Sfîntul Mucenic Petru

Adaugat la ianuarie 25, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 25, 2026

Petru, care se numea şi Abesalamit, a fost prins în cetatea Avilona, fiind acolo prigonire. El era de fel din părţile Eleuteropolei, şi l-a adus la ighemonul Sever, pentru cercetare.

Acesta a zis către dînsul: „Cum te numeşti?” Petru a răspuns: „După numele cel părintesc, mă numesc Abesalamit, iar după numele cel duhovnicesc, pe care l-am luat de la Botez, mă numesc Petru”. Voievodul a întrebat: „Din ce neam eşti?” Petru a răspuns: „Sînt creştin”. Boierul l-a întrebat: „Ce dregătorie ai?” Petru a răspuns: „Nu pot avea o dregătorie mai mare şi mai bună decît aceasta, adică a fi creştin”. Voievodul a întrebat: „Ai părinţi?” Petru a răspuns: „Nu am”. Boierul i-a zis: „Minţi, căci eu am auzit că tu ai părinţi”. Petru a răspuns: „În Evanghelie mi se spune ca de toate să mă lepăd, venind la mărturisirea numelui Domnului”. Boierul a zis: „Ştii porunca împărătească?” Petru a răspuns: „Eu porunca Dumnezeului meu o ştiu, care este adevăratul şi veşnicul împărat”. Voievodul a zis: „Milostivii împăraţi au poruncit ca toţi creştinii ori să jertfească idolilor, ori cu felurite chinuri să piară”. Petru a răspuns: „Şi împăratul cel veşnic şi adevărat a poruncit, că de va jertfi cineva diavolilor, iar nu Dumnezeului celui viu, acela în veci să piară. Tu judecă cu dreptate: se cade oare a încălca porunca Împăratului ceresc?”.

Voievodul a zis: „Ascultă-mă, jertfeşte idolilor, şi împlineşte porunca împăraţilor noştri”. Petru a răspuns: „Eu idolilor celor făcuţi de mînă, din lemn şi din piatră, cărora şi voi sînteţi asemenea, nu voi jertfi”. Boierul a zis: „Nedreptate ne faci nouă; nu ştii oare că am putere să te ucid?”.

Petru a răspuns: „Eu nu te năpăstuiesc, ci îţi spun ceea ce este scris în legea Domnului: Idolii păgînilor sînt aur şi argint, lucruri de mîini omeneşti; au gură, ochi, nări, urechi, mîini şi picioare, dar n-au grai, nu văd, nu miros, nici umblă. Şi Domnul grăieşte în Sfînta Scriptură: Asemenea lor să fie cei ce-i fac pe ei, şi toţi cei ce nădăjduiesc spre dînşii”. Dacă Domnul prin gurile proorocilor şi prin Sfîntul Duh le-a zis acestea, apoi cum îmi spui tu că te-aş asupri, de vreme ce eu ţi-am zis că eşti asemenea cu pietrele şi cu lemnele cele mute şi surde, prin care cinstiţi pe diavoli, ba încă şi pe mine mă sfătuieşti să fiu asemenea ţie”.

Voievodul a zis: „Ascultă-mă, miluieşte-te singur şi adu jertfă zeilor”. Răspuns-a Petru: „Atunci eu cu adevărat mă voi milui, de nu voi aduce jertfă zeilor voştri, şi de nu mă voi depărta de la adevăr; de vreme ce tu eşti necredincios, pentru aceea nu mă crezi pe mine, nici legea lui Dumnezeu, cum că de va jertfi cineva zeilor, va pieri. Deci, de ce zăboveşti? Fă ceea ce este poruncit ţie”. Voievodul a zis: „Voi răbda încă, aşteptînd pînă ce te vei gîndi şi vei jertfi zeilor, izbăvindu-te de chinuri”.

Petru a răspuns: „În deşert aştepţi; fă acum ceea ce ai să faci, şi împlineşte lucrul tatălui tău, diavolul, căci eu nu voi face voia voastră, căci nici Domnul meu Iisus Hristos, căruia şi slujesc cu osîrdie, nu mă va lăsa să fac aceasta”.

Deci, voievodul a poruncit să-l spînzure; apoi a zis: „Ce zici Petre, vei jertfi zeilor, sau nu?” Petru a răspuns: „Dă acele unghii de fier şi porunceşte să mă strujească; pentru că nu o dată ţi-am spus că nu voi jertfi diavolilor, ci numai Dumnezeului meu, pentru al cărui nume pătimesc”. Şi a poruncit Sever voievodul să-l chinuiască cumplit. Chinuit fiind slăvitul lui Dumnezeu mucenic, n-a scos glas de durere, ci numai cînta, zicînd: „Una am crezut de la Domnul, aceasta voi căuta, să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele”. Şi iarăşi zicea: „Paharul mîntuirii voi lua, şi numele Domnului voi chema”. Aceasta zicînd, mai mult s-a întărîtat voievodul şi a poruncit altor chinuitori să se apropie.

Iar poporul care stătea împrejur, văzînd sîngele curgînd pe pămînt şi fiindu-i milă de dînsul, a zis: „Miluieşte-te omule şi jertfeşte zeilor, ca să te izbăveşti din aceste chinuri amare”. Sfîntul le-a răspuns: „Aceste chinuri nu sînt nimic, nici o durere nu-mi aduc; iar de m-aş lepăda de Dumnezeul meu, apoi cu adevărat aş cădea în mai grele chinuri, care sînt fără sfîrşit”. Voievodul a zis: „Ce zici Petre? Adu zeilor jertfă, ca să nu te căieşti mai pe urmă fără de vreme”. Petru a răspuns: „Nu mă voi căi, nici voi aduce jertfă”. Zis-a voievodul: „Eu morţii te voi da”. Petru a răspuns: „Aceasta este ceea ce doresc şi eu, ca să mor pentru Dumnezeul meu”. Atunci voievodul a dat asupra lui răspuns de moarte, zicînd: „Pe Petru, care a defăimat porunca nebiruiţilor împăraţi, pentru legea Dumnezeului său, poruncesc să se răstignească pe Cruce”.

Şi astfel bunul ostaş al lui Hristos, sfîrşindu-şi nevoinţa sa, s-a învrednicit a fi părtaş al patimii Stăpînului, fiind răstignit pe Cruce. Deci, mărturisitorul lui Hristos, Abesalamit, care se numeşte şi Petru, a pătimit în cetatea Avloniei, în vremea lui Maximian, împăratul Romei (286-305); iar peste toţi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, în veci. Amin.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfîntului Ierarh Sava, Arhiepiscopul Serbiei.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Martinian de Belozersk.

Sfinţii Mucenici Ermil şi Stratonic

Adaugat la ianuarie 26, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 26, 2026

Împărăţind Liciniu păgînul (307-324), şi sîrguindu-se să placă foarte mult zeilor săi necuraţi, a dat poruncă grea asupra tuturor creştinilor: ca să fie urmăriţi prin cetăţi şi prin sate şi oricine va afla vreun creştin şi va spune despre el împăratului, să fie răsplătit, învrednicindu-se de mare cinste.

De aceea, toţi se sîrguiau spre cercetarea şi prigonirea creştinilor, ca să fie plăcuţi împăratului. De acel Liciniu – pe cînd el şedea odată şi făcea judecată la un loc înalt – s-a apropiat unul din ostaşi, zicîndu-i: „Este aici un creştin, anume Ermil, care are, după regula creştinătăţii sale, rînduiala diaconiei şi care slujind de demult lui Hristos, rîde de zeii noştri şi de tine, împărate, şi întru nimic te socoteşte”.

Auzind acestea Liciniu, a poruncit ca îndată să-l caute şi să-l prindă. Deci trimişii aflară pe sfîntul rugîndu-se şi ridicîndu-şi mîinile spre Domnul Dumnezeul său; iar el înştiinţîndu-se că este prins, spre a fi judecat şi chinuit pentru Hristos, s-a umplut de bucurie şi de veselie; apoi a mers cu ostaşii, nu cu sila fiind dus, ci ca şi cum avea a primi cinste, alerga cu sîrguinţă şi a stat înaintea împăratului cu multă îndrăzneală. Văzîndu-l împăratul, i-a zis: „Spune cu adevărat, eşti creştin, cum am auzit despre tine?” El a răspuns: „Cu slobod glas mărturisesc, nu numai că sînt creştin, ci despre aceasta adeverez că sînt sfinţit Dumnezeului celui nevăzut, şi înaintea Lui slujesc în rînduiala diaconiei”.

Împăratul a zis: „Să fii diacon, adică slujitor şi la ai noştri zei”. Iar mucenicul rîzînd de cuvintele lui, i-a zis: „O! împărate, mi se pare că eşti surd sau nebun! Eu ţi-am spus că slujesc Dumnezeului Celui nevăzut, iar nu idolilor voştri, care sînt văzuţi, căci ei nu văd nici nu ştiu ce sînt, ca să le fie cineva diacon, dar pe care tu, înşelîndu-te, îi cinsteşti ca pe nişte zei, fiind pietre şi lemne cu totul surde şi neînsufleţite, lucruri de mîini omeneşti, de care se cade mai ales a rîde decît a li se închina cineva”.

Atunci împăratul n-a suferit vorba lui, ci îndată a poruncit să bată pe mucenic peste obraz cu nişte unelte de aramă, pregătite spre muncire, iar chinuitorii să strige: „Nu fi îndrăzneţ cu limba, Ermile! Cinsteşte pe împărat, jertfeşte zeilor, şi te izbăveşte de munci”. Iar el fiind bătut tare, se arăta ca şi cum nu simţea durerea; ci dimpotrivă defăima slăbiciunea tiranului. Apoi cu glas mai tare a strigat, zicînd: „Răni fără sfîrşit vei lua şi înfricoşata mînă a lui Dumnezeu o vei cunoaşte, căci lăsînd pe Ziditorul tău, iei aminte la zeii cei surzi şi muţi şi, ce este mai rău, te sileşti a atrage şi pe alţii la aceeaşi pierzare, ca unul ce urăşte mîntuirea lor”.

După aceasta, împăratul a poruncit să-l ducă la temniţă trei zile, nădăjduind că se va gîndi şi se va căi de îndrăzneala sa. Iar mucenicul mergînd, cînta: „Domnul îmi este ajutor şi nu mă voi teme ce-mi va face mie omul”. Şi intrînd în temniţă, a cîntat: „Cel ce paşti pe Israel, ia aminte; Cel ce povăţuieşti ca pe o oaie pe Iosif, Cel ce şezi pe heruvimi, arată-te şi vino ca să ne mîntuieşti pe noi”.

Domnul n-a trecut cu vederea pe robul Său, ci a trimis un înger, mîngîindu-l şi întărindu-l pe el. Apoi îngerul i-a zis: „Ermile, îndrăzneşte, grăieşte şi nu tăcea, iar de acum nu te teme, căci vei birui îndată meşteşugurile duşmanului, şi de sus vei primi cunună prea luminoasă pentru pătimire”. Astfel Dumnezeu a înarmat pe ostaşul Său spre nevoinţă, l-a încins cu putere, a învăţat mîinile lui la război, şi a dat arc de aramă în braţele lui şi pavăză de mîntuire.

Iar după trei zile, Liciniu împăratul, şezînd iarăşi la judecată, a pus de faţă pe Ermil, zicîndu-i: „Oare te-ai căit şi vei voi acum ca să aduci jertfă zeilor, ca să fii slobod de chinurile cele pregătite ţie? Sau tot aceeaşi nebunie te cuprinde, şi de bunăvoie vrei să te dai pierzării?”

La aceasta ostaşul lui Hristos, pentru cinstea Domnului, care l-a înarmat cu îndrăzneală, a răspuns: „Ţi-am spus odată, împărate; se cădea ca să fie de ajuns cuvintele mele cele dintîi, şi mai mult să nu mă întrebi; pentru că am pe Dumnezeu în cer, Căruia şi slujesc, şi Căruia pe mine însumi mă sîrguiesc a mă aduce jertfă; căci de la El nădăjduiesc mare ajutor”. Zis-a împăratul: „Atunci voi vedea de-ţi va ajuta Cel ce locuieşte în cer”.

Şi îndată a poruncit la şase ostaşi vîrtoşi, să-l ia şi întinzîndu-l la pămînt, să-l bată fără cruţare”. Deci, fiind bătut ucenicul, răbda ca un fără de trup şi se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Dumnezeul meu, care pentru mine ai răbdat răni şi bătăi, în zilele lui Pilat din Pont; Însuţi întăreşte-mă pe mine, care iarăşi pătimesc pentru Tine, ca să pot săvîrşi această alergare de acum; ca fiind părtaş patimilor Tale, să mă fac vrednic răsplătirii Tale celei veşnice”.

Sfîntul astfel rugîndu-se, îndată s-a auzit un glas de sus, zicîndu-i: „Amin, Amin, zic ţie, Ermile; după trei zile te vei izbăvi din aceste primejdii şi vei primi mare răsplătire pentru pătimirea ta”. Acest glas a adus mucenicului mare îndrăznire şi întărire; iar chinuitorilor le-a pricinuit mare frică şi cutremur. Pentru că aceia au căzut la pămînt şi nu mai puteau să facă nimic; chiar şi împăratul s-a cutremurat, dar n-a voit să cunoască puterea lui Dumnezeu şi a poruncit ca iarăşi să ducă pe mucenic în temniţă.

Atunci era străjer la temniţă Stratonic, căruia i se poruncise să păzească pe mucenic. Iar acest Stratonic era în taină creştin şi prieten al Sfîntului Ermil, de care se rănea cu inima, văzîndu-l în munci; dar se înveselea cu duhul de îndrăzneala şi de tăria lui, însă el singur nu îndrăznea să se dea la nişte pătimiri ca acestea. Iar Sfîntul Ermil intrînd în temniţă, cînta, zicînd: Domnul este luminarea mea şi Mîntuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este păzitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa? Atunci a strălucit asupră-i o lumină cerească şi iarăşi a auzit un glas, poruncindu-i să îndrăznească şi făgăduindu-i că va avea sfîrşitul pătimirilor, după trei zile.

A doua zi chinuitorul şezînd iarăşi la judecată, a adus la cercetare pe Sfîntul Ermil, care a stat înainte cu faţa luminoasă, cu ochii veseli şi cu inima plină de bucurie. Dar tiranul Liciniu clătinînd capul şi rîzînd de mucenic, i-a zis: „Spune-ne nouă la ce ţi-a folosit temniţa cea întunecoasă şi vremea cea petrecută în pătimire? Te-a învăţat oare să te supui legii împărăteşti? Şi să dai zeilor cinstea cea cuviincioasă sau încă va fi trebuinţă de chinuri împotriva inimii tale atît de împietrite?” Mucenicul i-a răspuns: „Temniţa cea întunecată mi-a mijlocit mare lumină şi acum sufletul meu este în pace şi în bucurie şi în negrăită lumină, care îmi dă bună nădejde de cîştigarea bunătăţilor ce vor să fie; iar eu mă minunez foarte, cum întunericul care este în tine nu primeşte nici o schimbare, ci totdeauna întunecă ochii tăi cei sufleteşti ca să nu vadă adevărul”.

Astfel mustrînd sfîntul rătăcirea împăratului, acesta a strigat: „Spre nimic altceva, precum văd, nu te-ai deprins, decît numai să ocărăşti pe faţă cu neînfrînata ta limbă, cu îndrăzneţul tău suflet şi cu nebunia ta; însă să ne răspunzi cu încredinţare, vei jertfi zeilor şi te vei supune poruncii noastre? Sau vei lua muncile cele vrednice după faptele tale?”. Mucenicul lui Hristos, Ermil, i-a răspuns: „Ai auzit răspunsurile mele, împărate, şi nimic mai mult nu vei auzi de la mine. Fă de acum ceea ce voieşti şi săvîrşeşte cu lucrul ceea ce ai gîndit”.

Şi mîniindu-se Liciniu, a poruncit să întindă pe sfînt gol la pămînt şi să-l bată cu beţe pe pîntece. Iar sfîntul în bătăile ce i se aduceau avea întărire pe Hristos, către Care ridicînd ochii cei sufleteşti se ruga: „Dumnezeule, ia aminte spre ajutorul meu; Doamne grăbeşte ca să-mi ajuţi”. Iar tiranul aprinzîndu-se de mînie pentru multa răbdare a sfîntului, a poruncit ca să-i rupă pîntecele lui cu unghii de vultur, ca să vadă cu ochii săi cele dinăuntrul lui.

Iar mucenicul zicea: „Inima şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu, ca de seu şi de grăsime să se umple sufletul meu, şi cu buze de bucurie Te va lăuda gura mea”.

Stratonic, văzînd pe Sfîntul Ermil, prietenul său, chinuit astfel fără de omenie şi pîntecele lui fiind rupt, a început a plînge; dar văzîndu-l unii din cei ce stăteau acolo, îndată au spus împăratului că Stratonic, străjerul temniţei, pe faţă se arată că este părtaş al rătăcirii creştineşti, şi prieten cu Ermil; căci se milostiveşte şi plînge pentru dînsul. Împăratul chemînd pe Stratonic, îl întrebă: „Eşti prieten al lui Ermil?”.

Stratonic nevrînd a minţi, fiind ucenic al adevărului, şi văzînd că acum venise vremea nevoinţei sale, a mărturisit că este prieten al lui Ermil şi că este creştin; deci, defăimă pe idoli ca nişte neînsufleţiţi şi pe închinătorii lor ca pe nişte nebuni, şi numai pe Unul Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pămîntului îl preamări.

Atunci împăratul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să bată pe Stratonic cu beţe peste tot corpul gol. Dar acesta fiind bătut, îşi ridica ochii către Sfîntul Ermil, prietenul său, şi zicea: „Roagă-te lui Hristos pentru mine, Ermile, ca să-mi dea putere să-mi păzesc credinţa tare şi nemişcată şi să fiu mai presus decît toţi chinuitorii mei”. Apoi rîdea de Liciniu şi-l îndemna ca să înceteze a se închina idolilor celor orbi şi neînsufleţiţi şi să se teamă de pedeapsa adevăratului Dumnezeu, în ale Cărui mîini este înfricoşat lucru a cădea. Dar au bătut pe sfînt pînă ce a tăcut, fiind slăbit de răni. După aceea a poruncit împăratul ca pe amîndoi, pe Stratonic şi pe Ermil, să-i arunce în temniţă.

Deci, Sfîntul Stratonic se ruga, zicînd: „Doamne, să nu pomeneşti fărădelegile mele cele dintîi”. Apoi, amîndoi grăiau către Dumnezeu: „Ajută-ne Dumnezeule, Mîntuitorul nostru, pentru mărirea numelui Tău Celui sfînt”. Atunci ei au auzit un glas dumnezeiesc, zicînd: „Alergarea aţi săvîrşit, credinţa aţi păzit, şi de acum s-a pregătit vouă cununa dreptăţii, pe care dimineaţă o veţi lua”. A doua zi, aduseră iarăşi pe Ermil la judecată, şi Liciniu l-a întrebat: „Vei jertfi idolilor?”.

Sfîntul a răspuns: „Cele ce întîi ţi-am spus, acelea şi astăzi îţi repet; pentru aceea arde, taie şi chinuieşte-mă cum voieşti, pentru că am învăţat a nu mă teme de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”. Deci, a poruncit tiranul ca să spînzure pe sfînt de un lemn şi cu cuţitele să-i împungă trupul. Iar sfîntul, într-acea mare durere, neîncetat se ruga: „Fii mie ajutor, Dumnezeule, Mîntuitorul meu”. Apoi a auzit un glas de sus: „Nu te teme, căci cu tine sînt Eu, Dumnezeul Tău.”

După aceasta, împăratul a judecat pe Sfîntul Ermil, ca să fie înecat în Dunăre; iar pe Sfîntul Stratonic aducîndu-l, îl îndemna să jertfească idolilor, ca să nu pătimească şi el ca prietenul său; dar fericitul Stratonic a răspuns: „Cu adevărat, ticălos aş fi dacă m-aş supune poruncii tale celei nebune; şi cum aş voi eu ca să rămîn viu, cînd prietenul meu moare pentru Hristos?” Liciniu a zis: „Atunci voieşti să mori cu Ermil?” Sfîntul Stratonic a răspuns: „Foarte mult doresc; pentru că se cuvine ca prietenii cei adevăraţi să îndure primejdia împreună şi de bunătăţi iarăşi împreună să se îndulcească. Şi ce va fi mai dulce pentru noi, decît a pătimi şi a muri pentru Hristos?”.

Văzînd împăratul Liciniu că nimic nu sporeşte, a osîndit pe Sfîntul Stratonic la acelaşi fel de moarte, ca să fie înecat în Dunăre cu Ermil.

Pe cînd duceau pe amîndoi sfinţii spre înecare, ei cîntau cu veselie: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, întru oameni bunăvoire. Şi ducîndu-i ostaşii la Dunăre, i-au pus în mreje şi i-au aruncat în adîncul apei.

Astfel Dunărea a primit trupurile sfinţilor mucenici, iar cerul a sălăşluit sufletele lor întru acoperămintele sale. Apoi a treia zi, s-au aflat la mal sfintele lor trupuri, pe care credincioşii le-au îngropat cu cinste, ca la 18 stadii departe de cetatea Singhidon (Belgrad), punîndu-i pe amîndoi într-un mormînt, ca toate să le fie de obşte, ca prieteni: de obşte mărturisirea pentru Hristos, de obşte temniţa, de obşte chinurile, de obşte înecarea, de obşte îngroparea trupurilor lor, de obşte şi mărirea în ceruri; cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Iacob din Nisibe

Adaugat la ianuarie 26, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 26, 2026

Moise, dătătorul de lege care a trecut pe israeliţi prin mare ca pe uscat, iar în pustie a adăpat pe popor prin minune, şi care multe alte minuni a făcut, a scris faptele cele de mai înainte, nu cu înţelepciunea luată de la egipteni, ci cu darul cel dat din cer.

Pentru că de unde putea el să ştie fapta cea bună a lui Abel, iubirea de Dumnezeu a lui Hristos, dreptatea lui Noe, binecuvîntata preoţie a lui Melchisedec, chemarea lui Avraam, credinţa, bărbăţia, iubirea de străini şi jerfa fiului său, Isaac? Şi, pe scurt, vestea despre nevoinţele altor bărbaţi dumnezeieşti, de unde ar fi putut să le ştie, de n-ar fi luat lumină de la dumnezeiescul Duh? De un ajutor ca acesta (zice Teodorit) am şi eu nevoie în lucrarea de faţă, pentru a scrie Vieţile Sfinţilor care au fost cu puţină vreme înainte de noi şi care au strălucit chiar în vremurile noastre; ca după aceea, să le pun ca pe o lege înaintea celor ce doresc să le urmeze. Deci, mi se cade ca să încep povestirea chemînd în ajutor rugăciunile acelor sfinţi.

