vitejia lui Vladimir, au scris înapoi către dînsul, astfel: „Nouă, creştinilor, nu ni se cade să dăm pe sora noastră după cel ce petrece în credinţă păgînească, dar dacă voieşti s-o iei, leapădă-te de legea ta şi crede, ca şi noi, în Hristos, adevăratul Dumnezeu, şi primeşte Sfîntul Botez, că atunci fără oprire vei lua în însoţire pe sora noastră şi vei petrece cu noi în dragoste, ca cel de o credinţă cu noi, moştenind încă şi cereasca împărăţie”.

Vladimir, primind un răspuns ca acesta de la împăraţii greceşti, a trimis la dînşii, zicîndu-le: „Eu am iubit credinţa voastră din vremea aceea, cînd cei trimişi de mine să cerceteze diferitele credinţe au fost şi la voi şi cînd s-au întors şi ne-au spus cu amănuntul, că credinţa voastră este mai bună decît toate credinţele şi slujirea cu care slujiţi Dumnezeului vostru este mai aleasă decît a tuturor popoarelor. Eu de atunci doresc a primi credinţa voastră, însă voi trimiteţi un episcop la mine, ca să mă boteze. Voi înşivă, dacă voiţi, veniţi cu sora voastră, sau trimiteţi-mi pe sora voastră spre însoţire. Iar eu vă voi înapoia Hersonul şi toată Tavrichia”.

Împăraţii greceşti, primind această bună înştiinţare, s-au bucurat foarte mult şi au îndemnat cu rugăminte pe sora lor, să meargă la Vladimir, zicîndu-i: „Milostiveşte-te de împărăţia creştinească, căci, de nu vei merge după el, apoi el nu va înceta a supune pămîntul nostru şi frică ne este, ca să nu facă şi cetăţii împărăteşti ceea ce a făcut Hersonului. Iar dacă Vladimir se va boteza, pentru tine şi prin tine, Domnul va întoarce spre Sine pămîntul Rusiei şi pe cel grecesc îl va elibera de războaiele cele grele şi de năvălirile ruşilor. Deci, de la toţi vei avea slavă veşnică şi fericire nemuritoare”. Ana, sora împăraţilor, deşi nu voia, însă socotind mîntuirea Rusiei, care voia să se întoarcă la Dumnezeu, încă şi patriei sale, împărăţiei greceşti, dorindu-i pace, s-a învoit cu sfatul şi cu rugămintea fraţilor săi şi a zis cu lacrimi: „Fie voia Domnului!” Împăraţii au trimis-o pe ea în corăbii, pe mare, cu arhiereul Mihail, cu preoţi şi cu cinstiţi boieri. Ajungînd ea la Herson, a întîmpinat-o cu slavă şi a dus-o în palatul împărătesc.

În acea vreme, nu cu multe zile înaintea venirii fiicei împără-teşti, Vladimir s-a îmbolnăvit la ochi şi a orbit. Deci, începuse a se îndoi de sfînta credinţă şi de Sfîntul Botez şi, tulburîndu-se în sine, zicea: „Zeii Rusiei s-au mîniat împotriva mea, auzind că voiesc să-i las şi să primesc altă credinţă; de aceea, au trimis asupra mea pedeapsa orbirii”. Atunci, sora împăraţilor greceşti a trimis la el, zicîndu-i: „De voieşti să fii sănătos şi să vezi cu ochii, primeşte Sfîntul Botez degrabă, căci în alt mod nu te vei izbăvi de orbirea ta. Iar de te vei boteza, te vei mîntui nu numai de orbirea trupească, ci şi de cea sufletească!”

Vladimir, auzind, a răspuns: „De va fi adevărat graiul acesta, apoi voi cunoaşte din aceasta că Dumnezeul creştinilor este mare!” Chemînd el îndată pe episcop, a cerut Sfîntul Botez; iar episcopul mai întîi l-a luat şi l-a învăţat bine dreapta credinţă, apoi l-a botezat în biserica Sfinta Sofia, care este în mijlocul cetăţii Herson (Crimeea), dîndu-i numele Vasilie. La botezul lui s-a făcut o minune, asemenea aceleia ce s-a făcut cu Sfîntul Apostol Pavel pe calea către Damasc, cînd prigonea Biserica lui Dumnezeu şi care, din lumina cerească ce l-a strălucit pe el în cale, devenise orb. Căci Vladimir, care era orb la ochi, cînd a intrat în sfînta scăldătoare şi episcopul a pus mîna pe el, după rînduiala Sfîntului Botez, îndată a căzut orbirea de pe ochii lui ca nişte solzi. De atunci a văzut şi a preamărit pe Dumnezeu, căci l-a adus la adevărata credinţă, mulţumind Domnului Hristos, bucurîndu-se şi veselindu-se.

