Sfintele Muceniţe Marta şi Maria

Adaugat la februarie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 19, 2026

Mai facem pomenirea şi a Sfintelor muceniţe fecioare: Marta şi Maria, surori de mamă, care, arzînd cu dreaptă credinţă şi dragoste spre Hristos, se asemănau surorilor din Evanghelie, Marta şi Maria; şi a fratelui lor, Sfîntul mucenic Licarion, copilul. Acelea au fost în părţile Asiei, în vremurile în care Biserica lui Hristos era prigonită de împăraţii şi de boierii păgîni, închinători la idoli. Marta şi Maria petreceau în feciorie slujind lui Hristos, şi doreau să moară pentru El. Odată, s-a întîmplat păgînului voievod a merge pe lîngă casa lor şi Marta, deschizînd uşa, a strigat cu sora sa către voievod: „Sîntem creştine”. Dar voievodul cu slugile nu băgau de seamă şi treceau înainte, iar ele au strigat iarăşi în urma voievodului: „Sîntem creştine”. Iar voievodul le-a răspuns: „Vă iert pentru tinereţele voastre, căci nu vreau să vă ucid”.

Sfînta Marta a zis: „O, voievodule, moartea mucenicească nu este moarte, ci viaţă”. Voievodul, auzind acestea, s-a mîniat foarte şi a poruncit s-o prindă. Apoi a ieşit şi Sfînta Maria şi a zis către voievod: „Cele ce a grăit sora mea şi eu le mărturisesc”. Apoi a ieşit după surori acel copil, anume Licarion şi a strigat: „Precum au zis Marta şi Maria, asemenea şi eu grăiesc, sînt creştin”. Atunci voievodul a poruncit să-i spînzure pe cruci, pe cîte trei. Iar maica lor sta şi le zicea: „Mîntuiţi-vă scumpii mei fii şi primiţi cununa de la Hristos”. Maria, care era spînzurată pe cruce, a zis: „Mîntuită să fii şi tu maica noastră, cu rodul pîntecelui tău, că ne-ai adus lui Hristos”. Şi un ostaş a străpuns cu sabia pe Marta pe Maria şi pe Licarion, fiind pe cruce, şi toţi trei şi-au dat duhul în mîinile Domnului.

Sfînta Muceniţă Doroteia

Adaugat la februarie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 19, 2026

În părţile Capadociei, în cetatea Cezareei, se afla Sfînta fecioară Doroteia, slujind în toate zilele lui Dumnezeu întru curăţie în trezire şi întru întreaga înţelepciune, cu smerenie şi cu blîndeţe, postind şi rugîndu-se neîncetat. Ea era foarte înţeleaptă, încît abia bărbaţii cei mai aleşi întru înţelepciune puteau să fie asemenea ei şi toţi cei ce o ştiau preamăreau numele lui Iisus Hristos, Domnul nostru, Care avea o roabă ca aceasta, a cărei vedere era cinstită, viaţa sfîntă, înţelepciunea neasemănată şi fecioria neprihănită. Iar întru dragostea lui Iisus Hristos era atît de desăvîrşită, încît s-a făcut vrednică de cămara Lui cerească şi şi-a îndoit nevoinţa sa pentru El, biruindu-şi trupul şi pe diavolul. Apoi, împletindu-şi cununa îndoită – una a fecioriei, iar alta a muceniciei – şi, bucurîndu-se, a trecut la Hristos, Mirele ei, pentru Care a pătimit pe pămînt, precum se va arăta în povestirea de faţă.

Pentru viaţa ei, străbătînd slava printre oameni, vestea despre dînsa a ajuns pînă la Saprichie, ighemonul, prigonitorul creştinilor. Acesta, nezăbovind, a venit în cetatea Cezareei, unde, îndată a prins pe Sfînta Doroteia şi a poruncit s-o pună înaintea judecăţii sale nedrepte. Deci sfînta fecioară stătea înaintea păgînului judecător, rugîndu-se în sine către Domnul şi chemînd în ajutor pe Dumnezeu, Mîntuitorul său. Apoi, a întrebat-o ighemonul: „Spune-mi, cum te numeşti?”. Sfînta a răspuns: „Numele îmi este Doroteia”. Saprichie a zis: „De aceea te-am chemat: ca să aduci jertfă zeilor celor fără de moarte, după porunca împăraţilor noştri”.

Sfînta Doroteia a zis: „Dumnezeu, Care este Împărat al cerului, Acela mi-a poruncit ca Lui, unuia, să-I slujesc”. Pentru că astfel este scris: Domnului Dumnezeului Tău să te închini şi Aceluia unuia să-I slujeşti. Şi iarăşi: zeii care n-au făcut cerul şi pămîntul să piară de pe pămînt. Deci, se cade a socoti cărui împărat sîntem datori a ne supune: celui pămîntesc sau Celui ceresc? Şi pe cine să ascultăm: pe Dumnezeu sau pe om? Pentru că, ce sînt împăraţii? Decît numai oameni muritori, precum au fost şi acei zei ai voştri, la care vă închinaţi”. Saprichie a zis: „De vei voi să fii întreagă, sănătoasă şi curată, lasă-ţi creştinătatea şi jertfeşte zeilor, iar de nu, apoi, după lege, vei fi cumplit chinuită şi spre pildă altora”.

Sfînta a răspuns: „Voi fi pildă tuturor credincioşilor, ca să se teamă de Dumnezeu, iar de oamenii cei răi să nu se teamă, pentru că aceia fac ceea ce fac cîinii cei răi, care rup pe oamenii cei nevinovaţi, neavînd nici o pricepere sau înţelegere şi care se sălbăticesc, se mînie, latră şi cu dinţii lor apucă şi rup pe cei ce trec alăturea”. Saprichie a zis: „Tu, precum văd te-ai hotărît să fii neschimbată în mărturisire, bîrfitoare şi voieşti să mori cu alţii, astfel cu amar. Ascultă-mă şi jertfeşte, ca să scapi de chinurile cele cumplite”. Iar sfînta a zis: „Chinurile tale sînt vremelnice, iar ale gheenei sînt veşnice. Deci, ca să scap de chinurile cele veşnice, nu mă voi teme de cele vremelnice căci îmi aduc aminte, de cuvintele Domnului meu: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă; dar mai mult vă temeţi de cel ce poate ca şi sufletul şi trupul să-l piardă în gheena focului.

Saprichie a zis: „Eşti datoare să te temi de zei, ca nu cumva mîniindu-se să-ţi piardă sufletul şi trupul tău, de nu le vei aduce jertfe”. Sfînta Doroteia a răspuns: „Acum ţi-am spus, Saprichie, că nicidecum nu vei putea să mă îndupleci să aduc jertfă diavolilor care au locuit în acei oameni deşerţi, care au trăit atît de rău încît şi a grăi, de ei, este ruşine. Astfel au murit ca nişte dobitoace necuvîntătoare de vreme ce, fiind vii, n-au cunoscut pe Cel ce a făcut cerul şi pămîntul, marea şi cele ce sînt într-însele. Deci sufletele acelora ard în focul cel nestins, care se închină la idolii făcuţi din diferite materii; şi de nevoie va fi să se trimită în veşnicul foc şi aceia care, lăsînd pe Ziditorul lor, au voit ca acelora să le fie închinători”.

Acestea auzind Saprichie s-a mîniat foarte şi, întorcîndu-se către slujitorii care erau gata a o chinui, le-a zis: „Puneţi-o în locul de chinuire ca, temîndu-se de chinuri, să voiască a fi slujitoare zeilor noştri”. Iar roaba lui Dumnezeu stînd la locul cel de chin, cu bărbăţie şi fără de temere, a zis către judecător: „Ce tot zăboveşti, nechinuindu-mă? Fă ceea ce ai să faci, ca să pot vedea degrab pe Acela pentru a Cărui dragoste nu mă tem a pătimi şi a muri”. Saprichie a zis: „Cine este Acela pe care-L doreşti atîta?” Sfînta a zis: „Hristos, Fiul lui Dumnezeu”. Zise Sapirichie: „Unde este Hristos?”

Sfînta a răspuns: „Cu prea puternica sa Dumnezeire este pretutindeni, iar cu omenirea Îl mărturisim că este în ceruri, şezînd de-a dreapta Tatălui Său, cu Care împreună şi cu Duhul Sfînt este o Dumnezeire şi ne cheamă în raiul desfătărilor celor veşnice, unde răsadurile aduc roade în toată vremea, adică crini şi trandafiri, şi unde toate florile cele frumoase înfloresc totdeauna, unde cîmpurile, munţii, dealurile totdeauna sînt verzi, izvoarele dulci şi sufletele sfinţilor întru Hristos se veselesc. Nişte lucruri ca acestea pe care ţi le-am spus ţie, de le-ai fi crezut, o! Saprichie, te-ai fi izbăvit de pierderea ta şi ai fi intrat în raiul plăcerilor dumnezeieşti celor negrăite”. Saprichie a zis către dînsa: „Se cade să laşi deşertăciunea şi să jertfeşti zeilor ca să ai bărbat şi să te înveseleşti în viaţa ta şi să nu pieri asemenea ca şi părinţii tăi, care au pierit pentru nebunia lor”. Iar sfînta a zis: „Nici nu voi jertfi diavolilor, de vreme ce sînt creştină, nici nu voi lua bărbat, de vreme ce sînt mireasa lui Hristos. Aceasta este credinţa mea, care mă va duce în Rai şi în cămara Mirelui Meu”. Atunci a chinuit-o cumplit pe sfînta.

După aceasta, Saprichie, ighemonul, a poruncit ca, punînd capăt chinuirii sfintei, s-o ducă la două femei care erau surori, ale căror nume erau: Hristina şi Calista. Acestea, mai înainte fuseseră creştine, dar, temîndu-se de chinuri, se lepădaseră de Hristos şi, deznădăjduindu-se, vieţuiau cu necurăţie în plăceri şi în deşertăciunea lumească, fiind îmbogăţite de închinătorii de idoli pentru a lor cădere de la Hristos. Lor le-a încredinţat Saprichie pe Sfînta fecioară Doroteia, zicîndu-le: „Precum voi aţi lăsat deşertăciunea şi vrăjile creştineşti, aducînd jertfe zeilor celor nebiruiţi şi aţi luat de la noi daruri, astfel şi pe aceasta s-o întoarceţi de la nebunia creştinească la zeii noştri, căci noi, cu mai mari şi mai multe daruri vă vom cinsti, de veţi putea s-o înduplecaţi pe aceasta către noi”. Ele, luînd-o în casa lor, au zis către dînsa: „Ascultă pe judecătorul şi te învoieşte cu el, mîntuieşte-te de chinuri precum am făcut şi noi. Mai bine este ţie să te îngrijeşti, ca să nu pierzi lumea aceasta văzută şi viaţa cea plăcută şi să nu pieri mai înainte de vreme”. Sfînta Doroteia a răspuns: ” Dacă voi, ascultînd sfatul meu, v-aţi fi pocăit de jertfele cele aduse idolilor şi iarăşi de v-aţi fi întors la Hristos, v-aţi fi mîntuit de chinurile gheenei, pentru că bun este Domnul nostru şi mult-milostiv celor ce se întorc către El cu toată inima”.