Nisibe este o cetate, care a fost într-o vreme între hotarele stăpînirii Romei şi ale Persiei, care pe atunci dădea dajdie romanilor. În această cetate s-a născut Sfîntul Iacob şi şi-a ales deosebita petrecere în pustie, şi şălăşluindu-se acolo, vieţuia prin munţii cei înalţi.

Deci, în timp de vară şi de toamnă locuia prin dumbrăvi, avînd cerul ca acoperămînt; iar în timpul iernii intra într-o peşteră, unde se apăra de ger. Hrana lui nu era nici din ceea ce se seamănă pe cîmp, nici din lucru, ci numai din ceea ce singur pămîntul producea. El aduna poame din copacii de prin pădure şi ierburi ca cele de prin grădini, cu care îşi întărea trupul, atît numai ca să-şi poată ţine zilele. Foc pentru fierberea mîncării nu-i trebuia niciodată, pentru că se hrănea numai cu verdeţuri crude; şi nici de lînă nu avea trebuinţă pentru haine, căci se acoperea cu piei de capre.

Astfel omorîndu-şi trupul, cu duhovnicească hrană îşi întărea sufletul; iar gîndul său îl pregătea spre dumnezeiască vedenie, făcîndu-l oglindă a Sfîntului Duh – precum grăieşte Apostolul -, şi privind mărirea Domnului, se urca spre desăvîrşire. De acolo i se înmulţea în toate zilele îndrăzneala către Dumnezeu, de la Care cerea şi căpăta tot ce avea de trebuinţă; şi înainte vedea şi proorocea cele ce erau să fie; căci i se dăduse de la Sfîntul Duh darul facerii de minuni. Să povestim credincioşilor cîteva minuni ale lui şi astfel vom arăta raza strălucirii lui apostoleşti, ca urmare a darului ce avea.

În acea vreme oamenii cei fără de minte se închinau idolilor celor neînsufleţiţi şi le făceau dumnezeiască cinste; iar cinstirea cea cu adevărat dumnezeiască era defăimată de cei mulţi şi erau prigoniţi cei ce nu se amestecau în sălbăticia lor; căci fiind desăvîrşiţi în faptele cele bune, ştiau adevărul, şi păzindu-se de închinarea idolească, se închinau Ziditorului a toate.

Sfîntul Iacob lăsînd pustia, s-a dus în Persia, vrînd să vadă odrasla cea nouă a sfintei credinţe şi pe cît se putea să ajute la înmulţirea ei. Trecînd un pîrîu ce se întîmpla în calea lui, a văzut cîteva fecioare spălîndu-şi hainele şi, dezvelindu-şi picioarele aproape de tot, priveau la dînsul ca la un străin care purta o îmbrăcăminte neobişnuită, măsurîndu-l cu ochi îndrăzneţi, neruşinîndu-se nici de cinstea lui, nici de goliciunea lor; ci stăteau cu necuviinţă, fără a-şi acoperi capetele lor.

Atunci sfîntul s-a mîniat pentru această neruşinare a lor şi vrînd ca să arate puterea lui Dumnezeu, spre învăţătura acelora, şi apoi să se izbăvească de închinarea idolească, cînd vor vedea acea minune, a blestemat izvorul din care curgea pîrîul, şi îndată s-a uscat izvorul acela, încît nici o picătură de apă nu s-a mai aflat într-însul. Asemenea a blestemat şi pe acele fecioare neruşinate ca să îmbătrînească deodată. Şi s-a împlinit cuvîntul sfîntului, căci părul cel negru al capetelor lor îndată s-a încărunţit şi s-a făcut ca frunzele de toamnă, cînd cade bruma peste ele.

Văzînd aceasta fecioarele (căci şi apa se uscase şi toate fiind cărunte, priveau una la alta), s-au înspăimîntat, şi alergînd în cetate, au spus către toţi cele întîmplate. Cetăţenii, văzînd minunea ce se făcuse, au mers la Sfîntul Iacob, marele făcător de minuni, şi l-au rugat cu dinadinsul ca să-şi îmblînzească mînia şi să întoarcă iarăşi apa în rîu.

Sfîntul milostivindu-se, degrabă a făcut rugăciune către Domnul, şi a curs izvorul ca şi mai înainte şi pîrîul s-a umplut de apă. Apoi oamenii rugau pe sfînt ca să dea şi fetelor tinereţea de mai înainte. Sfîntul voia să facă aceasta, dar cînd a întrebat unde sînt, fetele nu s-au mai aflat, nici nu au venit la pocăinţă; pentru aceasta le-a pedepsit ca să rămînă astfel, spre neuitată aducere aminte de puterile minunate ale lui Dumnezeu, ca astfel şi ceilalţi să se înveţe curăţenia vieţii şi buna rînduială.

Aceasta a fost minunea acestui nou Moise, pe care a făcut-o nu prin lovirea toiagului, ci prin semnul Sfintei Cruci. Iar eu mai mult de aceasta mă minunez, adică de blîndeţea lui, căci n-a făcut ceea ce într-o vreme a făcut Marele prooroc Elisei şi n-a trimis nişte ursoaice ca să sfîşie pe fecioarele fără de ruşine, ci printr-o pedeapsă mică le-a învăţat spre bune obiceiuri şi temerea de Dumnezeu. Încă o zic aceasta, nu prihănind mînia proorocului, ci arătînd că Sfîntul Iacob, avînd aceeaşi putere în facerea de minuni pe care o avea şi proorocul, a făcut cele cuviincioase bunătăţii lui Hristos şi Noului Aşezămînt.

Acest Sfînt Iacob, văzînd odată pe judecătorul Persiei făcînd o judecată nedreaptă unui om nevinovat, s-a mîhnit de această nedreptate şi a poruncit unei pietre mari ce era aproape, ca să se sfărîme şi să se răspîndească ca ţărîna, mustrînd pe judecător de această nedreptate.

Cei ce erau acolo, văzînd acest lucru, s-au înfricoşat; ba încă s-a temut şi judecătorul nedrept şi, cunoscîndu-şi păcatul, s-a căit; apoi, schimbînd judecata cea dintîi, a hotărît alta dreaptă. Şi aici făcătorul de minuni a urmat Domnului său, Care vrînd să arate că de voie merge la patimă şi cum că, cu înlesnire – de ar fi voit -, ar fi pierdut pe ucigaşii Săi, totuşi nu i-a pierdut, ci smochinul cel neînsufleţit l-a uscat cu cuvîntul, arătîndu-Şi puterea Sa.

Acelei bunătăţi a Domnului a urmat Sfîntul Iacob; n-a adus pedeapsa asupra nedreptului judecător, ci a sfărîmat piatra şi prin aceasta a învăţat pe judecător dreapta judecată. Pentru aceste faceri de minuni, şi făcîndu-se iubit şi mărit înaintea tuturor, s-a ridicat fără de voie la episcopat, în patria sa, cetatea Nisibe, deşi se lepăda şi fugea de o dregătorie ca aceasta.

Schimbîndu-şi petrecerea vieţii singuratice şi sălăşluindu-se cu cetăţenii, nu şi-a schimbat nici hrana, nici hainele, ci numai locul era altul, iar rînduiala vieţii aceeaşi; însă ostenelile erau mai multe ca cele dintîi, căci prin post, prin culcare pe jos, prin purtarea rasei, i s-a adăugat grija de popor, de sărmani, de văduve, ca să sprijinească pe cei năpăstuiţi şi să ajute tuturor, povăţuindu-i pe toţi la fapte bune.

Însă ce trebuinţă este a număra cu amănuntul ostenelile şi îngrijirile pentru popor, care se cuvin unei dregătorii ca aceasta? Cei ce şi-au luat asupra lor acest jug ştiu aceasta şi, mai ales cei ce iubesc şi se tem de Stăpînul, Care le-a încredinţat păstoria oilor celor cuvîntătoare. Deci, sfîntul, ostenindu-se mai mult în dregătoria episcopiei şi săvîrşind bunătăţi, şi-a adăugat mai multe daruri ale Sfîntului Duh.

Într-o vreme, mergînd sfîntul la un sat, s-au apropiat în calea sa nişte săraci, care cereau de la dînsul milostenie pentru îngroparea unui mort, care se afla zăcînd chiar în acea cale. Iar omul acela nu era cu adevărat mort, ci se prefăcea; căci acei săraci văzînd de departe pe episcop venind, au poruncit unuia dintre dînşii ca să se prefacă că este mort, să capete cu un meşteşug ca acesta mai multă milostenie de la episcop.

Deci arhiereul le-a dat cuvincioasa milostenie şi pentru cel mort s-a rugat ca să i se ierte păcatele şi sufletul lui să se rînduiască cu cei drepţi; apoi s-a dus în calea sa. Depărtîndu-se sfîntul, prietenii celui prefăcut mort îi ziceau să se scoale, iar el nu se scula; căci acum murise cu adevărat şi zăcea fără suflet.

Văzînd săracii cum că minciuna lor s-a adeverit, au alergat după sfînt, şi ajungîndu-l, au căzut la picioarele lui, mărturisîndu-şi păcatul şi aruncînd pricina asupra sărăciei; deci, se rugau ca să-i ierte şi să întoarcă în trup sufletul mortului. Iar făcătorul de minuni, asemănîndu-se Domnului cel mult îndurat, i-a ascultat; şi cu rugăciunea ce a făcut a întors sufletul şi a înviat mortul.

Aceasta, precum mi se pare, se aseamănă cu minunea Sfîntului Petru, care a dat morţii celei năpraznice pe Anania şi pe Safira, care se sfătuiseră să mintă împotriva Duhului Sfînt şi să ascundă din preţul ţarinei; pentru că şi acest Sfînt Iacob, celui ce şi-a tăinuit duhul său şi cu minciună se prefăcuse mort, i-a luat sufletul.

Sfîntul Petru, cunoscînd furtişagul, descoperindu-i aceasta Sfîntul Duh, a dat pedeapsa de moarte asupra celor ce furaseră; Iacob, neştiind vicleşugul, căci cu minciună se prefăcuse mort săracul acela, prin rugăciune i-a luat viaţa. Petru, pe Anania şi pe Safira, care muriseră, nu i-a izbăvit, pentru că atunci era trebuinţă de asprime, ca şi ceilalţi să aibă frică; iar Iacob avînd darul apostolesc, prin moarte a pedepsit cîtva timp, apoi iarăşi a mîngîiat prin întoarcerea vieţii acelui om.

După aceasta, cînd Arie, întîiul hulitor al Fiului lui Dumnezeu şi al Sfîntului Duh, şi-a ascuţit limba sa asupra Făcătorului său şi a tulburat tot Egiptul, iar mai marele între împăraţi Constantin, care, ca alt Zorobabel, a izbăvit lumea din robia închinării la idoli şi bisericile cele dumnezeieşti răsturnate la pămînt le-a ridicat şi le-a înălţat, a adunat întîiul sobor de sfinţi părinţi a toată lumea, în Niceea, arhiereul lui Dumnezeu, Iacob, episcopul Nisibei, era acolo în mijlocul soborului sfinţilor părinţi, apărînd dreapta credinţă, iar pe Arie l-a depărtat de la Biserică.

În acea vreme, Nisibe era sub stăpînirea împăraţilor Romei, iar marele Constantin murind, Saporie, împăratul Persiei, a venit cu toată puterea oştilor sale, înconjurînd cetatea aceasta, vrînd s-o ia; dar cu rugăciunile Sfîntului episcop Iacob, cetatea rămînea nebiruită. Atunci Saporie a oprit cu pietre şi cu pămînt rîul care curgea prin cetate, şi adunîndu-se apă multă, îndată i-a dat drumul asupra cetăţii, încît au căzut zidurile ei de pornirea rîului şi de puterea apei, apoi mare parte a cetăţii a întunecat-o, aducînd multă frică cetăţenilor dintr-însa şi multă bucurie perşilor, cărora li se părea că au în mîini cetatea; însă nu s-au apropiat ca să intre, fiindcă apele îi opreau, ci au amînat pînă a doua zi, ca să se pornească cu toată puterea asupra cetăţii.

Iar noaptea, sosind tot poporul cetăţii, s-a apucat de lucru, prin îndemnarea episcopului şi, cu ajutorul rugăciunilor lui, au îndreptat zidurile cetăţii, încît nici călăreţii, nici pedestraşii nu puteau să intre înăuntru fără scări; dar cetatea putea să fie luată cu înlesnire de n-ar fi căutat cetăţenii ajutorul Celui Preaînalt. Si au rugat toţi pe Sfîntul Iacob, episcopul lor, ca să se suie pe zidurile cetăţii şi să risipească puterea potrivnicilor.

Deci, s-a suit Sfîntul Iacob, şi văzînd nenumăratele cete ale oştirii persane, s-a rugat lui Dumnezeu să trimită asupra lor ţînţari şi muşte cîineşti, ca ei să cunoască puterea lui Dumnezeu şi să plece de la cetate. Şi a ascultat Dumnezeu rugăciunea robului Său, căci a adus îndată asupra cetelor persane un nor de ţînţari şi de muşte, a căror muşcare era atît de cumplită, încît caii şi elefanţii neputînd-o suferi, rupeau zăbalele şi frîiele şi fugeau încoace şi încolo neopriţi. Si nu numai celor necuvîntătoare, ci chiar şi perşilor le erau nesuferiţi ţînţarii aceia şi muştele, ce erau mai cumplite decît mii de ostaşi înarmaţi.

Văzînd păgînul împărat că ostenelile lui erau în deşert, căci puterea oştii lui se biruia de ţînţari şi de muşte, era în nepricepere şi în mare tulburare. Apoi, cînd a văzut umblînd pe zidurile cetăţii pe acel om dumnezeiesc, adică pe Iacob episcopul, şi i se părea că acela este împărat, pentru că avea porfiră împărătească, cu coroană pe cap foarte strălucită, s-a mîniat pe ai săi, care spuseseră că nu este împărat în cetate şi i-a pedepsit cu moarte; drept aceea, depărtîndu-se de cetate, a fugit în pămîntul său, izgonit de muşte şi de ţînţari.

O minune ca aceasta a făcut Dumnezeu prin rugăciunile plăcutului Său, care n-a cerut să cadă foc din cer asupra vrăjmaşului, precum altă dată Ilie proorocul a cerut asupra celor 50 şi i-a ars, nici se ruga ca să-i înghită pămîntul, ci numai ţînţari şi muşte să vină asupra lor, ca să cunoască puterea lui Dumnezeu. Şi cu adevărat minune a fost, căci atîta oaste persană nu putea să se scape de nişte mici insecte din văzduh şi a fugit, biruindu-se cu ruşine. Atîta dar avea Sfîntul Iacob de la Dumnezeu şi atîta îndrăzneală către El.

După aceea, fiind trecut de zile, s-a odihnit întru Domnul. Iar după moartea lui, cîtăva vreme trecînd, cetatea Nisibei a fost numărată la stăpînirea Persiei, din care credincioşii ieşind, au luat cu ei moaştele folositorului şi povăţuitorului lor, Sfîntul Iacob, care de ar fi fost viu, niciodată n-ar fi fost stăpînită cetatea de barbari, de care o apăra marele plăcut al lui Dumnezeu, cu puterea cea nebiruită a lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia dimpreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine slava, în veci. Amin.

Cuvioşii Părinţi ucişi în Muntele Sinai

Adaugat la ianuarie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 27, 2026

Povestirea monahului Amonie despre uciderea cuvioşilor părinţi din Sinai şi Rait

Şezînd odată, zice Amonie, în smerita mea chilie, în părţile Alexandriei, în locul ce se numea Canov, mi-a venit în gînd să mă duc în părţile Palestinei, de vreme ce nu puteam suferi, văzînd în toate zilele necazurile ce se făceau creştinilor de către chinuitorii cei fărădelege, iar pe Sfîntul părintele nostru Petru, patriarhul, fugind şi ascunzîndu-se din loc în loc, neputînd cu îndrăznire să-şi păstorească turma sa cea cuvîntătoare; dar încă am dorit să văd şi Sfintele Locuri din Ierusalim şi să mă închin acolo unde a umblat Domnul nostru Iisus Hristos şi a săvîrşit tainele rînduielii Sale.

Deci, m-am dus acolo şi m-am bucurat de toate lucrurile Domnului şi am mulţumit iubitorului de oameni Dumnezeu că m-a învrednicit a mă închina Sfintelor Locuri, apoi m-am dus în pustie cu alţi monahi şi, Dumnezeu ajutîndu-mi, am venit în Muntele Sinai, în timp de 18 zile, şi m-am închinat acolo Sfintelor Locuri, unde am petrecut îndulcindu-mă de vederea şi de vorbele acelor părinţi cu chip îngeresc ai Sinaiului.

Pentru că în toate zilele umblam în chilia fiecăruia din ei pentru folos sufletesc, a căror rînduială a vieţii era într-acest chip: în toate zilele şedeau în chiliile lor, liniştindu-se, iar sîmbătă seara spre duminică se adunau toţi în biserică şi făceau împreună priveghere de noapte, iar dimineaţa, la Sfînta Liturghie, împărtăşindu-se cu Sfintele şi de viaţă făcătoare ale lui Hristos Taine, se adunau fiecare din ei iarăşi în chilia sa. Vederea lor era îngerească, pentru că se topiseră trupurile lor de înfrînarea cea mare şi de priveghere; căci vieţuiau ca nişte fără de trupuri, neavînd nimic din cele ce s-au obişnuit a aduce plăcere şi patimi, nici vin, nici untdelemn, nici pîine, ci puţine finice sau muguri de stejar, şi cu acelea îşi hrăneau trupul lor. Numai pentru străini se aflau pîini la locul cel rînduit.

Apoi, nu multe zile trecînd, deodată au năvălit asupra părinţilor acelora mulţime de barbari, care se numeau blemieni şi, murind mai marele lor, pe acei părinţi pe care i-au aflat în locurile de primprejur, i-au ucis cu nemilostivire; iar cîţi au fost aproape de vîrf, au simţit tulburarea şi au fugit departe împreună cu sfîntul părinte, egumenul locului, al cărui nume era Dula. Acela era cu adevărat om al lui Hristos, avînd multă răbdare şi blîndeţe, ca nimeni altul; pentru aceea unii l-au numit şi Moise. Şi au ucis barbarii aceia pe toţi sfinţii care au fost în Horeb, în Tefrovil şi în Chidar, iar celelalte locuri dimprejurul Muntelui Sinai le-au prădat; apoi, apropiindu-se şi de noi, puţin de nu ne-au pierdut, nefiind nimeni să-i oprească.

Dar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce întinde mînă de ajutor celor care Îl cheamă din toată inima, a poruncit să se aprindă o văpaie mare în sfîntul vîrf al muntelui, şi văzînd tot muntele plin de fum, şi focul suindu-se pînă la cer, ne-am cutremurat toţi, şi puţin de n-am pierit de frica celor ce se vedeau, apoi căzînd la pămînt, ne-am închinat Domnului şi ne-am rugat Lui, să treacă primejdia ce era asupra noastră.

Barbarii, văzînd focul, s-au înspăimîntat şi îndată au fugit, aruncîndu-şi armele şi lăsîndu-şi şi cămilele, pentru că n-au putut măcar un ceas să rabde înspăimîntătoarea vedere de foc. Noi văzînd acestea, am mulţumit şi am slăvit pe Dumnezeu, Care nu lasă pînă în sfîrşit pe cei care Îl cheamă.

Cînd m-am coborît din vîrf, am găsit pe fiecare în locul unde fusese înjunghiat, iar părinţii erau omorîţi în diferite feluri: 38 cu ucidere de sabie, avînd pe trupurile lor multe şi felurite răni, – al cărora chip de junghiere, cine poate să-l spună? – iar doi erau încă vii, anume Isaia şi Sava, răniţi foarte rău, încît abia suflau. Îndată am îngropat pe părinţii cei înjunghiaţi, cu mare plîngere; iar pentru cei vii am avut grijă. Pentru că cine ar fi fost atît de nemilostiv, care pentru atîţia şi astfel de părinţi să nu fi plîns cu amar, pe bărbaţii cei cuvioşi şi cu sfînta cuviinţă, aruncaţi la pămînt cu umilinţă? Dintre aceştia unul avea capul tăiat desăvîrşit, al altuia abia se ţinea de o parte, altul era tăiat în două, altuia îi erau tăiate mîinile şi picioarele, altul avea ochii scoşi şi altul era despicat în două de la cap pînă la picioare.

Dar cine poate să spună pe rînd cele ce am văzut, pipăind trupurile sfinţilor şi îngropîndu-le! Iar acei doi fraţi care erau abia vii, zăceau bolind, iar unul dintre dînşii, anume Isaia, sosind noaptea, a adormit în al doilea ceas. Sava a rămas încă viu, de a cărui sănătate era nădejde, pentru că nu era rănit de cumplite răni, şi mulţumea lui Dumnezeu de cele ce i se întîmplaseră; însă era cuprins de necaz, că nu s-a învrednicit să moară cu sfinţii părinţi, drept aceea striga cu jale: „Vai, mie, păcătosul, vai mie cel nenumărat în ceata sfinţilor părinţi, ucişi pentru Hristos! Vai mie netrebnicul, cel într-al 11-lea ceas lepădat, cel ce am văzut limanul mîntuitoarei împărăţii şi n-am intrat întru dînsa!”.

Apoi se ruga cu umilite cuvinte: „Dumnezeule, Atotţiitorule, Cel ce ai trimis pe Fiul Tău Cel Unul născut spre mîntuirea neamului omenesc; Unule, iubitorule de oameni, nu mă despărţi de cei mai înainte adormiţi sfinţi părinţi, şi cu mine să se împlinească numărul de 40 al robilor tăi. Aşa, Doamne, Iisuse Hristoase, binevoieşte întru aceasta, căci din pîntecele maicii mele Ţie Ţi-am urmat şi pe Tine unul Te-am iubit”. Astfel rugîndu-se, şi-a dat sufletul în mîinile Domnului, a patra zi după uciderea sfinţilor părinţi.

Şi încă avînd noi tînguire şi mîhnire în sufletele noastre, iar lacrimile fiind în ochii noştri, a venit un oarecare ismailitean şi ne-a spus că în cea mai dinăuntru pustie, ce se cheamă Rait, pustnicii ce o locuiesc, toţi sînt ucişi de barbari. Şi locul acela era departe de noi, cale mai mult de 20 de zile, şi care se află aproape de Marea Roşie, unde sînt 12 izvoare de apă, şi odinioară erau vreo 17 copaci de finic, precum se scrie în cărţile Numerilor, iar acum s-au înmulţit foarte.