Boierii şi oastea lui, văzînd acea minune, cu toţii s-au botezat şi s-a făcut bucurie mare ruşilor şi grecilor, dar mai ales sfinţilor îngeri din cer. Pentru că, dacă îngerii se bucură de un păcătos care se pocăieşte, cu atît mai vîrtos s-au bucurat de atîtea suflete, care au cunoscut pe Dumnezeu şi au cîntat slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi celelalte. Botezul lui Vladimir, a boierilor lui şi a oştirilor s-a săvîrşit în Herson, în anul facerii lumii 6485, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul, în anul 977.

După Botez, împăraţii greceşti au adus la Vladimir pe sora lor pentru cununie şi nu după multe zile s-a cununat cu dînsa în legiuită nuntă. Vladimir a înapoiat grecilor Hersonul cu toată Tavrichia şi, întărind pacea cu ei, s-a întors în pămîntul său, luînd cu sine pe arhiereul Mihail, care venise în Constantinopol cu sora împăraţilor. Acel arhiereu a fost întîiul mitropolit al Rusiei, însă nu acel Mihail care s-a pomenit mai sus, care, punînd Evanghelia în foc, a luat-o nearsă, încredinţînd prin această minune pe mulţi din popor. Ci acesta este altul cu acelaşi nume şi mai în urmă cu anii, căci de la Mihail cel dintîi, pînă la acesta, au trecut o sută de ani şi mai mulţi. Vladimir a luat din Herson împreună cu arhiereul şi mulţi preoţi, clerici şi monahi.

El a mai luat de acolo şi moaştele Sfîntului Sfinţit Mucenic Clement, întîiul episcop al Romei şi ale ucenicului său, Fiva. A luat icoane sfinte, cărţi şi multe podoabe bisericeşti. A mai luat încă şi pe protopopul Anastasie, care l-a învăţat pe el cum să ia cetatea Herson. Deci, Vladimir a mers în Kiev cu bucurie mare, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos. Cum a ajuns, îndată a început a pune sîrguinţă pentru creştinarea locuitorilor Kievului, cetatea sa de scaun, cum şi toată stăpînirea sa cea rusească.

Vladimir a poruncit la început să boteze pe fiii săi, în număr de 12, pe care i-a avut cu mai multe femei: „Iziaslav, Mitislav, Iaroslav, Vsevolod cu Rohmida, doamnă leşească; Sviatopolc cu femeia fratelui său, de neam grec; Vişeslav cu doamna Cehina; Sviatoslav şi Stanislav cu altă doamnă Cehina; Boris şi Gleb cu o femeie de neam bulgar; Vriacislav şi Sudislav cu o altă femeie. Pe aceştia toţi i-a botezat mitropolitul Mihail într-un izvor, nefiind încă biserică în Kiev, după dărîmarea celor de mai înainte. Acel izvor din munte de lîngă rîul Nipru, se numeşte din vremea aceea şi pînă acum, Creştatic.

Apoi a trimis propovăduitori prin toată cetatea, poruncindu-le, ca a doua zi să se adune cu toţii la rîul Poceiniu, care curge din Nipru şi se varsă iarăşi în Nipru, toţi bătrîni şi tineri, mari şi mici, bogaţi şi săraci, bărbaţi şi femei. Iar de nu s-ar găsi cineva în acea vreme la rîu, acela se va arăta potrivnic lui Dumnezeu şi marelui voievod. Făcîndu-se ziuă, însuşi voievodul cu boierii au mers la rîu, şi cu dînsul, arhiereul şi toţi preoţii. Deci, s-a adunat toată cetatea la rîu, de toată rînduiala şi vîrsta, mulţime foarte mare din amîndouă părţile, în acel loc unde este acum biserica Sfinţilor răbdători de chinuri Boris şi Gleb.

Acelora li s-a poruncit ca, dezbrăcîndu-se de haine, să intre în apă, deosebindu-se partea bărbătească de cea femeiască. Cei mai mari în locuri mai adînci, iar cei mai mici aproape de mal. Astfel să stea toţi în apă, unii pînă la grumaji, alţii pînă la brîu, despărţindu-se în cete. Preoţii, îmbrăcaţi în veşminte preoţeşti, stăteau lîngă mal, pe scîndurile ce erau pregătite înadins pentru aceea şi citeau asupra poporului rugăciunile ce se cuvin la Sfîntul Botez. Ei le puneau nume la fiecare ceată cîte un nume deosebit şi le porunceau să se afunde de trei ori în apă; apoi strigau spre dînşii, chemînd după rînduiala Botezului, numele Sfintei Treimi. Astfel, s-a botezat tot poporul Kievului, în anul de la facerea lumii 6487, iar de la întruparea lui Dumnezeu în anul 979 şi după botezul lui Vladimir în anul al doilea. Sfîntul Vladimir, privind la botezul unei mulţimi de atîta popor, se bucura cu duhul şi, ridicînd ochii şi mîinile spre cer, a zis: „Doamne, Dumnezeule, Cel ce ai făcut cerul şi pămîntul, caută spre poporul Tău cel nou botezat şi le dă ca să Te cunoască pe Tine. Întăreşte-i în dreapta credinţă şi ajută-mi mie asupra văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi, ca să preamăresc numele Tău cel sfînt în părţile Rusiei”.