Hristina şi Calista ziseră către dînsa: „Am greşit o dată, căzînd de la credinţa în Hristos, cum se poate acum, dar, a ne întoarce iarăşi la El?” Zis-a, către ele, sfînta: „Este mai mare păcat a se deznădăjdui cineva de mila lui Dumnezeu, decît a se închina idolilor. Nu vă deznădăjduiţi, nici vă îndoiţi de Doctorul cel bun şi iscusit, căci poate tămădui rănile voastre. Nu este rană pe care El n-ar voi s-o tămăduiască, căci de aceea Se numeşte Mîntuitor, fiindcă El mîntuieşte; de aceea, Răscumpărător, căci El ne răscumpără; de aceea Eliberator, căci eliberează. Voi numai să vă întoarceţi din tot sufletul spre pocăinţă şi fără de îndoială vă veţi învrednici iertării”. Atunci, amîndouă surorile acelea s-au aruncat la picioarele ei, plîngînd şi dorind ca ea să se roage Milostivului Dumnezeu pentru dînsele şi, primind pocăinţa lor, să le dea iertare de păcate.

Sfînta a strigat către Dumnezeu cu lacrimi, zicînd: „Dumnezeule, cel ce ai zis: Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu! Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai adeverit că mai multă bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu de un păcătos care se pocăieşte, decît de cei 99 de drepţi, care n-au greşit, arată darul Tău acestor oi ale Tale, pe care diavolul le-a răpit şi s-a sîrguit să le ia de la Tine. Întoarce oile Tale către turma Ta. O! bunule Păstor, prin chipul acestora să se întoarcă la Tine toţi cei căzuţi”.

Trecînd cîtăva vreme, Saprichie ighemonul a chemat la el pe cele două femei cu Sfînta Doroteia, şi luînd pe amîndouă surorile le întrebă dacă au putut să înduplece pe Doroteia la zeii lor. Hristina şi Calista, ridicînd glasurile lor, au răspuns: „Am rătăcit şi rău am făcut, căci, temîndu-ne de muncile cele vremelnice, am jertfit zeilor (idolilor), de aceea, am rugat-o şi ne-a dat pocăinţa, prin care vom putea să cîştigăm de la Hristos, Domnul nostru, iertarea de păcatele noastre”. Atunci Saprichie şi-a rupt hainele şi cu mare mînie a poruncit să le lege la un loc pe amîndouă surorile, împreunîndu-le la spate şi să le bage într-un vas cu smoală şi, punînd lemne, să le ardă.

Ele, strigînd către Dumnezeu, au zis: „Doamne Iisuse Hristoase, primeşte pocăinţa noastră şi dă-ne iertare”. Deci, fiind arse femeile acelea, Sfînta Doroteia se înveselea de acea privelişte şi striga către dînsele: „Mergeţi mai înaintea mea, o! surorilor şi fiţi încredinţate de iertarea păcatelor voastre, iar cununa muceniciei, pierdută mai înainte, acum fără îndoială aţi aflat-o şi va ieşi întru întîmpinarea voastră milostivul Părinte, înveselindu-Se ca de aflarea fiului celui desfrînat. Apoi vă va îmbrăţişa ca pe fiicele Sale, vă va preamări înaintea îngerilor Săi şi vă va rîndui în cetele sfintelor muceniţe”. Astfel, sfintele femei, Hristina şi Calista, surorile cele de o mamă, sfîrşindu-se întru pocăinţă muceniceşte, au luat iertare şi cunună de biruinţă de la Hristos Dumnezeul nostru.

Saprichie a poruncit ca pe Sfînta Doroteia s-o aducă iarăşi la chinuri, spînzurînd-o, s-o chinuiască ca şi mai înainte. Sfînta, fiind prigonită, se cuprinsese de atîta veselie, ca şi cum ar fi intrat acum în cămara iubitului ei Mire, Hristos. Saprichie a zis către dînsa: „Ce este, oare, că arăţi pe faţa ta o bucurie ca aceasta, fiind chinuită?” Sfînta a răspuns: „Niciodată în viaţa mea nu m-am bucurat astfel, ca acum, căci mă bucur pentru sufletele acelea pe care diavolul, prin tine, le luase de la Dumnezeu, iar prin mine le-a primit Hristos.

Acum este veselie mare la cer, căci îngerii se bucură de sufletele acelea, arhanghelii se înveselesc, împreună cu toţi sfinţii Apostoli, iar mucenicii şi proorocii dănţuiesc. Deci, sîrguieşte-te, o! Saprichie, şi fă degrab ceea ce ai să faci, ca să pot să trec şi eu îndată la veselia sfinţilor şi să mă bucur în ceruri cu aceia cu care am plîns pe pămînt”.

Atunci, Saprichie a poruncit să o ardă cu făclii aprinse pe sfînta muceniţă. Ea, cu şi mai multă veselie şi arătînd faţa luminoasă şi bucuroasă judecătorului, a strigat către el: „Ticălosule, tu eşti un nimic, cu idolii tăi”. Tiranul, pogorînd-o de pe lemn, a poruncit s-o bată cu palme peste obraz, zicînd: „Să se bată faţa ta, care mă batjocoreşti pe mine”. Iar sfînta, fiind bătută, nu înceta a se bucura; şi au slăbit cei ce o băteau pe ea. Apoi, ighemonul a dat o hotărîre de moarte asupra ei: „Pe Doroteia, fecioara cea mîndră, care n-a voit să aducă jertfă zeilor celor fără de moarte şi să trăiască, ci a voit ca, de bună voie, să moară, pentru un oarecare om, neştiut, ce se zice Hristos, poruncim să o taie cu sabia”.

Auzind acestea, Sfînta muceniţă Doroteia a zis: „Mulţumesc Ţie, iubitorule de suflete, Hristoase, că mă chemi în raiul Tău şi în cămara Ta, cea prea sfîntă, mă aduci”. Sfînta muceniţă, ducîn du-se la moarte, cînd ieşea din divan, un scolastic, anume Teofil, sfetnic al ighemonului, a strigat către dînsa, batjocorindu-o: „Ascultă, mireasa lui Hristos, trimite-mi mere şi flori de trandafiri din raiul Mirelui tău”. Sfînta Doroteia i-a zis: „Cu adevărat voi face aceasta”. Şi, sosind ea la locul tăierii, a rugat pe călău să o lase puţin să se roage Dumnezeului său. Apoi, sfîrşind rugăciunea, a stat înaintea ei îngerul Domnului, în chip de prunc mic, foarte frumos, aducînd într-o basma curată trei mere preafrumoase şi trei flori de trandafir roşii. Iar sfînta a grăit către prunc: „Rogu-mă ţie, să le duci acestea lui Teofil şi să-i spui: „Iată, ai ceea ce ai poruncit”. Acestea zicînd şi-a plecat sub sabie sfîntul său cap şi, fiind tăiată, s-a dus dănţuind la Hristos Domnul, Mirele său, pe Care din tinereţe L-a iubit şi a primit cununa biruinţei din mîna Domnului, în cămara Lui cea nestricăcioasă.Teofil, rîzînd de făgăduinţa Sfintei fecioare Doroteia, spunea prietenilor săi şi celor de o vîrstă: „Acum, cînd Doroteia era dusă la moarte, spuind că e mireasă a lui Hristos şi lăudîndu-se că va intra în raiul Lui, am zis către dînsa: „Ascultă, mireasa lui Hristos, cînd vei intra în Raiul Mirelui tău, să-mi trimiţi de acolo flori de trandafir şi mere”. Iar ea mi-a răspuns: „Cu adevărat îţi voi trimite”. Acestea zicînd Teofil către prietenii săi, rîdea fără de măsură. Dar iată că deodată s-a oprit înaintea lui îngerul acela, cu trei mere bune şi cu trei flori frumoase, apoi i-a zis lui: „Precum a făgăduit, Sfînta fecioară Doroteia ţi-a trimis acestea din Raiul Mirelui său”.

Teofil, văzînd merele şi florile şi luîndu-le în mîini a strigat cu mare glas: „Adevărat Dumnezeu este Hristos şi nu este nici o nedreptate întru Dînsul”. Iar prietenii şi vîrstnicii i-au zis: „Te îndrăceşti, Teofile, sau glumeşti?” Răspuns-a lor Teofil: „Nu mă îndrăcesc, nici nu glumesc, ci înţelepciunea cea sănătoasă îmi porunceşte să cred că Dumnezeu cel adevărat este Iisus Hristos”. Apoi întrebau aceia: „Pentru ce te-ai schimbat, deodată?” Grăit-a lor, Teofil: „Spuneţi-mi, care lună este acum?” Zis-a lui: „Februarie”. Grăit-a lor, Teofil: „Toată Capadocia o acoperă în această vreme iarna, gerul şi gheaţa şi nu este nici un copac sau buruiană care s-ar împodobi cu frunzele sale. De unde socotiţi că sînt aceste flori?” Zicînd acestea, le arătă merele şi florile cele de trandafir.

Ei, văzîndu-le şi pipăindu-le, cum şi mireasma cea frumoasă a lor mirosind-o, se mirau şi ziceau: „Noi nici în vremea cea obişnuită a roadelor şi a florilor n-am văzut roade aşa de frumoase”. Grăit-a lor Teofil: „Eu socoteam pe fecioara Doroteia cea dusă la moarte că este nebună, căci zicea că Mirele său este Hristos şi pomenea de Raiul Lui. Deci, am zis către dînsa ca spre o nebună, batjocorind-o: „Cînd vei merge în Raiul Mirelui, să-mi trimiţi de acolo mere şi flori”. Iar ea mi-a răspuns: „Cu adevărat îţi voi trimite”. Eu rîdeam de cuvintele ei, dar iată că, după tăierea ei, mi-a venit înainte un prunc mic, cu vîrsta ca de patru ani, cu frumuseţe negrăită, pe care nu-l credeam că ştie a vorbi ceva. Însă el a început ca un bărbat desăvîrşit a grăi către mine, zicînd: „Sfînta fecioară Doroteia, precum a făgăduit, ţi-a trimis daruri din Raiul Mirelui său”. Acestea zicînd şi dîndu-mi în mîini acestea, s-a făcut nevăzut. Iarăşi a strigat Teofil: „Fericiţi cei ce cred în Hristos şi pătimesc pentru El şi pentru numele Lui, căci Acela este adevăratul Dumnezeu şi tot cel ce crede în el este înţelept cu adevărat”. Acestea strigînd Teofil, cineva a intrat la ighemonul şi i-a zis: „Scolasticul Teofil, care pînă acum ura pe creştini şi le dădea lor moarte ucigătoare, acela acum strigă înaintea porţilor, lăudînd şi binecuvîntînd numele lui Iisus Hristos şi foarte mulţi cred în El, ascultînd cuvintele lui Teofil”.

Ighemonul, poruncind ca îndată să-l aducă la sine, i-a zis: „Ce ai grăit înaintea porţilor?” Răspuns-a Teofil: „Am lăudat pe Hristos, pe Care l-am hulit pînă astăzi”. Zis-a lui ighemonul: „Mă mir de tine, fiind om înţelept, că lauzi numele Aceluia, pentru Care, pe cei ce-L lăudau i-ai prigonit pînă acum”. Zis-a Teofil: „Dintr-aceasta se cunoaşte că Dumnezeu adevărat este Hristos. Căci, îndată m-a întors din rătăcire la calea cea dorită şi dreaptă şi m-a făcut să-L cunosc pe El ca Dumnezeu adevărat”. Zis-a ighemonul: „Toţi înţelepţii întru înţelepciune sporesc şi cresc, iar tu din înţelept te-ai făcut nebun, numind Dumnezeu pe Cel pe Care iudeii L-au răstignit, precum ai auzit şi de la creştini”.