Deci, l-am întrebat pe omul acela cum au fost ucişi părinţii şi care este numărul celor ucişi, dar n-a putut să ne spună, de vreme ce şi acela auzise de la alţii, cum că părinţii cei ce locuiau în Rait, toţi sînt ucişi de la mic pînă la mare. Trecînd nu multe ceasuri, iată că şi altul acelaşi lucru ne spuse. Iar după puţine zile a venit un monah din părinţii cei ce au fost acolo, vrînd ca să petreacă în Muntele Sinai, despre care ştiind părintele Dula, egumenul Muntelui Sinai, cu dinadinsul a început a-l întreba; vrînd să ştie cu încredinţare de cele ce s-au întîmplat acolo sfinţilor părinţi, şi în ce chip fugind acela, s-a mîntuit.

Despre aceea a început fratele a spune: „Eu, părinţilor, nu am vieţuit cu dînşii, decît aproape 20 de ani, iar alţii erau acolo de mulţi ani; unii erau de 40 de ani, alţii de 60 de ani, iar alţii aveau 70 de ani în acel loc.

Locul acela este neted şi prea potrivit, foarte larg, iar în lungime ca de 70 de stadii. Dinspre răsărit are un munte ca un zid, care s-a întins pînă la Marea Roşie, acolo mulţi sihaştri aveau locuinţă, după cuvîntul apostolului, rătăcind prin pustietăţi, prin munţi, prin peşteri, şi în prăpăstiile pămîntului. Aproape de munte era biserica lor, întru care în toate Duminicile se adunau bărbaţii cu adevărat creştini; şi, deşi erau pe pămînt dar cu sufletul şi cu viaţa erau asemenea îngerilor. Pentru că trupurile lor le-au trecut cu vederea, ca pe nişte lucruri străine, iar sufletele lor, nu numai cu o faptă bună, ci cu toate le-au împodobit, ale căror pătimiri, chinuri şi ispite, aduse asupra lor de diavoli, nu pot a le spune, iubiţilor, ca şi faptele bune ale tuturor. Însă ale unuia sau doi le voi spune spre folos şi destul va fi vouă, ca şi viaţa celorlalţi părinţi s-o înţelegeţi, auzind cele ce se vor grăi.

A fost unul dintre ei bătrîn, anume Moisi, care din tinereţe a iubit viaţa monahicească, fiind de neam din cetatea care era acolo aproape, ce se chema Faran; acela era mai înainte egumenul părinţilor celor ce locuiau acolo, iar anii vieţii în călugărie erau 73, petrecînd în muntele acela într-o peşteră, care nu era aproape de mănăstire; cu adevărat al doilea Ilie Tesviteanul, pentru că toate cele ce cerea de la Domnul le dădea lui.

Apoi, făcînd semne cu puterea lui Dumnezeu şi tămăduind toate bolile, pe tot poporul cel ce locuia în hotarele Faranului, ca şi pe ismailitenii părţilor acelora, pe toţi i-a făcut creştini; pentru că văzînd minunile şi tămăduirile ce se făceau de dînsul, au crezut întru Hristos şi veneau la Sfînta Biserică, primind Sfîntul Botez. După aceea, sfîntul părinte pe mulţi i-a scăpat de duhuri necurate, căci avea putere asupra diavolilor, cu darul lui Hristos.

Iar de cînd a început a se linişti acolo, n-a gustat pîine, dar pentru străini ţinea la dînsul puţină pîine, pe care i-o dădeau lui oamenii cei ce veneau din Egipt. Iar el singur avea ca hrană puţine finice şi apă. Ba încă şi îmbrăcăminte avea de finic şi iubea liniştea foarte mult, ca nimeni altul. Însă cu sîrguinţă şi cu blîndeţe primea pe cei ce veneau la dînsul pentru învăţătură.

Somnul lui era uşor şi scurt şi acela numai după cîntarea Utreniei, iar celelalte ceasuri ale nopţii le petrecea fără somn. Iar în sfintele cele 40 de zile cu nimeni nu vorbea pînă în Joia cea Mare. În toate cele 40 de zile îi erau destule spre hrană 20 de finice şi un pahar de apă, dintre care de multe ori îi prisosea, pînă la Sfintele Patimi – precum ucenicul lui ne-a spus nouă.

Deci, odinioară, în sfintele 40 de zile, un om anume Vedian, începător al neamului arabilor, a fost dus la dînsul pentru tămăduire, fiind cuprins de duhul cel necurat. Apropiindu-se de chilia stareţului ca la o stadie, l-a aruncat pe el vicleanul duh şi a început a striga: „O! la cine mă duceţi, pentru că eu nici măcar un ceas n-am putut ca să împiedic şi să ispitesc pe înşelătorul acela?”. Acestea zicîndu-le, a ieşit din el şi îndată s-a tămăduit omul şi a crezut în Hristos, cu mulţi alţii, şi s-a învrednicit Sfîntului Botez mai pe urmă. Apoi multe altele era de trebuinţă ca să vă spun vouă pentru acel cuvios, dar vremea neajungînd, este nevoie a tăcea, căci s-a sfîrşit, fiind înjunghiat de barbarii cei ce năvăliseră.

La acest minunat şi fericit părinte a fost un ucenic de un nume cu el, – pentru că se chema Moise – din părţile Tebaidei, care a sihăstrit cu dînsul 46 de ani, neschimbînd nimic din rînduiala părintelui său, şi a fost pildă celorlalţi monahi tineri, cu care şi eu la început am vieţuit; iar pentru cea fără măsură a lui înfrînare m-am despărţit de dînsul; şi acesta a fost ucis cu ceilalţi sfinţi părinţi. Ar fi fost aşijderea de folos a pomeni şi faptele celorlalţi părinţi; însă pentru scurtimea vremii pe toate lăsîndu-le, numai de un cuvios încă voi pomeni.

Era între dînşii un părinte anume Iosif, de neam analitean; acela petrecea departe de la mare ca de două stadii, zidindu-şi locaş cu mîinile sale, fiind bărbat sfînt cu adevărat, cu toate faptele bune împodobit; iar acolo era de 30 de ani. Ucenicul lui nu era petrecător cu dînsul, ci aproape, într-o altă chilie.

La acest Cuvios Iosif oarecînd a venit un frate, ca să-l întrebe ceva, iar cînd a bătut în uşă şi nu i-a răspuns stareţul, a privit pe o ferestruică şi a văzut pe stareţ stînd în mijlocul chiliei, fiind ca o flacără de la cap pînă la picioare; deci, înfricoşîndu-se şi slăbind cu trupul, a fost ca un mort două ceasuri, şi deşteptîndu-se ca din somn, şedea lîngă uşa stareţului. Iar stareţul îndeletnicindu-se întru gîndirea la Dumnezeu, nu ştia ce se petrecea, şi, trecînd cinci ceasuri, iarăşi fratele acela a bătut şi deschizîndu-i stareţul, l-a adus înăuntru şi l-a întrebat: „Cînd ai venit, fiule?” Iar el răspunzînd, a zis către stareţ: „Sînt patru ceasuri şi mai mult de cînd am venit, dar ca să nu te supăr părinte, n-am bătut pînă acum”.

Deci a cunoscut fericitul stareţ cum că-l văzuse fratele şi nimic nu i-a zis lui; ci cîte l-a întrebat, i-a spus lui cele folositoare şi cu pace l-a liberat. După ducerea acelui frate, a lăsat minunatul stareţ chilia sa şi s-a făcut nevăzut, temîndu-se de slava omenească.

După cîteva zile, un ucenic al lui, anume Ghelasie, venind în chilia stareţului, nu l-a aflat şi mult l-a căutat rătăcind prin pustia aceea, însă nu l-a aflat nicăieri; apoi s-a întors în chilia stareţului, vărsînd multe lacrimi şi s-a sălăşluit într-însa, ca măcar chilia părintelui văzînd-o, să primească puţină mîngîiere sufletului său. Deci, a petrecut în chilia părintelui şase ani, iar după acei şase ani, într-una din zile, la nouă ceasuri, a bătut în uşă cineva şi, ieşind Ghelasie, a văzut pe părintele său stînd afară şi s-a mirat de această neaşteptată vedere; pentru că i se părea că vede un duh, însă cu bucurie a zis către dînsul: „Fă rugăciune, părinte!” Iar stareţul a făcut rugăciune şi l-a sărutat.

După aceea a zis către ucenic: „Bine ai făcut, fiule, spunîndu-mi despre rugăciune mai înainte, pentru că în multe feluri sînt cursele diavolului. Iar fratele a zis către dînsul: „Pentru ce ai voit părinte ca să te desparţi de părinţi şi pe mine, fiul tău, să mă laşi? Că iată în mîhnire şi în plîngere am fost pînă acum”. Dar stareţul i-a zis: „Pricina ducerii mele, fiule, numai Dumnezeu singur o ştie. Însă pînă acum nici din locul acesta nu m-am depărtat, nici pe tine nu te-am lăsat, nici a trecut vreo duminică în care să nu mă împărtăşesc cu părinţii în biserică, cu sfintele cele fără de moarte Taine ale lui Hristos, Dumnezeul nostru”.

Şi se mira fratele cel mai mult, cum umblînd printre ei, de nici unul nu se vedea. Şi i-a zis lui: „Dar acum părinte, cum ai venit la fiul tău?” Stareţul i-a răspuns: „Iată acum, fiule, a sosit vremea ducerii mele către Domnul şi am venit ca să mă îngropi”. Şi mult vorbind cu fratele despre cele folositoare, şi întărindu-l pe el, şi-a ridicat mîinile sale către cer şi a făcut pentru dînsul o rugăciune; şi aşa cu pace a adormit întru Domnul.

Apoi, îndată venind fratele, ne-a spus nouă, şi adunîndu-ne cu stîlpări, ramuri şi cu cîntări multe, l-am dus în biserică, avîndu-şi faţa luminată precum a fost de demult a proorocului Moise, şi l-am pus cu cei mai dinainte adormiţi sfinţi şi dumnezeieşti părinţi. Încă şi multe altele aveam să vă spun vouă, dar vă las, de vreme ce este vremea să spun cele despre bărbaţi, pentru că vă văd pe voi că doriţi a auzi cum au fost ucişi sfinţii părinţi de către dînşii.

Drept aceea, acei fericiţi părinţi au fost desăvîrşiţi, căci au vieţuit întru multă sărăcie şi necîştigare; apoi cu vitejie au răbdat pentru Domnul necazurile, totdeauna îndeletnicindu-se în rugăciune şi în dumnezeiască vedere. Şi eram noi acolo toţi locuitorii 43. Şi iată veniră doi oameni spunîndu-ne cum că din cealaltă parte de mare, dinspre Etiopia, au venit mulţime de barbari cu corăbiile, care prinzîndu-ne pe noi care treceam cu caicul (barca), ne-au oprit, zicîndu-ne: „Să ne duceţi la cetate, căci nu vă vom ucide pe voi”.

Iar noi chiar nevrînd, am făgăduit, dar căutam vreme cînd va sufla austrul, ca să plecăm. Însă Dumnezeu ajutîndu-ne, noi doi am scăpat noaptea cu caiacul din mîinile lor. Şi vă spunem vouă aceasta, ca să vă păziţi o vreme, ca nu cumva barbarii aceia umblînd pe lîngă locul acesta, să vă nimerească şi să vă ucidă, căci sînt 300 la număr. Noi auzind acestea, ne păzeam, punînd străji pe lîngă mare, că dacă vor vedea corabia venind, să ne spună. Apoi, făcînd priveghere toată noaptea, ne rugam lui Dumnezeu ca să rînduiască cele de folos pentru sufletele noastre. În ceasul întîi al nopţii s-a văzut corabia cu pînza ridicată venind spre noi. Dar mirenii cîţi se aflau împrejurul locului aceluia, ce se numea Faran, s-au pregătit de război, apărîndu-şi femeile şi copiii, adunîndu-se toţi bărbaţii, 200 la număr, afară de femei şi de copii; iar noi am alergat la biserica noastră, care era îngrădită cu ogradă.

Sosind corabia aceea la liman cu barbarii, povăţuindu-se de corăbieri, au petrecut noaptea sub poalele muntelui de apus, aproape de izvoare. Deci, făcîndu-se ziuă, îndată barbarii legînd pe corăbieri, i-au aruncat afară şi numai pe unul l-au lăsat în corabie, împreună cu un barbar, ca să nu se poată duce corăbierul acela cu corabia.

Apoi veniră la izvoare, unde îi întîmpinară bărbaţii cei de acolo, ieşind la război; de amîndouă părţile s-au aruncat săgeţi multe. Dar, barbarii fiind iscusiţi, au gonit pe bărbaţii cei de acolo şi au ucis dintr-înşii o sută patruzeci şi şapte la număr, iar ceilalţi din ei au fugit pe unde au putut; iar barbarii luînd femeile şi copiii îi ţineau la ei, nelegiuiţii.

După aceasta, ca nişte animale sălbatice, s-au repezit spre noi, către ograda mai sus zisă, nădăjduind ticăloşii că vor găsi la noi mult aur; şi înconjurînd zidurile cetăţii, strigau fără de rînduială şi cu glasuri de barbari ne înfricoşau. Iar noi fiind în cea mai de urmă primejdie şi necaz, nu ne pricepeam ce să facem, decît numai spre Dumnezeu strigam, tînguindu-ne.

Unii din noi răbdau acel necaz cu vitejie, alţii plîngeau şi rugîndu-se, mulţumeau lui Dumnezeu; şi unul pe altul mîngîindu-se, strigau cu toţi împreună: „Doamne miluieşte”. Şi stînd părintele nostru Pavel în mijlocul bisericii, a zis: „Acultaţi-mă părinţilor şi fraţilor, pe mine cel păcătos şi mai de pe urmă între voi toţi; ştiţi cu încredinţare toţi cum că pentru dragostea Domnului Iisus Hristos ne-am despărţit de lumea cea deşartă şi petrecem în această pustie şi ne-am învrednicit a purta jugul Lui cel bun, în foame şi în sete, umblînd în cea mai de pe urmă sărăcie; am defăimat toate cele pămînteşti şi deşarte, ca să ne învrednicim a fi părtaşi împărăţiei Lui cereşti, şi acum, afară de aceasta, nimic nu nădăjduim, chiar moartea de ni s-ar întîmpla nouă în ceasul acesta.

Drept aceea, de ar voi Stăpînul nostru, ca degrab să ne libereze din viaţa cea deşartă şi să ne aibă la El, apoi pentru ce să ne mîhnim şi să nu răbdăm? Oare nu mai mult ne vom bucura? Pentru aceasta sîntem datori a mulţumi şi a ne bucura şi nicidecum a ne împuţina cu sufletul. Pentru că ce este nouă mai frumos, sau ce este mai dulce decît aceasta, ca adică să vedem slava Domnului şi să privim la sfînta Lui faţă cea dumnezeiască? Aduceţi-vă aminte, fraţilor şi părinţii mei, cum întotdeauna am fericit şi am preamărit pe sfinţii mucenici, cei mai dinainte, şi unul altuia povesteam pătimirile lor, cum pentru numele lui Hristos au fost chinuiţi şi doream ca împreună cu dînşii să ne aflăm. Iată acum vremea a sosit, căci dorinţa noastră se îndeplineşte, adică să ne săturăm cu dînşii de aşteptarea noastră în veacul ce va să vie; drept aceea, nicidecum să nu vă împuţinaţi, nici să vă tulburaţi de necaz, nici să vă înfricoşaţi, ci cu nevoinţă să vă încingeţi cu putere şi moartea s-o răbdaţi cu vitejie; căci Dumnezeu ne va primi cu milostivire în Împărăţia Sa”.

Răspunzînd apoi cu toţii, au zis: „Precum ai grăit, cinstite părinte, aşa vom face, pentru că ce vom răsplăti Domnului pentru toate ce ne-a dat? Paharul mîntuirii vom lua şi numele Domnului vom chema. Apoi Sfîntul părintele nostru Pavel, întorcîndu-se spre răsărit şi ridicîndu-şi mîinile spre cer, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule Atotţiitorule, nădejdea şi ajutorul nostru, nu ne uita pe noi nevrednicii robii Tăi; ci adu-ţi aminte de sărăcia noastră şi de necazul nostru, căci s-au smerit sufletele noastre; întăreşte-ne pe noi în ceasul acesta, Doamne, în vremea primejdiei noastre, primeşte ca o jertfă bineprimită, întru miros de bună mireasmă, sufletele noastre ale tuturor, căci Ţie se cuvine slava şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

Apoi, toţi zicînd „Amin”, îndată s-a auzit un glas din Sfîntul Altar, noi toţi auzindu-l astfel: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi.

Atunci frică şi spaimă au căzut peste noi, de glasul acela, şi au slăbit inimile şi genunchii noştri; căci duhul este osîrduitor, precum a zis Domnul, iar trupul neputincios; dar numai feţele noastre le aveam privind spre cer, iar de viaţa aceasta ne deznădăjduisem.

Iar barbarii, neîmpotrivindu-li-se nimeni, nici oprindu-i, au adus lemne lungi şi cu acelea au sărit zidurile ogrăzii; apoi deschizînd uşa, au intrat ca nişte lupi sălbatici şi fiare neîmblînzite, avînd săbiile în mîinile lor şi prinzînd un bătrîn cinstit, căruia îi era numele Ieremia, care şedea lîngă uşile bisericii, au zis către dînsul: „Arată-ne pe mai marele vostru!”. Iar acela privind la ei, a văzut feţele lor negre ca şi armele din mîinile lor şi a zis către dînşii: „De ce mă îngroziţi, vrăjmaşi ai Hristosului meu? Nimic nu voi arăta vouă despre cele ce mă întrebaţi”. Acolo aproape era şi egumenul.

Barbarii s-au mirat de vitejia bărbatului, care nu s-a temut deloc, ci mai ales i-a ocărît; deci cu mînie legîndu-i mîinile şi picioarele, l-au dezbrăcat, iar cu săgeţile i-au săgetat tot trupul fericitului; şi astfel nevoindu-se cu vitejie asupra diavolului şi capul balaurului călcîndu-l, mai înainte decît toţi cu cunună mucenicească s-a încununat, făcîndu-se începătură şi chip de pătimire bătrînilor şi tinerilor.

Deci, auzind acestea sfinţitul părintele nostru Pavel, degrabă a ieşit la dînşii, strigînd: „Eu sînt cel pe care voi îl căutaţi”. Şi cu al său deget se arăta că însuşi el este, pe care aceia îl caută.

Viteazul rob al lui Hristos s-a dat pe sine barbarilor, neînfricoşîndu-se, nici luînd aminte la rănile şi chinurile ce erau să-i facă nelegiuiţii mai înainte de moarte. Şi-l întrebau, zicînd: „Spune nouă unde ai aurul tău ascuns?” Iar acela cu cuvînt blînd, precum grăia totdeauna, a zis către dînşii: „Să mă credeţi că nici un lucru pămîntesc n-am avut în toată viaţa mea, decît numai aceste haine vechi, pe care le vedeţi pe trupul meu”; şi le-a arătat pe acelea cu mîna, ţinînd îmbrăcămintea sa.

Iar ei cu săgeţile tot trupul lui l-au săgetat şi capul cu pietre i l-au zdrobit, zicîndu-i: „Adu-ne averile tale!” Dar după ce l-au chinuit mult şi n-au găsit nimic, îndată i-au tăiat capul în două cu sabia, încît atîrna de o parte şi de alta pe amîndoi umerii şi multe răni luînd pe trupul său, zăcea mort la picioarele părintelui celui mai înainte ucis, fiind al doilea purtător de biruinţă asupra diavolului. Iar eu, ticălosul, văzînd nemilostiva moarte şi sîngele sfinţilor vărsat şi cele dinăuntru aruncate pe pămînt, de frică căutam un loc în care să scap fugind.

Erau acolo, în partea stîngă a bisericii, puţine ramuri de finic şi, pe cînd barbarii zăboveau la Sfîntul părintele nostru Pavel, m-am ascuns sub ramurile acelea, gîndind astfel că cu adevărat una din două va fi mie: sau mă voi ascunde şi de moarte voi scăpa, sau şi pe mine aici găsindu-mă, mă vor ucide. Nelegiuiţii barbari lăsînd pe cei doi părinţi morţi, au intrat în biserică răcnind şi cu săbiile lor pe toţi părinţii i-au ucis, pe cei tineri şi pe cei bătrîni, cu nemilostivire dîndu-i la moarte”.

Acestea spunîndu-ne monahul acela cu suspinare, plîngea amar şi se tînguia foarte, încît şi pe noi, zice Amonie, ne-a pornit spre tînguire şi plîngere mare; apoi am plîns toţi, încît puteai să vezi lacrimile ca pîraiele ieşind din ochii noştri şi hainele noastre se udau de multa plîngere.

Apoi, acel minunat frate plîngînd, grăia: „Ce voi zice sau ce voi spune fraţilor de cele ce au văzut ochii mei, vrednici de multă tînguire?” Era acolo un părinte mare, cu numele Adam, care avea un ucenic tînăr, ca de 15 ani, anume Serghie, pe care îl crescuse din copilărie, şi din mică vîrstă îl învăţase viaţa monahicească şi l-a deprins la luptă şi la război împotriva diavolilor. Pe acesta văzîndu-l barbarii foarte frumos la faţă şi fiind încă tînăr, li s-a făcut milă de dînsul, şi nu l-au ucis, ci apucîndu-l de mînă l-au scos afară, vrînd ca să-l ia cu ei. Iar tînărul văzînd că nu este ucis cu fraţii şi cu părinţii, ci că are să fie împreună călător cu barbarii cei fără de lege, se tînguia cu amar; apoi, aprinzîndu-se cu duhul şi toată frica şi spaima de la sine lepădînd-o, bărbăteşte a alergat, şi, apucînd sabia de la un barbar, a lovit pe unul din ei peste umăr, ca măcar astfel să pornească spre mînie pe barbari şi să-l ucidă.

Deci, s-a făcut aceea, pentru că de mînie multă umplîndu-se barbarii, l-au tăiat bucăţi. Iar el, zîmbind, striga: „Binecuvîntat este Domnul care nu ne-a dat pe noi vii în mîinile oamenilor celor păcătoşi”. Aceasta zicînd, a adormit întru Domnul. Auzind eu aceasta, m-am rugat Preaînduratului şi Iubitorului de oameni Dumnezeu, ca să mă acopere de la faţa acelor fără de lege barbari şi să le orbească ochii, ca să nu mă vadă, ca măcar eu să îngrop trupurile sfinţilor.

Drept aceea, tăindu-se sfinţii, au umplut toată Sfînta Biserică de sînge, neînfricoşîndu-se, nici întristîndu-se deloc, ci mulţumeau lui Dumnezeu de cele ce s-au întîmplat, căci mintea o aveau îndreptată către Stăpînul lor, şi, bine vieţuind pe pămînt, s-au făcut biserică Sfîntului Duh, şi pe toate cele frumoase şi deşarte ale lumii acesteia lăsîndu-le, lui Dumnezeu au urmat, iar la sfîrşit, prin felurite munci, au murit pentru numele Lui.