După botezul poporului, Vladimir a poruncit ca îndată să sfărîme idolii şi capiştile lor să le risipească pînă în temelie. Pe Perun, idolul cel mai întîi, a poruncit să-l lege de coada calului şi să-l tîrască din deal la vale spre rîul Nipru, punînd 12 oameni să-l bată cu beţe. Aceasta o făcea nu pentru că idolul simţea vreo durere, fiind de lemn neînsufleţit şi nesimţitor, ci pentru ca să facă mai multă necinste diavolului. Deci, tîrîndu-l la mal, l-a aruncat în rîul Nipru. El a poruncit ca nicăieri să nu lase pe idoli la mal, pînă ce nu vor trece pragurile ce sînt în josul Niprului, iar vîntul şi valurile, l-au aruncat sub un munte mare, care şi acum se cheamă al Perunului. Se mai povesteşte şi aceasta printre cei vechi, că pe un alt idol, legîndu-l credincioşii cu funii, l-au tîrît la rîul Nipru ca să-l înece, iar alţii îl băteau cu beţe fără de milă şi diavolul răcnea în idol ca şi cum suferea durere.

Aruncîndu-l în rîul Nipru, pe cînd se scufunda, poporul, care era întunecat cu credinţa, mergea pe mal, plîngînd şi strigînd: „Vidibal gospodarul nostru, boje vidibal”, adică: „Înoată şi ieşi la mal”. Diavolul, mişcînd pe idol, a ieşit la mal acolo unde este mînăstirea Viduviţca. Însă, cînd necredincioşii au vrut să-l ia, au alergat credincioşii şi au legat o piatră de el, aruncîndu-l iarăşi în rîu, unde l-au înecat. Locul la care a ieşit idolul Vidibal, din vremea aceea s-a numit Vidibal. Pe toţi ceilalţi idoli i-au sfărîmat din porunca marelui domn, pe unii i-au aruncat în apă, iar pe alţii în foc. Văzînd kievenii cei necredincioşi sfărîmarea şi pierzarea idolilor celor vechi, plîngeau şi se tînguiau după ei, iar cei pricepuţi ziceau: „Înţelept este voievodul şi boierii lui. Ei ştiu care Dumnezeu este mai bun; căci dacă aceşti zei ar fi fost mai buni, n-ar fi poruncit a-i sfărîma şi nici nu ar fi ales altă credinţă mai bună, lepădînd pe cea proastă”.

După sfărîmarea idolilor şi după risipirea capiştilor idoleşti, Vladimir a poruncit ca în locurile acelea să zidească sfinte biserici. Întîi a zidit biserica Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, pe locul unde era idolul Perun. Apoi a zidit o biserică în numele Sfîntului Marelui Vasile, de vreme ce şi Vladimir, din Sfîntul Botez, s-a numit Vasile, întemeind şi alte biserici pretutindeni. El mai ales s-a sîrguit a zidi o biserică din piatră, în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care, mai pe urmă s-a numit Desiatina.

La acea biserică, după risipirea ce s-a făcut de Batie, se vedea numai o parte, în care se săvîrşeau slujbele de toate zilele. Biserica aceea era cea mai mare dintre toate bisericile zidite în Kiev, în zilele lui Vladimir. Ea era lucrată în piatră de înţelepţi zidari greci şi înfrumuseţată cu toate podoabele. Deci, săvîrşindu-se, a intrat Vladimir în vremea sfinţirii şi, precum Solomon cel de demult a intrat în biserica Ierusalimului cea zidită de el, s-a rugat la Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Dumnezeule, caută din cer şi vezi, cercetează via aceasta şi o desăvîrşeşte pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta! Caută spre popoarele Tale acestea noi, cărora li s-a întors inima în înţelegere, ca să te cunoască pe Tine, adevăratul Dumnezeu. Caută şi spre biserica aceasta pe care am zidit-o, eu, nevrednicul robul Tău, în numele Preanevinovatei Maicii Tale, care Te-a născut, Pururea Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Dacă se va ruga cineva cu credinţă şi osîrdie în această biserică, ascultă-i rugăciunea, iartă-i toate păcatele şi dăruieşte-i toate cererile folositoare cu rugăciunile Preacuratei Tale Maici”.