Teofil a zis: „Am auzit că Hristos a fost răstignit şi rătăceam, nesocotindu-L pe El că este Dumnezeu şi am hulit în toate zilele numele Lui. Acum, căindu-mă de păcatele mele, cele de mai înainte şi de hule, îl mărturisesc pe El că este Dumnezeu adevărat”. Zis-a ighemonul: „Unde şi cînd te-ai făcut creştin, tu cel ce ai adus jertfe zeilor pînă astăzi?” Grăit-a Teofil: „Într-acel ceas în care am crezut în Hristos. Pentru aceasta, din toată inima crezînd în El ca în Fiul lui Dumnezeu, Cel fără de moarte, propovăduiesc numele Lui cel adevărat, numele cel sfînt, numele cel fără de prihană, numele în care nici o făţărnicie nu se află, nici o înşelătorie şi Care împărăţeşte peste idoli”.

Zis-a ighemonul: „Au doară, împărăţeşte înşelăciunea peste zeii noştri?”. Grăit-a Teofil: „Oare nu împărăţeşte înşelăciunea în idolii aceia pe care o mînă omenească din lume i-a cioplit, din aramă şi din fier i-a făurit şi din plumb i-a turnat? Pe care îi străjuiesc păsări de noapte, pe care păianjenii îşi fac laţurile lor şi ale căror scobituri sînt pline de şoareci? De nu este aşa, precum grăiesc eu, apoi mincinos să fiu. Însă tu socoteşte singur: oare nu grăiesc adevărul? Şi, de vreme ce nu mint, apoi cu dreptate este ca şi tu să te învoieşti cu adevărul şi să te întorci de la minciună. Pentru că se cade ţie, judecătorul care judeci pe alţii pentru minciună, singur de la minciună să te întorci la adevărul care este în Hristos Dumnezeu”. Zis-a ighemonul: „Deci zeii noştri, oare nu sînt vii?”

Grăit-a Teofil: „Asemănarea idolilor o vedem omenească, dar nu au nici o simţire, însă Dumnezeu este nevăzut, viu şi de viaţă dătător. Idolii, dacă vor fi făcuţi din materie de mare preţ, sînt străjuiţi ca să nu se fure de tîlhari, iar Dumnezeul ceresc de nimeni nu este străjuit, ci El îi străjuieşte pe toţi, îi păzeşte şi-i fereşte ca pe zidirea Sa. Ighemonul zise: „O, ticălosule Teofile, văd că doreşti să pieri cu grea moarte”. Grăit-a fericitul Teofil: „Eu doresc să cîştig viaţa bună”. Ighemonul zise: „Gîndeşte-te că de vei petrece în acea nebunie a ta, mai întîi îţi voi da chinuri multe, apoi voi porunci cu amar să te ucidă”.

Fericitul Teofil răspunse: „De aceea am început eu a dori să fiu ucis pentru Hristos Dumnezeu”. Ighemonul zise: „Adu-ţi aminte de casa ta, de femeie, de copii şi de rudenii şi nu te duce nebuneşte la moartea cea amară; căci mare nebunie este aceasta ca, de bună voie, să te dai la chinuri şi la pedepse cu care se pedepsesc tîlharii”. „Nu este nebunie aceasta, ci o mare înţelepciune, ca pentru bunătăţile cele mari şi veşnice, defăimînd muncile cele mici şi vremelnice, pentru viaţa cea nesfîrşită să suferi moartea cea de scurtă durată”. Ighemonul zise: „Mai bine îţi alegi muncile decît odihna şi doreşti moartea mai bine decît viaţa?” Sfîntul Teofil răspunse: „Eu nu mă tem de munci şi nici de moarte nu mă cutremur, ci mă tem de chinurile cele fără de sfîrşit precum şi de moartea aceea care aduce pedeapsa veşnică. Chinurile date de tine degrab se vor sfîrşi, iar chinurile pregătite închinătorilor de idoli nu se vor sfîrşi niciodată”.

Atunci ighemonul a poruncit ca pe Sfîntul Teofil să-l spîn- zure gol, de un lemn şi să-l bată cumplit. Dar, pe cînd îl bătea, sfîntul zicea: „Iată acum m-am făcut creştin, căci sînt ridicat pe cruce pentru păcatele mele, pentru că lemnul acesta este asemenea crucii. Mulţumesc Ţie, Hristoase Dumnezeule, că m-ai învrednicit să fiu spînzurat pe lemn”. Ighemonul zise către dînsul: „Ticălosule, cruţă-ţi trupul tău”. Sfîntul Teofil răspunse: „Ticălosule, cruţă-ţi tu sufletul. Eu nu-mi voi cruţa trupul cel vremelnic pentru ca sufletul să se bucure în veci”. Tiranul, mîniindu-se atunci mai mult, a poruncit să strujească pe mucenic cu unghii de fier şi să-l ardă cu făclii. Sfîntul se veselea în chinuri ca şi cum nu simţea durerea şi nu zicea nimic altceva, decît numai acestea: „Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pe Tine Te mărturisesc, numără-mă în ceata sfinţilor Tăi”.

Faţa lui era luminoasă, iar slujitorii, au slăbit de multă osteneală, Saprichie ighemonul a dat un răspuns de moarte asupra sfîntului, care era aşa: „Atunci lui Teofil, care a adus pînă acum jertfe zeilor celor fără de moarte, iar acum s-a răzvrătit şi de la zei s-a abătut către creştineasca adunare, poruncim să i se taie capul”. Sfîntul Teofil, auzind acel răspuns dat asupra sa, a zis: „Mulţumesc Ţie, Hristoase, Dumnezeul meu”. Apoi, bucurîndu-se şi-a plecat sub sabie sfîntul său cap şi, fiind tăiat, s-a încununat prin mucenicie, luînd plata ca lucrătorul care venise în ceasul al unsprezecelea – asemenea ca cel dintîi – în Împărăţia lui Hristos Dumnezeul nostru. Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinste şi slavă în veci. Amin.

Sfîntul Mucenic Iulian

Adaugat la februarie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 19, 2026

Acesta, din vîrsta tinereţelor ştiind bine meşteşugul doctoricesc, tămăduia nu numai trupurile oamenilor, dar şi sufletele, căci tămăduindu-i de boli, îi învăţa să creadă în Hristos şi pe mulţi din elini îi întorcea la Hristos Dumnezeu. Şi fiind prinşi Sfinţii Mucenici Silvan episcopul, Luca diaconul şi Mochie citeţul, a căror pomenire se face în Ianuarie, în 29 zile şi ducîndu-i spre mîncarea fiarelor în temniţă, Iulian a alergat la dînşii, i-a sărutat şi-i ruga să nu se înfricoşeze de moarte pentru Domnul. Atunci l-au prins şi, închizîndu-l într-o peşteră, i-au bătut un piron lung în cap. Asemenea, pironindu-i mîinile şi picioarele, şi-a dat duhul său lui Dumnezeu.

Cuviosul Partenie, Episcopul cetăţii Lampsacului

Adaugat la februarie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 20, 2026

Cel numit cu numele fecioriei, Sfîntul Partenie, s-a născut în Melitopoli. Tatăl său se numea Cristofor şi era diacon al Sfintei Biserici lui Dumnezeu din acea cetate. Partenie n-a învăţat carte; de la început însă, ascultînd cele citite, îşi aducea aminte multe din dumnezeiasca Scriptură, ca un cărturar ales. Crescînd cu anii, şedea la un lac de aproape, pescuind şi vînzînd peşte, dînd şi milostenie la săraci. El, din mica sa vîrstă învrednicindu-se darului lui Dumnezeu, îl tăinuia înaintea oamenilor, iar în anul al 18-lea al vieţii sale, a început a face minuni, gonind diavolii din oameni, prin chemarea preasfîntului nume al lui Hristos. Începînd a străbate în popor vestea despre dînsul, a aflat de el şi preasfinţitul Filip, episcopul Melitopoliei. Acesta, chemîndu-l la dînsul şi toate cele despre dînsul cercetîndu-le, s-a minunat de faptele lui cele bune şi de darul lui Dumnezeu ce se afla într-însul. Deci, a poruncit să-l înveţe carte şi, după ce a învăţat, l-a sfinţit preot chiar nevrînd şi i-a încredinţat lui cîrmuirea bisericească. Iar Sfîntul Partenie, fiind în rînduiala preoţiei, mai mult se nevoia şi, cîştigînd îndoit darul dumnezeiesc al sfinţeniei şi al facerii de minuni, tămăduia toate bolile şi făcea multe semne preaminunate, în numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Între alte minuni ale lui, s-au întîmplat şi unele ca acestea: L-a întîmpinat în drum un om pe care-l lovise în obraz un taur cu cornul, încît i-a scos ochiul, pe care îl ţinea cu mîna lui tremurîndă. Sfîntul, luîndu-l cu mîna, l-a pus la locul lui şi, cu apă spălîndu-l, în trei zile l-a tămăduit desăvîrşit. O femeie, avînd o vătămare cumplită şi netămăduită în părţile trupului cele ascunse, a venit la sfîntul cerîndu-i tămăduire, iar cuviosul făcîndu-i semnul crucii pe fruntea ei, îndată acea femeie s-a tămăduit. Altă dată, mergînd sfîntul să cerceteze pe un bolnav şi trecînd pe lîngă casa unui boier, un cîine mare scăpînd din lanţuri şi din poartă alergînd asupra lui s-a suit cu picioarele dinainte pe umerii lui, vrînd cu dinţii să muşte faţa sfîntului. Iar el a suflat asupra lui şi făcîndu-şi semnul crucii, îndată cîinele a murit şi l-a aruncat sfîntul de pe umerii săi.

Nişte minuni ca acestea auzindu-le Ahilie, arhiepiscopul Cizicului, a chemat pe Sfîntul Partenie la dînsul şi l-a făcut episcop în cetatea Lampsacului. Iar omul acesta al lui Dumnezeu, mergînd în episcopia încredinţată lui, a găsit că toată cetatea ţinea de păgînătatea elineştii închinări la idoli, iar creştinii erau în număr mic; şi se supără foarte mult bunul păstor. De aceea nu înceta sfătuindu-i, mustrîndu-i, rugîndu-i şi arătîndu-le calea adevărului şi făcînd minuni întru numele lui Hristos, tămăduind pe bolnavii lor, pînă ce i-a adus la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu.

Văzînd cetatea încredinţată lui că sporeşte şi se întoarce de la slujirea idolilor cu totul, a voit să strice capiştele idoleşti, care erau în cetate, iar în locul lor să zidească cinstite şi sfinte biserici dumnezeieşti. Pentru acest lucru a mers la marele împărat Constantin, ca să ia de la dînsul stăpînire spre acel lucru şi, fiind primit de dreptcredinciosul şi de Hristos iubitorul împărat cu cinste şi cu dragoste, a cîştigat de la dînsul ceea ce dorea. Pentru că marele Constantin a dat sfîntului împărăteasca sa scrisoare pentru risipirea capiştelor idoleşti şi încă şi mulţime de aur i-a dăruit lui, pentru zidirea sfintelor biserici, apoi a eliberat pe sfîntul cu pace. Întorcîndu-se arhiereul lui Dumnezeu, Partenie, în Lampsac, îndată a răsturnat toate capiştele din temelie şi a zidit o dumnezeiască biserică în mijlocul cetăţii, mare şi frumoasă, singur apucîndu-se de lucru şi ajutînd cu mîinile sale pe zidari.

