Sfinţi Mucenici Alexandru şi Antonina

Adaugat la iunie 23, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 23, 2026

Aceştia erau din satul Crodamul său Cardamul, unde Sfînta Antonina petrecea viaţa ei cu curăţie şi cu cinste. Fiind însă prinsă de conducătorul Fest şi nevrînd să se lepede de Hristos, nici să slujească demonilor, a fost băgată într-o casă de desfrînare. Şi stînd acolo fără să mănînce trei zile, i s-a arătat noaptea lumina, şi făcîndu-se tunet mare s-au deschis uşile casei, şi s-a auzit glas din cer către dînsa, îndemnînd-o să se scoale şi să se ospăteze. Deci mîncînd, a ieşit iarăşi şi a stat înaintea conducătorului şi neplecîndu-se a jertfi la idoli, a fost călcată în picioare şi bătută cu sabie de lemn; şi iarăşi fiind adusă la casa cea de desfrînare, în care prin descoperirea îngerului, intrînd Alexandru, care din pricina vîrstei lui tinere (căci era de 23 de ani), se făcea şi se arăta că mergea pentru păcat, a scos pe ascuns pe sfînta din casă, acoperindu-i capul cu haina lui, iar el a rămas acolo. Peste puţin vădindu-se lucrul de către unii slujitori care voiau să ruşineze pe sfînta, a fost adus Alexandru la conducător. Şi întrebîndu-l pentru ce a făcut lucrul acesta, n-a tăgăduit, ci a mărturisit pricina cu însăşi gura sa, şi a fost bătut cu sabie de lemn. Apoi prinzînd şi pe sfînta li s-au tăiat degetele mîinilor şi ale picioarelor şi, ungîndu-le trupurile cu catran, le-au dat brînci într-o groapă cu foc, şi acolo şi-au luat fericitul sfîrşit, în ziua de 3 mai a anului 313.

Şi se face prăznuirea lor la 10 iunie, în mănăstirea ce se zice a lui Maximin (Maximov), care este în Constantinopol, unde se află sfintele lor moaşte, din care izvorăsc multe minuni şi tămăduiri.

Sfîntul Teofan din Antiohia

Adaugat la iunie 23, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 23, 2026

Cuviosul Teofan era din cetatea Antiohiei, născut din părinţi păgîni şi rău credincioşi. Şi însoţindu-se el cu femeie, şi trei ani împreună vieţuind, aceea s-a mutat din viaţă, iar el s-a lipit de Biserica lui Hristos şi a primit Sfîntul Botez; şi făcîndu-şi o chilioara mică aproape de oraş, s-a închis în ea curăţindu-se prin toate cele ce ştia că folosesc spre desăvîrşita şi întreaga îmbunătăţire. Deci fiind înştiinţat despre o oarecare desfrînată publică, Pansemni, numită aşa pentru că multora se făcuse ea pricină de pierzare, cuviosul, făcînd rugăciune şi dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu, a ieşit din chilie şi s-a dus la aceea, căreia i-a vorbit cîte erau de trebuinţă a pleca o femeie rea şi desfrînată ca să-şi lase petrecerea ei şi să treacă la viaţa înfrînată şi cinstită. De aceste cuvinte luminîndu-i-se ei mintea şi în umilinţă venind, a primit Sfîntul botez, şi după ce şi-a rînduit cele ale sale, a urmat fericitului Teofan. Care închizînd-o în chilia sa a făcut-o pe ea lucratoare de tot felul de bunătate, căci atîta a bineplăcut lui Dumnezeu, încît şi demoni izgonea şi felurite boli vindeca, şi vieţuind împreună cu cuviosul Teofan un an şi două luni, s-au mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Sfantului Vasile, episcopul de Riazan.
Tot în această zi, pomenirea Sfantului Ioan, mitropolitul Tobolskului.

Sfinţi Apostoli Bartolomeu şi Barnaba

Adaugat la iunie 24, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 24, 2026

Dintre aceştia Sfîntul Bartolomeu a fost unul din cei doisprezece ucenici, şi a propovăduit Evanghelia la indieni, scriindu-le Evanghelia lui Matei. A fost răstignit de cei necredincioşi în Alvanupoli, şi a primit sfîrşitul cu cinste. Şi fiind băgat într-o raclă de plumb a fost aruncat în mare; iar din voia lui Dumnezeu fiind adusă racla pînă în Sicilia, la ostrovul Liparia, şi arătîndu-se, a fost îngropat acolo, multe minuni izvorînd din sfîntul şi cinstitul său mormînt, şi dînd la toţi care merg cu credinţă grabnică tămăduire, şi întoarcere cu bucurie şi cu veselie la casele lor.

Iar Sfîntul Barnaba, care este numit şi Iosi în Faptele Apostolilor, fiind unul din cei 70, a călătorit împreună cu Pavel, fiind hirotonit. Şi se tîlcuieşte numele acesta: fiul mîngîierii. Şi era din neamul lui Levi, născut şi crescut în ostrovul Ciprului. Acesta întîi a propovăduit Evanghelia lui Hristos în Ierusalim şi în Roma şi în Alexandria. Şi mergînd la Cipru, a fost ucis cu pietre şi băgat în foc de elini şi de iudei; pe care luîndu-l Marcu Apostolul şi Evanghelistul, l-a pus într-o peşteră. Şi mergînd la Efes către Pavel, i-a vestit moartea lui Varnava; şi l-a plîns pe el Pavel mult. De Varnava se spune că a fost îngropat cu Evanghelia lui Matei, cea scrisă de dînsul, care pe urmă a fost aflată împreună cu trupul apostolului. De aceea şi făcură obicei credincioşii, să nu fie acest ostrov supus la nici unul din episcopi, ci să fie chivernisit de un episcop al său. Şi se săvîrşeşte soborul acestor sfinţi apostoli, în cinstita biserică a Sfîntului Apostol Petru, ce se află aproape de preasfînta şi marea biserică.