Vladimir, rugîndu-se din destul, a zis: „Iată, din toată averea mea şi din toate cetăţile mele, dau a zecea parte acestei biserici a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu”. Zicînd aceasta, a întărit-o cu un înscris şi blestem a pus asupra celor de pe urmă, dacă ar îndrăzni cineva, să ia ceva ce el a dat acestei sfinte biserici. Din vremea aceea s-a numit acea biserică Desiatina. Vladimir a încredinţat biserica protopopului Anastasie cel mai sus pomenit, pe care l-a adus din Herson. El a adus într-însa moaştele Sfîntului Clement, primul episcop al Romei, şi toată podoaba bisericească cea de mare preţ, ce o adusese din Herson, a dat-o acolo. El a mai făcut o şcoală pentru învăţătura cărţii, căci pe fiii săi şi pe mulţi copii de boieri a poruncit să-i înveţe Sfînta Scriptură, punîndu-le dascăli iscusiţi. Asemenea a poruncit ca şi pe copiii oamenilor cei proşti, să-i ia la învăţătura cărţii. Dar maicile cele nebune plîngeau după copii ca după nişte morţi.

Nu numai Kievul, dar toată stăpînirea sa a voit s-o lumineze cu lumina sfintei credinţe. Deci a trimis în toate cetăţile Rusiei, ca să boteze popoarele. Iar celor ce nu voiau să se boteze, le punea dăjdii mari. Vladimir vieţuia cu plăcere de Dumnezeu şi cu dreptate, schimbîndu-şi în bine obiceiurile cele vechi, ce le avea pe cînd era în păgînătate. El era povăţuit la toată fapta bună de soţia sa, Ana, sora împăraţilor greceşti, cu care vieţuia după legea creştinească. Pe celelalte femei ale sale, pe care le avusese mai înainte de primirea botezului, le-a eliberat, îndestulîndu-le cu bogăţii şi dîndu-le voie, ca fiecare, dacă voieşte, să poată să se mărite cu alt bărbat.

La cea dintîi femeie a sa, Rohmida, fiica lui Rogvold, voievodul Poltiniei, care îi era mai iubită decît altele, a trimis la începutul întoarcerii sale de la Herson, zicîndu-i: „Eu am primit credinţa şi legea creştinească, iar tu să-ţi alegi dintre boierii mei pe care vei voi şi cu el te vei însoţi”. Dar ea a răspuns: „Oare numai ţie îţi trebuie împărăţie cerească, iar mie nu? Şi către acesta, fiind eu doamnă, cum voi putea suferi ca să fiu roabă la sluga ta? Deci, nu voiesc să mă mărit după alt bărbat. Dar, mă rog ca să mă faci mireasa lui Hristos”. Zicînd ea acestea, şedea lîngă dînsa în vremea aceea, fiul său, Iaroslav, care era şchiop din naştere. Cînd acela a auzit de la maica sa nişte cuvinte ca acelea, a mulţumit lui Dumnezeu de înţelegerea şi de voinţa ei cea bună şi îndată s-a însănătoşit şi a început a umbla, el care pînă atunci nu umblase. De această minune, Vladimir s-a bucurat îndoit, întîi de Rohmida, că are osîrdie spre Hristos şi apoi de fiul său, Iaroslav, că s-a tămăduit la picioare. După primirea Sfîntului Botez, Rohmida s-a tuns în sfîntul chip îngeresc al călugăriei, luînd numele de Anastasia.

După aceasta, Vladimir a trimis la Constantinopol la Preasfin-ţitul Patriarh Serghie, rugîndu-l ca să mai trimită la dînsul arhierei şi preoţi, deoarece are seceriş mult, iar lucrătorii sînt puţini, pentru că la multe cetăţi ale Rusiei trebuie lumină. Oamenii din Rusia nu erau din destul lesnicioşi la duhovniceasca rînduială, pentru că nu demult se începuse între dînşii învăţătura cărţii. De aceea, Preasfin-ţitul Patriarh Serghie a trimis pe Ioachim, episcopul Hersonului, împreună cu alţi episcopi şi preoţi. Vladimir, luînd pe episcopii care veniseră la dînsul, s-a dus cu ei în pămîntul slavon, în părţile Zaliscului, în stăpînirea Rostovului şi a Suzdalului, şi acolo, lîngă rîul Cleazmul, a făcut o cetate pe care a numit-o Vladimir, după numele său, zidind într-însa o biserică a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. El a poruncit ca pretutindeni să boteze pe oameni şi să zidească biserici, şi le-a pus lor episcop. De acolo mergînd în Rostov, a zidit o biserică din lemn, punîndu-le şi episcop.

Apoi a mers în marele Novgorod şi a pus într-însul arhiepiscop pe Ioachim Hersoneanul. Acest arhiepiscop a stricat acolo pe idolul Perun, care era asemenea cu cel din Kiev, şi a poruncit să-l arunce în rîul Volhov. Şi, punînd oameni să bată pe idol cu beţe spre batjocură, diavolul, care locuia într-însul, a început a striga cu glas mare, ca şi cum l-ar fi durut: „Vai, Vai! Amar mie, că am căzut în mîinile acestor oameni nemilostivi, care aseară ca pe un dumnezeu mă cinsteau, iar acum îmi fac multe răutăţi! Vai mie!” Oamenii, tîrîndu-l la pod, l-au aruncat în rîul Volhov şi îndată s-a afundat în adîncime. Dar, după puţină vreme, înotînd împotriva rîului, s-a arătat iarăşi afară din apă. Atunci un om din popor a aruncat în el cu un băţ, pe care idolul, apucîndu-l, l-a aruncat pe pod şi a lovit pe unul din cei ce-l dorea pe el şi iarăşi, strigînd, s-a afundat şi a pierit cu sunet.