Zidindu-se biserica, a venit într-una din zile la dînsul un om, avînd în sine un duh necurat – care de multă vreme locuia într-însul – şi nu putea omul acela să gonească diavolul din el. Dar apropiindu-se de omul lui Dumnezeu, adică de Partenie, i-a făcut plecăciune, iar sfîntul, cunoscînd că într-însul este duhul necurat, nu i-a răspuns; diavolul, tulburîndu-se în om, a zis sfîntului: „Fiindcă am dorit să te văd, pentru aceea ţi-am făcut plecăciune, iar tu de ce nu mi-ai răspuns?” Sfîntul Partenie i-a zis: „Iată, m-ai văzut”. Diavolul a zis: „Te-am văzut şi te-am cunoscut”. Grăit-a sfîntul: „Dacă m-ai văzut şi m-ai cunoscut, atunci ieşi de la zidirea lui Dumnezeu”. Zis-a lui diavolul: „Rogu-mă ţie, nu mă izgoni din lăcaşul meu, în care de atîta timp locuiesc”. Sfîntul l-a întrebat: „De cît timp locuieşti într-însul?” Răspuns-a diavolul: „Din copilăria lui şi de nimeni nu am fost cunoscut pînă acum, decît numai de tine care mă izgoneşti, precum văd; iar de mă vei izgoni de aici, unde îmi vei porunci să mă duc?”

Sfîntul i-a zis lui: „Îţi dau eu un loc unde să mergi”. Zis-a lui diavolul: „Mi se pare că îmi vei zice să mă duc în porci”. Grăit-a lui sfîntul: „Ba nu, îţi voi da ţie un om, în care intrînd să locuieşti, dar numai din acesta acum să ieşi”. Zis-a diavolul: Cu adevărat o vei face aceasta, sau numai grăieşti aşa că să mă scoţi de aici?” Grăit-a sfîntul: „Cu adevărat îţi zic că am un om gata, în care, intrînd, să locuieşti de vei voi, dar să ieşi din omul acesta degrabă”. Diavolul, plecîndu-se la nişte cuvinte ca acestea, cerea să-şi cîştige făgăduinţa de la dînsul. Atunci Sfîntul Partenie, deschizîndu-şi gura, a zis: „Iată, eu sînt omul, intră şi locuieşte în mine”. Iar diavolul, ca de foc arzîndu-se, i-a strigat: „Vai mie, în bun vas locuind eu, după atîta timp mă izgoneşti. Mare rău îmi vei face de voi intra în tine. Cum voi putea să intru în casa lui Dumnezeu?” Acestea zicîndu-le diavolul, a ieşit din om şi s-a dus în locuri pustii şi neumblate, iar omul acela a rămas sănătos, prin darul lui Hristos şi lăuda pe Dumnezeu.

Săvîrşindu-se zidirea bisericii, sîrguinţa sfîntului era ca să facă în altar sfînta masă, ca adică să săvîrşească pe dînsa dumnezeiasca Liturghie. Aflînd într-o capişte idolească, din cele risipite, o piatră bună şi aleasă, a poruncit lucrătorilor să o pregătească spre săvîrşirea sfintei mese. Lucrătorii, îndreptînd-o şi pregătind-o precum se cădea, au pus lespedea în car şi, înjughînd boi puternici, o duceau spre biserică. Diavolul, mîniindu-se pentru piatra aceea luată din capişte, a tulburat boii cei înjugaţi şi i-a făcut ca deodată să alerge, să nu poată să-i ţină nimeni. Din acea spaimă, omul care ducea boii, anume Eutihian, prin lucrarea diavolească a fost aruncat la pămînt, sub car, cu faţa în jos şi, trecînd carul cu piatra peste dînsul, i-a sfărîmat toate oasele şi a murit.

Aflînd de acea întîmplare, arhiereul lui Dumnezeu, Partenie, a spus: „Diavoleasca răutate a făcut aceasta. Însă nu vei face, diavole, împiedicare la lucrul lui Dumnezeu”. Îndată sculîndu-se, a luat cu dînsul pe dreptcredincioşii oameni care erau cu el şi au mers cu toţii la locul unde se întîmplase aceasta. Văzînd trupul mortului, şi-a plecat sfinţii săi genunchi la pămînt, spre rugăciune, apoi cu lacrimi s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Tu, Doamne, atotputernice, Dătătorule al vieţii şi al morţii, ştii din ce pricină vrăjmaşul prin meşteşugirile sale a adus moarte asupra zidirii Tale. Dar o! Preabunule! precum totdeauna, aşa şi acum, arată-i deşartă scornirea lui şi pe robul tău Eutihian fă-l părtaş vieţii acesteia, arătînd celor ce cred în Tine nebiruita Ta putere, că Tu unul eşti Dumnezeu şi Ţie se cuvine slava în veci. Amin”.

Pe cînd făcea sfîntul rugăciune către Dumnezeu, s-a întors duhul mortului în trupul lui. Apoi, tot poporul privind pe cel ce fusese mort, a început a grăi: „Slavă Ţie, Hristoase, Dumnezeule, Care înviezi şi morţii!” Şi îndată s-a sculat omul sănătos, ca şi mai înainte. Apoi luînd boii, a dus cu dînşii carul cu piatră pînă la uşile bisericii. Atunci toţi cei care au văzut acea minune şi acea neaşteptată întoarcere la viaţă a mortului, au dat slavă şi laudă Prea-bunului Dumnezeu.

Se aduceau de pretutindeni bolnavii şi cei ce pătimeau de duhuri necurate şi toţi se tămăduiau cu darul, cu puterea lui Dumnezeu şi cu rugăciunea Sfîntului Partenie. Tot meşteşugul doctoricesc, în zilele acestui mare plăcut al lui Dumnezeu, nu era întru nimic de trebuinţă la oameni, deoarece toate bolile se tămăduiau în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Între aceşti bolnavi, era şi o fiică a unuia Dionisie, de neam împărătesc, anume Dafna, pe care, fiind cumplit chinuită de diavol, în trei zile a izbăvit-o de chinurile lui. Pe o altă fiică a unuia Mamalie, care era boier în cetatea Smirna, cu numele Agalmatia, care se tulbura de duhul necurat, se tăvălea pe pămînt, spumega şi înţepenea, el a tămăduit-o. Apoi pe Zoila, o femeie vestită, care avea într-însa duh iscoditor şi de acela cu greu se bîntuia, a tămăduit-o sfîntul.

După aceasta pe un tînăr, anume Nicon, fiu de preot, avînd într-însul un diavol cumplit ce-l muncea, părinţii săi îl duseră la sfîntul, la ale cărui picioare aruncîndu-l, ei se rugau să se milostivească spre el şi să-l izbăvească de duhul necurat. Iar omul lui Dumnezeu, Partenie, le-a zis: „Nu este vrednic de tămăduire fiul vostru, căci spre pedeapsă îi este dat lui duhul care îl munceşte, de vreme ce este ca un ucigaş de tată. Pentru că adeseori, răbdînd de la dînsul ocară şi necinste, v-aţi rugat întru amărăciunea sufletului vostru ca să fie pedepsit de Dumnezeu. Deci, lăsaţi-l ca aşa să fie, pentru că de trebuinţă îi este lui această pedeapsă”. Iar ei, fiind nişte părinţi iubitori de fii şi durîndu-i inima de fiul lor, au strigat cu lacrimi: „Roagă-te pentru dînsul, dumnezeiescule arhiereu, ca să se izbăvească de cumplitul diavol”. Fericitul Partenie, văzînd lacrimile cele multe ale părinţilor şi milostivindu-se spre dînsul, s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu şi îndată a ieşit diavolul din tînărul acela. Părinţii, luînd pe fiul lor sănătos, s-au întors la casa lor, lăudînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu.

O femeie oarecare, pe nume Alexandra, din cetatea ce se numea Arisva, avînd duh de mînie, care pe mulţi vătăma, a fost adusă la slujitorul lui Dumnezeu, Partenie, iar el, certînd pe duh, a tămăduit-o şi a trimis-o sănătoasă la ai săi. Pe o altă fecioară, fiică a lui Sinodie, din cetatea Avideniei, fiind muncită de diavol şi prin munţi rătăcindu-se, au prins-o părinţii, au dus-o la dreptul, care a tămăduit-o prin punerea mîinilor şi prin rugăciune. Pe un ostaş, anume Axan, cu toate mădularele slăbănogite, spălîndu-l cu apă şi rugîndu-se lui Dumnezeu pentru dînsul, l-a făcut sănătos.

Un om oarecare, Alan, din neam sirian, prin lucrarea necuratului duh ce locuia într-însul, s-a sugrumat cu o funie, în biserica pe care sfîntul a zidit-o şi era mort chiar la locul celor chemaţi. De acest lucru înştiinţîndu-se sfîntul, a mers la mortul acela şi cu rugăciune înviindu-l din morţi, a gonit pe diavol dintr-însul. Un bărbat din cetatea Parea, care este între Lampsac şi Cizic, a adus la sfîntul pe femeia sa îndrăcită, pentru tămăduire, spre care, Sfîntul, suflînd spre ea şi rugîndu-se, a făcut-o îndată sănătoasă. Asemenea şi pe altă femeie îndrăcită, anume Acavia, din satul Chelea, a tămăduit-o plăcutul lui Dumnezeu. Pe femeia Evharia, soţia lui Agapit, magistrianul, fiind otrăvită şi foarte bolnavă, Sfîntul Partenie a făcut-o sănătoasă cu untdelemn sfînt.

Un tînăr, anume Maxim, din cetatea Viza; era în Lampsac, slujind unui diacon. Acela, căzînd în boala pîntecelui (dizenterie) şi neputînd să se tămăduiască, a murit. Părinţii, auzind de moartea lui, au plecat din Viza în Lampsac ca să îngroape pe fiul lor şi, luîndu-l cu patul, l-au dus în biserică plîngînd şi l-au pus chiar în acel loc unde avea să meargă arhiereul lui Dumnezeu, Partenie. Venind sfîntul, a văzut pe cel mort zăcînd şi pe părinţii lui plîngînd, apoi a lăcrimat singur şi, plecîndu-şi genunchii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru cel mort, care a înviat îndată; şi, ridicîndu-se, a început a grăi. Sfîntul, întinzîndu-şi mîna la dînsul, l-a ridicat şi l-a dat părinţilor sănătos. Toată cetatea se mira foarte mult de nişte minuni preaslăvite ca acestea şi toţi preamăreau pe Dumnezeu.

Teofila, diaconiţa din satul Asermiei, şi cu dînsa o copilă mică, anume Rufina, din acelaşi sat, amîndouă slăbite de muncirea diavolească, fiind aduse la sfîntul, pe amîndouă le-a tămăduit, stropindu-le cu apă sfinţită şi rugîndu-se pentru dînsele. Asemenea pe Tadasie, care era singur la tatăl său, Ilarie, preotul şi prin lucrarea diavolească îşi pierduse mintea, sfîntul l-a tămăduit cu rugăciunea. Pe o bătrînă săracă, anume Caliopa şi cu dînsa pe o copilă, anume Kiriachi, care pătimeau de duhuri necurate, le-a tămăduit. Apoi, dîndu-le cele de trebuinţă, le-a trimis sănătoase acasă.