Iar barbarii aceia, după uciderea părinţilor, au cercetat toată mînăstirea, socotind că vor afla acolo multă bogăţie, neştiind nelegiuiţii că sfinţii părinţi nimic pămîntesc n-au cîştigat, ci, în trup fiind, au vieţuit îngereşte. Iar acestea făcîndu-se, măcar că nici o picătură de sînge nu aveam în mine, însă cu totul ca un mort zăcînd, socoteam că şi ramurile acelea le vor scutura, căutînd co-moară; adeseori priveam de sub ramuri, cînd vor veni la mine şi aflîndu-mă să mă ucidă, ca şi pe ceilalţi. Deci moartea o aveam înaintea ochilor şi mă rugam lui Dumnezeu să mă mîntuiască, dacă îi este cu plăcere.

Venind spre ramuri barbarii, au trecut de acolo, întunecîndu-le Dumnezeu mintea şi ochii, lăsînd pe sfinţii părinţi zăcînd morţi; şi, negăsind nimic să ia, s-au întors la izvoare, vrînd să se ducă la mare, dar, ajungînd acolo, au găsit corabia sfărîmată, căci corăbierul pe care îl lăsaseră s-o păzească, fiind iubitor de Hristos, a tăiat funia corabiei, tăinuindu-se de barbarul care era cu dînsul; dar, fiind vînt, corabia s-a lovit de mal şi a pierit, iar corăbierul, ucigînd pe barbar, a fugit şi s-a ascuns în munţi. Barbarii pierzîndu-şi nădejdea, nu se pricepeau ce să facă şi cum să se întoarcă în pămîntul lor, iar de multă mînie, au tăiat cu sabia pe toţi robiţii pe care i-au avut cu dînşii, pe femei şi pe copii, iar după aceea au aprins foc şi au ars toţi finicii.

Zăbovind ei în acestea, au venit mulţime de bărbaţi din cetatea Faran, cu şase sute săgetători aleşi, pentru că auziseră de uciderea sfinţilor părinţi ce se făcuse în Rait. Barbarii, simţind venirea lor, s-au pregătit de luptă şi ducîndu-se spre mare, au făcut război, pe cînd răsărea soarele; apoi, slobozindu-se multe săgeţi din amîndouă părţile, cei ce erau din Faran, fiind mai mulţi, au biruit pe barbari şi au ucis pe mulţi din ei.

După aceea, barbarii nemaiavînd nădejde de scăpare, se împotriveau bărbăteşte pînă la al nouălea ceas – şi au ucis oameni din Faran optzeci şi patru, iar mulţi alţi erau răniţi. Barbarii toţi au căzut în acel loc, nefugind nicidecum de vrăjmaşi, nici depărtîndu-se din locul acela.

Făcîndu-se acestea, eu am luat puţină îndrăzneală şi am ieşit din locul unde eram ascuns şi, pipăind trupurile părinţilor ucişi, i-am aflat pe toţi morţi, afară de trei, pe Domn, pe Andrei şi pe Orion, dintre care Domn zăcea chinuindu-se cumplit, pentru că avea în coaste o rană îngrozitoare; iar Andrei, deşi avea multe răni, dar nu erau aşa de cumplite, căci mai pe urmă s-a găsit viu.

Orion nu avea nici o rană pe trup, pentru că barbarii l-au lovit cu sabia din partea dreaptă şi abia a ieşit prin haină pe partea stîngă, neatingîndu-se nicidecum de trupul lui; socotind barbarul că este mort l-a lăsat şi s-a repezit la alţii, iar el aruncîndu-se între alţii, zăcea ca un mort. Acesta, sculîndu-se, se ducea pe la trupurile sfinţilor, pipăindu-le şi plîngînd cu mine şi tînguindu-se de cele ce ni se întîmplaseră.

După aceasta, bărbaţii din Faran, lăsînd trupurile lîngă malul mării, spre mîncarea fiarelor şi păsărilor cerului – au adunat trupurile prietenilor lor, fiind multe; şi, făcînd plîngere şi tînguire mare, le-au îngropat sub poalele muntelui, unde erau izvoarele, şi s-au întors la noi. Apoi a venit şi boierul lor, Vedian, care s-a izbăvit de duhul cel necurat prin Cuviosul Moise, precum am zis mai înainte.

Cu acel boier intrînd în biserică, ne-am tînguit şi am plîns cu amar, bătîndu-ne piepturile noastre, căci vedeam aruncată la pămînt turma lui Hristos, ca oile cele răpite de fiare. Puteai să vezi pe cei bătrîni cu sfinţită cuviinţă, cu cărunteţe cinstite, iar pe cei tineri – avînd nişte chipuri îngereşti, pentru că străluceau feţele lor ca floarea de dimineaţă, arătînd semnele vieţii lor îmbunătăţite. Dar înfricoşate şi cumplite răni aveau robii lui Hristos şi mucenicii, pentru că unul avea rană de la umeri pînă la pîntece, iar altul zăcea la pămînt tăiat în două, unuia capul îi era tăiat, iar altuia ochii scoşi, unuia mîinile şi picioarele îi erau tăiate, iar altuia înfiptă suliţa în inimă; şi toţi aşa s-au sfîrşit, avînd diferite răni pe trupuri, care, fiind vii totdeauna au avut în minte omorîrea Domnului Iisus Hristos, ca astfel şi viaţa lui Iisus să se arate în trupurile lor; şi toată viaţa lor cheltuind-o cu bună plăcerea lui Dumnezeu, la sfîrşitul lor – prin chinuri s-au luminat şi în ceata sfinţilor mucenici s-au numărat.

Deci, am adunat la un loc trupurile lor cele sfinte, iar iubitorul de Hristos – boier Vedian – cu ceilalţi au adus de la Faran haine luminoase şi am îngropat pe sfinţi, în număr de treizeci şi nouă; şi toţi cei ce s-au întîmplat acolo, luînd ramuri şi stîlpări de finic, au mers la îngroparea sfinţilor cu psalmi şi cu cîntări, ducînd împreună cinstitele lor moaşte şi le-am pus în mormînt toate împreună, afară de Domn. Iar Domn, despre care am pomenit mai înainte, fiind roman de neam, era încă viu, dar sosind seara, a adormit şi acela întru Domnul; apoi, aducîndu-l, l-am pus aproape de sfinţii părinţi.

Aceşti sfinţi mucenici ai lui Hristos s-au sfîrşit în a patrusprezecea zi a lunii ianuarie, în ceasul al nouălea. Părinţii Andrei şi Orion au rămas acolo, avînd două gînduri, ca ori să rămînă în acel loc, ori să se ducă. Iar eu, neputînd suferi pustiirea acelui loc, cum şi tînguirile şi lacrimile ce se vărsau pentru părinţii cei înjunghiaţi – am venit la voi. Însă iubitorul de Hristos Vedian mă silea mult să petrec acolo, şi făgăduia că va veni adeseori la noi şi ne va aduce cele de trebuinţă. Dar n-am voit, pentru pricinile ce s-au spus înainte. Deci, rogu-mă vouă, părinţilor, ca şi cele ce s-au întîmplat aici, pe toate să mi le spuneţi, precum de la mine toate le-aţi auzit cu amănuntul.

Noi, zice Amonie, spunîndu-i cele ce au fost aici, ne-am minunat de judecăţile lui Dumnezeu, cum într-o zi au fost ucişi sfinţii părinţi, şi cum acelaşi număr s-a aflat şi acolo şi aici, şi iarăşi ne-am tînguit şi am plîns toţi împreună. Apoi, sculîndu-se Cuviosul părintele nostru Dula, a zis: „Cu adevărat iubiţii mei, ei ca nişte aleşi robi ai lui Hristos s-au învrednicit de bucuria şi de cămara cea cerească, după atîtea nevoinţe şi ispite, încununîndu-se cu cununa mucenicească – şi acum sînt în mare slavă şi cinste.

Iar noi, care am rămas, cu toate necazurile ce au fost, să ne îngrijim de noi şi să-i rugăm pe aceia să se roage Domnului pentru noi, ca şi noi să avem împărtăşire cu dînşii întru cerească împărăţie; şi acum să înălţăm lui Dumnezeu cîntări de mulţumire, căci ne-a apărat de mîinile barbarilor.” Deci, zicînd acestea, pe toţi ne-a ridicat cu mărime de suflet, iar necazul inimii noastre l-am prefăcut în bucurie şi sufletele noastre le-am mîngîiat cu cuvinte înţelepte.

Iar eu, păcătosul Amonie, m-am întors cu Dumnezeu în părţile Egiptului şi toate acestea le-am scris pe hîrtie. Dar în locul cel dintîi care se cheamă Canov, nu m-am dus deloc, ci am şezut aproape de Memfis, într-o chilie mică, în care petrecînd, adeseori îmi aduc aminte şi citesc chinurile şi nevoinţele cuvioşilor mucenici ai lui Hristos; cu care împreună şi nouă să ne dea Domnul ca să avem împărtăşire în Împărăţia Lui cea cerească, şi să ne îndulcim cu bunătăţile cele negrăite şi veşnice, cu toţi cei ce-L iubesc, căci Aceluia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Preasfîntul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Lui Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvioşii Părinţi ucişi în Sinai şi Rait

Adaugat la ianuarie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 27, 2026

A doua ucidere a cuvioşilor părinţi, care s-a făcut în Sinai şi în Rait, pe vremea fericitului Nil Pustnicul

După cea dintîi ucidere a cuvioşilor părinţi, trecînd ani mulţi, a fost la poalele Muntelui Sinai, în zilele Cuviosului Nil Pustnicul, iarăşi năvălirea barbarilor care locuiau în pustia ce se întindea de la Arabia, pînă în Egipt şi care se învecinează cu Marea Roşie şi cu Iordanul; iar locuinţa acelor barbari nu era în cetăţi şi case, ci în corturi şi în tabere; căci trecînd din loc în loc, acolo petreceau mai mult, unde găseau apă bună şi păşune pentru dobitoacele lor. Şi se hrăneau nu din lucru din mîini sau din neguţătorie, nici din lucrarea pămîntului, nici din vînarea fiarelor, ci mai ales din război; pentru că toate uneltele lor erau: sabie, arc şi suliţă şi toată sîrguinţa lor era ca să năvălească asupra satelor străine şi să facă războaie la drumuri.

Cuvioşii părinţi, care şi-au ales viaţă singuratică pentru Dumnezeu, locuiau în pustiul Sinai, trăind unii în peşteri şi în crăpăturile pietrelor, alţii zidindu-şi chilii mici în nişte locuri aproape de ape; iar alţii petreceau lîngă biserică, hrănindu-se cu verdeţuri crude, cu finice şi cu alte poame ce se află acolo; pentru că puţini dintr-înşii mîncau pîine, căci mare înfrînare şi postire aveau: unul mînca o dată pe zi, altul a doua sau a treia zi, iar altul în toată săptămîna numai o dată îşi întărea trupul neputincios cu hrană. Viaţa tuturor era asemenea cu a îngerilor, căci, defăimînd cele trupeşti ale lor, se îngrijeau pentru sufletele lor şi se sîrguiau să placă Domnului, căruia cu osîrdie îi slujeau, arzînd cu duhul şi mărindu-L ziua şi noaptea; pentru că rugăciunea şi cîntarea de psalmi erau în gurile lor neîncetat, iar în ziua duminicii toţi se adunau într-o biserică şi acolo făcînd rugăciuni de toată noaptea, se împărtăşeau cu dumnezeieştile Taine, apoi intrînd iarăşi în chiliile lor, se linişteau.

Atunci era între dînşii şi Cuviosul Nil, pustnicul, care mai întîi a fost eparh în Constantinopol, şi a avut, din cinstită însoţire, doi fii; apoi, sfătuindu-se cu a sa soţie, au lăsat lumea. Pe aceea au tuns-o în mînăstire de fecioare în rînduiala monahicească, împreună cu o fiică, iar el luînd pe celălalt fiu, Teodul, au mers în Muntele Sinai şi a fost singur văzător al primejdiei care s-a adus de barbari şi a scris mai pe urmă cum au fost ucişi sfinţii părinţi.

Petrecerea Cuviosului Nil era în munte şi avea obicei de a cerceta pe părinţii care locuiau acolo împrejur. Drept aceea, odată s-a pogorît din munte, de la locul său, cu fiul, şi au mers la părinţii care erau în locul numit la Sfîntul Rug, unde masa fiind pusă înainte seara, preotul acelui loc, fericitul Teodul, a zis către fraţi: „Cine ştie de ne vom mai aduna iarăşi înainte de moarte la această masă”. Aceasta o zicea văzînd mai înainte cu duhul ispita care avea să fie.

În ziua următoare, după cîntarea Utreniei, au năvălit barbarii deodată în sfîntul loc şi, precum cîinii cei turbaţi, au înconjurat locaşul; şi cu glasuri fără de rînduială umplînd văzduhul, înfricoşau pe cei ce erau înăuntru. Apoi s-au repezit la cămările în care era adunată puţină hrană pentru pustnici, căci poame uscate pentru iarnă erau acolo, spre întărirea mult ostenitelor trupuri ale robilor lui Dumnezeu; deci, acea hrană au răpit-o mai întîi barbarii, după aceea, au alergat la biserica, în care se adunaseră părinţii, şi, scoţîndu-i pe toţi de acolo, i-au dezbrăcat de rase şi spre ucidere i-au pus în rînd, după cum erau mai bătrîni de ani.

Întîi preotului sfîntului loc, fericitul Teodul, care a pus masa în seara dinainte, i-au poruncit să-şi plece grumajii spre tăiere. Doi barbari cu săbiile scoase, privind cu ochii mînioşi, stăteau împrejurul cuviosului. El plecîndu-se sub sabie, întru nimic n-a arătat că se teme, ci numai cu cuvinte blînde a zis: „Binecuvîntat este Domnul”. Deci lovind într-însul amîndoi barbarii, unul după altul, i-au făcut o rană de la spate pînă la fălci, iar alta de la umeri pînă la piept; şi astfel dumnezeiescul bărbat a căzut la pămînt. Apoi a apucat pe celălalt bătrîn, care locuia împreună cu prezbiterul, şi pe acela l-au ucis. Mai era acolo un copil care slujea prezbiterului; aceluia i-a poruncit să adune nişte seminţe vărsate pe pămînt, ca şi cum vrînd să-l cruţe pe el, ca pe un folositor de slujbă; iar acela plecîndu-se jos şi adunînd, un bărbat stînd dinapoi şi scoţînd sabia în taină, a lovit pe copil şi l-a ucis.

Atunci fiind ucişi şi alţi părinţi, unii din barbari au arătat cu mîna celorlalţi monahi ca să fugă, astfel voind Dumnezeu. Cei ce erau cu trupul mai tari şi puteau să fugă, au fugit prin văi, în muntele unde era cu greu barbarilor să se apropie.

Deci putînd şi fericitul Nil să scape cu cei ce fugeau, s-a izbăvit de moarte; iar Teodul, fiul său, a rămas în mîinile barbarilor, dar fiind foarte frumos la faţă, nu l-au ucis, ci l-au luat legat cu ei, vrînd să-l dea spre jertfă luceafărului pe care îl cinsteau în loc de Dumnezeu.

Pentru că ei nu ştiau pe unul Dumnezeu, Ziditorul tuturor, şi nici idolilor nu se închinau, nici pe vreunul din zeii păgîneşti nu-l cinsteau, numai luceafărului îi slujeau şi aceluia totdeauna îi aduceau ca jertfă lucrurile cele mai bune, iar mai ales pe tinerii cei frumoşi robiţi îi înjunghiau lui, mai înainte de răsăritul soarelui. Deci, pe fiul lui Nil l-au cruţat.

Ei au prădat şi alte locaşuri monahiceşti ce erau împrejur şi, pe mulţi sfinţi părinţi ucigîndu-i prin diferite locuri, s-au dus. Iar Nil pustnicul, pentru ducerea în robie a fiului şi pentru cumplita moarte a cuvioşilor părinţi, privind din înălţimea muntelui, se tînguia cu nemîngîiere şi zicea în plîngerea sa: „O! fericiţi şi de trei ori fericiţi părinţi, unde sînt acum ostenelile înfrînării voastre?

Unde este răbdarea cea din toate zilele a necazurilor? Oare aţi luat cununa nevoinţelor voastre celor multe? Oare acestea sînt răsplătirile vieţii monahiceşti celei lungi? Oare în deşert aţi făcut alergarea ce se afla înaintea voastră?

Oare cu adevărat este că pe bunătate să o moştenească necazul, căci, ucigîndu-vă pe voi, v-a lăsat fără de ajutor purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi n-a stat dreptatea împotriva ucigaşilor pentru nevinovăţia voastră, ci avea tărie mîna cea necurată asupra trupurilor celor sfinte? Pentru că se lăuda răutatea şi cu totul se înveselea, ca şi cum desăvîrşit ar fi biruit pe adevăr?

Cum nu şi-a aprins rugul văpaia sa cea de demult şi n-a ars pe cei fără de lege? Cum pămîntul nu şi-a deschis gura sa şi nu i-a înghiţit pe ei, precum altă dată pe Core cu toată adunarea lui? Cum au tăcut trîmbiţele, fulgerele şi tunetele cele înfricoşate, care au fost oarecînd asupra Sinaiului şi n-au îngrozit pe cei necuraţi?

Şi n-a grăbit izbîndirea celui Atotputernic, pentru că nici pe cei chinuiţi nu i-a izbăvit cu mîna Sa cea tare; ca astfel barbarii văzînd minunile, să cunoască puterea lui Dumnezeu cea nebiruită. Deci, sfinţii părinţi în rugul şi în muntele pe care s-a dat oarecînd legea, au căzut fără ajutor, ca nişte jertfe necuvîntătoare.

Unde era atunci puterea care a adunat în mare pe egipteni şi adîncul apei l-a făcut lor mormînt? Unde era grindina de piatră ce a ucis pe cei de alt neam, care se luptau împotriva israelitenilor, şi fără sînge şi osteneală a dat poporului Său biruinţă asupra vrăjmaşilor? Unde şi-a ascuns ajutorul Său Cel Preaînalt, Cel ce a încuiat gurile leilor, ca să nu se atingă de Daniil şi a stins puterea focului, ca să arate dreapta credinţă a tinerilor din Babilon? Iar bunătăţile acestea ale robilor Săi, cum le-a tăinuit, lăsîndu-i pe ei fără de apărare şi făcîndu-i să fie socotiţi cu totul nevrednici de ajutor”.

Acestea le grăia fericitul din durerea inimii şi din multa mîhnire. Pentru că sufletul împresurîndu-se de grele necazuri, s-a obişnuit a grăi multe cuvinte uneori, şi nu după judecată. Căci ajutorul lui Dumnezeu de multe ori lasă pe cei drepţi, dîndu-i chinuitorilor spre diferite feluri de chinuri, ca adică să se arate fapta bună a lor ca aerul de lămurită, şi credinţa lor ca o făclie să strălucească, ca să primească la cer mari daruri. Pentru că fără îndoială şi aceşti cuvioşi cu cei mai dinainte părinţi ucişi s-au numărat în ceata sfinţilor mucenici, şi acum se preamăresc întru împărăţia lui Hristos.

Apoi, plecîndu-se ziua spre seară, Nil Cuviosul, cu ceilalţi monahi care erau cu dînsul, luînd îndrăzneală, s-au pogorît din munte, ca să îngroape trupurile sfinţilor celor ucişi. Venind, au aflat pe Cuviosul Teodul, prezbiterul, încă răsuflînd, iar stareţul zicea către dînşii: „Să nu vă tulbure pe voi această ispită ce s-a întîmplat asupra noastră, pentru că satana are obicei să ceară de la Dumnezeu să-i dea voie a pofti pe cei care se sîrguiesc să placă lui Dumnezeu, precum a cerut asupra lui Iov să-i aducă ispite şi pe ai cărui fii i-a pierdut.

Dar punătorul de nevoinţă ştie pentru ce dă potrivnicului pe nevoitorii săi, ca mai luminoase răsplătiri să dăruiască celor ce rabdă cu bărbăţie, căci şi lui Iov i-a răsplătit îndoit pentru cele ce le-a pierdut; ba încă şi mai mari bunuri le dă, ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit, pe acelea le-a gătit celor ce-L iubesc şi care rabdă pentru El.”Unele ca acestea grăindu-le stareţul, şi dînd sărutarea cea mai de pe urmă celor ce se întîmplaseră acolo, şi-a dat sfîrşitul, apoi l-au îngropat cu ceilalţi ucenici, fiind întuneric de noapte.

Într-acel ceas, un tînăr, care era slugă a boierului Maghedon, care pentru trebuinţele poporului se nevoia, scăpînd de la barbari, a alergat la dînşii. Pe acel boier l-au prins barbarii pe drum cu fiul său şi, jefuindu-l de toate cele ce avea la dînsul, mai întîi au ucis pe fiul său înaintea ochilor lui, apoi şi pe el l-au omorît. Iar tînărul acela prin fugă s-a izbăvit şi a venit în locaşul cel prădat, tremurînd de frică, ca şi cum ar fi avut în urma sa pe cei ce-l izgoneau.

Pe acel tînăr îl întreba Sfîntul Nil cum a scăpat. Iar el a zis: „Eu împreună cu fiul tău eram legaţi şi barbarii aseară vorbeau despre noi (precum mi-a spus în taină unul din cei robiţi care înţelegea limba lor) şi se sfătuiau ca pe noi amîndoi, adică pe mine şi pe fiul tău să ne aducă jertfă luceafărului, cînd acela va răsări dimineaţa; pentru aceea au pregătit un altar, aducînd pietre şi lemne.

Iar eu am spus despre aceasta fiului tău, zicîndu-i: „De nu ne vom izbăvi cu fuga, apoi nu va mai răsări soarele pentru noi”. El temîndu-se ca să nu fie prins, a rămas acolo, zicînd: „Dacă Dumnezeu a voit aşa, apoi nu vom putea scăpa de moarte şi a ne tăinui, chiar de s-ar ascunde cineva şi în locuri îndepărtate şi ascunse”.

Eu, fiind noapte adîncă, cînd am văzut pe barbari adormiţi tare, căci foarte rău s-au îmbătat de cu seară, cu pîntecele pe pămînt tîrîndu-mă, am ieşit din tabăra lor departe; apoi pe picioare sculîndu-mă, am început a fugi şi alergam ca un întraripat, alungîndu-mă frica, pentru că mă temeam ca nu cumva, simţind ei, să mă ajungă; încît frica şi cutremurul mă ţine şi acum, căci tirania barbarilor cea cumplită pe care am văzut-o, este şi acum în mintea mea ca şi cum aş vedea-o aici, înaintea ochilor”.