Sfîntul Vladimir, străbătînd şi prin celelalte cetăţi ale stăpînirii sale şi pretutindeni botezînd popoarele, le zidea biserici şi le punea episcopi şi preoţi. După aceea s-a întors în Kiev, cetatea de scaun, şi a împărţit pămîntul Rusiei în 12 domnii, după numărul celor 12 fii ai săi. Pe Vişeslav, fiul său cel mai mare, l-a pus în marele Novgorod; pe Iziaslav, în Poloţca; pe Sviatoslav, în Turova; pe Iaroslav, în Rostov. După moartea lui Vişeslav din marele Novgorod, a mutat din Rostov în locul lui pe Iaroslav, iar în Rostov a pus pe Boris; pe Gleb, în Muron; pe Sviatoslav, în Dreblen; pe Vsevolod, în Vladimir; pe Mitislav, în Tmutorocan; pe Stanislav, în Smolensca; pe Vriacislav, la Volina în Luţca şi pe Sudislav, în Iscova. Şi le-a poruncit cu tărie să petreacă în dragoste şi în unire şi să nu facă strîmbătate unul altuia, nici să treacă hotarele hotărîte fiecăruia; ci toţi să se îndestuleze cu hotarul domniei lor. El le-a mai poruncit şi aceasta: ca fiecare în domnia sa să înmulţească slava lui Hristos Dumnezeu şi să caute mîntuirea sufletelor omeneşti, aducînd pe cei necredincioşi la credinţă, zidind biserici. Iar pentru aceasta le-a dat fiecăruia episcop şi preoţi.

Astfel, rînduindu-i pe ei şi trimiţîndu-i la domniile lor, petrecea singur în Kiev. El acum ajunsese la adînci bătrîneţi. Deci, nevoindu-se la lucruri bune, împodobea şi întemeia biserici şi mînăstiri, dînd tuturor milostenie nelipsită şi adeseori punea în curtea sa mese îndestulate pentru săraci; iar celor ce erau neputincioşi, care nu puteau să meargă în curtea domnească, le trimitea acasă toată hrana şi băutura. El avea pace şi dragoste cu domniile de primprejur, cu leşii, cu ungurii şi cu cehii, nemaiavînd războaie. Numai cu pecenegii avea război, pe care îi biruia, ca şi Constantin cel de demult, cu puterea lui Iisus Hristos.

Sfîntul Vladimir atît era de milostiv şi îndurat, încît şi pe oamenii cei răi şi vrednici de pedeapsă, nu se grăbea a-i pierde, oricît de mare vină ar fi avut. Pentru aceea, se înmulţiseră tîlharii, hoţii şi toţi ceilalţi făcători de rele. Atunci mitropolitul şi bătrînii au zis către Vladimir: „Domnule, pentru ce nu pedepseşti pe cei răi?” Iar el a zis: „Mă tem de păcat”. Mitropolitul şi bătrînii au zis: „Tu eşti pus de Dumnezeu stăpînitor spre pedepsirea celor răi şi spre miluirea celor buni. Deci, ţi se cuvine să pedepseşti pe cei răi cu certare, că de nu vei pedepsi pe cei răi, apoi să ştii că faci rău celor buni. Aşadar, pierde pe cei răi, ca cei buni să petreacă în pace”. Pe timpul acestui mare voievod, a venit din Muntele Atonului în Kiev, Cuviosul părintele nostru Antonie şi s-a sălăşluit în peştera nemţească lîngă Nipru, aproape de locul care se cheamă Verestova.

Apropiindu-se fericitul sfîrşit al Sfîntului Vladimir, mai întîi s-a apropiat sfîrşitul soţiei lui, marea doamnă Ana, sora împăraţilor Constantinopolului, care a fost pricinuitoarea creştinării Rusiei şi mîntuirii atîtor suflete omeneşti. Ea, cu trei ani înaintea sfîrşitului lui, s-a mutat la Domnul. Nu după multă vreme, înaintea ducerii sale către Domnul, Sfîntul Vladimir a chemat la dînsul pe fiul său Boris, căci îi era lui mai iubit decît toţi ceilalţi. În acelaşi timp, s-a întîmplat că Sviatoslav venise în Kiev, iar Vladimir se înştiinţase că pecenegii vin împotriva Rusiei. Şi, deoarece Vladimir nu mai putea să se împotrivească pecenegilor, pentru că era bolnav, a trimis pe fiul său Boris cu toată oastea sa, iar el a început din zi în zi a slăbi cu trupul. Dar, Sviatoslav nu ieşea din Kiev, ci aştepta sau, mai ales, dorea sfîrşitul tatălui său. Deci, Vladimir, zăcînd multe zile şi săvîrşind toate cele cuviincioase sfîrşitului său, în bună mărturisire şi-a dat dreptul său suflet în mîinile lui Dumnezeu, în 15 zile ale lunii iulie, în anul facerii lumii 6513 după numărul scrierii de ani a Sfîntului Nestor al Pecerscăi, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul, 1005.