Cuviosul Onufrie cel Mare

Adaugat la iunie 25, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 25, 2026

Cuviosul Onufrie a fost un mare sihastru din Egipt si a trait pe la anii 350-400. La inceput a petrecut, o vreme, intr-o manastire cu viata de obste, din partile Tebaidei, manastire ce se afla in pustia numita Ermopole. Chemat, insa, la viata pustniceasca dupa pilda Sfantului Ilie si a Sfantului Ioan Botezatorul, a iesit din viata de obste si a locuit in pustie, nevazand fata de om, vreme de saizeci de ani. Pe Onufrie l-a aflat Marele Pafnutie, care a calatorit in toata pustia, cea mai adanca, dorind sa cunoasca si sa scrie viata celor mai mari barbati ai pustiei. Si, umbland el saptesprezece zile prin pustie si ajungand la locul unde era Sfantul Onufrie, a mers Pafnutie la el si l-a rugat sa-i spuna numele sau si toata petrecerea vietii sale. Cunoscand, deci, Pafnutie toate acestea, din insasi gura sihastrului, a povestit, mai pe urma, monahilor dornici de pustnicie, nu numai cele despre acest dumnezeiesc Onufrie, ci si despre alti cuviosi, pe care i-a aflat el, umbland prin pustie.

Ca, in viata de obste, zicea ava Onufrie, traim laolalta si unul este altuia pilda, indemn si sprijin la nevoie, acolo savarsim impreuna cantarea bisericii, iar de flamanzim, gasim painea facuta si de insetosam, avem apa din belsug. De se intampla unuia a se imbolnavi, fratii ceilalti il mangaie si-l ingrijesc si toti slujim, unii altora, din dragoste pentru Hristos. Dar noi, cei ce patimim in pustie, suntem lipsiti de toate acestea. Caci cine sa-l mangaie, de i se intampla vreo mahnire? La boala, cine sa-i poarte de grija si sa-i slujeasca? Iar de-l vor incerca ispite si indoieli, cine sa-l povatuiasca? Si de va flamanzi, unde va afla hrana? Si de va inseta, unde va gasi izvor? Pentru aceea, fara de asemanare este osteneala acestora, care traiesc singuratici in pustie. Dar s-a aprins in sufletul meu, zise Onufrie, dorinta neclintita de a merge in pustie si de a duce acolo o asemenea viata, plina de lipsuri si de grele osteneli pentru Hristos. Si, luandu-mi putina paine, pentru patru zile, si dupa indelungata cale, am vazut o pestera. M-am apropiat si am zis la usa: „Binecuvanteaza, parinte.” Si a iesit un batran cu chip sfintit. Am facut metanie, iar el m-a imbratisat cu dragoste. Iar, dupa cateva zile, mi-a zis: „Scoala-te, fiule, sa te duc in alta pestera, ca intr-insa sa vietuiesti singur.” Si aici, in acest loc, vietuiesc de saiezeci de ani.

Iar singuratatea i-a pregatit sufletul pentru cele mai scumpe descoperiri ale Duhului Sfant. Acolo el a gasit pacea inimii si acele bucurii, rupte din bucuria cereasca. Nemultumit a se ruga numai pentru nevoile sale, el facea rugaciuni fierbinti pentru Biserica si pentru necazurile oamenilor din lume. Traia din osteneala mainilor sale, hranindu-se din roadele unui smochin din apropiere. Si a murit chiar atunci cand Pafnutie era acolo. Deci, l-a ingropat Pafnutie la locul acela si, indata, a vazut prabusindu-se coliba, uscandu-se smochinul, si secand apa izvorului.

Dumnezeului nostru, slava!

Cuviosul Petru din Muntele Athos

Adaugat la iunie 25, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 25, 2026