Deci, spunea tînărul acela despre junghierea multor sfinţi părinţi, zicînd:

„La un loc verde, aflînd barbarii apă, au stat să se odihnească şi iată au văzut în munte o peşteră mică, spre care pornind, au scos de acolo pe un bătrîn cu chipul cinstit, pe care scoţîndu-l din munte, l-au ucis cu pietre. Apoi, mergînd puţin, au prins un monah tînăr, galben la faţă şi uscat şi l-au ucis şi pe acela cu pietre.

După aceasta, au aflat un loc care avea mulţi copaci şi o peşteră mică, în care locuia un pustnic tînăr de ani şi bătrîn cu vitejia sufletului, căruia cînd îi porunceau să iasă afară şi haina sa să le-o dea lor, le răspundea: „Casa în care m-am ostenit să-mi fie mie mormînt; deci intraţi aici şi mă ucideţi, iar de haina mea nu mă voi dezbrăca, ca să-mi văd singur goliciunea, pe care pînă astăzi n-am văzut-o; dar cînd mă veţi ucide, atunci singuri veţi lua haina de pe mine, mort fiind eu şi neştiind nimic”.

Apoi iarăşi îi ziceau ca să le arate mînăstirile cele ascunse în pustiul acela, şi făgăduiau să-l lase viu. El le-a răspuns: „Deşi ştiu locurile unde sfinţii bărbaţi locuiesc, însă nu voi spune vouă, pentru că nu voiesc ca să fiu vînzător al robilor lui Dumnezeu”. Aşa stînd el cu bărbăţie împotriva barbarilor, s-au mîniat nelegiuiţii şi intrînd înăuntru cu săbiile, l-au tăiat bucăţi.

Mergînd mai departe, au văzut trei părinţi mergînd prin pustie şi îndată, repezindu-se la dînşii, i-au tăiat. Apoi, de departe au văzut două mînăstiri care nu aveau multă depărtare între ele; drept aceea, despărţindu-se, au alergat la ele, iar ce au făcut acolo, cum au închis pe părinţi, nu ştiu – a zis tînărul acela ce scăpase -, decît numai am văzut de departe un monah alergînd, pe care barbarii fugărindu-l l-au rănit cu săgeţile; apoi slăbind şi căzînd, l-au omorît cu săbiile şi cu suliţele.

După aceasta eu am fugit noaptea, precum mai înainte am zis: Iar fiului tău, zicea către Nil, după fuga mea, ce i s-a întîmplat, Dumnezeu ştie, căci l-am lăsat abia viu, şi n-avea nădejde de viaţă, căci cu adevărat era să moară cînd va răsări luceafărul, înjunghiat fiind ca jertfă.

Acestea auzindu-le Nil, o! cît de mult plîngea şi se tînguia de moartea fiului său, dar mai ales că era să fie înjunghiat şi adus ca jertfă păgînilor, striga către Dumnezeu, zicînd: „Să nu laşi Doamne, Dumnezeul părinţilor mei, pentru dumnezeiasca Maică, care întru curăţie Te-a născut pe Tine şi pentru a Ta bunătate, ca să piară fiul meu de către barbari”.

Dumnezeu cu rînduiala Sa a păzit întreg pe tînărul Teodul, pentru că barbarii au dormit pînă cînd s-a ridicat soarele; apoi deşteptîndu-se, de vreme ce luceafărul cel de dinainte acum se ascunsese şi văzînd că unul din tinerii cei gătiţi spre jertfă a fugit, n-au făcut obişnuitele jertfe, ci au dus în ţara lor pe tînărul care rămăsese.

După aceasta, cei ce locuiau în Faran au trimis pe oamenii lor la Aman, voievodul barbarilor, jeluindu-se asupra tîlharilor cum că, năvălind în vremea aşezămîntului de pace, atîta răutate au făcut. În acea vreme Nil fericitul, cu părinţii care rămăseseră, s-a dus în pustie, să caute trupurile părinţilor celor ucişi, ca să le îngroape.

Deci, au fost înjunghiaţi: Proclu în Vetramv şi Ipatie în Ghet, Isaac în mînăstirea ce se numea Salail, Macarie şi Marcu în cea mai dinafară pustie; iar Veniamin după Elimom, Eusebiu în Tol, Ilie în Aza, pe care încă l-au aflat suflînd, apoi, ducîndu-l în chilie, l-au pus acolo, iar ei s-au întors spre îngroparea altora. La întoarcere, l-au aflat şi pe acela mort lîngă vasul de apă. Pentru că, din cauza multelor răni însetînd, cînd a gustat apă, îndată căzînd, şi-a dat duhul. Deci, îngropîndu-i pe toţi, pe cîţi au putut să-i afle, s-au dus în Faran, vrînd să ştie ce veste se va aduce de la voievodul barbarilor. Iar ei intrînd în cetate, s-au întors, trimişii aducînd de la voievodul scrisori de pace, în care făgăduia ca îndată să pedepsească cu moarte pe cei ce au îndrăznit a face unele ca acestea. Faranilor le poruncea să vină la dînsul fără temere, şi pe robiţii lor, pe cîţi îi vor afla vii, să-i ia fără de răscumpărare.

Deci, adunîndu-se faranii, au mers la voievodul barbarilor, cu care a mers şi fericitul Nil, vrînd ca să ştie despre fiul său, dacă este viu sau în robie sau a murit de mîinile barbarilor; şi s-a înştiinţat că este viu, vîndut în cetatea Eluziei, pentru că episcopul cetăţii aceleia l-a răscumpărat şi l-a făcut cleric.

Pentru toate acestea singur Cuviosul Nil în al său cuvînt povesteşte pe larg. Ducîndu-se acolo cuviosul, şi-a aflat fiul întreg şi sănătos şi mult mîngîindu-se, mulţumea lui Dumnezeu. Şi l-a primit cu dragoste episcopul, care l-a şi silit să primească rînduiala de prezbiter, iar pe amîndoi, adică pe Nil Cuviosul, cu Teodul fiul lui, cu cinste i-au liberat la locul lor.

Ei întorcîndu-se la petrecerea lor cea dintîi în Muntele Sinai, au vieţuit ani destui, bineplăcînd Stăpînului lor, Domnului nostru Iisus Hristos şi s-au învrednicit a fi cu cetele cuvioşilor părinţi în cer, slăvind pe Dumnezeu, în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Nina, cea intocmai cu Apostolii si luminatoarea Georgiei.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Ştefan, care a făcut mănăstirea Hinolacul.

Cuviosul Părinte Pavel Tebeul

Adaugat la ianuarie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 28, 2026

Cuviosul Antonie, vieţuind în pustiul Egiptului cu ucenicii săi, după cum ne-au povestit Macarie şi Plotin, ucenicii lui, care l-au şi îngropat, că la nouăzeci de ani ai vieţii bătrînului, i-a venit dor să se ducă în pustia cea mai dinăuntru, ca să vadă dacă s-ar afla vreun rob al lui Dumnezeu, care mai înainte de dînsul să se fi sălăşluit în pustia aceea, şi să fi ales o viaţă ca a lui, depărtată de oameni; deci, într-acel pustiu, cinci ani rugîndu-se lui Dumnezeu, ca să nu-i treacă cu vederea rugăciunea lui, într-o zi a auzit un glas, zicîndu-i: „Antonie, este un rob al lui Dumnezeu mai înainte şi mai desăvîrşit decît tine, la care de vei merge, îl vei afla în pustia cea mai dinăuntru. Deci, scoală-te degrabă şi te sîrguieşte a merge la dînsul, mai înainte de a se duce el către Domnul!”

Acestea auzindu-le bătrînul, îndată luîndu-şi toiagul său cel de finic, s-a dus degrabă în pustie, să apuce în viaţă pe cel dorit, de care i se vestise lui. Fiind arşiţa mare la amiază, încît şi pietrele ardeau în acea pustie, şi neştiind calea care duce către sfîntul cel arătat lui, bătrînul a slăbit cu trupul, dar nu şi cu duhul, căci nu s-a întors din calea ce o începuse şi se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Dumnezeul meu, povăţuieşte-mă în calea cea dreaptă, şi învredniceşte-mă a vedea în trup pe robul tău, şi să nu mă laşi să pier în această pustie”.

Deci, nu după multă vreme, a văzut un om cu asemănare de cal, pe care făcătorii de stihuri îl numesc centaur, pe care văzîndu-l, s-a înarmat cu mîntuitorul semn al Crucii şi cu îndrăzneală l-a întrebat: „Ascultă tu, în care parte locuieşte robul lui Dumnezeu?”. Iar fiara plecîndu-se la cuvîntul sfîntului şi neputînd să grăiască cu glas, i-a arătat cu mîna partea în care trebuia să meargă spre robul lui Dumnezeu, apoi a fugit cu grabă de la Cuviosul Antonie. Bătrînul s-a minunat de chipul cel de fiară şi mergea spre partea unde i-a arătat acesta cu mîna. Însă întru aceasta ori diavolul, spre înfricoşarea lui s-a închipuit, ca să împiedice drumul sfîntului, ori cu adevărat era centaur, precum spun grecii, că în acea pustie se găseau nişte fiare ciudate ca acestea; iar această fiară Dumnezeu a trimis-o pentru povăţuirea robului său.

Venind la un loc pietros, a văzut o altă fiară, care avea asemănare omenească pînă la brîu, iar cealaltă parte a trupului era de fiară, adică picioare de capră şi coarne în cap. De vederea acesteia minunîndu-se bătrînul şi cu credinţă neîndoită fiind înarmat, fără frică a întrebat, zicînd: „Cine eşti tu?” Iar fiara, aducîndu-i poame de finic din cale, ca semn de pace, îi zicea: „Sînt un muritor din cei ce locuiesc în pustie, pe care neamurile cele întunecate cu rătăcirea numindu-ne satiri, între zeii lor ne-au cinstit. Dar sînt trimis de la turma mea, să slujesc ţie ca să te rogi pentru noi Stăpînului celui de obşte, pe care l-am cunoscut că a venit în lume şi în tot pămîntul a ieşit vestirea lui”.

Unele ca acestea grăind fiara, ostenitul călător îşi uda faţa sa cu lacrimi de bucurie; căci se bucura de slava lui Hristos şi de pierzarea satanei şi se minuna, cum a putut să înţeleagă vorba satirului. Lovind cu toiagul în pămînt, zicea: „Vai ţie, cetatea Alexandriei, care în loc de Dumnezeu cinsteşti sluţeniile! Vai ţie, cetate păcătoasă, în care din toată lumea s-au adunat diavoli! Ce răspuns vei da, căci şi fiarele mărturisesc puterea lui Hristos, iar tu nălucirile cele din pădure ca pe zei le cinsteşti”.

Acestea zicîndu-le sfîntul, fiara a fugit în pustie. Despre acea fiară nimeni să nu socotească că este lucru neadevărat, fiindcă şi în vremea împăratului Constanţiu (337-361) o fiară ca aceea, cu asemănare omenească, ce se numea satir, a fost dusă vie în Alexandria, spre marea mirare a tot poporul; iar după ce a murit, ca să nu putrezească îndată trupul ei, îmbălsămîndu-l, l-au trimis în Antiohia, la împărat, ca să-l vadă.

Acum să ne întoarcem la povestirea dinainte. Umblînd bătrînul prin acea pustie neumblată, nimic altceva nu vedea fără numai urme de fiară, ostenindu-se în călătorie două zile şi petrecînd cealaltă noapte în rugăciune, nu ştia unde să se întoarcă. Apoi luminîndu-se de ziua a treia, a văzut o leoaică suindu-se spre vîrful muntelui cu multă grabă, căreia de departe urmîndu-i, a venit aproape de peştera în care locuia Sfîntul Pavel, plăcutul lui Dumnezeu.

Văzînd bătrînul peştera, s-a bucurat, iar cel ce locuia într-însa, simţind venirea lui Antonie, a închis uşa. Bătrînul apropiindu-se, a bătut, dar nu i s-a răspuns, însă el stătea afară, bătînd fără spor. Deci, văzînd că nu i se deschide uşa, a căzut înaintea peşterii şi pînă la al şaptelea ceas s-a rugat să i se dea voie să intre înăuntru, ca să vadă pe acela pe care cu atîta osteneală l-a căutat. El zicea: „Deschide-mi, robule al lui Hristos, deschide-mi; tu ştii cine şi de unde sînt şi pentru ce am venit, toate le ştii, Dumnezeu descoperindu-ţi ţie. Deci şi eu ştiu că nu sînt vrednic să văd sfînta ta faţă, însă de nu te voi vedea, nu mă voi duce de aici; nu te ascunde pe tine, căci Dumnezeu te-a arătat mie. Pe fiare le primeşti, iar pe om pentru ce îl goneşti? Te-am căutat şi te-am aflat, bat ca să mi se deschidă, iar de nu-mi vei deschide, apoi voi muri pe pragul tău şi vei îngropa aici trupul meu”.

Şi altele multe grăind el cu lacrimi şi ca pe un nemilostiv socotindu-l, păcătosul lui Dumnezeu a răspuns dinăuntrul peşterii, zicîndu-i: „Cine eşti tu, care plîngi aici? Te minunezi că nu-ţi deschid şi te lauzi că vei muri pe prag?” Aşa zicîndu-i sfîntul, a deschis uşa şi cuprinzîndu-se unul pe altul, se sărutau cu lacrimi şi pe nume se chemau; pentru că Dumnezeu fiecăruia dintre ei le descoperise numele. Şezînd ei, părintele Antonie a zis: „Bucură-te Pavele, vasul alegerii şi stîlpul cel de foc, locuitorule al pustiei”.

Zis-a lui şi Avva Pavel: „Bine ai venit soare, care luminezi toată lumea, povăţuitorule al celor ce se mîntuiesc, gura lui Dumnezeu, care din pustie ai făcut cetăţi şi pe diavolul l-ai gonit dintr-însa. De ce te-ai ostenit atîta pentru un om păcătos şi nevrednic? Iată, vezi un bătrîn învechit de zile şi cu cărunteţile acoperite; vezi un om care îndată va fi praf şi cenuşă, dar de vreme ce dragostea toate poate să le facă, spune-mi, te rog, cum se află neamul omenesc acum? Cum împărtăşeşte lumea? Se mai află cei ce se ţin de rătăcirea idolilor, şi mai sînt prigoniri asupra creştinilor?”. Iar Antonie a zis: „Cu rugăciunile tale lumea se ţine; prigoanele contra creştinilor au încetat şi Biserica laudă pe adevăratul Dumnezeu. Dar de vreme ce ai pomenit de prigoane, mă rog ţie pentru Domnul, să nu ascunzi de mine cele despre tine şi toate să-mi spui: pentru care pricină ai ieşit din lume şi ai venit în această adîncă pustie?”.

Iar Sfîntul Pavel a început a-i spune: „Eu m-am născut în Tebaida şi am avut o soră, pe care părinţii, fiind încă vii, au însoţit-o cu bărbat; iar pe mine m-au învăţat carte elinească şi latinească, precum şi dreapta credinţă, singuri ei fiind drept-credincioşi. Dar sfîrşindu-şi nevrednica viaţă, ne-au împărţit averea, care era foarte multă; iar după moartea lor, bărbatul sorei mele, fiind lacom, a poftit şi partea mea, şi gîndea să mă dea ca pe un creştin la păgînul voievod spre chinuire, ca astfel prăpădindu-mă din acestă viaţă, să-mi ia moştenirea. Atunci erau împăraţii Deciu (249-251) şi Valerian (253-259), care chinuiau pe toţi cei ce mărturiseau pe Hristos, şi era frică mare prin toată Tebaida, de vreme ce erau cumplite chinuri.

În acea vreme a fost prins de păgîni un tînăr creştin, pe care l-au chinuit mult; dar după ce n-au putut să-l întoarcă de la credinţa lui Hristos, mai pe urmă l-au pus într-o grădină mult înflorită şi frumos mirositoare, întinzîndu-l pe un pat frumos, cu faţa în sus; apoi i-au legat mîinile şi picioarele cu frînghii moi şi ducîndu-se toţi, au trimis la dînsul o fecioară tînără, ca să-l poată înşela spre amestecarea necurată; iar necurata fecioară cuprinzîndu-l şi sărutîndu-l, ba încă lucrul cel mai de ruşine, ce mi-e greu a-l spune, căutînd părţile cele ascunse ale trupului său, îl îndemna spre păcatul cel necurat; dar ce a făcut viteazul pătimitor, care suferise atîtea chinuri?

Văzîndu-se amăgit de patimă şi simţînd tulburarea trupului întru sine, a strîns tare cu dinţii limba sa, a tăiat-o şi a aruncat-o în obrazul desfrînatei şi îndată cu durerea cea mare a potolit patima; iar cu sîngele a umplut obrazul şi hainele acestei femei şi astfel, cu darul lui Hristos, a biruit amăgirea.

Încă şi pe un alt tînăr care era neclintit în credinţa creşti-nească, după multe chinuri, l-au uns cu miere peste tot trupul gol şi l-au pus în arşiţa soarelui, avînd mîinile legate la spate, ca rănindu-se de albine, de viespi şi de gărgăuni, să fie silit a jertfi idolilor; dar răbdătorul de chinuri cel viteaz, deşi era rănit peste tot trupul şi plin de sînge, încît nici chip de om nu avea, de Hristos nu s-a lepădat.

Acestea văzînd eu, iar bărbatul sorei mele mîniindu-se mai mult, încît nici lacrimile sorei, nici legătura rudeniei n-au putut să-l domolească, i-am lăsat aceluia toate şi am fugit în această pustietate; apoi venind încet, povăţuindu-mă de Dumnezeu pînă aici, am aflat această peşteră, în care aveam şi apă înăuntru şi cunoscînd că Dumnezeu mi-a dat acest loc spre petrecere, m-am sălăşluit aici şi petrec avînd hrană de finice, iar haina din frunze”.

Sfîntul povestind acestea, iată a zburat un corb aruncîndu-i o pîine întreagă, pe care punînd-o înaintea lor încetişor, a zburat în văzduh. Atunci, fericitul Antonie minunîndu-se de aceasta, Sfîntul Pavel a grăit: „Iată, Domnul a trimis prînz, nouă, robilor săi, fiind milostiv şi iubitor de oameni. Iată, sînt 70 de ani de cînd primesc jumătate de pîine, iar de la a ta venire Domnul Hristos a îndoit merticul ostaşilor Săi. Deci, luînd sfinţii acea pîine, se invitau unul pe altul ca s-o binecuvînteze şi s-o frîngă, unul pe altul mai mare făcîndu-se cu cinstea.

Sfîntul Pavel cinstea pe Cuviosul Antonie ca pe un oaspete, iar Cuviosul Antonie cinstea pe Sfîntul Pavel ca pe stăpînul casei şi ca pe unul mai bătrîn cu anii; şi era între dînşii întrecere de iubire. Apoi, fericitul Pavel a apucat pîinea de o parte, iar pe cealaltă parte a pus-o în mîinile părintelui Antonie şi îndată pîinea singură s-a frînt prin mijloc şi fiecare şi-a luat partea sa.

Drept aceea, şezînd lîngă izvor, robii lui Hristos au mîncat şi s-au săturat, şi au băut din izvorul acela apă curată şi foarte dulce; după aceea, făcînd mulţumire, au şezut iarăşi şi au vorbit toată noaptea pînă dimineaţa. Iar făcîndu-se ziuă, Sfîntul Pavel a zis prietenului Antonie: „De mult mi-a arătat Dumnezeu mie, frate, că sălăşluieşti în părţile acestea şi voiam să te am slujitor cu mine, ca împreună să slujim sfîntului nostru, dar fiindcă vremea adormirii mele a venit, pe care totdeauna am aşteptat-o, dorind ca să vieţuiesc cu Hristos, de aceea Domnul te-a trimis la mine, ca să îngropi smeritul meu trup şi să-l dai pămîntului”.

Acestea auzind Antonie, tînguindu-se cu lacrimi, zicea: „Nu mă lăsa, părinte, singur, ci primeşte-mă împreună călător cu tine”. Iar el a zis: „Nu ţi se cade să cauţi singur ale tale, ci pe cele ce sînt ale aproapelui; deci, de folos îţi este ca, lepădînd greutatea trupului, să urmezi Mielului la ceruri; apoi şi celorlalţi fraţi le este de folos, ca de la tine încă să se mai povăţuiască şi să se mai întărească; dar te rog spre a te sîrgui şi a merge în mînăstirea ta şi să-mi aduci mantia pe care Atanasie episcopul ţi-a dăruit-o, ca să înveleşti cu aceea trupul meu”. Aceasta o dorea fericitul Pavel, nu că acea mantie îi trebuia – pentru că nu se îngrijea dacă trupul se va îngropa gol sau acoperit, căci în pămînt putrezeşte, el care atîta vreme cu frunze de finic se îmbrăca, – ci, ca fără tulburare, sufletul lui să iasă din trup, de aceea îl trimitea la mînăstire pe părintele Antonie.

Drept aceea, Antonie s-a minunat auzindu-l pe el grăind despre Atanasie şi despre mantia aceluia, ca şi cum vedea pe Însuşi Hristos în Pavel şi pe Dumnezeu care locuia într-însul cinstind; apoi nimic mai mult nu îndrăznea a răspunde, ci tăcînd şi lăcrimînd, i-a sărutat faţa şi mîinile şi se sîrguia a săvîrşi porunca; deci, chiar nevrînd, a pornit la mînăstire, deşi era obosit cu trupul, iar cu duhul biruia anii bătrîneţilor sale. Venind el în chilia sa, l-au întîmpinat cei doi ucenici ai lui, zicîndu-i: „Unde ai zăbovit atîta vreme, părinte?” Iar el a răspuns: „Vai mie, fiii mei, vai mie păcătosului, care sînt numai de formă monah şi numai nume de monah port; dar am văzut pe Ilie, am văzut pe Ioan în pustie, cum şi pe Pavel în Rai l-am văzut”.

Deci, vrînd ucenicii ca să audă ceva mai mult de la dînsul şi rugîndu-l ca cu încredinţare să le spună lor despre aceasta, el punîndu-şi mîna la gură, a zis: „La tot lucrul este vreme, adică vreme a grăi şi vreme a tăcea”. Apoi, luîndu-şi mantia şi hrană de cale neluîndu-şi, iarăşi a ieşit, alergînd degrab în pustie, vrînd să apuce viu pe sfîntul, pentru că se temea ca nu cumva zăbovind el, Sfîntul Pavel să-şi dea datoria Domnului fără de dînsul.