Astfel s-a sfîrşit marele domn Vladimir, care s-a numit din Sfîntul Botez, Vasile. El a petrecut la marea domnie a Kievului, mutîndu-se de la marele Novgorod, 35 de ani, adică înaintea botezului 8 ani şi după botez 27 de ani şi cîteva luni, iar în anul al 28-lea s-a săvîrşit. Sviatoslav, iubitorul de stăpînire, s-a bucurat de sfîrşitul tatălui său, vrînd să răpească scaunul marii domnii. Întîi tăinuia moartea lui; apoi, neputînd să o mai tăinuiască, l-a dus în biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, Desiatina.

Acolo s-au adunat la cinstitul lui trup, toţi kievenii şi mărgi-naşii duhovniceşti şi mireneşti, plîngînd şi tînguindu-se ca după tatăl lor. Ei, făcîndu-i îngropare slăvită, l-au pus în mormînt de marmură şi l-au aşezat în biserica zidită de dînsul. Ei au mai rînduit a prăznui şi pomenirea lui, ca a unui sfînt şi întocmai cu apostolii, pentru că luminase cu Sfîntul Botez tot pămîntul Rusiei.

Deci, dacă cineva întoarce din rătăcire pe un păcătos şi face din om nevrednic, unul cinstit, cu atît mai mult cel ce a întors la Dumnezeu din pierzătoarea înşelăciune idolească atîtea popoare de păcătoşi, care nu ştiau pe Dumnezeu. Astfel, din cei nevrednici, i-a făcut vrednici lui Dumnezeu şi s-a rînduit cu sfinţii în împărăţia lui Hristos Dumnezeul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinstea, slava, mulţumirea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Sfinţit Mucenic Atinoghen şi cei zece ucenici ai săi

Adaugat la iulie 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iulie 29, 2026

Pe vremea lui Diocleţian, păgînul împărat al Romei, era cumplită prigonire împotriva creştinilor. Pe atunci erau în primejdie toţi cei ce vieţuiau după Dumnezeu. Toată lumea se tulbura şi mulţi se dădeau la moarte unul pe altul, de frica împăratului; tată pe fiu, frate pe frate şi rudenie pe rudenie. Venind în Sevastia, cetatea Armeniei, un ighemon oarecare cu numele Filomarh, a adunat mulţime de slujitori idoleşti şi le-a poruncit să-şi pună cununi pe capete şi să aducă jertfe cu veselie şi dănţuire necuraţilor lor zei, zicînd din trîmbiţe, glăsuind din ţimbale şi cîntînd din viori şi din fluiere. Iar el, stînd în divanul din faţa poporului, a poruncit propovăduitorului, să strige astfel: „Cetăţeni şi oameni de seamă, ascultaţi porunca împăratului şi apropiaţi-vă de aduceţi jertfe zeilor”.

Atunci toată mulţimea poporului a strigat, zicînd: „Sîntem creştini şi nu ne vom închina idolilor!” Ighemonul a poruncit ostaşilor să-i ucidă pe toţi. Deci, mulţi au murit pentru Hristos, luînd cununile cereşti. După aceasta, un om, anume Nicolae, mai-ma-rele oştilor, apropiindu-se de muncitor, a zis: „Stăpîne, aici este un bărbat cu numele Atinoghen, episcop creştin, care întorce pe mulţi la credinţa sa şi petrece în satul Pidaton”. Atunci ighemonul a trimis îndată ostaşi să-l prindă. De satul acela fiind aproape o mănăstire mică, Sfîntul Atinoghen petrecea acolo, într-un loc deosebit şi liniştit în post şi rugăciuni. El vieţuia acolo împreună cu zece ucenici ai săi.

Venind ostaşii la mînăstirea lui, n-au găsit pe sfîntul episcop, fiindcă se dusese de acolo cu o trebuinţă pentru nevoile mînăstirii. Deci, au prins pe ucenicii lui şi, legîndu-i, i-au dus în Sevastia. Ighemonul, văzîndu-i, a poruncit să-i bage în temniţă, să-i lege şi să-i păzească cu străşnicie. Iar către ostaşi a zis: „Să-mi căutaţi şi pe învăţătorul acestora”.