Acest fericit a fost de neam grec, cu randuiala ostas. Si, luptandu-se in razboi cu turcii, a fost biruit, prins viu si dus in temnita din Samara, ferecat cu grele lanturi. Si, scapand el, prin mijlocirea Sfantului Nicolae, facatorul de minuni, tot prin a lui povatuire, s-a dus la Roma, unde papa l-a imbracat in schima ingereasca. Deci, se ruga lui Dumnezeu, cu de-adinsul, ca sa fie povatuit la un loc linistit, spre a petrece acolo ramasita vietii sale, cu linistea cea desavarsita, precum se fagaduise Domnului. Deci, intr-una din nopti, a vazut fericitul pe Preacurata Nascatoare de Dumnezeu si pe dumnezeiescul Nicolae, in urma ei, adeseori rugand-o si zicand: „Unde poruncesti Stapana, ca sa-si petreaca robul tau, Petru, ramasita vietii, precum a fagaduit?” Deci, Aparatoarea lumii a raspuns: „In Muntele Atonului imi este placut sa ramana el, caci, pe acest munte l-am ales, spre mostenirea mea, si pe cei ce traiesc acolo ii voi ocroti.” Deci, desteptandu-se, Cuviosul a marturisit darurile cele mari ale Maicii lui Dumnezeu si ale Sfantului Nicolae. Pentru care s-a dus el in Sfantul Munte al Atonului si, cercetand toate cele de acolo, a aflat o pestera intunecoasa, plina de taratoare veninoase, pe care, numai cu rugaciunea, le-a izgonit de acolo. Si a petrecut in ea, ca un om fara de trup, neavand cu sine nimic, decat hainele cu care era imbracat. Dar, cu vremea, si acestea stricandu-se, petrecea gol. Deci, hrana sa, la inceput, erau ierburile, care odrazleau in preajma pesterii si ghinda. Mai in urma, insa, prin folosinta Nascatoarei de Dumnezeu, s-a invrednicit de hrana cereasca, aducandu-i-se aceasta de catre ingeri, la patruzeci de zile. Deci, fericitul cu aceasta netrupeasca petrecere, vietuind pe pamant cincizeci si trei de ani si multe ispite suferind de la uratorul de bine, satana, s-a mutat catre Domnul. Pe acesta, un oarecare vanator, aflandu-l viu inca, dar aproape de sfarsit, a luat cinstitele sale moaste, dupa adormirea sa, si, povatuit de Dumnezeu, le-a adus la manastirea numita a lui Clement si acolo a asezat aceasta comoara. De aici, luandu-le niste monahi si urcandu-se pe o corabie, s-au dus pe mare, la un oarecare sat din preajma Traciei, numit Ficoman, si acolo, a ramas aceasta mare si nepretuita comoara, fiind bine primita si cinstita, si de episcopi si de popor, izvor de minuni fiind de-a pururea, celor ce, cu credinta se apropie de ele.

Sfînta Muceniţă Achilina

Adaugat la iunie 26, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 26, 2026

Aceasta a trait in zilele imparatului Diocletian fiind, din Biblos, cetatea Palestinei, fiica a unui mare si stralucit barbat, anume Eftolmie. Si, botezandu-se de catre Eftalie episcopul si ajungand in varsta de 15 ani, atragea si intorcea, spre credinta in Hristos, pe fetele cele ce erau de varsta ei si crescute impreuna cu ea, invatandu-le sa se fereasca de idoli. Deci, a fost parata la dregatorul Volusian, de un oarecare Nicodim si, fiind adusa la intrebare, a marturisit numele lui Hristos. Si a fost batuta, pentru aceasta, cu vergi si patrunsa prin urechi cu tepuse de fier, inrosite in foc intra-atat, incat i-a dat si sangele pe nari si i-a fost cuprins tot capul de arsura. Si ea, marturisind neincetat credinta in Hristos, si-a luat pedeapsa cea de moarte. Si, taindu-i-se capul, s-a mutat la Domnul iar trupul ei a fost ingropat in cetatea sa, Biblos.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Antonina.

Tot în această zi, pomenirea Cuvioşilor Andronic şi Sava.

Tot în această zi, pomenirea Preacuvioasei Maicii noastre Ana şi cu fiul ei Ioan.

Sfîntul Prooroc Elisei

Adaugat la iunie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 27, 2026

Acesta a fost fiul lui Safat, din Aelmut, din pămîntul lui Ruben, şi pentru el s-a făcut semn, căci atunci cînd s-a născut el în Galgala, juninca cea de aur ce era în Silom a zbierat tare, încît s-a auzit şi în Ierusalim. Iar preotul a zis, din pricina arătării, că prooroc s-a născut astăzi în Ierusalim, care va strica cele cioplite, şi va zdrobi cele vărsate. Şi a făcut Dumnezeu multe semne prin mîna proorocului Elisei. Deci murind, a fost îngropat în Samaria, în Sevastopoli. Acesta a proorocit pentru venirea Domnului, şi a vindecat apele din Ierihon, care erau sterpe şi sărate, zicînd: „Acestea zice Domnul: vindeca-voi apele acestea”, şi s-au vindecat. A înviat şi morţi, şi a curăţit de lepră pe Neeman Sirianul, şi a făcut de s-a umplut de lepră Ghiezi, sluga lui, pentru iubirea de argint a lui, şi pentru neascultare. Şi mort fiind, a înviat pe un mort şi a despărţit curgerea Iordanului, lovindu-l cu cojocul lui Ilie (prăznuit pe 20 iulie); încă şi alte multe minuni a făcut.

Sfîntul Sfinţit Metodie, Patriarhul Constantinopolului

Adaugat la iunie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 27, 2026

Sfîntul Metodie, Patriarhul Constantinopolului, s-a născut în Sicilia, într-o familie bogată. Avînd vocaţia de a-I sluji lui Dumnezeu, Metodie s-a retras de tînăr într-o mănăstire din insula Kios, pe care a renovat-o din resursele proprii. În vremea iconoclastului Leon Armenianul (813-820), Metodie ocupa înalta funcţie numită în greacă „apokrisiaros” ( adică avocat pe probleme bisericeşti) sub Sfîntul Patriarh Nichifor (prăznuit în 2 iunie). Acesta l-a trimis într-o misiune papală la Roma şi a rămas acolo. Între timp Leo l-a îndepărtat de la patriarhie pe Nichifor înlocuindu-l cu iconoclastul Teodot din Melissinea, care era poreclit „Kassiter” (adică „omul de tablă”) (815-822). După moartea lui Leo Armeanul, Metodie s-a întors ca prezbiter şi a luptat fără încetare împotriva ereziei iconoclaste.