Iar a doua zi, la al treilea ceas, mergînd Avva Antonie, a văzut în văzduh cetele îngereşti şi soboarele proorocilor şi ale apostolilor, iar în mijloc era sufletul Sfîntului Pavel, mai curat decît soarele, suindu-se spre cer; atunci îndată a căzut la pămînt şi presărîndu-şi capul cu nisip, se tînguia şi striga: „Pentru ce, Pavele, m-ai lăsat? Pentru ce te duci fără sărutarea cea de pe urmă? Atît de tîrziu te-ai făcut cunoscut mie şi atît de repede ai plecat de la mine?”.

Pe urmă, fericitul Antonie adeverea că a trecut cu atîta grăbire pe cealaltă cale, ca şi cum ar zbura prin văzduh înaripat, încît nici călcarea pe pămînt n-o simţea de alergarea cea repede, şi îndată s-a aflat în peşteră; acolo văzînd pe sfîntul cu genunchii plecaţi şi cu mîinile în sus ridicate, apoi avînd capul drept în sus, socotea că este viu şi face rugăciune şi stătea cu dînsul împreună. Dar trecînd un ceas, şi de vreme ce nu auzea glasul cel de rugăciune, nici obişnuitele suspinuri, s-a apropiat de dînsul şi l-a aflat mort; deci, a înţeles că trupul sfîntului bărbat dă şi după moarte datornica închinăciune.

Cu multă plîngere şi tînguire sărutînd sfîntul lui trup, l-a învelit cu mantia cea adusă şi a început a cînta psalmii cei cuviincioşi de îngropare, după obiceiul creştinesc; şi nu se pricepea cum ar putea să îngroape pe sfîntul, de vreme ce nu adusese nici o unealtă, ca să sape mormîntul şi zicea întru sine: „Oare la mînăstire să mă întorc după unelte, cale de trei zile, sau aici să rămîn? Dar nimic fără unelte nu pot să fac. Deci, voi rămîne aici şi voi muri, precum se cade, lîngă ostaşul Tău, Hristoase, şi căzînd, îmi voi da răsuflarea cea de pe urmă alături de el”.

Unele ca acestea gîndindu-le el cu mintea, iată doi lei din pustia cea mai dinăuntru veneau răcnind, ca şi cum plîngeau pentru lipsa sfîntului. Iar Antonie mai întîi s-a înfricoşat puţin, după aceea văzînd pe fiare blînde ca mieluşeii, tăvălindu-se lîngă trupul sfîntului şi arătînd jalnică tînguire, se mira de bunul obicei al fiarelor acelora; iar ei au început cu unghiile lor a săpa pămîntul şi săpînd groapa destul, iarăşi au venit la trupul sfîntului, ca şi cum i-ar fi dat cea mai de pe urmă sărutare; apoi, venind la Cuviosul Antonie, îi lingeau mîinile şi picioarele lui, ca şi cum cereau rugăciune şi binecuvîntare de la dînsul. Iar cuviosul lăuda pe Hristos, căci şi fiarele slăvesc pe Dumnezeu, şi zicea: „Doamne, fără de a Cărui voie nici frunza din copac şi nici una din păsări nu cade pe pămînt, dă fiarelor acestora binecuvîntarea Ta, precum ştii Tu”. Şi făcînd cu mîna, le-a poruncit să se ducă în pustie.

Deci, ducîndu-se fiarele, Avva Antonie a îngropat cinstitul trup al Sfîntului şi Cuviosului părinte Pavel, întîiul vieţuitor al pustiei, care avea anii vieţii lui o sută şi treisprezece. După îngroparea sfîntului, Avva Antonie a petrecut noaptea următoare deasupra mormîntului lui, plîngînd şi rugîndu-se. Iar a doua zi, întorcîndu-se la mînăstirea sa, a luat haina Sfîntului Pavel cea împletită cu frunze de finic şi venind în chilia sa, a spus toate cu de-amănuntul ucenicilor săi, spre folos. Iar haina aceea de frunze de finic atît de mult o cinstea, încît numai de două ori se îmbrăca cu dînsa, la praznicul Sfintelor Paşti şi în ziua Cincizecimii.

Cu ale acestor Cuvioşi părinţi, Pavel şi Antonie şi cu sfintele lor rugăciuni, ne rugăm să ne învrednicească şi pe noi în partea plăcuţilor Săi, Hristos Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinste şi slavă, în veci. Amin.

Cuviosul Părinte Ioan Colibaşul

Adaugat la ianuarie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 28, 2026

În vremea împărăţiei dreptcredinciosului împărat Leon cel Mare (457-474), era în Constantinopol – care se numeşte Roma cea nouă -, un om cu dregătoria de stratilat (general), bogat şi cinstit, anume Eutropiu, avînd de soţie pe Teodora. Acela avea trei fii, dintre care pe doi i-a pus în slujba împărătească şi cinstite dregătorii le-a mijlocit, iar pe al treilea, cel mai mic, anume Ioan, l-a dat la învăţătura cărţii şi la toată înţelepciunea cea retoricească şi a filozofilor.

Fiind copilul Ioan de 12 ani, s-a arătat isteţ la minte, mai mult decît toţi vîrstnicii săi, încît chiar şi dascălii se minunau de isteţimea lui şi de înţelegerea lui cea desăvîrşită, fiind tînăr de vîrstă. Şi nu numai la cea din afară, ci şi la cea duhovnicească filozofie se arăta ales ucenic.

Căci lucrînd întru dînsul Sfîntul Duh, era blînd, fără răutate şi smerit, iar cînd îi prisosea vreme de la învăţătură, se îndeletnicea, nu cu jucării copilăreşti, precum este obiceiul tinerilor, ci întru citirea cărţilor celor de Dumnezeu insuflate. Apoi, la bisericile lui Dumnezeu cu sîrguinţă alerga la rugăciune, pentru că inima lui se înfierbînta cu văpaia dumnezeieştii dragoste, şi în cugetul lui se aprindea foc.

Aşa sîrguindu-se el spre dumnezeiasca slujbă, s-a întîmplat de a intrat un monah în casa în care fericitul Ioan învăţa şi pe care văzîndu-l copilul l-a întrebat, zicînd: „De unde eşti, părinte, şi unde mergi?”. Iar monahul i-a răspuns: „Din Mînăstirea Neadormiţilor sînt şi merg la Ierusalim, ca să mă închin Sfintelor Locuri”. Mînăstirea aceea a Neadormiţilor, Achimiţilor, era în Bitinia, în partea Răsăritului, care este în Asia Mică, zidită de fericitul Marcel. Şi aprinzîndu-se Ioan cu duhul, a început a-l întreba despre viaţa monahicească, de rugăciune şi de post, de cîntarea cea neadormită, cum şi de alte nevoinţe şi osteneli, care cuvinte îi păreau lui Ioan mai dulci decît mierea.

Monahul văzînd pe copil cinstit şi înţelept, i-a spus cu de-amă-nuntul obiceiurile şi rînduielile mînăstirii sale, iar Ioan ascultînd cu luare-aminte povestirile monahului, i-a zis: „Părinte, te vei întoarce iarăşi în mînăstirea ta sau vei rămîne la Ierusalim?” Monahul i-a răspuns: „Am poruncă de la egumenul meu să mă întorc; deci de va voi Domnul, închinîndu-mă la Sfintele Locuri, mă voi întoarce”. Atunci Ioan apucînd de mîna dreaptă pe monah, i-a zis: „Părinte, un cuvînt duhovnicesc am să-ţi spun”. Şi ducîndu-l la un loc deosebit, i-a zis:

„Ascultă-mă, părinte, mă rog ţie, ca milostiv să fii mie, căci am mare trebuinţă să scap de lumea asta mult tulburătoare şi să slujesc lui Hristos; dar părinţii mei gîndesc de mine altfel, pentru că mă iubesc mai mult decît pe fraţii cei mai mari; ei se îngrijesc de mine pentru o dregătorie mare şi vor să mă căsătoresc, iar eu ascultînd de multe ori cuvîntul lui Dumnezeu în biserică şi citind singur cărţile, am înţeles că toate cele ale lumii sînt deşarte, afară de una care este de folos, ca adică lepădîndu-mă de lume, să slujesc lui Hristos în chipul cel monahicesc; deci, te jur pe Dumnezeu cel ce voieşte mîntuirea noastră, ca, întorcîndu-te, să mă iei de aici şi să mă duci în mînăstirea ta”.

Auzind acestea monahul şi cunoscînd într-însul chemarea dumnezeiască, a făgăduit cu jurămînt, ca, întorcîndu-se, să-l ia; şi aşa s-au despărţit.

După ducerea monahului aceluia la Ierusalim, fericitul Ioan dorind să fie următor vieţii evangheliceşti, a rugat pe părinţii săi a-i scrie o Evanghelie, din care să poată învăţa cuvintele lui Hristos şi a face lucruri plăcute Lui. Părinţii, văzînd asemenea dumnezeiască osîrdie a fiului lor spre Sfînta Scriptură, se bucurau foarte, şi îndată au găsit un bun scriitor, ca să scrie frumos o Evanghelie; apoi au ferecat-o cu aur şi au împodobit-o cu pietre scumpe, ca nu numai dulceaţa cuvintelor lui Hristos, scrise înăuntru, să atragă pe fiul lor cu osîrdie la citire, dar şi podoaba cărţii din afară. Şi aşa pregătindu-i Evanghelia, i-au dat-o, iar el luînd-o, cu dragoste o citea cu luare-aminte şi se îndulcea cu inima de cuvintele lui Hristos şi din zi în zi se aprindea de mai mare dragoste de Dumnezeu, aşteptînd cu osîrdie pe monahul acela de la Ierusalim, căruia îi descoperise taina inimii sale.

Trecînd multe zile, a venit monahul cel aşteptat şi văzîndu-l Ioan, s-a bucurat foarte. Şi i-a zis monahul: „Iată, fiule, m-am întors pe la tine, precum am făgăduit, ca să te iau la mînăstire, de vei voi”. Fericitul Ioan a răspuns: „Mulţumesc lui Dumnezeu că te-ai întors sănătos şi m-a învrednicit a te vedea iarăşi pe sfinţia ta; deci, iată eu sînt gata de drum, dar ce să facem dacă nu vor voi părinţii mei să mă lase, pentru că ştiu pe maică-mea jalnică şi cînd va auzi că voiesc să mă duc de la dînşii, va umplea pămîntul cu lacrimi şi mă va opri cu sila şi astfel îmi va curma dorinţa mea.

Deci, mă rog ţie, părinte, să ieşim de aici în taină, ca să nu ştie nimeni din cunoscuţii mei despre plecarea mea şi să nu-mi priceapă drumul”. Monahul a zis: „Să facem aşa cum voieşti, fiule, ca să împlinească Dumnezeu dorinţa inimii tale”. Şi aşa s-au dus spre malul mării, la limanul corăbiilor şi, găsind o corabie, au rugat pe cîrmacii ei să-i ducă la locaşul Neadormiţilor; iar cîrmaciul cerea de la dînşii aur mult pentru chirie, căci zicea: „Eu aştept pînă ce-mi va umple cineva corabia cu multă marfă, ca de acolo să-mi iau obişnuita chirie”. Ioan l-a întrebat: „Cîtă chirie iei pentru corabia ta încărcată?” Cîrmaciul răspunse: „O sută de galbeni iau!” Ioan i-a zis: „Frate, să aştepţi trei zile şi eu voi închiria corabia ta”.

Apoi, sfătuindu-se cu dînsul, s-a dus. Iar Ioan a zis către monah deosebit: „Chiria corăbiei este mare, iar mie a mă duce de la părinţi şi a nu fi ştiut de dînşii, îmi este mult mai bine; deci, voi merge la părinţi şi voi ruga să-mi dea aur, ca pentru o trebuinţă oarecare”. Monahul i-a răspuns: „Mergi, fiule, şi Domnul să-ţi îndrepteze capul tău cel bun după voia Sa”.

Deci, mergînd Ioan în casa sa, a zis către mama sa: „Doamnă, maica mea, un dar voiesc să cer acum de la voi, dar nu îndrăznesc”. Maică-sa i-a răspuns: „Cere, fiul meu, tot ce doreşti”. Ioan a zis: „Toţi vîrstnicii mei care învaţă cu mine nu odată sau de două ori, ci de multe ori m-au chemat cu dînşii la masă, iar eu niciodată nu i-am chemat la mine şi nu le-am răsplătit cinste pentru cinste; de aceea, mă ruşinez foarte mult şi nu mai pot de acum nici la şcoală să mă duc; deci mă rog vouă să-mi daţi atîţia bani cît să ajungă pentru facerea ospăţului prietenilor mei”. Maică-sa i-a răspuns: „Aşteaptă, fiule, pînă dimineaţă şi voi spune tatălui tău ca să-ţi dea cele de trebuinţă”.

Deci a spus bărbatului său toate cuvintele lui Ioan, iar el iubind foarte mult pe fiul său, i-a dat 100 de galbeni. Aceasta s-a făcut cu rînduiala lui Dumnezeu, ca scopul cel bun al sfîntului copil să fie întru săvîrşire. Drept aceea, tatăl dînd aurul fiului, a pus lîngă dînsul o slugă credincioasă, poruncindu-i, ca dinadinsul să ia aminte, ca să nu risipească ca un copil pe lucruri netrebuincioase aurul ce i s-a dat. Ioan luînd cei 100 de galbeni şi pe slugă, s-a bucurat şi s-a dus cu dînsul la ţărm, zicînd: „Să căutăm peşte bun să cumpărăm”. Şi apropiindu-se de corabie, a trimis pe slugă la şcoală, zicînd : „Du-te să vezi, dacă s-au adunat copiii şi să te întorci iarăşi la mine.

Ducîndu-se sluga, Ioan a intrat în corabie cu monahul şi dînd chiria, a pornit de la ţărm. Ioan a luat cu el şi Evanghelia pe care i-o făcuseră părinţii, şi citind-o, se mîngîia. Întorcîndu-se sluga de la şcoală, căuta pe Ioan la mal şi nu l-a găsit; apoi, socotind că era acasă, s-a dus la părinţii săi, care întrebau de Ioan şi îndată au început a-l căuta pretutindeni multe zile, nu numai în Constantinopol, dar şi în locurile de prin jur, însă nu l-au găsit nicăieri; deci, s-a făcut plîngere şi tînguire mare în casa lui Eutropiu, pentru Ioan, iubitul lor fiu.

Mergînd Ioan pe mare, Dumnezeu i-a sporit calea, pentru că a scos vînturi din vistieriile Sale şi le-a poruncit să sufle spre ajutorul corăbiei, apoi degrabă a sosit la sfîntul locaş al Neadormiţilor; în care intrînd, a spus monahul acela egumenului şi fraţilor toate cele despre tînărul Ioan, strălucirea şi bunul neam al părinţilor lui, dragostea lor către dînsul, boieria cea mare şi nunta ce se aştepta, spunînd apoi cu cîtă credinţă şi osîrdie caută să se îmbrace în chipul monahicesc şi să slujească Domnului.

Egumenul văzînd pe băiat foarte tînăr, i-a zis lui: „Fiule, nu vei putea suferi ostenelile şi postirile monahiceşti, căci eşti încă tînăr, şi la noi este obiceiul, ca să nu călugărim îndată pe cel ce vine, ci mai întîi să-l ispitim multă vreme, de cumva nu se află leneş şi răzvrătit; deci, de vei voi ca să fii monah la noi, se cade ţie ca mai întîi fără chipul monahicesc să fii aici destulă vreme, să priveşti la viaţa noastră şi să te ispiteşti pe tine însuţi de vei putea un jug ca acesta să-l porţi sau nu. Iar fericitul Ioan a căzut la picioarele egumenului cu multe lacrimi, zicîndu-i: „Rogu-mă ţie părinte, ca astăzi să mă călugăreşti pe mine, să nu cauţi la tinereţele mele, ci la osîrdnica mea dorire; căci cu toată inima doresc să mă îmbrac în chipul cel îngeresc al vostru. Deci, nu trece rugăciunea mea, ci pentru Preasfînta cea de o fiinţă şi de viaţă făcătoarea Treime, primeşte-mă şi mă numără în ceata monahilor”. Egumenul văzînd o dorire ca aceasta a lui şi lacrimile, şi înainte văzînd darul Sfîntului Duh ce avea într-însul, îndată l-a primit şi l-a tuns, poruncindu-i a petrece în mînăstireştile ascultări şi a se povăţui de iscusiţi bătrîni.

Cîştigîndu-şi dorirea, toate cele poruncite lui cu sîrguinţă şi cu smerenie le făcea, şi îndreptîndu-se întru nevoinţele monahiceşti din zi în zi şi din putere în putere sporea; apoi, în scurtă vreme atît de mult a sporit în faptele bune, încît a întrecut şi pe ceilalţi monahi, călugăriţi mai dinainte, şi tuturor s-a făcut chip de neîncetată rugăciune către Dumnezeu, de ascultare fără cîrtire, de postirea cu răbdare şi fără măsură; pentru că adeseori se ţinea numai cu împărtăşirea preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor lui Hristos Taine, iar altceva nimic mai mult nu gusta în multe zile, încît şi egumenul se minuna şi zicea către dînsul: „Fiule, fiind tînăr, pentru ce ţi-ai luat asupră-ţi osteneli ca acestea? Fereşte-te ca nu slăbind cu trupul din postul cel fără de măsură şi vătămîndu-ţi sănătatea ta, nelesnicios să te faci spre nevoinţele viitoare şi spre slujba măririi lui Hristos”. Iar el, cu obişnuita smerenie închinîndu-se, răspundea: „Iartă-mă, sfinte părinte, pe mine netrebnicul rob şi te roagă pentru mine leneşul, ca să-mi dea Domnul să încep nevoinţa şi să-mi întărească neputinţa mea”.

Astfel nevoindu-se fericitul Ioan şase ani, în locaşul acela, s-a sculat asupra lui vrăjmaşul diavol, urîtorul binelui, vrînd să-l slăbească întru nevoinţe, să întindă curse picioarelor lui, şi să-l împiedice dintr-o alergare bună ca aceea, în calea poruncilor Domnului; drept aceea, i s-a făcut dor de părinţii săi, încît de jale i se cuprinse inima, aducîndu-şi aminte de dragostea cea mare a tatălui şi a maicii, pe care o aveau către dînsul, şi-i zicea gîndul: „Ce fac acum părinţii tăi fără tine? Cît de mult necaz, întristare şi plîngere au pentru tine, căci te-ai dus neştiut de ei? Tatăl plînge, maica se tînguieşte, fraţii se întristează, rudeniile şi vecinii doresc de tine şi toată casa tatălui tău este în mîhnire pentru tine”.

Încă îi aducea aminte vicleanul de bogăţia şi slava părinţilor, de cinstea fraţilor lui şi de diferite feluri de deşertăciuni lumeşti îi aducea lui aminte; ziua şi noaptea neîncetat îl tulbura cu gînduri ca acestea, încît acum slăbise cu trupul şi abia era viu; pe de o parte, pentru înfrînarea cea mare şi nevoinţele monahiceşti, iar pe de alta, pentru tulburarea gîndurilor, se uscase ca un vas de lut virtutea lui şi trupul lui era ca o trestie de vînt clătinîndu-se.

Egumenul, văzîndu-l slăbind, i-a zis: „Au nu ţi-am spus eu ţie, fiule, că Dumnezeu nu cere de la robii Săi osteneală fără măsură, ci voieşte ca fiecare după puterea sa să-i slujească Lui întru slava numelui Său celui sfînt? Iar tu, fiule, nu m-ai ascultat şi iată acum ai slăbit postind fără măsură şi ridicînd sarcină mai mare decît puterea ta”. Răspuns-a Ioan: „Nu postul m-a uscat părinte, nici nevoinţa m-a slăbit pe mine, ci gîndurile cele aduse de la vicleanul, prin care mă tulbură de multă vreme ziua şi noaptea”.

Apoi a mărturisit egumenului toate gîndurile sale despre părinţi şi despre casă. Iar egumenul a zis lui: „Au nu ţi-am spus, fiule, de la început, că nevoinţele monahiceşti sînt mari, ostenelile multe şi ispitele vrăjmaşului nespuse?” Acestea zicîndu-le egumenul, a lăcrimat şi a plîns destul pentru Ioan. Iar Dumnezeu Cel ce toate le rînduieşte spre folos prin oarecare tăinuită încredinţare, a pus gînd în inima egumenului ca să nu oprească pe Ioan a merge la părinţi, pentru că avea să facă minunate întru dînsul voile Sale; deci, egumenul a binecuvîntat pe Ioan ca să meargă unde va voi şi l-a învăţat să se ferească cu dinadinsul de cursele vrăjmaşului, ca să fie calea lui fără prihană. Iar Ioan a zis: „Deşi la părinţii mei mă voi duce, însă şi acolo cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile voastre voi sfărîma capul vrăjmaşului meu şi neputincios îl voi arăta pe el”.

Deci, a mers în chilia sa, ca să se pregătească de drum; şi nu alta era pregătirea lui fără numai rugăciunile, lacrimile, suspinurile, plecările genunchilor, ca să nu-l dea Domnul spre bucuria vrăjmaşului, ci singur să-i îndrepte calea după voia Sa cea bună şi desăvîrşită, precum ştie şi precum voieşte.

A doua zi, venind la egumen, îl ruga pe el căzîndu-i la picioare, ca să nu se mînie asupră-i pentru ieşirea lui din mînăstire, ci să-i dea împreună cu binecuvîntarea cea părintească şi sfintele sale rugăciuni în călătorie. Atunci egumenul a adunat pe toţi fraţii la sine şi le-a spus că Ioan voieşte să se ducă de la dînşii; deci le-a poruncit să se roage pentru dînsul. Iar Ioan a zis către fraţi: „Ştiu că diavolul voieşte să mă scoată din locul acesta sfînt, pentru vederea părinţilor mei, însă nădăjduiesc spre Dumnezeu şi spre sfintele voastre rugăciuni, că şi pe părinţi voi vedea şi peste diavolul voi trece cu picioarele mele, iar înşelăciunea lui o voi călca”.

Mergînd toţi în biserică, au făcut rugăciune cu lacrimi pentru Ioan. Egumenul binecuvîntîndu-l, a zis: „Mergi, fiule, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh şi ai cu tine pe Domnul nostru Iisus Hristos, împreună călătorind şi îndreptîndu-ţi calea după a Sa voie”. La fel şi toţi părinţii ridicîndu-şi mîinile lor, l-au binecuvîntat şi pe toţi sărutîndu-i, le-a zis: „Mîntuiţi-vă, părinţilor şi fraţilor, mîntuieşte-te şi tu însoţire binecuvîntată, mîntuiţi-vă bunilor nevoitori, cei ce cu dragoste m-aţi primit întru însoţirea voastră, de care acum mă lipsesc, nevrednic fiind să vieţuiesc cu nişte oameni ca aceştia plăcuţi ai lui Dumnezeu”. Deci, acestea zicîndu-le, a ieşit din mînăstire şi a mers în calea sa.