Ostaşii, ducîndu-se, au căutat pe Atinoghen pretutindeni, dar nu l-au găsit. Atinoghen, omul lui Dumnezeu, venind în mînăstire şi negăsind pe fraţii săi, a intrat în casa de rugăciune şi, uitîndu-se spre Sfînta Cruce care era acolo, a grăit cu lacrimi: „Unde sînt fraţii pe care ţi i-am încredinţat? Cine va face cu mine rugăciunile cele obişnuite lui Dumnezeu? Unde sînt ramurile cele frumoase de măslin? Nu ştiu ce li s-a întîmplat”. Deci, sfîntul era în mare mîhnire şi umbla împrejurul mînăstirii, mirîndu-se şi nepricepînd unde s-au dus fraţii. Atunci a alergat la dînsul o cerboaică, pe care el o hrănise nu de mult cu mîinile sale şi, bucurîndu-se la dînsul, i-a lins mîinile. După aceea, a întîlnit pe un oarecare om cunoscut, care i-a zis: „Stăpîne sfinte, unde ai fost cînd ostaşii ighemonului au prins pe ucenicii tăi şi i-au dus în cetate legaţi, ca să-i muncească?”

Sfîntul, auzind aceasta, s-a umplut de bucurie şi, căutînd spre cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, îţi mulţumesc că ai chemat la cereasca Ta împărăţie pe aleşii robii Tăi!” Deci, dînd drumul cerboaicei în pustiu, s-a dus cu sîrguinţă în cetatea Sevastiei la ucenicii săi. Ajungînd în curtea ighemonului, a început a striga cu glas mare: „O, muncitorule, pentru ce mi-ai furat şi mi-ai prădat biserica! Dumnezeu să vadă lucrul tău cel rău pe care l-ai făcut şi să-şi îndrepte mînia Sa asupra ta”. Ostaşii, prinzînd îndată pe sfînt, l-au dus înaintea ighemonului, zicînd: „Iată, Atinoghen, pe care ne-ai poruncit să-l căutăm, ocărăşte foarte rău stăpînirea ta”.

Ighemonul îndată a poruncit să-l arunce în temniţă, unde erau închişi ucenicii lui. Sfîntul, văzînd pe fraţii săi, s-a bucurat foarte mult şi a zis către dînşii: „Fiii mei, pacea voastră să se înmulţească şi darul lui Hristos să fie cu voi. De vreme ce v-aţi făcut bine- plăcuţi lui Dumnezeu, pentru aceea El v-a chemat la prînzul cel ceresc. Îmbărbătaţi-vă şi nu vă temeţi de îngrozirea muncitorului, pentru că Domnul vă va dărui nevoinţa, dacă mîine de dimineaţă vă veţi săvîrşi. Şi astfel, vă sălăşluiţi întru bucuriile raiului cu îngerii şi cu cetele sfinţilor şi întru veselie veţi slăvi în veci pe Stăpînul cerului”.

A doua zi, muncitorul a venit la judecată şi a poruncit să aducă înaintea lui pe Atinoghen şi pe cei zece ucenici ai lui. Ei fiind aduşi, ighemonul a zis către dînşii: „Jertfiţi zeilor, după porunca împăratului, căci de nu veţi asculta, vă voi munci cu chinuri cumplite şi vă voi pierde din viaţa aceasta, precum am pierdut mai înainte de voi pe cei ce petreceau în nesupunere şi rău au pierit acei răi”. Sfîntul Atinoghen, i-a răspuns, zicînd: „O, răule ighemon, acei care zici tu că sînt pieriţi, n-au pierit; ci sînt în cer, dănţuind cu sfinţii îngeri”. Acela a zis: „Atinoghene, nu mă osteni, ci ascultă-mă împreună cu tovarăşii tăi, jertfeşte zeilor, ca să nu pieriţi rău”. Sfîntul a zis către ighemon: „O, chinuitorule fără de lege, întinat şi neruşinat, nu ne vei înfricoşa cu îngrozirile tale. Fă ceea ce voieşti pentru că sîntem gata să răbdăm toate pentru Dumnezeul nostru”. Atunci ighemonul, mîniindu-se, a poruncit ca pe cei zece ucenici ai lui Atinoghen, să-i dezbrace şi, spînzurîndu-i la muncire, să-i bată cumplit şi să le strujească trupurile lor cu piepteni de fier. Iar ei, suferind, grăiau: „Gata sîntem la bătăi pentru Hristos cel fără de moarte şi nu ne vom lepăda de Tine, Stăpînul şi Dumnezeul nostru!”