Împăratul Mihail cel Bîlbîit (820-829) s-a dovedit la început părtinitor al celor întemniţaţi pentru venerarea icoanelor, eliberîndu-i din închisoare, dar s-a răzgîndit după o vreme şi a reînceput persecuţia împotriva ortodoxiei. Sfîntul Metodie a ajuns după gratii într-o temniţă din Akrita. După moartea lui Mihail, conducător a fost Teofil (829-842), care deşi iconoclast şi el, l-a eliberat totuşi pe Sf. Metodie din temniţă, dovedindu-se un om de caracter şi literat, care l-a apreciat pe Metodie pentru erudiţia sa. Văzîndu-se liber, Sf. Metodie a reluat lupta împotriva ereticilor, tolerat fiind o vreme de împărat.

Dar, după o înfrîngere într-o luptă cu arabii, Teofil şi-a vărsat nervii pe Metodie, spunînd că Dumnezeu l-a pedepsit pentru că a lăsat un închinător la icoane să stea în preajma lui. Metodie a încercat să-l facă să înţeleagă că Dumnezeu îl pedepseşte tocmai pentru insulta adusă sfintelor icoane. Dar sfîntul n-a obţinut decît ordinul de a fi torturat. Fiind lovit mai mult în faţă, păgînii i-au rupt falca şi i-au lăsat cicatrice îngrozitoare pe faţă. Metodie a fost transferat pe insula Antigonos şi închis într-o peşteră adîncă împreună cu doi tîlhari, unde a stat fără să vadă lumina zilei timp de şapte ani, pînă la moartea împăratului Teofil. În tot acest timp, sfinţii mărturisitori Teodor şi Teofan Poetul (prăznuiţi în 27 decembrie), care erau de asemenea întemniţaţi, îi trimiteau lui Metodie versuri de încurajare iar Metodie le răspundea tot în versuri.

După moartea lui Teofil, fiul acestuia Mihail al III-lea (842-867) a ajuns împărat, dar nefiind destul de matur, Imperiul Bizantin a fost condus de fapt de mama acestuia, împărăteasa Teodora, închinătoare la icoane.

Împărăteasa a încercat să extirpe erezia iconoclastă şi a dat ordin să fie eliberaţi toţi cei închişi pentru că s-au închinat la icoane. Ereticul Annios, patriarhul de atunci a fost înlăturat şi Sf. Metodie a fost făcut patriarh în locul lui. Apoi s-a organizat un sinod local la Constantinopol, prezidat de Sf. Metodie, în anul 842, în care s-a reintrodus închinarea la icoane şi s-a stabilit sărbătoarea anuală a triumfului ortodoxiei. „Sinodikonul Ortodoxiei” compus de Sf. Metodie se cîntă în prima duminică din Postul Mare.

În încercarea de a-i mînji reputaţia şi de a distruge iubirea enoriaşilor pentru el, păgînii au scos zvonuri cum că sfîntul şi-ar fi încălcat castitatea. Însă blasfemiatorul a fost prins şi ruşinat în faţa tuturor. Ultimii ani ai sfîntului au trecut cu pace, cu multă trudă în slujba Bisericii, renovînd biserici ruinate de eretici, recuperînd sfinte moaşte împrăştiate de păgîni şi mutînd sfintele moaşte ale Patriarhului Nichifor de la locul întemniţării înapoi la Constantinopol.

Sfîntul Metodie a murit în anul 846. El a fost apropiat duhovniceşte de Ioanichie (prăznuit în 4 noiembrie), care a proorocit că acesta va deveni patriarh şi că va muri în acel an. Pe lîngă „Sinodikonul Ortodoxiei,” sfîntul a mai întocmit un set de reguli pentru cei convertiţi la Ortodoxie, trei ritualuri de căsătorie, mai multe pastorale şi imnuri bisericeşti.

Sfîntului Metodiu, egumenul mănăstirii de la Peshnosha

Adaugat la iunie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 27, 2026

Sfîntul Metodie, egumen al Peshnosha a fost întemeietorul Mănăstirii Peshnosha. Tînăr fiind, a mers la Sf. Serghie din Radonezh (Radonej) şi a petrecut mai mulţi ani sub îndrumarea lui, după care, cu binecuvîntarea mentorului său, Metodie s-a retras în pustnicie, clădindu-şi o chilie în pădure, dincolo de rîul Yakhroma. Nu după mult timp, au venit mai mulţi discipoli în acel loc mlăştinos unde se afla Sf. Metodie, doritori să urmeze exemplul nevoinţei sale. Sf. Serghie l-a vizitat, sugerîndu-i să construiască o biserică şi o mănăstire în acel loc. Sf. Metodie a pus umărul la construirea chiliilor, tîrînd după el buşteni de la rîu. Din acel moment, mănăstirea s-a numit „Peshnosha.”

În 1391 Sf. Metodie a devenit igumen al acestei mănăstiri. Din cînd în cînd se retrăgea la cîţiva kilometri de mănăstire nevoindu-se în rugăciune. Şi aici Sf. Serghie a venit la Metodie pentru convorbiri duhovniceşti, de aceea, locul a primit numele de „Beseda” („loc de conversaţie”).