Între alte multe şi nespuse minuni ale sfîntului s-a întîmplat şi aceasta: în casa în care se lucrau pînzele cele împărăteşti de porfiră, se sălăşluise diavolul şi făcea multe supărări lucrătorilor, înfricoşîndu-i cu năluciri şi stricîndu-le lucrurile lor. De aceea erau în mare mîhnire lucrătorii pentru pagubele cele multe care se făceau prin supărarea diavolească, temîndu-se de mînia împărătească şi de pedeapsă, pentru paguba cea aducătoare de atîta cheltuială. Aflînd de aceasta arhiereul lui Dumnezeu, Partenie şi fiind rugat de lucrători, s-a dus cu sîrguinţă acolo; şi chemînd pe diavolul cel necurat care făcea supărări, l-a certat prin înfricoşatul şi sfîntul nume al lui Hristos şi l-a gonit de acolo. Iar diavolul răcnea în auzul tuturor şi spunea că este gonit de focul lui Dumnezeu în focul gheenei. Din acea vreme, nu mai era în casa aceea nici o supărare.

După aceasta, diavolul a început a face supărare pescarilor, deoarece, cînd aruncau mrejele în apă, vedeau în ele, prin nălucirea diavolească, mulţime de peşti, iar cînd trăgeau mrejele la mal, cu multă osteneală, nu găseau nici un peştişor. Aşa se osteneau în deşert de multă vreme. Dar nu numai în Lampsac era aceasta, ci şi în toate cetăţile şi satele dimprejurul părţilor acelora.

Adunîndu-se toţi pescarii din toate cetăţile şi satele, au venit la sfîntul, cerîndu-i să se roage lui Dumnezeu pentru dînşii, ca să nu se ostenească în deşert cu prinderea peştelui. Iar sfîntului, rugîndu-se cu post şi cu lacrimi, i s-a descoperit de la Dumnezeu că prin lucrarea diavolească se face pescarilor o supărare ca aceea. Îndată sculîndu-se sfîntul, s-a dus pe la toate malurile şi limanurile, făcînd rugăciuni şi gonind de pretutindeni pe diavol, care se încuibase în ape. Apoi a poruncit pescarilor ca, în faţa sa, să arunce mrejele la pescuit. Făcînd ei aceasta cu bucurie, prin rugăciunile sfîntului, abia au putut să tragă mrejele de mulţimea peştilor. De atunci s-a făcut pescarilor pescuirea cu bună sporire ca şi mai înainte.

Şezînd sfîntul la limanul Catapteliei în vremea pescuitului şi fiind trase mrejele, un peşte mare ce se numea Tinos, sărind din mreajă, s-a aruncat la picioarele sfîntului; iar el, însemnîndu-l cu semnul crucii, a poruncit să-l taie şi să-l împartă la fraţi, spre slava lui Dumnezeu. După aceea a tămăduit pe un şchiop, anume Calist, făcîndu-l să umble bine. Pe un alt om, anume Lezvie, fiind cuprins de bube dinspre cap către picioare, nedeosebindu-se în nimic de cei leproşi, ungîndu-l cu untdelemn sfinţit şi rugîndu-se în trei zile l-a făcut sănătos.

Odată, arhiereul lui Dumnezeu, Partenie, ducîndu-se în Tracia pentru trebuinţe bisericeşti şi fiind în Mitropolia Iracliei, s-a dus la arhiepiscopul Ipatian, care era bolnav rău. Vorbind cu dînsul, îl întrebă de pricina bolii lui. În acea noapte, Dumnezeu a descoperit plăcutului său, Partenie, că arhiepiscopul Ipatian este pedepsit cu acea grea boală pentru iubirea de argint, căci averile săracilor şi ale scăpătaţilor le păstra la sine.

A doua zi, Sfîntul Partenie s-a dus la dînsul şi i-a zis: „Scoală-te stăpînule cel mare, că nu eşti cuprins de neputinţă trupească, ci eşti pedepsit pentru o neputinţă sufletească. Deci lepădă pe aceea şi vei fi iarăşi sănătos”. Bolnavul zise: „Mă ştiu şi eu că sînt păcătos şi pentru aceea mă pedepseşte Dumnezeu, dar mă rog ţie a te ruga pentru mine, ca să mă curăţ de fărădelegile mele”. Grăit-a lui Sfîntul Partenie: „Dacă greşeşte cineva omului, poate că s-ar asculta rugăciunea pentru dînsul, dar greşeala ta este către Dumnezeu. Cele ce sînt ale săracilor întoarce-le lui Dumnezeu şi totdeauna vei fi sănătos cu sufletul şi cu trupul”.

Atunci arhiepiscopul, venindu-şi în simţire, a zis: „Părinte, am greşit Domnului meu, Care este drept”. Îndată, chemînd pe econom, i-a poruncit să aducă argintul adunat din averile cele luate de la săraci şi, văzînd că erau mai multe, a rugat pe Sfîntul Partenie să le împartă la săraci, dar sfîntul l-a sfătuit ca să le împartă singur. Atunci bolnavul arhiepiscop a poruncit să-l pună în caretă şi să-l ducă în biserica Sfintei Muceniţe Glicheria. Acolo, adunînd săracii şi scăpătaţii, le-a împărţit toate cu îndurare. Dar bunul şi preamilostivul Dumnezeu, Cel ce n-a defăimat cei doi bani ai văduvei ca şi lacrimile desfrînatei şi a primit suspinarea vameşului, primind pocăinţa arhiepiscopului şi în trei zile i-a dat sănătate desăvîrşită.

Omul lui Dumnezeu, Partenie, venea în toate zilele la bisericile cetăţii Iraclia, săvîrşind în ele obişnuitele rugăciuni. Într-o zi, intrînd în biserica ce se numea Ahila, a aflat un om bolnav, spre care, milostivindu-se, şi-a plecat genunchii şi s-a rugat cu lacrimi preabunului Dumnezeu. Apoi, sculîndu-se de la rugăciune, a uns pe cel bolnav cu sfîntul untdelemn şi în acelaşi ceas l-a tămăduit şi l-a pus pe picioare, poruncindu-i să umble. Apoi s-a dus cel tămăduit într-ale sale, lăudînd pe Dumnezeu. Înştiinţîndu-se cetăţenii Iracliei de acea neaşteptată minune, toţi cei care erau cuprinşi de orice fel de neputinţe şi de boli alergau la sfîntul şi cu puterea lui Dumnezeu, prin rugăciunile plăcutului Său, toţi se întorceau sănătoşi.

În acea vreme, cînd Sfîntul Partenie săvîrşea cu darul şi cu puterea lui Hristos minunile, tămăduind diferite boli, era lîngă el arhidiaconul bisericii Iraclia, al cărui nume era Ipatian, ca şi al arhiepiscopului lui. Acela, văzînd minunile ce se săvîrşeau, a căzut la picioarele sfîntului bărbat, rugîndu-l cu lacrimi şi spunîndu-i că, în satul său, fiind multă semănătură şi răsărind holdele, grădinile, răsadurile şi viile toate se uscaseră din cauza secetei. Deci, îi zicea: „Vino în acest loc, preacinstite părinte, ca văzînd toate cele uscate, să te rogi lui Dumnezeu să dea ploaie pămîntului celui însetat şi să scape de foamete toată patria noastră. Cinstitul şi sfîntul bărbat, Partenie, s-a dus cu sîrguinţă la ţarini, la grădini şi la vii şi, văzînd toate semănăturile foarte uscate, a lăcrimat şi, plecîndu-şi genunchii, s-a rugat mult cu lacrimi către Iubitorul de oameni, Dumnezeu, ca să trimită ploaie pămîntului şi să răsară roadele. Iar Dumnezeu, Cel ce face voia celor ce se tem de El, fiind rugăciunea încă în gura sfîntului, a acoperit cerul cu nori şi s-a pogorît ploaie multă, care a adăpat pămîntul din destul.

Sfîntul Partenie, rămînînd cu arhidiaconul în satul lui, toată noaptea a petrecut-o în rugăciuni, iar a doua zi a zis către arhidiacon: „Ia aminte, o! frate, că ştii pe arhiepiscopul tău, cum a fost pedepsit de Dumnezeu cu boală grea, pentru iubirea lui de argint. Iată Domnul mi-a arătat în această noapte că nu după multe zile va trece din viaţa aceasta, iar tu, în locul lui, vei fi arhiepiscop al cetăţii Iracliei. Drept aceea să ştii ca totdeauna să te îngrijeşti de cei săraci, pentru că aceia milostivesc pe Dumnezeu mai mult decît toate”.

După aceasta, binecuvîntînd sfîntul ţarinile, grădinile şi viile arhidiaconului şi făcîndu-le să rodească cu îndestulare prin a sa rugăciune şi binecuvîntare, s-a întors în cetate. Apoi a mers la arhiepiscop ca să-l sărute şi apoi să plutească cu corabia în calea sa. Arhiepiscopul, întîmpinîndu-l, l-a îmbrăţişat cu dragoste; apoi, şezînd şi vorbind între ei, Sfîntul Partenie a zis către arhiepiscop: „Îţi vestesc, o! stăpîne, că nu după multe zile, te vei dezlega din trup şi vei merge către Domnul, căci te cheamă Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, iar tu, ducîndu-te către El, vei lăsa după tine – precum mi-a descoperit Domnul – moştenitor bun, pe Ipatian, arhidiaconul tău”. Răspuns-a arhiepiscopul: „Fie voia Domnului”. Şi sărutîndu-se unul pe altul cu sărutare sfîntă, s-au despărţit. După aceea, a plutit Sfîntul Partenie de la cetatea Iracliei şi, în puţine zile, a ajuns în cetatea Lampsacului. Trecînd nu multă vreme, s-a îmbolnăvit iarăşi arhiepiscopul Iracliei şi s-a odihnit întru Domnul. În locul lui a fost ales Ipatian, cel ce a fost arhidiacon şi astfel s-a împlinit proorocirea sfîntului.

Sosind vara şi făcîndu-se secerişul şi adunarea tuturor roadelor, a mers arhiepiscopul Ipatian la satul său, la ţarini şi la vii, care mai înainte se uscaseră de secetă şi le-a aflat cu multe roduri îndestulate, mai mult decît în toţi anii dinainte, şi aceasta se făcuse cu rugăciunile şi binecuvîntarea Sfîntului Partenie. Umplînd arhiepiscopul o corabie plină cu grîu, cu vin şi cu toate roadele, s-a dus în Lampsacul făcătorului de minuni, ca să-i dea mulţumire pentru binecuvîntarea sa. Sfîntul a primit cu dragoste pe arhiepiscopul Iracliei, însă roadele aduse de dînsul n-a voit să le primească, zicîndu-i: „Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate, iar pe acestea să le împarţi fraţilor”. După multă vorbire folositoare cu sfîntul, întorcîndu-se arhiepiscopul Ipatian la locul său, a împărţit la fraţii săi mulţime de grîu, de vin şi de toate roadele, după porunca omului lui Dumnezeu, povestind la toţi, pînă la sfîrşitul său, măririle lui Dumnezeu, pe care le-a făcut prin robul său, Partenie.

Strălucind asemenea cu îngerii prin viaţă plăcută lui Dumnezeu, marele făcător de minuni, Sfîntul Partenie, şi pe mulţi întorcîndu-i de la idoli la adevăratul Dumnezeu, tămăduind nenumărate boli, aproape de sfîrşitul vieţii sale, s-a îmbolnăvit şi chemîndu-se de Domnul, s-a dus la El în şapte zile ale lunii februarie, odihnindu-se cu pace în bătrîneţe fericite.