Ducîndu-se depărtare de o stadie, s-a uitat înapoi şi văzînd mînăstirea, a plîns cu amar. Apoi, căzînd în genunchi, se ruga lui Dumnezeu, tînguindu-se şi udînd pămîntul cu lacrimile. Şi după rugăciunea cea multă sculîndu-se, iarăşi s-a dus, încredinţîndu-se pe sine lui Dumnezeu, spre a Lui purtare de grijă şi apărare. Iar în cale i s-a întîmplat a vedea un om sărac, îmbrăcat în zdrenţe, către care Sfîntul Ioan a zis: „Te văd frate, că ai haină veche şi foarte ruptă; deci mă rog ţie ca să mi-o dai mie, iar tu să iei pe a mea, căci este mai bună”. Săracul s-a bucurat de aceasta şi îndată dezbrăcîndu-şi haina cea ruptă, a dat-o lui Ioan, iar Ioan i-a dat în locul ei haina sa cea bună.

Apropiindu-se fericitul Ioan de Constantinopol, a văzut casa părinţilor săi şi s-a aruncat cu faţa la pămînt, rugîndu-se şi zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă lăsa pe mine”. Atunci era seară şi a aşteptat fericitul Ioan la acel loc, pînă ce s-a făcut noapte. La miezul nopţii, venind înaintea porţii părinţilor săi, iarăşi s-a aruncat la pămînt, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, iată casa părinţilor mei, pe care am dorit s-o văd, dar să nu pierd pentru dînsa din darul Tău, mă rog Ţie, Stăpîne: trimite-mi de sus ajutor şi putere, ca să biruiesc pe diavolul şi să nu mă laşi biruit şi ispitit de el, ci să faci ca în acest loc să-mi sfîrşesc bine viaţa mea”. Astfel rugîndu-se, a petrecut pînă la ziuă.

Apoi, făcîndu-se ziuă, s-au deschis porţile şi a ieşit vătaful casei, care era mai mare peste ceilalţi slujitori, şi văzînd pe sărac îmbrăcat în zdrenţe, i-a zis lui: „Cine eşti tu şi de unde vii? Pentru ce ai îndrăznit a veni aici? Să te duci de aici degrabă, că iată stăpînii mei vor să iasă”. Fericitul Ioan a zis către dînsul cu smerenie: „Iată, precum mă vezi, sînt om sărac, neavînd unde să-mi plec capul; deci mă rog ţie, stăpînul meu, milostiv să-mi fii şi să nu mă goneşti de aici, ci să mă laşi în gunoiul acesta, pentru că eu nu voi face nici un rău nimănui; iar tu vei cîştiga de la Dumnezeu milă, de mă vei milui şi nu mă vei împiedica să rămîn aici”. Atunci, sluga milostivindu-se spre dînsul, l-a lăsat acolo. După puţină vreme, au ieşit părinţii lui din casă, mergînd la palatul împărătesc; văzîndu-i pe ei fericitul, cu totul s-a umplut de lacrimi şi a zis în sine: „Iată, cu voia lui Dumnezeu văd pe părinţii mei, dar nu te vei bucura diavole, pentru că, cu darul Domnului meu, întru nimic socotesc săgeţile tale cele înfocate asupra mea”.

Apoi, suspinînd, iarăşi a zis către Dumnezeu: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă lăsa pînă în sfîrşit”. Şi a petrecut acolo într-un unghi ce era lîngă porţi, zăcînd în gunoi, ca Lazăr şi ca Iov. Iar tatăl său, văzînd pe nevoiaşul sărac zăcînd lîngă porţi, a început a-i trimite din masa sa bucate, zicînd: „Mare este răbdarea săracului acesta, că rabdă gerul şi zăduful, frigul şi ploaia, fără acoperămînt; cu adevărat a unuia ca acesta este Împărăţia cerului. Şi puternic este Dumnezeu ca şi pe noi să ne mîntuiască prin el; deci, pentru aceea l-a trimis la noi, ca, făcîndu-i milă, singuri să ne învrednicim a fi miluiţi de Dumnezeu; şi cine ştie de nu într-o sărăcie ca aceasta petrece iubitul nostru fiu Ioan, despre care nu ştim unde se află? Deci, să facem săracului acestuia aceea ce am voi ca să facă cineva fiului nostru”.

Într-una din zile a ieşit maica lui afară din curte şi, văzînd pe Ioan săracul în zdrenţe întinate tăvălindu-se prin gunoi, s-a scîrbit de el foarte mult şi a zis către slugi: „Luaţi pe omul acesta urît, pentru că nu pot umbla, cît îl voi vedea pe aici”. Şi îndată, luîndu-l slugile, l-au dus într-alt loc, iar fericitul privea de departe spre poarta tatălui său. Odată, văzînd pe vătaful casei ieşind pe poartă, l-a chemat la sine şi i-a zis: „Rogu-mă ţie, stăpînul meu, precum din început ai făcut milă cu mine, aşa şi acum milostiveşte-te spre mine şi fă-mi o colibă mică, ca să nu mă vadă stăpîna voastră şi apoi să am şi puţin acoperămînt”.

Vătaful, ascultîndu-i rugămintea, i-a făcut degrab o colibă, nu mare, întru care petrecea sfîntul, rugîndu-se neîncetat. Şi în toate zilele tatăl lui îi trimitea hrană, pe care el cu mulţumire primind-o, o împărţea la alţi săraci, care veneau la dînsul, iar el în foame şi sete petrecea întotdeauna şi şi-a uscat trupul său de înfrînarea cea mare şi de atîta post, încît era cu putinţă a-i număra alcătuirea oaselor. Într-o răbdare ca aceasta a petrecut Cuviosul Ioan trei ani, nespunînd părinţilor săi cum că el este fiul lor.

După trei ani, prea bunul şi iubitorul de oameni, Domnul nostru Iisus Hristos, căutînd spre smerenia şi răbdarea robului Său şi vrînd să pună sfîrşit durerilor şi ostenelilor lui, i S-a arătat în vedenie, zicîndu-i: „Bucură-te, Ioane, cel ce te-ai asemănat iubitului Meu ucenic, Ioan feciorelnicul, că ai lăsat toate şi întru feciorie curată Mi-ai urmat Mie; iată acum s-a sfîrşit alergarea şi durerile tale cele multe, că după trei zile vei veni la Mine şi întru odihna cuvioşilor te vei sălăşlui”. Deşteptîndu-se Ioan din vedenie, a început cu plîngere a se ruga Domnului, zicînd: „Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne Dumnezeul meu, că pe mine nevrednicul vrei să mă învredniceşti odihnei drepţilor; dar mă rog Ţie Stăpîne, să-ţi aduci aminte şi de părinţii mei şi să-i miluieşti după mare mila Ta, iar păcatele lor să le cureţi, că Tu însuţi eşti bun şi milostiv”.

Astfel rugîndu-se, a chemat pe slujitorul cel mai înainte pomenit, pe vătaful casei părinţilor săi şi i-a zis: „Dintru început pînă într-acest ceas mi-ai fost milostiv; deci, rogu-mă ţie, stăpînul meu, ca să fii milostiv pînă în sfîrşit, căci un lucru poftesc de la tine, să mergi şi să spui stăpînei voastre astfel: „Săracul acela, pe care ai poruncit să-l gonim de la poartă, se roagă ţie prin mine, zicînd: „Să nu mă defăimezi pe mine, săracul, ci aducîndu-ţi aminte de Stăpînul Hristos, să binevoieşti a veni la mine, căci eu am ceva de trebuinţă să-ţi spun”.

Deci, mergînd sluga, a spus stăpînei sale cuvintele săracului. Iar ea a zis: „Au doară şi săracul are să vorbească cu mine? Eu nici a căuta spre dînsul nu pot, iar el voieşte să vorbească cu mine?”. Şi a spus bărbatului său despre aceasta, iar bărbatul i-a zis: „Mergi, femeie, să nu te scîrbeşti de săraci, pentru că pe aceştia i-a ales Dumnezeu”. Iar ea nu l-a ascultat şi nu voia să meargă. Deci, Cuviosul Ioan iarăşi a trimis, zicînd: „După trei zile eu mor, iar dacă tu nu voieşti să mă vezi şi să vorbeşti cu mine, multă jale vei avea”. Ea nici aşa nu voia să-l asculte pe sărac, însă se lupta cu gîndul, zicînd întru sine: „Ce voieşte săracul acela să-mi spună?”. După aceasta, abia s-a hotărît a merge la dînsul, auzind că i se apropiase moartea, vrînd să afle ceva nou de la el.

Deci, a ieşit din casă şi a poruncit slugilor să-l aducă înaintea sa, pentru că Cuviosul Ioan nu putea să meargă cu picioarele, căci era foarte bolnav; de aceea a fost adus înaintea maicii sale şi şi-a acoperit faţa ca să nu fie cunoscut de dînsa; apoi a început a grăi către dînsa astfel: „S-a sfîrşit slujirea ce-mi faceţi mie, Doamnă, şi s-a pregătit vouă răsplătire pentru milostenie, precum a zis Domnul în Evanghelie: De vreme ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai mei, Mie aţi făcut. Iar eu ca un sărac, neavînd nimic, voi să-ţi las o binecuvîntare, dar mai întîi te rog să-mi juri că vei face ceea ce îţi voi zice şi aşa vei lua binecuvîntarea”. Iar ea cu jurămînt a făgăduit că va face ceea ce va zice.

Atunci Cuviosul Ioan a zis: „Rogu-mă, ţie doamnă, ca după moartea mea să porunceşti să mă îngroape în acel loc unde este coliba mea, şi să nu mă acopere cu alte haine decît cu aceste zdrenţe în care sînt acum, pentru că sînt nevrednic de un loc mai cinstit şi de o îmbrăcăminte mai bună”.

Zicînd acestea, a scos din sîn Evanghelia şi i-a dat-o ei, zicînd: „Aceasta să-ţi fie ca mîngîiere în această viaţă, iar în veacul viitor să-ţi fie bună călătorie, cum şi bărbatului tău şi stăpînului meu”. Ea, luînd Evanghelia, o întorcea într-o parte şi într-alta, zicînd: „Aceasta este asemenea cu acea Evanghelie pe care bărbatul meu a ferecat-o cu aur pentru fiul nostru”. Deci, alergînd, a arătat-o bărbatului său, iar el cunoscînd-o, a zis: „Cu adevărat aceasta este pe care am dat-o iubitului nostru fiu. Să-l întrebi de unde o are şi dacă nu ştie de fiul nostru Ioan”.

Ducîndu-se amîndoi la dînsul, îl întrebară, zicînd: „Te jurăm cu Sfînta şi de viaţă făcătoare Treime, să ne spui de unde ai luat Evanghelia aceasta şi unde este fiul nostru Ioan?”. Iar de trei ori fericitul, cunoscînd că era în ceasul de pe urmă al ducerii sale din acestea de aici, apoi şi pentru acele jurăminte, a judecat că este cu dreptate să mărturisească taina cea ascunsă; şi suspinînd din adîncul inimii sale, a zis, lăcrimînd: „Eu sînt Ioan cel căutat de voi şi aceasta este Evanghelia aceea pe care mi-aţi dat-o, cînd voiam să mă duc de la voi; eu am fost pricinuitorul mîhnirii voastre, însă Evanghelia dată de voi m-a învăţat să iubesc mai mult pe Hristos, decît pe voi, părinţii mei, şi să iau asupră-mi jugul Lui cel bun”.

Auzind acestea, părinţii lui au privit cu dinadinsul trăsăturile feţei lui şi cunoscînd după semn, după glas şi după altele asemenea, că el era cu adevărat, au rămas fără de glas mult timp, ca şi cum ar fi fost muţi; după ce şi-au venit în simţiri, nu ştiau ce să facă mai întîi; să se veselească că l-au aflat, ori să se tînguiască de moartea lui.

Deci, cuprinzîndu-l şi îmbrăţişîndu-l, se căinau şi se tînguiau cumplit, zicînd: „O! mult dorite şi mult chinuite fiule! O! durere a inimii noastre! O! rană a născătorilor tăi! O! acule care ai pătruns astăzi în sufletele noastre! O! cît ai rănit inimile noastre, acum cînd te-am aflat, mai mult decît înainte, cînd ai fugit de la noi! Că atunci nădejdea întoarcerii tale ne da oarecare aşteptare, ce îndulcea amărăciunea întristării, iar acum ai luat de la noi şi această mîngîiere a nădejdii şi ai întors întru mîhnire acea puţină mîngîiere a noastră! Mai bine ar fi fost dacă te-ai fi săvîrşit în tăcere şi nu te-ai fi arătat că eşti viu; atunci n-ai fi făcut rana mai mare, nici patima mai usturătoare. O! aflare mai nenorocită decît pierzarea! O! faţă dorită, care ai mîhnit atît pe cei ce te-au dorit! Se cădea să te arăţi cînd ai venit, că aveam vreme să ne bucurăm şi să ne înveselim de întoarcerea ta, sau măcar să te fi săvîrşit aşa pe ascuns, să nu fii cunoscut; acum nu ştim ce să facem: aflarea ta să o prăznuim, ori de moartea ta să ne tînguim. O, nenorociţii de noi, cei mai ticăloşi decît toţi ticăloşii, noi îl aveam în mîinile noastre şi goneam pe acela pe care îl căutam prin toată lumea cu atîta sîrguinţă! O! înconjurare a stelelor! O! soare a tot văzătorule! Ce fel de lucru vezi astăzi? Cîte suspinuri, cîte bocete şi izvoare de lacrimi trebuiesc la o durere ca aceasta nemăsurată; ce piatră, ce fier, care altă fire va fi mai tare a suferi un rău ca acesta neasemuit?”

Acestea şi altele asemenea acestora ziceau părinţii lui Ioan, vreme de patru ceasuri, şi mai ales mamă-sa cea mîhnită şi îndurerată, care îşi aducea aminte de urîciunea şi defăimarea ce i-a făcut-o prin necunoştinţa lui – după cum s-a zis mai sus -, atunci se tînguia cu jale şi cu mîngîiere, smulgîndu-şi părul capului şi bătîndu-şi pieptul şi faţa. Iar cuviosul slăbind cîte puţin, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, fiind pe braţele lor bunul biruitor.

Atunci toată cetatea s-a umplut de mirare şi toţi îl plîngeau şi se înspăimîntau de atîta răbdare neîntrecută şi neurmată a pustnicului. Iar maică-sa, biruindu-se de dragoste, a uitat porunca cuviosului şi jurămîntul cu care se jurase lui, şi dezbrăcîndu-l de haina cea ruptă şi veche, l-a îmbrăcat în haine strălucite şi scumpe. Dar, o! minune şi dor fierbinte către Hristos, că chiar şi semnele pătimirilor şi luptelor le poftea sihastrul şi le avea mai iubite decît cele scumpe de la maică-sa; deci, îndată s-au cuprins mădularele ei de slăbănogire şi a rămas cu totul nemişcată. O! vedere străină şi prea înfricoşată. Tatăl cuviosului văzînd-o slăbănogită şi cu totul nemişcată, i-a adus aminte porunca copilului şi cum a luat de pe dînsul hainele cele strălucite şi l-a îmbrăcat iarăşi cu cele rupte, îndată s-a tămăduit maică-sa.

Astfel s-a arătat copilul înţelepţitor al părinţilor săi, arătînd Dumnezeu că nu numai copiii sînt datori a păzi poruncile părinţilor lor, dar şi ei pe ale copiilor lor, cînd cererile lor vor fi după Dumnezeu. Deci, s-a îngropat viteazul nevoitor chiar în coliba lui, după cum a poruncit, cunoscînd ei, că pe cele aşa smerite le primeşte strălucirea corturilor de sus.

Apoi au zidit şi o sfîntă biserică în locul colibei, pe mormîntul cuviosului, şi au înzestrat-o cu jumătate din averea lor, iar cealaltă au împărţit-o săracilor, ca să fie şi pomul asemenea rodului. Vieţuind ei bine şi cu viaţă îmbunătăţită, s-au dus în împărăţia cerului; şi acum se veselesc veşnic cu prea- cuviosul lor fiu şi cu toţi sfinţii. Apoi au fost şi ei îngropaţi în biserica cea zidită de dînşii pe mormîntul fiului lor.

Aşa a fost viaţa Sfîntului şi Cuviosului Ioan Colibaşul; astfel au fost nevoinţele şi răbdarea lui, care pentru Hristos le-a suferit; aceasta a fost lupta lui cu diavolul, pe care biruindu-l, a luat acum cununa biruinţei în cer, în Biserica celor ce prăznuiesc, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava, în veci. Amin.

Sfîntul mucenic Pansofie

Adaugat la ianuarie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 28, 2026

Acesta era din Alexandria şi avea ca tată pe Nil proconsulul, care era un mare dregător. Fiind isteţ din fire şi bogat, şi văzînd în casa părintească apucături bune, a sporit pînă la culmea învăţăturii atît a celei elineşti, cît şi a celei creştineşti. Iar după moartea tatălui său, împărţindu-şi bogăţia la cei săraci, s-a dus în pustiu, căutînd pe Domnul. Douăzeci şi şapte de ani a locuit în singurătate, înălţîndu-şi mintea de la cele de jos la cele de sus şi vorbind cu Dumnezeu. Pentru că nu se poate ascunde lumina sub obroc, a fost pîrît lui Augustalie, ighemonul Alexandriei, căruia i se încredinţase, de către Deciu, prigoana împotriva creştinilor. Deci, stînd înaintea lui, i-a înfruntat înşelăciunea credinţei şi i-a ruşinat trufia. Pentru aceasta a fost bătut cumplit, şi aşa a dobîndit cununa muceniciei.

Tot în această zi, pomenirea Cuvioşilor Părinţi Prohor şi Gavriil.

Cinstirea lanţului Sfîntului Apostol Petru

Adaugat la ianuarie 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 29, 2026

Cînd Sfîntul Apostol Petru a fost dus în temniţă de împăratul Irod şi era legat cu două lanţuri de fier, dormind el noaptea între doi ostaşi, a venit îngerul Domnului şi lovindu-l în coastă, l-a deşteptat şi l-a scos afară, căzînd de pe dînsul lanţurile cele de fier; despre aceasta se scrie în Faptele Apostolilor: Şi s-a auzit acea prea slăvită izbăvire din legături şi din temniţă a lui Petru, prin toată cetatea Ierusalimului. Atunci nişte credincioşi, în taină luînd lanţurile acelea, le-au păstrat la ei, avîndu-le înaintea ochilor, ca pe însuşi Sfîntul Apostol Petru; care nezăbovind după acea ieşire din temniţă, s-a dus în alte ţări, propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu, şi nu s-a arătat în Ierusalim.

Deci, lanţurile acelea au luat putere tămăduitoare de la trupul apostolului. şi precum erau maramele şi basmalele lui Pavel, aşa şi lanţurile lui Petru, care au ros trupul lui, tămăduiau neputinţele şi goneau duhurile cele viclene. Drept aceea, se cinsteau cu cucernicie de cei credincioşi acele cinstite lanţuri, cărora li se închinau şi cu dinadinsul le păstrau, din neam, ca moştenire; pentru că părinţii le lăsau copiilor lor, iar copiii venind în locul tatălui, le încredinţau moştenitorilor lor. Şi astfel unul după altul primindu-le şi unul altuia spunînd de cine s-au atins lanţurile acelea şi de care trup s-au sfinţit.

Cu o moştenire ca aceasta au ajuns lanţurile în mîinile lui Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului (422-458); şi pe cînd dreptcredincioasa împărăteasă Evdochia, soţia împăratului Teodosie cel Mic (408-450), se afla în Ierusalim, a zidit multe biserici; Sfintele Locuri cu cheltuială împărătească le-a împodobit, şi iarăşi s-a întors la Constantinopol; atunci patriarhul Iuvenalie, văzîndu-i dreapta credinţă şi iubirea ei de Dumnezeu, i-a dăruit multe din duhovniceştile vistierii; iar între alte lucruri sfinte, i-a dat şi aceste cinstite şi de minuni făcătoare lanţuri ale Sfîntului Apostol Petru, pe care, luîndu-le împărăteasa, le-a adus în Constantinopol; deci, un sfînt lanţ l-a dus înăuntrul bisericii celei mari a Sfîntului Apostol Petru, unde săvîrşea soborul lui, iar altul l-a trimis la Roma, fiicei sale Eudoxia, care era măritată după împăratul Romei, Valentinian al treilea (424-455), şi aceea fiind următoare maicii sale în credinţa cea dreaptă, cu dragoste a primit acel nepreţuit dar şi zidind o biserică în numle Sfîntului Apostol Petru, în muntele Escuilinului, a pus într-însa acel lanţ.

S-a aflat în Roma şi un alt lanţ al Sfîntului Petru, cu care l-a legat Nero tiranul, şi acela, împreună cu lanţul cel adus de la Constantinopol, a fost pus în biserică. Şi s-a aşezat praznicul închinării cinstitelor lanţuri în şaisprezece zile ale lunii ianuarie, întru cinstirea şi pomenirea Sfîntului Apostol Petru şi întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru. Amin.

Sfinţii Mucenici şi fraţi Pevsip, Elasip, Mesip, Neonila şi cei împreună cu dînşii

Adaugat la ianuarie 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 29, 2026

Sfîntul Policarp, episcopul Smirnei, ucenicul Sfîntului Apostol şi Evanghelist Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, cel plin de Duhul Sfînt, vrînd să înmulţească turma cea cuvîntătoare a lui Hristos, a trimis pe ucenicii săi în diferite ţări, ca să propovăduiască cu îndrăzneală cuvîntul lui Dumnezeu. Dar auzind cum că în Galia era mai multă prigonire asupra creştinilor – căci împărăteasca poruncă, ce se dăduse spre uciderea credincioşilor, se lăţise pretutindenea -, a trimis acolo doi preoţi ai lui Dumnezeu, pe Antioh, pe Benign şi pe diaconul Tirs, bărbaţi cu adevărat îmbunătăţiţi, de Dumnezeu iubitori, întru nevoinţe sîrguitori şi gata la osteneală pentru dragostea lui Hristos, uitînd primejdiile mării, iubind străinătatea cu osîrdie şi dorind muncile şi moartea.

Aceştia, luînd poruncă de la episcopul lor, s-au suit în corabie; iar Sfîntul episcop Policarp a vorbit către dînşii astfel: „Mergeţi, bărbaţi puternici întru tăria lui Hristos, tare oştindu-vă, cîştigaţi, prin sfînta mărturisire a preasfîntului nume al lui Hristos, pe mulţi ostaşi, cu care bucurîndu-vă pentru biruinţă, să puteţi cîştiga nume slăvit şi veşnică cinste; apoi, roadele ostenelilor voastre să se înmulţească cu îndestulare şi să dobîndiţi sălăşluirile în raiul drepţilor”. Sfîntul Policarp, cu acestea şi cu multe alte binecuvîntări a pregătit de cale pe trimişii săi; iar ei plutind cu bună sporire, prin dumnezeiasca povăţuire au sosit degrab la malurile Marsiliei, şi ieşind la uscat, călătoreau, avînd înainte călător pe îngerul lui Dumnezeu.