Văzînd muncitorul mărimea lor de suflet cea neschimbată şi răbdarea cea cu bărbăţie, căci ei cu nici un fel de munciri nu se biruiau, a poruncit să-i taie cu sabia. Aşa s-au sfîrşit sfinţii în bună mărturisire şi au trecut cu slavă în lăcaşurile Raiului. După uciderea celor zece sfinţi mucenici, ighemonul, întorcîndu-se spre Sfîntul Episcop Atinoghen, a zis către dînsul: „Unde este Hristosul vostru, de care ziceţi voi că este Dumnezeu? Pentru ce n-a venit aici şi n-a izbăvit pe ucenicii tăi din mîinile mele?” Ighemonul, zicînd aceasta, a poruncit ca şi pe el să-l spînzure de lemnul de muncă şi să-l bată. Deci, sfîntul, fiind bătut, grăia: „Slavă Ţie, Dumnezeule, că m-ai învrednicit şi pe mine a pătimi pentru numele Tău”. Ighemonul a zis către dînsul: „Pentru ce Dumnezeul tău nu te izbăveşte pe tine şi din mîinile mele?” Mucenicul a răspuns: „Nelegiuitule, el m-a izbăvit şi mă va izbăvi din meşteşugirile tale cele rele”. Atunci ighemonul a poruncit ca, luîndu-l la muncire, să-l bată cumplit peste coaste. Dar sfîntul se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, mîntuieşte-mă cu mila Ta!”

Atunci el a auzit de sus un glas dumnezeiesc, zicîndu-i: „Îndrăzneşte alesul Meu, Eu sînt cu tine; Eu sînt Dumnezeul tău, Cel ce te păzeşte pe tine!” Acest glas a fost auzit nu numai de sfînt, dar şi de slujitorii care îl munceau. Deci, îndată s-au cuprins de frică, nemaiputînd să muncească mai mult pe omul lui Dumnezeu, pentru că înţepeniseră mîinile lor. Atunci, un oarecare prieten al ighemonului, cu numele Filip, şezînd cu dînsul, a zis către ighemon: „Oare nu ţi-am spus eu ţie mai înainte, că aceşti creştini sînt nişte vrăjitori? Pierde îndată pe acesta, ca să nu se înşele cei ce privesc la dînsul”. Atunci ighemonul a osîndit îndată pe mucenic la tăiere cu sabia. Sfîntul a grăit către ighemon: „Ighemoane, mă rog ţie, porunceşte acestora să mă ducă la mînăstirea mea şi acolo să mă omoare”. Ighemonul i-a îndeplinit ultima lui dorinţă.

Sfîntul, fiind dus spre mînăstirea sa, cînta oarecare stihuri din psalmii lui David, bucurîndu-se şi veselindu-se, că sufletul său are să se dezlege de trup şi să treacă la Domnul. Apropiindu-se el de mînăstirea cea zisă mai sus, a ieşit din pustie cerboaica. Aceea, a întîmpinat pe sfînt şi i s-a plecat la picioarele lui, iar sfîntul a zis către dînsa: „Te-ai lipsit de fraţi, iar acum te vei lipsi şi de acela care odinioară te-a hrănit pe tine. Dumnezeul veacurilor să nu te dea pe tine şi seminţia ta spre vînarea vînătorilor, ci seminţia ta astfel să fie, adică să-şi aducă puii aici spre junghiere şi mîncare pentru slava lui Dumnezeu şi întru pomenirea noastră, a celor ce vor veni la prăznuirea pomenirii noastre”.

Cerboaica, vărsînd lacrimi din ochi, a căzut la picioarele sfîntului, iar el, însemnînd-o pe ea cu semnul Sfintei Cruci, a zis către dînsa: „Mergi cu pace în sînul pustiei”. După aceea, intrînd Sfîntul Atinoghen în mînăstirea sa, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Dumnezeul meu, primeşte în pace sufletul meu şi mă învredniceşte să fiu împreună cu fraţii mei, ca să slăvim sfîntul Tău nume, în toţi vecii. Dă, Doamne, celor ce vor cinsti cu dragoste pomenirea mea, binecuvîntarea cea veşnică. Tuturor celor ce se vor ruga Ţie cu pomenirea numelui meu, arată-le darul Tău şi le dă ajutor grabnic întru toate nevoile lor”. Astfel rugîndu-se el, s-a auzit un glas din cer, zicîndu-i: „Astăzi, cu Mine şi cu ucenicii tăi, vei fi în rai şi toată dorinţa ta se va împlini”.

Mucenicul, auzind glasul acela, s-a umplut de mare bucurie. Deci, plecîndu-şi cu veselie capul sub sabie, s-a sfîrşit întru Domnul, iar cinstitul lui trup a fost îngropat de credincioşi în acelaşi loc. Acolo creştinii se adunau în tot anul, în ziua sfîrşitului lui, şi săvîrşeau pomenirea lui cu prăznuire mare. În fiecare an se făcea o mare minune, pentru că acea cerboaică pe care sfîntul a hrănit-o şi a binecuvîntat-o, venea după porunca lui la praznic şi aducea un pui al său spre jertfire. Apoi, lăsîndu-l pe el, se ducea în pustie, neoprind-o nimeni pe ea. Aceasta o făcea în toţi anii, căci ea, venind la praznic, îşi aducea puiul său, care se junghia şi se mînca de creştini, întru cinstea şi pomenirea Sfîntul Mucenic Atinoghen episcopul şi a celor zece ucenici ai lui. Acestea se făceau spre slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.