Atunci s-a înştiinţat îndată despre cinstita mutare a Sfîntului Partenie în cetăţile şi în ţările cele de primprejur şi s-au adunat de pretutindeni arhiepiscopii, la îngroparea lui, adică arhiepiscopul Iracliei, al Cizicului, al Melitopoliei, al Pariei şi mulţi alţi episcopi şi preoţi. Deci au făcut sfîntului îngropare slăvită, cu psalmi, cu laude şi cu cîntări duhovniceşti, punînd cinstitul lui trup aproape de soborniceasca biserică, în casa de rugăciuni zidită de dînsul. Se dădeau, de la mormîntul lui cel sfînt, multe tămăduiri neputincioşilor. Pentru că nu numai în viaţa sa, ci şi după moarte, acest doctor fără de plată şi făcător de minuni pe cei leproşi îi curăţa, diavolii din oameni îi scotea şi toată boala tămăduia. Iar acum tămăduieşte şi vindecă sufletele şi trupurile noastre cu rugăciunile sale, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine slava în veci. Amin.

Cuviosul Luca cel din Elada

Adaugat la februarie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 20, 2026

Sfîntul Luca era născut în părţile Eladei, din părinţi veniţi din insula Eghina, care este lîngă marea Egee. Acolo, nesuferind desele năvăliri ale agarenilor, şi-a lăsat patria sa şi, mergînd în hotarele greceşti, s-a sălăşluit într-un sat al Eladei, în părţile Fochidei, care acum se zice Salon, numit şi Castoria. Numele părinţilor lui erau: Ştefan şi Eufrosina.

Aflîndu-se cuviosul în vîrstă copilărească, nimic copilăresc nu arăta în sine; ci, părea bărbat desăvîrşit cu lucrul, iubind tăcerea, liniştea şi obiceiul cel cinstit. Iar ce-i mai de mirare, că la o vîrstă ca aceea a început să fie pustnic şi înfrînat. Pentru că nu numai nu gusta nimic din cărnuri, dar nici lapte, brînză şi ouă nu mînca, încă nici mere şi alte roduri care sînt copiilor mici mult dorite şi iubite. El se hrănea numai cu pîine de orz, cu apă şi cu verdeţuri de grădină, iar miercurea şi vinerea, pînă la apusul soarelui postea. Şi aceasta este de mare mirare, că la o postire şi înfrînare ca aceasta pe nimeni nu avea învăţător şi povăţuitor. Ci, singur se povăţuia prin dumnezeiescul dar şi din zi în zi sporea spre mare nevoinţă, fugind de îmbuibare şi de mîncăruri de dulce, şi iubind postul şi ostenelile, cum şi lipsa celor de nevoie, care omoară trupul. Toate cele ce altora erau iubite şi bine primite, acelea erau urîte şi neprimite cu totul fericitului Luca, iar cele ce altora erau grele, rău primite şi nesuferite, lui îi erau uşoare, iubite şi dorite.

Părinţii lui, văzîndu-l în nişte deprinderi ca acelea, neobişnuite copiilor, se minunau foarte şi mai ales se mirau de pustnicia şi de înfrînarea lui. Socotind că aceasta este dintr-o uşurare de minte copilărească, l-au încercat astfel: fierbînd carne şi peşte într-un vas, i-au pus înainte la masă şi tatăl său, luînd peştele, i-a dat fericitului Luca să-l mănînce. El, neştiind că acel peşte era fiert împreună cu carnea, a început a mînca şi, cunoscînd din gust cum că peştele a fost fiert împreună cu carnea, s-a mîhnit foarte, ca şi cum ar fi făcut el singur de bună voie vreo mare fărădelege. Aşa se tînguia, plîngînd şi suspinînd, nici pîine nu voia să mai mănînce. Apoi a petrecut într-o tînguire şi foame trei zile. Atunci părinţii, cunoscînd hotărîrea lui spre bine, care se trăgea nu din uşurarea minţii copilăreşti, ci din darul lui Dumnezeu ce era într-însul, l-au lăsat după aceea să vieţuiască după voia sa.

El era supus părinţilor săi şi făcea cu sîrguinţă toate cele poruncite de dînşii. Uneori păştea oile ca Abel, ca Iacov şi ca Moise, alteori lucra pămîntul după ce înaintase în vîrstă, iar alteori împlinea slujba casei, ostenindu-şi trupul său tînăr şi firea cea pătimaşă omorîndu-şi. Către săraci era atît de milostiv, încît cu totul se trecea cu vederea pe sine însuşi. Cînd se ducea undeva de acasă la lucru, hrana ce o lua pentru sine o împărţea la cei lipsiţi, iar el rămînea flămînd. Apoi chiar hainele sale cu multă osîrdie şi dragoste le împărţea la aceia şi de multe ori se întorcea gol acasă, pentru care lucru era dosădit de părinţi, ocărît şi cîteodată bătut. Uneori părinţii îl lăsau să umble gol multă vreme, nedîndu-i îmbrăcăminte, ca măcar ruşinîndu-se de goliciunea sa, să înceteze să-şi dea hainele. Însă, îmbunătăţitul tînăr nu înceta a face lucrurile milostivirii, neruşinîndu-se de goliciune pentru că goliciunea pentru săraci îi era lui ca o porfiră împărătească, iar bătaia şi necinstea pentru dînşii, o socotea ca o cinste şi laudă şi mai mult spre facerea de bine a săracilor se sîrguia.

Odată, mergînd la ţarină să semene grîu, a văzut nişte săraci cerînd şi le-a împărţit grîul, lăsînd foarte puţin pentru semănat. Dar Domnul răsplăti însutit milostenia făcută la săraci şi acele puţine seminţe de grîu atît de mult le-a binecuvîntat, încît s-au îmbelşugat holdele neobişnuit; deci, venind secerişul, mai mult grîu s-a adunat decît în anii trecuţi. După acestea, Ştefan, tatăl Sfîntului Luca, a murit. Atunci fericitul Luca, lăsînd plugăria, s-a apucat de învăţătură şi se îndeletnicea cu gîndirea la Dumnezeu şi cu rugăciunea, în care a sporit atît de mult dumnezeiescul tînăr încît, înălţîndu-şi spre Dumnezeu mintea, se ridica şi cu trupul de la pămînt, precum a văzut cu încredinţare Eufrosina, maica lui. Căci ea, văzînd odată că fiul ei nu iese din cămara lui şi vrînd să ştie ce face, s-a uitat în taină printr-o deschizătură şi l-a văzut rugîndu-se, avînd mintea ridicată spre Dumnezeu, iar cu trupul stînd în văzduh, neatingînd pămîntul, ci ridicat în sus de un cot. Aceasta a văzut-o nu o dată, ci de două-trei ori, încît se mira foarte mult, spunînd-o şi la alţii cu jurămînt.

Acest fericit tînăr avea dorinţă de mult timp să lase această lume mult tulburătoare şi să se ducă la liniştea monahilor, în nevoinţa monahicească. Deci, prin dorinţă ridicîndu-se spre aceasta, s-a sculat şi a ieşit din casă, neştiind nimeni. Apoi, lăsînd Elada, s-a dus în Tesalia, dar pe drum l-au prins ostaşii care erau rînduiţi să prindă pe robii cei fugiţi de la stăpînii lor. Aceia, văzînd pe tînărul îmbrăcat cu haine proaste şi socotindu-l rob fugit, l-au prins şi-l întrebau al cui rob este, unde şi încotro merge. Tînărul răspundea: „Sînt rob al lui Hristos şi merg pentru rugăciuni la Sfinţii Părinţi”. Dar aceia nu credeau cele spuse de dînsul, pentru că socoteau că-şi tăinuieşte înaintea lor starea lui de robie. De aceea băteau cu nemilostivire pe nevinovatul tînăr, apoi l-au închis în temniţă pînă va voi să spună al cui rob este şi cum a scăpat de la stăpînul său.

Dar această ispită se făcea fericitului tînăr de la urîtorul vrăjmaş, care făcea împiedicare scopului său cel bun, iar după o vreme, sfîntul a fost cunoscut de nişte oameni. Aceia, mărturisind despre dînsul, l-au slobozit din legături. Întorcîndu-se la casa sa, a răbdat cuvinte dosăditoare şi de ocară de la casnici. Dar robul lui Hristos nu mai puţin a răbdat bătăile şi spre Dumnezeu suspina ziua şi noaptea, ca El să binevoiască a duce la bun sfîrşit scopul lui. De aceea şi-a cîştigat degrab dorirea, în chipul următor: doi monahi din Roma cea veche au venit în satul acela, pe care, văzîndu-i Luca, îndată şi-a adus aminte de scopul său şi i s-a aprins inima de văpaia dragostei celei dumnezeieşti. Vorbind cu acei monahi, i-a întrebat unde merg, iar ei au răspuns că merg la Ierusalim şi s-a rugat deosebi fericitul Luca să-l ia şi pe el cu dînşii şi să-l facă părtaş cinului monahicesc. Ei se fereau să-l ia, pe de o parte fiindcă era prea tînăr, avînd abia 17 ani şi era neobişnuit cu calea, iar pe de altă parte fiindcă se temeau de părinţii lui, ca să nu pătimească ceva rău cînd se vor înştiinţa despre plecarea lui şi cînd vor alerga după ei ca să-i ajungă. El le spunea că este sărac şi străin, nebăgat în seamă de nimeni: deci a înduplecat pe acei monahi ca să-l ia, însă au ieşit în taină cu dînsul din sat.

Mergînd la Atena şi, intrînd în biserica cea prea slăvită de acolo, a Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, s-au rugat şi s-au odihnit în mănăstire, iar monahii, ducîndu-se la Ierusalim, au lăsat pe fericitul Luca în acea mănăstire, zicîndu-i: „Aici, o! tînărule, este potrivit locul pentru scopul tău, aici vei putea să-ţi cîştigi dorirea ta şi degrab, în frumoasa ceată a monahilor te vei număra”. Deci, dîndu-l în seama egumenului, s-au dus. Atunci egumenul, întrebîndu-l de multe ori de unde este şi de ce neam, nu putea să afle pentru că tînărul îşi tăinuia patria şi casa sa, vrînd să nu fie ştiut de nimeni. Apoi egumenul, văzîndu-l cu obicei bun, blînd, smerit şi ascultător, l-a îmbrăcat în mantie.

Maica lui se întrista foarte mult după dînsul, nesuferind despărţirea de iubitul său fiu, pe care-l avea ca pe o mîngîiere a văduviei sale şi răcorire în necazuri. Ea plîngea după dînsul cu amar, strigînd către Dumnezeu şi zicînd: „Vai mie, Doamne, Tu, martor al văduviei şi al sărăciei mele. Mai întîi m-ai mîhnit, luînd de la mine prin moarte pe soţul, cu care m-ai unit prin însoţire, iar acum m-ai aruncat în primejdiile singurătăţii, care îmi sînt mai grele decît moartea. Acum şi pe acela, pe care l-am avut ca pe o răcorire în atîtea nevoi, din ochii mei l-ai depărtat şi nu ştiu unde aş putea să văd pe singura rază a vieţii mele, căci e drept a grăi ca David: el era lumina ochilor mei şi aceasta acum nu este cu mine. Care este pricina ducerii de la noi a copilului? Oare, eu îl opream ca să nu-ţi slujească neîncetat, Stăpîne? Oare, poruncindu-i lucrurile cele de casă, l-am făcut să treacă cu vederea şi rugăciunile cele obişnuite lui? Oare, l-am învăţat să aleagă cele trupeşti mai mult decît cele duhovniceşti, cele pămînteşti decît cele cereşti şi cele vremelnice decît cele veşnice? M-am deprins de la părinţii mei ca nu numai trupului, ci şi sufletului să fiu maică, vrînd să fie desăvîrşit în fapte bune, pentru care cea mai multă vreme i-o însemnam pentru rugăciune, decît pentru slujba mea. Aceasta îmi era singura veselie, să văd pe iubitul meu fiu, deşi nu totdeauna, dar măcar uneori îmi era destul să aud de la vecini lauda bunului său obicei şi cu aceea să-mi mîngîi mîhnitul meu suflet. Nu trece cu vederea, Împărate al tuturor, lacrimile ochilor mei şi binevoieşte a-mi lumina întunericul mîhnirii mele. Aceasta vei face cînd vei da ochilor mei de maică să-şi vadă iarăşi fiul ei iubit; atunci voi chema pe toţi la aflarea fiului meu, voi spune mărirea Ta şi Te voi preamări în toate zilele vieţii mele”.