Sf. Metodie s-a săvîrşit în an anul 1392 şi a fost înmormîntat la mănăstirea pe care a ridicat-o. Peste sfintele sale moaşte s-a construit o biserică închinată sfinţilor Serghie din Radonezh şi Metodie din Peshnosha în 1732. De la sfîrşitul sec. al XVII-lea şi începutul sec. al XVIII-lea oamenii au început să se închine la Sf. Metodie.

Sfîntul Iona, Mitropolitul Moscovei şi a toată Rusia, noul făcător de minuni

Adaugat la iunie 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

iunie 28, 2026

Acest Sfînt Iona era de neam din cetatea Galicia, care este aproape de hotarele Cazanului. S-a născut din tată dreptcredincios, cu numele Teodor, iar la doisprezece ani ai vîrstei sale s-a îmbrăcat în chipul monahicesc într-una din mînăstirile ţinutului Galiciei şi de acolo a venit la Moscova, în mînăstirea lui Simeon, ostenindu-se în slujbele mînăstirii ani destui.

În acel timp era în Moscova Fotie, mitropolitul Kievului şi a toată Rusia. Acela, venind o dată în mînăstirea lui Simeon şi făcînd rugăciuni în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, apoi dînd binecuvîntare arhimandritului şi fraţilor, a voit să vadă pe cei ce se osteneau în slujbele mînăstireşti şi să-i binecuvinteze.

Deci, a mers în pustie şi a văzut pe fericitul Iona adormit de multă osteneală, iar mîna dreaptă o avea strînsă ca şi cum binecuvînta pe cineva. Dar n-a poruncit să-l deştepte din somn, ci l-a binecuvîntat, proorocind despre dînsul către cei ce erau cu el, că monahul acesta va fi mare arhiereu în părţile Rusiei şi pe mulţi va povăţui la calea mîntuirii.

Această proorocie a arhiereului lui Dumnezeu s-a împlinit după aceea. Pentru că, după cîţiva ani, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, cu alegerea sfinţitului sobor şi cu sfatul voievodului celui singur stăpînitor, fericitul Iona a fost pus episcop al cetăţilor Riazanului şi Muromului şi acolo, botezînd pe mulţi necredincioşi, i-a întors la Dumnezeu.

Ducîndu-se către Domnul fericitul Fotie mitropolitul, în anul al şaselea după moartea lui, marele voievod Vasile Vasilievici a chemat pe arhiepiscopii şi episcopii pămîntului Rusiei şi pe tot sfinţitul sobor şi le-a poruncit să aleagă un bărbat vrednic la marele scaun al Mitropoliei Rusiei. Atunci, cu buna învoire a tuturor, a fost ales fericitul Iona, episcopul Riazanului, pentru că îl ştiau toţi că este bărbat îmbunătăţit şi sfînt. Şi s-a dus cu scrisoarea marelui voievod la Constantinopol, la împăratul Ioan Paleologul (1425-1448) şi la preasfinţitul Iosif patriarhul, ca să ia putere la mitropolie. Dar, mai înainte de venirea lui la Constantinopol, Isidor cel cu rea socotinţă, bulgar de neam, apucînd înainte, a luat sfinţire la Mitropolia Rusiei şi acum era trimis din Constantinopol în Rusia.

Apoi, după eliberarea lui Isidor, Sfîntul Iona a sosit la Constantinopol şi a dat împăratului şi patriarhului scrisorile marelui cneaz. Iar lor, citindu-le, le-a părut foarte rău că se grăbiseră a pune pe Isidor şi că acum îl trimiseseră. Deci au zis: „Ce să facem, dacă n-ai apucat să vii tu întîi la noi, că am pus pe altul la acea mitropolie? Nu putem să facem altfel, pentru că acum Isidor este mitropolit în Rusia; deci să te întorci la episcopia ta şi să aştepţi ce va rîndui Dumnezeu cu Isidor, adică, cînd el se va sfîrşi prin moarte sau cînd se va schimba într-alt fel prin vreo întîmplare, atunci vei fi gata mitropolit al Kievului şi a toată Rusia, cu binecuvîntare de la scaunul patriarhiei Constantinopolului”. Şi aşa lăsară pe Sfîntul Iona într-ale sale.

Iar Isidor s-a dus mai întîi în Kiev, apoi în Moscova, în vreme de primăvară şi peste an, în vremea secerişului petrecînd la Moscova. Apoi, în aceeaşi toamnă s-a dus în părţile Apusului, la sinodul din Florenţa (1439), pentru întărirea dreptei credinţe. Acolo zăbovind vreo trei ani, s-a întors la Kiev, fiind în dezbinare cu Sfînta Biserică a Răsăritului, şi n-a fost primit la scaun. Atunci Isidor s-a dus în Moscova, voind şă-şi dea pe faţă învăţătura sa rătăcită. Iar marele cneaz Vasile Vasilievici, înţelegînd rătăcirea lui, a chemat pentru cercetarea acelui lucru pe toţi arhiereii şi toată rînduiala duhovnicească a Mitropoliei Rusiei.

Adunîndu-se ei şi căutînd în Sfintele Canoane, au cunoscut că Isidor a adus învăţături străine şi potrivnice dreptei credinţe şi n-au voit să-l aibă mitropolit. Atunci marele cneaz i-a poruncit să petreacă într-o mînăstire, pînă ce va trimite să cerceteze în Constantinopol la preasfinţitul patriarh. Dar Isidor, văzîndu-şi vădită rătăcirea sa, s-a umplut de ruşine şi, neştiind ce are să se întîmple, a fugit în taină şi s-a dus în Constantinopol, la patriarhul Grigorie, cel numit Mamas.