Intrînd în cetatea care se numea Edua, au aflat după rînduiala lui Dumnezeu un bărbat numit Faust, de neam bun, cu cinste, senator luminat, de care au fost primiţi cu frumoasă primire. Acela, înştiinţîndu-se de dînşii că sînt prezbiteri, i-a rugat cu osîrdie să facă creştini pe casnicii, rudeniile şi prietenii lui, luminîndu-i prin Sfîntul Botez, căci el, din pricina prigonirii de atunci, era creştin în taină. Apoi, a adus la dînşii pe fiul său tînăr, Simforian – care prin povăţuirea sfinţilor şi prin alegerea dumnezeiască mai pe urmă avea să fie mucenic al lui Hristos -, pe acela încredinţîndu-l în mîinile preoţilor, se ruga ca Sfîntul Benign să-l boteze, iar Sfîntul Antioh să-i fie naş copilului. Deci, au făcut dumnezeieştii slujitori toate, după dorinţa lui Faust.

Aducîndu-şi aminte de sora sa şi de nepoţii ei, Faust a zis către sfinţi: „Am o soră de o mamă cu mine, anume Neonila, care locuieşte în cetatea Lingoniei şi are trei nepoţi, născuţi din fiul ei, care au ieşit împreună în lumea aceasta, din pîntecele maici lor; apoi învăţînd bine ştiinţele libere şi înţelepciunea din afară şi urmînd obiceiurilor părinteşti, vieţuiesc în rătăcirea păgînească, slujind idolilor; dar sora mea doreşte să-i facă ostaşi ai lui Hristos şi să-i supună la sfînta Lui slujbă; deci, rogu-vă pe voi, o! preoţi ai lui Dumnezeu, să-i ajutaţi pe ei şi să luminaţi casa cea de neam bun, precum aţi început”. Auzind sfinţii acestea, au făcut sfat ca să se împartă la propovăduire; drept aceea Antioh şi cu Tirs s-au dus în satul Augustuduniei, unde pe mulţi aducîndu-i la credinţa lui Hristos, mai pe urmă s-au încoronat cu cunună mucenicească; iar pe Sfîntul Benign l-a trimis Faust în cetatea Lingoniei, la sora sa.

Neonila, sora lui Faust, a primit pe Sfîntul Benign cu toată cinstea, ca o mană pogorîtă din cer; dar în acea zi nepoţii ei erau duşi într-un sat, ce se chema Pasmasia, aducînd jertfe idolului ce se numea Nemesis şi, din acele jertfe păstrînd rămăşiţele, le-au adus la bătrîna lor; iar ea îngreţoşîndu-se de urîciunile idoleşti, le-a aruncat spre mîncare cîinilor; apoi a început, înaintea Sfîntului prezbiter Benign, a grăi cu dînşii aşa: „Iubiţii mei nepoţi, cunoaşteţi pe Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi viu, Căruia îngerii şi toată făptura Îi slujesc cu vrednică datorie, Care toată lumea a făcut-o cu cuvîntul, Care cu porunca a întins înălţimea cerului, a lărgit lăţimea pămîntului, a adunat adîncurile mării şi cu nisip le-a îngrădit; Care a înfrumuseţat cerul cu stelele şi a pus doi luminători mai aleşi, cărora le-a poruncit ca toate cele zidite de El să le lumineze cu razele lor; Care a dat apele spre viaţa peştilor şi cu feluri de copaci şi iarbă a îmbrăcat pămîntul şi a făcut toată fiinţa după voinţa Sa.

Apoi a binevoit a zidi pe om după chipul şi asemănarea Sa; şi l-a îmbogăţit cu deosebită înţelepciune, cu darul ştiinţei şi al înţelegerii, ca să caute pe Domnul a toată făptura mai cu dinadinsul, iar nu prin neştiinţă să defaime pe Ziditor; ca să cunoască binele şi să-l deosebească de rău, ca pe idolii cei făcuţi cu mîinile din multe feluri de materii, fiind nesimţitori şi neînsufleţiţi, spre înşelarea oamenilor, închipuiţi prin diavolească scornire, nu numai cu nici un fel de cinste să-i cinstească, dar să-i lepede ca pe cei necuraţi şi să fugă de împărtăşirea lor; pentru că diavolul, prin meşteşugul cel viclean, a închipuit pe idoli în lumea aceasta şi a înşelat în Rai pe Adam, omul cel dintîi.

Deci, lăsaţi, o! preaiubiţi nepoţi pe idolii cei diavoleşti, iar pe Ziditorul a toate, Domnul nostru Iisus Hristos, să-L mărturisiţi fără nici o îndoială, că iată vedeţi înaintea voastră pe acest bărbat sfînt care a venit din ţări îndepărtate, trimis la voi din bunătatea lui Dumnezeu; deci luaţi aminte la cuvintele gurii lui, căci cele ce ies din gura lui sînt porunci dumnezeieşti; învăţaţi-vă de la dînsul învăţătura cea sfîntă, care va fi mîntuirii voastre mai folositoare decît toate”.

Cu aceste învăţături mîntuitoare fericita Neonila cu Sfîntul Benign, sfătuind pe nepoţii ei, întărea în inimile lor dumnezeiescul dar, care în taină se insuflase într-înşii; iar ei stăteau cu mirare, privind unul spre altul, socotind toate cele grăite de dînşii; apoi întorcîndu-se către bătrîna lor, i-au zis cu un glas: „Pentru ce ai ţinut acoperit prin tăcere pînă acum un lucru atît de mare şi de ales? De ce ai tăinuit calea adevărului şi lumina cea prealuminoasă de atîta vreme?”

Iar ea, ridicîndu-şi ochii spre cer şi înălţîndu-şi mîinile, mulţumea lui Dumnezeu că nepoţii ei încep a cunoaşte adevărul şi a zis către dînşii cu dragoste: „Fiul meu, adică tatăl vostru, care acum este cufundat în tartar, era atît de împietrit cu inima, întunecat în negura păgînătăţii şi străin de înţelepciune şi înţelegere, încît nu voia nici a crede în Hristos Dumnezeu, nici a pomeni cu gura numele Lui cel sfînt. Deci, ce putea să folosească unuia ca aceluia dumnezeiescul cuvînt, căruia răutatea necredinţei îi cuprinsese cu totul cele dinlăuntru ale inimii şi nu putea să vadă lumina dreptăţii, fiind orbit de rătăcirea idolească?

Din cauza lui am tăcut pînă acum, negrăindu-vă cele folositoare, că mă temeam ca nu cumva el, prin sfatul cel pierzător, să vă facă să rătăciţi în veci din cărarea cea dreaptă; iar cu învoirea lui Dumnezeu, murind acela, toate împiedicările s-au ridicat şi acum este vreme bine venită. Deschideţi-vă ochii inimii şi ai trupului, privind mai ales spre cer şi, umplîndu-vă de darul Domnului nostru Iisus Hristos, dezrădăcinaţi din sufletele voastre cinstirea de idoli cea vrăjmaşă mîntuirii voastre, ca să puteţi trece spre bucuria veşnică”.

După ce au grăit acestea şi multe altele, fericita Neonila şi sfîntul preot, tinerii şi-au adus aminte de vedeniile lor, pe care le văzuseră în noaptea trecută şi care erau înainte însemnare a încredinţării lor; deci spuneau unul altuia cele ce văzuseră. Cel dintîi, cu numele Pevsip, a zis: „Eu m-am văzut primit la sînul bunicii mele şi sugeam din piept lapte îndestulat, iar ea mă îndemna, zicîndu-mi: Pevsipe, bea mîntuitorul lapte, ca, întărindu-te cu acesta, să poţi sta asupra potrivnicilor şi să cîştigi slăvita biruinţă”. Iar Elasip a zis: „Eu am văzut pe cineva şezînd pe un scaun în cer, strălucind cu negrăită slavă, de a Cărui strălucire mi s-au întunecat ochii, apoi spaimă şi frică au căzut asupra mea; însă Cel cu faţa luminoasă, chemîndu-mă îmi zicea: „Nu te teme, căci te vei învrednici a lua cununa biruinţei”.

Al treilea frate, Mesip, spunîndu-şi vedenia sa, a zis: „Am văzut şi eu, nu ştiu pe care împărat mare, ţinînd sceptrul şi care pe noi, aceştia trei împreună, ne rînduia în a sa ostăşire încingîndu-ne cu brîu ostăşesc; apoi cu mare preţ răscumpărîndu-ne din legăturile robiei, ne scria cu litere de aur veşnică libertate şi zicea către mine: „Mesipe, pe voi aceşti trei fraţi am gîndit ca să vă pun în palatul Meu şi cu veşnice răsplătiri de asemenea să vă încununez; căci bunica voastră neîncetat, ziua şi noaptea, se roagă Mie pentru mîntuirea voastră, ca să fiţi povăţuiţi la calea cea dreaptă; şi izbăvindu-vă de întunericul cel diavolesc, să puteţi vedea lumina cea adevărată şi să treceţi din moarte la viaţă”.

O! cît de minunate sînt vedeniile acestor trei fraţi, care însemnau întoarcerea lor către Dumnezeu. Acestea văzîndu-le şi cu îndemnările Neonilei şi ale preotului povăţuindu-se, au zis la sfîrşit către fericita lor bunică: „Spune-ne ce să facem, ca astfel propovăduirea voastră, izgonind toată rătăcirea, să poată ajuta mîntuirii noastre?” Atunci s-a bucurat Sfînta Neonila cu dumnezeiescul preot şi, dînd mulţumire lui Dumnezeu, a zis către dînşii: „Toate poruncile lui Dumnezeu să le păziţi şi pe Hristos, împăratul împăraţilor, cu neîndoire să-l credeţi că este Dumnezeu; să vă depărtaţi de necurăţeniile idolilor şi singuri să vă daţi Ziditorului vostru Dumnezeu”.

Apoi Sfîntul Preot Benign, învăţîndu-i multe despre sfînta credinţă, i-a luminat cu Sfîntul Botez şi i-a întărit desăvîrşit întru mărturisirea lui Hristos, prin povăţuirea sa. Iar după aceea singur s-a dus în cetatea Lingoniei, unde adunînd multe roduri ale ostenelilor, nu după multă vreme, cu cununa muceniciei s-a încununat.

Iar aceşti trei sfinţi fraţi, împreună născuţi întru credinţa lui Hristos, fiind întăriţi, au trimis slugile lor ca să sfărîme pe idolul de mai sus al zeiţei Nemesis. Apoi au sfărîmat şi alţi doisprezece idoli, care erau în casa lor. Îndată a străbătut vestea prin toate hotarele Lingoniei, că nepoţii Neonilei, tinerii cei de prea bun neam, crezînd întru Hristos, au sfărîmat pe zei.

Deci, s-a pornit asupra lor poporul, s-au sculat stăpînirile, judecătorii şi slujitorii idoleşti s-au aprins cu mînie fără de măsură; şi adunîndu-se la dumnezeieştii tineri de pretutindeni, începătorii ziceau către dînşii: „Ce fel de nebunie a năvălit asupra voastră? Cine v-a sfătuit pe voi ca să lăsaţi cinstea zeilor noştri şi ai voştri, care din vremile vechi se vede că i-au cinstit? Aşa lepădaţi porunca împărătească? Căci pe Hristos în loc de Dumnezeu îl aveţi, pe Acela pe care iudeii la moarte osîndindu-L, pe cruce L-au pironit”.

Atunci fericiţii tineri, umplîndu-se de Duhul Sfînt, au răspuns către dînşii: „O! orbiţilor cu inima şi afundaţilor întru întunericul cel adînc, cei ce sînteţi acoperiţi cu negura cea veşnică şi cu marea greutate a păcatelor fără sfîrşit! Pentru ce singuri fiind înşelaţi de vrăjmaşul cel de demult şi pe noi ne siliţi ca să ne închinăm la pietre şi la alte materii făcute întru asemănarea omenească, care nici un fel de viaţă nu au, nici simţ şi în totul nu sînt nimic, însă de voi nebunilor se cinstesc? Domnul nostru Iisus Hristos, Acela este Dumnezeu viu şi adevărat, cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, o Dumnezeire în Treime, şi Treimea întru unirea slavei crezîndu-se, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, strălucire din strălucire ieşind, Cela ce totdeauna este, şi mai înainte totdeauna a fost, şi totdeauna fără de sfîrşit va fi, Acela a făcut toate cele ce sînt pe lume”.

Auzind unele ca acestea toţi păgînii, cu slujitorii idolilor şi mai marii lor, s-au amărît foarte mult şi sculîndu-se unul dintre dînşii, anume Cvadrat, plin de mînie, a lovit peste obraz pe Pevsip şi pe Elasip, pentru că numai aceia doi grăiau împotriva lor. Mesip văzînd pe fraţii săi pălmuiţi, a strigat, zicînd: „Pentru ce nu mă baţi şi pe mine ca pe fraţii mei? Pentru ce mă lipseşti de o facere de bine ca aceea? Întru dînşii ai arătat începătura patimilor celor dorite de noi, iar pe mine, ca pe un necredincios, ca şi cum cinstindu-mă cu necredincioşii tăi, m-ai lepădat de la sfînta pătimire. Cu tot sufletul sînt gata pentru mărturisirea lui Hristos şi deopotrivă lepădîndu-ne de păgînătatea voastră, credem întru Hristos şi aşteptăm să cîştigăm răsplătire întocmai”. Iar Cvadrat a răspuns: „Acum vă vom pedepsi pe voi pentru necinstirea zeilor noştri, cu felurite chinuri”. Iar Elasip a zis: „Cu cît mai multe munci ne veţi găti, cu atît mai mult ne veţi întări în dumnezeiescul dar.

Altul dintre începătorii păgîneşti, anume Palmat, a zis: „De nu le vom tăia limbile din rădăcină, nu vor înceta a grăi cele necinstite asupra noastră şi a zeilor noştri”. Iar Pevsip a răspuns: „Dacă cruzimea voastră ne va tăia limbile cele trupeşti, cu limbile noastre cele dinăuntru vom povesti măririle lui Dumnezeu, şi de la sfînta credinţă, cea întru Hristos, niciodată nu ne va despărţi cruzimea voastră”. Palmat şi al treilea cu dînsul, Hermogen, ziseră: „O! ticăloşilor, cu un suflet vă sîrguiţi spre pierzarea voastră”. Iar Pevsip a răspuns: „A muri pentru Hristos este plăcut, pentru că numai aşa vom trece spre viaţa veşnică mai degrabă, unde nu este întristare, ci neîncetată bucurie”.

Văzînd Palmat, Cvadrat şi Hermogen, judecătorii Lingoniei, credinţa cea neclintită întru Hristos a sfinţilor tineri, s-au sfătuit între ei cu ce fel de chinuri mai grele să-i chinuiască şi cu ce fel de moarte mai cumplită să-i piardă, ca să aibă frică şi ceilalţi.

Într-acel sfat îndeletnicindu-se, au chemat la dînşii pe cinstita Neonila, vrînd ca prin ea să-i întoarcă de la Hristos şi la închinarea de idoli iarăşi să-i apropie; deci au zis către dînsa: „Dacă voieşti să scapi de chinuri pe nepoţii tăi şi din pierzarea morţii să-i izbăveşti, mergi şi sfătuieşte-i pe ei, ca pe zeii pe care i-au sfărîmat, iarăşi să-i facă şi să li se închine lor”.

Acestea şi altele grăind judecătorii către Neonila, ea le-a răspuns: „Voi merge cu sîrguinţă şi-i voi sfătui cele cuviincioase izbăvirii lor”. Deci, mergînd la sfinţii săi nepoţi, cînd i-a văzut că sînt nemişcaţi în sfînta mărturisire, s-a umplut de multă bucurie, şi pe fiecare din ei cu dulceaţă îl săruta; apoi plîngînd de bucurie şi mulţumind lui Hristos Dumnezeu şi rugîndu-se pentru dînşii mult, a zis către ei:

„Nici unul întru seminţia voastră nu este mai de bun neam, nici unul mai bogat, nici unul mai bun, nici unul nu s-a aflat mai bine primit lui Dumnezeu; căci tot neamul vostru îl luminaţi prin mărturisirea lui Hristos, şi, deşi sînteţi tineri, pe toţi bătrînii din neamul vostru i-aţi întrecut cu înţelepciunea. Comoara cea nemăsurată şi care nu se poate preţui, voi aţi aflat-o făcîndu-vă ostaşi ai lui Hristos. Drept aceea fiţi statornici şi tari întru sfînta lege a lui Hristos; de îngrozire şi de chinuri să nu vă înfricoşaţi, ci îmbărbătaţi-vă şi fiţi înarmaţi cu credinţa lui Hristos! Împărăţiile cele văzute ale lumii acesteia, cum şi viaţa aceasta de aici nu sînt nimic, pentru că degrabă îşi vor lua sfîrşitul; iar împărăţia lui Dumnezeu cea nevăzută este veşnică, deci a o dori şi a o căuta pe aceea este cea mai desăvîrşită înţelepciune, pe care o veţi cîştiga cu ostenelile cele vremelnice, iar prin chinurile cele degrab trecătoare, la veşnica veselie vă veţi muta”. Acestea zicîndu-le şi văzîndu-i plini de darul Domnului, şi tari întru credinţă, i-a încredinţat lui Hristos, şi s-a dus.

După aceasta, judecătorii au întrebat pe sfinţi dacă voiesc să se închine zeilor. Deci, le porunceau lor cu mare glas să spună aceasta înaintea a tot poporul. Iar ei tuturor au adeverit pe faţă credinţa lor întru Unul şi adevăratul Dumnezeu şi pentru dragostea Lui s-au arătat gata de bătăi şi de moarte; iar de zeii păgîneşti se lepădau ca de nişte mincinoşi şi deşerţi.

Deci, i-au legat de mîini şi de picioare şi de un lemn i-au spînzurat şi i-au întins tare, ca pe coardele de la vioară, încît oasele şi alcătuirile lor s-au despărţit. Iar ei întărindu-se cu puterea lui Hristos, răbdau bărbăteşte şi îşi băteau joc de tiranii judecători, către care Sfîntul Mesip zicea: „Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a fost pironit cu piroane pe Cruce, spînzurat pe sfîntul lemn, pentru a noastră răscumpărare, de unde acum avem semnul Crucii, spre apărarea şi îngrădirea noastră. Iar noi trei robi ai Lui, pe acest lemn spînzurîndu-ne, pentru numele Lui, ne numim mucenici slăviţi. Fericit este rodul lemnului aceluia ce poartă pe aceşti trei mucenici, care s-au adus ca jertfă Sfintei Treimi”.

Văzînd judecătorii cum că sfinţii tineri întru nimic nu se tulbură în chinuri, ci mai mult se întăresc, au zis către dînşii: „Nu veţi muri pe acel lemn precum voiţi voi, ci prin moarte de foc veţi pieri”. Mesip iarăşi le-a răspuns: „Mai mare fericire se va adăuga nouă, dacă prin foc vom fi lămuriţi înaintea lui Dumnezeu, şi din întuneric vom trece, prin văpaia focului, la lumina cea nestinsă”. Atunci judecătorii au poruncit ca să se adune lemne şi vreascuri, cum şi toate cele lesnicioase pentru aprindere; deci, au aprins un foc mare, în care i-au aruncat pe sfinţii trei fraţi, spre ardere.

Iar sfinţii, cu ajutorul lui Hristos, Mîntuitorul lor, fiind în foc, au rămas nevătămaţi. Apoi s-au dezlegat legăturile lor şi umblau prin mijlocul văpăii, binecuvîntînd pe Dumnezeu, precum odinioară cei trei tineri în Babilon.

Apoi, păgînii aprindeau foc mare, vrînd ca să prefacă în cenuşă pe robii lui Hristos; dar cu cît mai sus se înălţa văpaia, cu atît mai mare era slava sfinţilor. Şi după arderea cea îndelungată, stingîndu-se focul, sfinţii se vedeau vii, întregi şi neavînd nici o vătămare de puterea focului, şi batjocoreau pe tirani, zicîndu-le: „Nouă ni s-a dat putere, ca îndată să trecem la Hristos, Dumnezeul nostru, de am voi; dar am judecat ca încă întru această viaţă să mai rîdem de nebunia voastră; însă nezăbovind, ne vom sîrgui spre ospăţul cel de sus”.

După aceasta, cei trei sfinţi fraţi, văzînd înaintea lor cetele sfinţilor îngeri, fiind gata a lua şi a conduce sufletele lor la cereasca împărăţie, şi-au plecat genunchii la pămînt şi, rugîndu-se împreună, şi-au dat sfintele lor suflete. Iar cinstitele lor trupuri au fost îngropate ca de două stadii departe de cetate, în satul ce se numea Urvat, unde mai pe urmă s-a zidit şi o biserică în numele lor, întru care multe minuni se săvîrşeau şi se dădeau tămăduiri bolnavilor.

Sfîrşindu-se sfinţii mucenici, o femeie, anume Iovila, aprinzîndu-se cu rîvnă dumnezeiască şi neîngrijindu-se de bărbatul său şi de pruncul său mic, a strigat în mijlocul necredinciosului popor, zicînd: „Şi eu sînt roaba lui Hristos; deci pe Hristos, Dumnezeul cel viu şi adevărat, fără îndoială îl propovăduiesc, iar pe idolii voştri cei necinstiţi şi deşerţi, îi lepăd cu totul”. Acestea cu îndrăzneală strigînd ea în popor, îndată au prins-o şi degrabă au spînzurat-o şi au chinuit-o mult.

Dar nevrînd să se lepede de Hristos, au dus-o la Urvat, satul ce s-a zis mai înainte, împreună cu Sfînta Neonila bunica sfinţilor, şi acolo pe amîndouă le-au tăiat cu sabia. Iar pe un oarecare Neon, care a privit la nevoinţa sfinţilor şi a scris pătimirea lor, dînd cartea lui Turvon, a mărturisit pe Hristos pe faţă; şi atît de mult l-au bătut, pînă ce şi-a dat sufletul său în mîinile Domnului, şi muce-niceşte s-a sfîrşit. Dar şi Turvon, urmînd sfinţilor răbdători de chinuri, nu după multă vreme, prin cale mucenicească a trecut la veşnica viaţă.

Deci, s-au întîmplat acestea în vremea împărăţiei lui Marcus Aelius Aurelius Verus (161-180), care se numea şi Antoninus, în 16 zile ale lunii ianuarie. Iar întru noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sf. şi Drept. Maxim.