Astfel văduva maică, în mîhnirea sa, rugîndu-se lui Dumnezeu, L-a plecat spre milă pe Cel ce este bun din fire şi pentru ceea ce-L ruga a cîştigat. Domnul, Care pe toate le orînduieşte cu înţelepciune, a făcut ca egumenul mănăstirii aceleia, în care fericitul Luca se nevoia, să vadă în vis, plîngînd, pe aceea maică şi să audă de la dînsa nişte cuvinte ca acestea: „Pentru ce părinte ai mîhnit văduvia mea? Pentru ce ai adus rană la durerea mea? Pentru ce fără de milă mi-ai luat singura mîngîiere a văduviei mele? Pentru ce ai răpit reazemul bătrîneţelor mele? Dă-mi-l degrab. Dă-mi lumina ochilor mei, dă-mi nădejdea mea, că nu voi înceta a mă apropia de Dumnezeul şi Împăratul tuturor, arătînd ce strîmbătate mare sufăr”. Egumenul, înfricoşîndu-se de o vedenie ca aceasta în vis, de cuvintele cele auzite, mai întîi se gîndea că este vreo nălucire deşartă şi înfiorare de la diavol, dar cînd a văzut pe aceeaşi femeie arătîndu-i-se în vis noaptea a doua şi a treia şi a auzit de la dînsa aceleaşi cuvinte pline de mînie, a înţeles că nu este înşelăciune diavolească, ci arătare de la Dumnezeu.

Făcîndu-se ziuă, a chemat îndată pe tînărul Luca, ce era îmbrăcat în chipul monahicesc şi i-a zis cu mînie: „Ascultă tu, de ce ai gîndit să tăinuieşti cele privitoare la tine şi n-ai vrut să spui, deşi te-am întrebat cine eşti şi de unde? De ce ai spus că nu ai părinţi, nici rudenii şi cum ai îndrăznit a te apropia către chipul monahicesc şi la vieţuirea cu noi, fiind cu totul plin de înşelăciune şi de minciună, precum mărturiseşte de tine chiar fapta ta? Dacă ai fi spus de la început adevărul, acum nu s-ar fi descoperit, fără voia ta, cele despre tine. Du-te de la noi şi din toate hotarele atenienilor şi te întoarce la aceea ce te-a născut, de către care sînt foarte dosădit, cu mare mîhnire, în trei nopţi de-a rîndul”.

Grăind acestea egumenul, fericitul Luca s-a înfricoşat foarte şi stătea uimit, căutînd în jos şi tăcînd. Din ochi îi curgeau lacrimi, nevoind să se despartă de sfînta mănăstire. Atunci, egumenul, văzîndu-i lacrimile şi smerenia, s-a umilit şi a început a vorbi cu blîndeţe către dînsul, zicîndu-i: „Fiule, este peste putinţă a nu te întoarce la maica ta, în această vreme de acum. După aceea, îţi va fi neoprită vieţuirea în mănăstire. Te sfătuiesc aşa să faci, căci precum este arătat, rugăciunea ei este foarte puternică şi a îndu-plecat pe Dumnezeu şi rugăciunea ta o va împiedica prea mult”.

Fericitul Luca, auzind aceasta, n-a zis nimic împotrivă, s-a închinat, a cerut rugăciune şi binecuvîntare de la egumeni. Şi aşa, chiar nevrînd, a ieşit din mănăstire şi a plecat către maica sa, în satul Castoria. Ajungînd şi intrînd în casă, a găsit pe maica sa tînguindu-se şi, văzîndu-l, se umplu de bucurie. Dar nu s-a repezit îndată să-l îmbrăţişeze ca o maică, ci mai întîi, viteaza femeie, temătoare de Dumnezeu, dîndu-I mulţumire Acestuia, că prin lucrarea Lui primeşte pe fiul cel iubit de care se lipsise, zicea: „Bine este cuvîntat Dumnezeu, Care n-a depărtat rugăciunea mea şi mila Sa de la mine”. Astfel, Sfîntul Luca, întorcîndu-se la maica sa prin dumnezeiască voie, îi slujea ca un fiu şi a petrecut la dînsa patru luni. Apoi, arzînd cu duhul către Dumnezeu şi spre viaţa cea bună şi liniştită, a voit să se ducă iarăşi la mănăstire, dar acum nu-l mai oprea maica de la scopul cel bun nici nu-l împiedica din cale, pentru că ştia că fiului ei i se cade să cinstească mai mult pe Dumnezeu decît pe părinţi.

Sfîntul Luca avînd în calea sa rugăciunile ei, ca pe un bun povăţuitor, s-a dus la un munte de lîngă mare, care se numea Ioanipetra, unde era biserica Sfinţilor Doctori fără-de-arginţi, Cosma şi Damian şi, făcîndu-şi acolo o chilie mică, a început a vieţui după Dumnezeu. Dar nu se poate spune cu de-amănuntul cîte osteneli a suferit acolo, nevoindu-se şi luptîndu-se cu diavolii şi omorîndu-şi trupul, dar şi a le tăcea pe toate nu se cade, ci să spunem cîte ceva din cele multe, spre a se şti ce fel de viaţă avea acel plăcut al lui Dumnezeu. Era la cuviosul un ucenic, care se îndoia de părintele său, socotind că îşi face rugăciunea cea neîncetată cu făţărnicie, pentru că el nu-l vedea îndeletnicindu-se cu nimic altceva, nici cu dumnezeieştile cărţi, nici cu cuvintele părinţilor şi-l socotea ca pe un necărturar, neînţelegînd nimic din cele dumnezeieşti, ci că petrecea în somn şi lenevie în toate nopţile.

Odată fiind tîrziu şi cuviosul închizîndu-şi uşa chiliei sale, ucenicul a şezut afară lîngă uşă şi, plecîndu-şi capul, asculta ce face cuviosul noaptea, dacă se odihneşte sau se roagă. Şi a ascultat toată noaptea pînă dimineaţa, iar ceea ce a auzit, singur a spus astfel: „L-am auzit plecîndu-şi genunchii şi bătîndu-se cu capul de pămînt, la fiecare închinăciune, zicînd: „Doamne miluieşte”, cu căldura duhului. Apoi aprinzîndu-se mai mult cu osîrdia către Dumnezeu, făcea mai dese închinăciuni, strigînd mai cu osîrdie: „Doamne miluieşte” şi se ostenea pînă ce a slăbit cu trupul şi s-a aruncat cu faţa la pămînt, iar cu duhul nu slăbea, căci striga către Dumnezeu, rugîndu-se. Apoi, iarăşi sculîndu-se, îşi pleca genunchii pînă în zorii dimineţii şi toată noaptea a petrecut-o într-o astfel de rugăciune neîntreruptă”. De atunci, încredinţîndu-se ucenicul acela despre nevoinţele părintelui său, se căia de îndoirea sa de mai înainte şi spunea la alţii cu jurămînt despre dînsul, după mutarea sfîntului.

Dar nu numai prin privegherile de noapte, cu plecarea genun-chilor, ci şi prin ostenelile din zi, se chinuia pe sine cuviosul. El îşi făcuse o grădină mică, în care a sădit mulţi pomi şi unde semăna seminţe, nu pentru trebuinţa sa sau pentru cîştig, ci pentru osteneala trupului său, ca astfel, în toate zilele lucrînd grădina cu sudoarea feţei sale, să ostenească. Rodurile cele din pomi şi din seminţe le împărţea la cei ce veneau la dînsul, pentru care, uneori umplînd o coşniţă mare, o ducea în taină la ţarinile străine ce erau aproape şi astfel, cu ostenelile sale hrănea pe alţii, iar el petrecea flămînd. Apoi începuseră a veni cerbii în grădina lui şi a-i face supărare, mîncînd unele roduri, iar pe altele călcîndu-le cu picioarele. Sfîntul îi gonea şi cînd se întorcea la chilie, cerbii îndată intrau în grădină.

Făcîndu-se aceasta de multe ori, iar sfîntul supărîndu-se, a ieşit la dînşii şi a zis către unul care era mai în vîrstă, ca la o făptură pricepută şi cuvîntătoare: „De ce-mi faceţi supărare şi ostenelile mele le pustiiţi, cînd eu niciodată nu v-am mîhnit pe voi cu nimic? Sîntem robi ai unui Domn şi zidire a unui Dumnezeu. Afară de aceasta eu sînt zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi am putere peste alte zidiri, pentru că toate le-a supus Ziditorul sub picioarele omului. Deci, poruncind Dumnezeu, nu vei trece din locul acesta, ci, aici unde stai vei primi vrednica pedeapsă”.

Aceasta zicînd-o sfîntul, îndată cerbul, lovindu-se ca de o săgeată, a căzut la pămînt şi zăcea nemişcat, iar ceilalţi fugiră toţi. Apoi s-a întîmplat atunci, că umblau vînătorii prin pustie şi l-au văzut de departe şi, repezindu-se la cerbul care zăcea, cu bucurie-l duceau la junghiere (vînatul cel neaşteptat). Cuviosul, mîhnin du-se pentru cerb, a zis către dînşii: „Fraţilor, de nici un folos nu vă este vouă cerbul acesta pentru că nu voi v-aţi ostenit, nici l-aţi vînat, ci aţi venit la el fiind deja vînat; voi voiţi să-l înjunghiaţi, pe cînd se cade mai bine a-l milui, căci a căzut şi zace jos”. Acestea auzind, vînătorii au lăsat cerbul, mirîndu-se de milostivirea sfîntului, iar el, făcînd rugăciune, l-a eliberat în pustie, întreg şi sănătos.

Astfel Cuviosul părintele nostru Luca, aflîndu-se desăvîrşit monah cu viaţa, nu era încă îmbrăcat în chipul monahicesc cel desăvîrşit. De aceea, foarte mult dorea a se ruga lui Dumnezeu cu osîrdie ca să-l învrednicească sfîntului şi îngerescului chip. Deci, fiind auzit, şi-a cîştigat dorirea, pentru că veniseră la dînsul doi monahi bătrîni, cinstiţi cu cărunteţele şi cu sfîntă podoabă, care spuneau că merg la Roma cea veche. Aceia, făcînd rugăciuni, au îmbrăcat pe Cuviosul Luca în chipul îngeresc cel desăvîrşit al monahilor şi, învăţîndu-l multe, s-au dus. Neavînd Luca să le dea ceva pe drum, fiind cu totul sărac cu trupul şi cu duhul, neavînd nici cele trebuincioase spre hrană, îi petrecea pe ei, hrănindu-se de la dînşii duhovniceşte, din cuvintele cele folositoare.