Dar şi acolo nefiind primit, s-a dus la Roma şi, după aceea, nu se ştie unde s-a ascuns. Iar la Mitropolia Rusiei s-a ales iarăşi Sfîntul Iona şi, cu binecuvîntarea preasfinţitului Grigorie Mamas, patriarhul Constantinopolului, şi cu arhiereii săi, l-au sfinţit în biserica din Moscova. Deci el a fost cel dintîi mitropolit care a luat sfinţirea de la arhiereii săi din Rusia, după binecuvîntarea dată de preasfinţitul şi apostolescul scaun al Constantinopolului.

Şezînd Sfîntul Iona pe acel mare scaun de păstorie a toată Rusia, a început a se nevoi îndoit, a adăuga osteneli peste osteneli şi avea mare purtare de grijă ca pretutindeni să îndrepteze dreapta credinţă. Pentru aceasta întindea învăţătura insuflată de Dumnezeu fără lenevire, trimiţînd scrisori şi, ca un adevărat păstor, întărind dreapta credinţă, precum se găseşte mai pe larg în scrisorile lui; căci avea mare sîrguinţă să păzească nevătămată turma încredinţată lui de Dumnezeu. Şi îi dăruise Dumnezeu şi darul facerii de minuni, ca să tămăduiască neputinţele oamenilor şi să spună mai înainte cele ce aveau să se întîmple. Pe fiica marelui cneaz, care se numea Ana, fiind aproape de moarte, prin rugăciune a făcut-o îndată sănătoasă.

Dar un om oarecare, fiind cuprins de necredinţă, din zavistie diavolească zicea despre sfîntul că nu prin rugăciunea lui s-a făcut bine marea doamnă, ci, precum după fire a venit boala într-însa, tot aşa s-a şi dus. Atunci fericitul a chemat pe omul acela, l-a învăţat să nu hulească darul Sfîntului Duh şi i-a zis: „Fiule, să nu te îndoieşti întru nimic, căci cele ce nu se pot la oameni, la Dumnezeu se pot; că pentru credinţa părinţilor ei care împărăţesc cu dreapta credinţă, Dumnezeu a dăruit viaţă fecioarei mai presus de nădejde”. Dar el n-a ascultat, ci mai mult a început a grăi cuvinte de hulă.

Atunci sfîntul i-a zis: „Să ţi se lege vicleana ta limbă, să ţi se astupe gura cea hulitoare şi să mori tu în locul acelei fecioare care era să moară”. Şi îndată hulitorul a căzut la pămînt fără glas, neputînd a grăi nimic, decît numai privea cu ochii, şi după puţină vreme şi-a dat sufletul, pentru că a îndrăznit a huli darul Sfîntului Duh care era în acel mare arhiereu.

La acest mare părinte era un monah, anume Pimen, chelar la pivniţă, care avea poruncă să îngrijească pe săracii cei neputincioşi care veneau la dînsul. Venind la el o văduvă săracă, a cerut să bea puţin vin pentru neputinţa sa. Iar el i-a răspuns cu mînie: „Du-te, femeie, că n-a venit încă vremea băuturii!” Şi a plecat acea femeie mîhnită. Înştiinţîndu-se de aceea arhiereul lui Dumnezeu, a chemat pe Pimen şi i-a zis: „Nu ştiu, frate, pe ce fel de văduvă plăcută lui Dumnezeu ai mîhnit, dar pentru aceasta Dumnezeu a trimis asupra ta durerea morţii. Deci, du-te de te pocăieşte degrabă de păcate, că ţi-a venit vremea ducerii tale”. Apoi a poruncit duhovnicului său să-l tundă în schimă şi, în aceeaşi zi în care a fost tuns în schimă, a murit Pimen, după cuvîntul arhiereului lui Dumnezeu.

Odată Sfîntul Iona a dat unuia din slujitorii săi nişte argint, poruncindu-i să dea milostenie la săraci, dar el a împărţit o parte, iar altă parte a oprit-o pentru el. Şi a venit la sfîntul o văduvă săracă, zicînd: „Sfinte al lui Dumnezeu, mie nu mi-a dat nimic sluga ta, din cele poruncite de tine”. Arhiereul chemînd pe slugă, i-a zis: „Pentru ce ai mîhnit pe această văduvă, nedîndu-i nimic?” El a răspuns: „I-am dat de multe ori, dar ea cere iarăşi fără de ruşine”. Dar văduva adeverea, zicînd: „Nimic n-am luat de la tine”. Iar sluga i-a zis ei cu mînie: „Du-te de aici, că minţi”. Atunci sfîntul i-a zis lui: „Să nu fie aşa, deoarece văduva aceasta spune adevărul, iar tu furi şi minţi; drept aceea, văduva să fie vie, iar tu să mori!” Şi într-acel ceas, a cuprins boala frigurilor pe sluga aceea şi a murit.

Un boier anume Vasile, care se numea Cutuz, avînd necredinţă către sfîntul, nu venea la el şi binecuvîntare de la dînsul nu-i trebuia. Deci a năvălit asupra lui o durere de dinţi foarte grozavă şi pătimea cumplit, neputînd să se tămăduiască deloc. Dar odată, arhiereul lui Dumnezeu Iona slujind dumnezeiasca Liturghie în soborniceasca biserică, s-a întîmplat că atunci era în biserică şi boierul acela care pătimea de durerea dinţilor. Şi, după săvîrşirea Sfintei Liturghii, Sfîntul Iona, chemînd la sine pe acel boier Vasile, l-a binecuvîntat şi i-a dat prescură şi, învăţîndu-l din dumnezeieştile Scripturi, îndată l-a lovit cu mîna peste obraz, încît mulţi din biserică au auzit sunetul lovirii. Iar Vasile strigînd tare, a zis: „O, vai mie, căci şi cei mai de pe urmă dinţi mi-a sfărîmat”. Şi îndată s-a simţit că este sănătos, nemaiavînd durere de dinţi şi s-a dus acasă bucurîndu-se şi lăudînd pe Dumnezeu, cum şi pe plăcutul Lui cel mare, pe arhiereul Iona.

În anul 6959 (1451 d.Hr.), prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre, a fost năvălirea celor fără de Dumnezeu agareni asupra pămîntului Rusiei. Căci un fecior de împărat al saracinilor a venit fără de veste în Moscova cu mulţi tătari, a ars satele şi se apropia de cetate din toate părţile puterea agarenilor. Iar fericitul mitropolit Iona cu tot clerul, luînd cinstitele cruci şi sfintele icoane, înconjura zidurile cetăţii cu cîntare de rugăciune, vărsînd multe lacrimi din ochi în rugăciunea către Dumnezeu pentru cetate şi pentru popor.

Deci, căutînd spre un monah anume Antonie, care era stareţ la mînăstirea Ciudova, bărbat cucernic, pe care îl cunoştea sfîntul şi ştia viaţa lui cea îmbunătăţită, i-a zis: „Fiule şi frate Antonie, roagă pe milostivul Dumnezeu şi pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu pentru izbăvirea cetăţii şi a toată credincioasa creştinătate de agarenii cei fără de Dumnezeu”. Şi i-a zis Antonie: „Preamare arhiereule, mulţumim lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui, ajutătoarea noastră cea tare şi grabnică, căci a auzit rugăciunile tale şi a rugat pe Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca să fie mîntuită cetatea aceasta şi toată credincioasa creştinătate pentru tine. Iar aceşti agareni cu nevăzută putere vor fi degrabă biruiţi şi izgoniţi, numai eu singur să fiu rănit de ei şi să mor, căci judecăţile lui Dumnezeu aşa au poruncit”.

Aceasta zicînd Antonie, iată deodată a zburat o săgeată de la tătari şi a rănit pe acel stareţ Antonie, care, bolind puţin, a murit şi a fost îngropat cu cinste de preasfinţitul mitropolit şi de tot soborul. După aceasta, venind praznicul Veşmîntului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ce se prăznuieşte în două ale lunii iulie, s-au tulburat păgînii deodată cu frică şi cu cutremur. Apoi au fugit de la cetate, fiind izgoniţi de puterea lui Dumnezeu cea nevăzută. Iar sfîntul mitropolit a poruncit ca degrabă să zidească în curtea sa o biserică, numită „Punerea Veşmîntului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”, întru pomenirea izbăvirii de agareni, cu rugăciunile Maicii lui Dumnezeu, căci într-acea zi s-a eliberat cetatea de împresurarea barbarilor.

Apoi, după mulţi ani, preasfinţitul Părintele nostru Iona, ajungînd la adînci bătrîneţe, s-a apropiat de cinstitul său sfîrşit şi s-a făcut pentru aceea o descoperire de la Dumnezeu în acest fel: Străjerul soborniceştii biserici, care se numea Maxim, umblînd într-o noapte împrejurul bisericii, după obiceiul străjii sale, a văzut biserica deschisă, arzînd lumînări înăuntru şi preoţi cîntînd. Apoi, înfricoşîndu-se, a alergat şi a spus despre aceea preotului Iacob, eclesiarhul bisericii. Acela, alergînd cu sîrguinţă, a găsit biserica încuiată, precum fusese, dar lumina tot strălucea înăuntru.

Deschizînd uşa, a intrat, dar n-a găsit pe nimeni, decît a văzut lumînările arzînd şi i s-a făcut spaimă. Însă a auzit un glas din altar, zicînd către dînsul: „Iacobe, du-te şi spune robului Meu, Iona Mitropolitul, că cere de la Mine boală trupului său pentru sufleteasca mîntuire şi Eu i-am auzit rugăciunea. Deci îi voi trimite o rană la picior şi din acea durere va muri, de aceea să-şi îndrepteze bine păstoria cea încredinţată lui, deoarece are să se ducă fără de zăbavă”.

Auzind Iacob acel glas, s-a umplut de spaimă şi, fiind în nepricepere, nu a spus la nimeni vedenia lui, nici chiar arhiereului, căruia era dator să-i spună. Iar dimineaţa, sfîntul păstor Iona l-a chemat la sine şi i-a zis: „Iacobe, unde ai fost în noaptea aceasta, ce ai văzut şi ce ai auzit şi pentru ce nu mi-ai mărturisit cele ce ţi s-au descoperit despre mine?” Iar Iacob, tremurînd, a căzut la picioarele arhiereului, grăind: „Iartă-mă, stăpîne, eu n-am cutezat să-ţi spun ce ţi-a descoperit darul lui Dumnezeu”. Iar Sfîntul Iona i-a zis: „Dumnezeu să te ierte, fiule, însă îţi vestesc că Dumnezeu îţi va lua de la tine pe soţia ta. Deci du-te degrabă şi rînduieşte cele pentru sufletul ei, ca în curată pocăinţă să se sfîrşească”. Iar femeia preotului era atunci sănătoasă, cînd a fost chemat la Mitropolie, dar, întorcîndu-se acasă, a găsit-o bolnavă foarte rău, iar după trei zile s-a şi sfîrşit creştineşte, împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, precum se cade unui bun creştin.

După aceasta şi marele arhiereu Iona, vieţuind puţină vreme, plin fiind de zile şi de fapte bune, săvîrşind cele sfinte în frica lui Dumnezeu şi de darul Sfîntului Duh umplîndu-se foarte, a ajuns la fericitul său sfîrşit. Pentru că a căzut în boală şi, la picioare avînd o rană, a slăbit cu trupul, dar nu şi cu duhul, căci în boală fiind, de biserică nu se despărţea. Iar cînd era să-şi dea sfîntul său suflet în mîinile Domnului, pace şi binecuvîntare a dat marelui cneaz Vasile şi seminţiei lui, cum şi tuturor popoarelor. Apoi, rugăciunea fiind în gura lui, s-a dezlegat din trup şi s-a dus către Domnul, în anul 6969 (1461 d. Hr.), în 31 zile ale lunii martie, păscînd Biserica lui Dumnezeu 12 ani şi şase luni; iar cinstitul lui trup a fost pus în soborniceasca biserică a Preasfintei Maicii lui Dumnezeu.

După moartea Sfîntului Iona, la cîţiva ani a murit şi marele cneaz Vasile Vasilievici, iar după el a venit fiul său, marele cneaz Ioan Vasilievici, stăpînitor al pămîntului Rusiei. Acela, cu bunăvoirea lui Dumnezeu şi cu binecuvîntarea preasfinţitului mitropolit Gherontie, a voit ca, risipind vechea şi soborniceasca biserică, să zidească alta nouă mai mare, precum este acum. Drept aceea, luînd cinstitele moaşte ale Sfîntului Petru mitropolitul, făcătorul de minuni, le-a mutat în altă biserică o vreme oarecare.

Iar după risipirea bisericii celei vechi, cînd au început a săpa şanţurile pentru temelia bisericii celei mari, au aflat moaştele celorlalţi mitropoliţi: Teognost, Ciprian, Fotie şi ale acestui Sfînt Iona, făcătorul de minuni. Deci, săvîrşindu-se soborniceştile panahide, în vremea aflării acelor cinstite moaşte, a adus pe un copil de şapte ani, care era slăbănog din pîntecele maicii sale, anume Simeon, fiu al presbiterului Petru, care slujise în biserica Sfîntului Ioan Scărarul, numită „cea de sub clopote”.

Pe acel copil slăbănog, presbiterul soborniceştii biserici, Alexie, cu mîinile ridicîndu-l, l-a pus în racla Sfîntului Iona, la picioare, şi-l ţinea acolo, poruncindu-i să se roage. Iar copilul, sprijinindu-se de preotul acela, se ruga şi a strigat cu mare glas, zicînd de trei ori: „Vine ploaie!” Atunci era vreme senină şi nici un nor nu se vedea sus. Şi îndată copilul acela s-a făcut sănătos şi de atunci singur s-a dus acasă. Deci toţi minunîndu-se de aceasta, au preamărit pe Dumnezeu şi pe Sfîntul Iona, plăcutul Lui. Săvîrşindu-se biserica cea mare sobornicească a Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în anul 6987 (1479 d. Hr.), şi fiind sfinţită precum se cade, s-au mutat într-însa cinstitele moaşte ale Sfîntului Petru, făcătorul de minuni, apoi ale lui Teognost, Ciprian, Fotie şi ale acestui plăcut al lui Hristos, Iona. Dar, de vreme ce moaştele lui erau întregi şi necuprinse de stricăciuni, pentru aceea le-au pus deasupra pămîntului, în raclă, precum sînt văzute şi acum, la care mulţi venind cu rugăciune, se învrednicesc darului celui cerut.

Un om, anume Ioan, fiind mut şi neputînd să grăiască nicidecum, a venit la racla sfîntului şi s-a apropiat de cinstitele lui moaşte, sărutîndu-i sfînta mînă. Dar nu se ştie ce negrăită şi dumnezeiască purtare de grijă s-a arătat omului acela, căci a întins sfîntul mîna sa şi l-a apucat de limbă, încît a început omul acela a striga. Iar preoţii şi poporul care erau acolo în biserică au alergat la glasul acela şi nu se pricepeau pentru ce strigă mutul. Apoi a văzut omul acela cum sfîntul i-a lăsat limba din mîinile sale. Şi, încetînd răcnirea, Ioan a început limpede a grăi şi a propovădui înaintea tuturor dezlegarea limbii ce i s-a făcut lui prin minune.

Atunci pe toţi cei ce erau acolo i-a cuprins frica şi spaima de acea preaslăvită minune şi, împreună cu Ioan cel vindecat, preamăreau pe Dumnezeu şi pe Sfîntul Iona, marele făcător de minuni.

Şi alte multe minuni se fac şi acum la sfintele lui moaşte, dînd tămăduiri tuturor celor ce cu credinţă aleargă la dînsul, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh slăvit, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.