Mergînd ei la malul mării, şedeau să se odihnească şi acum voiau să se despartă de Cuviosul Luca, dîndu-i sărutarea întru Domnul. Pe cînd şedeau ei, iată deodată a sărit un peşte din mare şi a căzut pe mal înaintea picioarelor lor, apoi şi un altul; şi amîndoi se tăvăleau ca şi cum se dădeau gata în mîinile monahilor. Aceasta s-a făcut cu rugăciunile Sfîntului Luca, pentru că el, neavînd hrana cea trebuincioasă pentru făcătorii săi de bine, s-a rugat lui Dumnezeu, purtătorului de grijă a toate, prin tăinuita sa rugăciune din inimă, ca să le trimită hrană în cale. Şi, Cel ce trimitea cîndva lui Ilie, prin corb, pîine şi carne, Acela a trimis peştii din apele mării, acestor cuvioşi părinţi. Ei, luînd amîndoi peştii, au mulţumit lui Dumnezeu, Celui ce-şi deschide mîna Sa şi satură pe tot cel viu, de bună voie.

Părintele nostru Luca, luînd chipul cel desăvîrşit al călugăriei, a început viaţa cea mai desăvîrşită. Pentru că a început a se nevoi mai mult ca înainte, adăugînd osteneli şi postire, cu lacrimi şi cu privegheri de toată noaptea. Hrana lui era pîine de orz, iar uneori verdeţuri crude şi băutura era apa. Somn avea foarte puţin, pentru că era în chilia sa o groapă săpată în pămînt, în chipul mormîntului. Aceasta o făcuse spre cea de-a pururea pomenire de moarte. Cînd era nevoie în vreo noapte să doarmă, se aşeza în groapa aceea, ca şi cum era îngropat, şi, odihnindu-se puţin, îndată se scula la rugăciune, zicînd cuvîntul lui David: Apucat-am înainte fără de vreme şi am strigat. Şi iarăşi: Apucat-au înainte ochii mei spre dimineaţă, ca să cugete la cuvintele Tale.

Astfel petrecînd, a străbătut vestea despre viaţa lui cea îmbunătăţită, printre locuitorii cei din jur; şi începură a veni la dînsul popoarele. Odinioară au venit la el doi fraţi, spunîndu-i că tatăl lor, înaintea sfîrşitului vieţii sale, a ascuns undeva, în pămînt, aurul şi argintul şi banii pe care-i avea şi murind nu le-a spus locul în care a ascuns comoara; deci, ziceau ei: „Ne rugăm ţie, roagă-te lui Dumnezeu să ne arate comoara, ca să nu avem în toate zilele între noi gîlceavă, pentru că, fiind fraţi, avem bănuială unul asupra altuia cum că a furat părinteasca comoară şi a tăinuit-o la sine”. Deci, fă cu rugăciunile tale ca vrajba dintre noi să se curme, iar prin comoara cea arătată să se acopere sărăcia şi lipsa noastră”. Cuviosul se lepăda şi-i alunga de la sine, spunînd că nu este nevoie să se roage pentru acestea lui Dumnezeu. Dar aceia, venind adeseori, îl supărau prin rugăciuni şi l-au înduplecat spre milostivire. Sfîntul, rugîndu-se pentru dînşii către atotvăzătorul Dumnezeu şi înştiinţîndu-se prin descoperire, le-a spus pe nume acel loc în care tatăl lor pusese comoara. Ei, ducîndu-se, au săpat la locul cu pricina şi au aflat într-însul aurul şi argintul cel părintesc, după cuvîntul sfîntului, şi vestiră acea minune în toate satele din jur.

Diavolul cel urîtor de bine, deşi totdeauna era biruit de acest viteaz ostaş al lui Hristos, se ispitea încă să ridice război asupra lui şi, vrînd să-i facă supărare şi împiedicare, a scornit prin meşteşugurile sale un lucru ca acesta: De la un sat de aproape, prin îndemnarea vicleanului, au venit trei femei plîngînd care, căzînd la picioarele lui, şi-au mărturisit păcatele lor cele grele, rugîndu-l pe sfîntul să le tămăduiască sufletele cu sfatul cel bun şi prin rugăciunea sa. El se întorcea de la dînsele şi se lepăda cu totul, trimiţîndu-le la preoţi, el nefiind preot, ci monah nesfinţit; însă, chiar nevrînd el să le asculte, i s-au umplut urechile de povestirile cele rele ale păcatelor femeilor. Ducîndu-se ele, îndată, vrăjmaşul care săgeată la inimă pe cei drepţi, a căzut asupra sfîntului prin gînduri necurate şi a ridicat războiul păcatelor în mădularele lui cele chinuite. Dar sfîntul, înţelegînd meşteşugul diavolului, s-a înarmat împotriva lui cu arma rugăciunii, stînd trei zile la un loc, şi a biruit războiul aceluia. Apoi, prin ploaie de lacrimi, a stins văpaia cea cumplită a poftei şi a sfărîmat capul şarpelui cu ajutorul lui Dumnezeu.

După rugăciunea cea de trei zile, slăbindu-i desăvîrşit trupul, a adormit puţin şi a văzut în vis, stînd înaintea lui, îngerul, în chip de tînăr frumos, ţinînd în mîini o undiţă pe care a aruncat-o în gura lui, şi i s-a părut fericitului Luca că a înghiţit undiţa şi că a ajuns pînă la cele dinlăuntru ale lui. După aceasta, tînărul ce i se arătase a scos undiţa dintr-însul şi a tras o parte de trup însă sîngerată, pe care a aruncat-o şi a zis: „Îndrăzneşte şi nu te teme”. Deşteptîndu-se îndată din somn, a cunoscut că l-a izbăvit Domnul de patima cea trupească a păcatului şi mulţumea Mîntuitorului, Izbăvitorul său.

Apoi, s-a dat cuviosului de la Domnul şi darul proorociei, pentru curăţia vieţii lui, şi spunea mai înainte cele ce avea să fie. Aşa a spus mai înainte despre năvălirea oştilor bulgăreşti asupra stăpînirii greceşti şi s-a împlinit aceasta la vreme, precum mai pe urmă va arăta cuvîntul; chiar şi tainele omeneşti mai înainte le vedea. Cuviosul avea o soră, anume Cali, nu numai după trup, ci şi după duh, pentru că urma cu viaţa fratelui său, în feciorie şi curăţie şi în nevoinţele monahiceşti. Aceea adeseori venea de la mănăstirea sa la fratele ei cu ale sale ascultătoare, şi-i slujeau la orice trebuinţă. Uneori îi lucra grădina, sădind şi curăţind verdeţurile.

Odată cuviosul a zis către dînsa şi către cele ce erau cu ea: „Vine la noi un om purtînd în spate o sarcină mare şi grea, mult ostenindu-se”. Acestea zicîndu-le, le-a lăsat şi s-a dus în munte. Dar ele n-au înţeles cele zise şi, mirîndu-se, cugetau la acele cuvinte pe care le-a spus cuviosul. Şi iată, după puţin timp a venit un om, neavînd nici o sarcină şi întreba despre cuviosul, zicînd: „Unde este Sfîntul Luca, căci am cu dînsul o neapărată trebuinţă.” Sora sfîntului a răspuns acelui om: „Nu este acum aici, s-a dus în pustie; iar de vei voi să-l vezi, să aştepţi pînă va veni”. Omul acela a zis: „Nu mă voi duce pînă ce nu-l voi vedea”. Şi a stătea lîngă chilie şapte zile, aşteptîndu-l pe sfînt. Trecînd şi ziua a şaptea, a venit şi sfîntul din munte şi, văzînd pe acel om, îndată, căutînd cu mînie, a zis către el: „La ce ai venit în pustia aceasta? De ce ai lăsat cetăţile şi ai venit în munţi? Pentru ce, defăimînd pe păstorii şi pe preoţii bisericeşti, ai alergat la noi, necărturarii şi cum ai îndrăznit a veni înaintea ochilor noştri, netemîndu-te de pedeapsa lui Dumnezeu, fiind plin de nenumărate fărădelegi?”

După nişte cuvinte ca acelea ale sfîntului, omul, fiind înfricoşat, vărsa lacrimi şi nu putea să grăiască nici un cuvînt de frică. Şi i-a zis iarăşi sfîntul: „De ce taci, nemărturisind faptele tale şi nu-ţi arăţi uciderile şi fărădelegile pe care le-ai făcut, ca să milostiveşti măcar, cît de cît, pe Dumnezeu?”Atunci, omul acela, abia putînd să grăiască cîte ceva de multă plîngere şi oftare, a început a zice: „Ce voieşti mai mult să-ţi spun, o! dumnezeiescule om, de vreme ce prin dumnezeiescul dar, care locuieşte în tine, singur mai înainte de mărturisirea mea ai spus păcatul meu cel greu? Pentru că nu este ascunsă înaintea ta fapta ce am făcut în taină. Însă ceea ce-mi porunceşti voi face şi voi spune la arătare fărădelegea mea”. Şi a început a spune înaintea tuturor, cu de-amănuntul, cum, unde şi pentru ce pricină a ucis pe prietenul său în cale şi mărturisea aceea cu mare tînguire şi smerenie, căzînd la picioarele sfîntului şi rugîndu-se să nu-l lase să piară în cursele diavolului. Iar sfîntul, mult învăţîndu-l, l-a slobozit, poruncindu-i să meargă la preoţi.

Aceasta s-a spus spre încredinţarea faptului că vedea mai înainte şi greşelile omeneşti cele tăinuite. Dar şi alta, asemenea cu aceea, trebuie să se spună. Un cîrmaci, Dimitrie, adeseori stînd cu corabia sa la malul ce nu era departe de chilia sfîntului, s-a cunoscut cu dînsul, învrednicindu-se de sfintele sale rugăciuni şi îndulcindu-se de învăţătura lui. Odată, sosind la mal şi voind, după obicei, să meargă la sfîntul, a gîndit să nu vină la dînsul cu mîinile goale, ci să-i aducă ceva, pentru că prindea uneori peşte în limanul acela. Deci el, cu corăbierii care erau cu dînsul, a aruncat undiţele, dar nu a prins peşte deloc, ci toată ziua s-a ostenit în zadar.

Fiind tîrziu, şi-a adus aminte de numele Cuviosului Luca şi în numele lui a aruncat undiţa. Atunci, îndată a prins un peşte mare, pe care l-a scos încet şi iarăşi a aruncat undiţa a doua oară, în numele sfîntului şi a prins îndată alt peşte, asemenea cu cel dintîi, dar ceva mai mic. Mergînd la sfînt, a luat peştele cel mai mic, iar pe cel mai mare l-a ţinut la el. Sfîntul, fiind mai înainte-văzător, a cunoscut ce făcuse, însă a primit cu dragoste pe oaspete şi darul adus. Apoi, vorbind cu dînsul, a pomenit cum Anania a greşit lui Dumnezeu, tăinuind din preţul ce a luat pe ţarină şi cum nu a ascuns de Sfîntul Apostol Petru fapta cea tăinuită.

Auzind acestea, cîrmaciul a cunoscut că pentru el a adus cuvîntul acela, fiindcă a tăinuit peştele cel mai mare şi s-a umplut de spaimă pentru mai înainte-vederea fericitului părinte. Ruşinîndu-se de vădirea greşelii sale, a căzut la picioarele lui, mărturisindu-i păcatul, căindu-se şi cerînd iertare. El, învăţîndu-l cu blîndeţe, i-a dat iertare, însă peştele cel adus i-a poruncit ucenicului ca, fierbîndu-l, să-l pună înaintea fraţilor care veniseră atunci la dînsul, pentru că el nu mînca peşte. De multe ori, cuviosul vedea mai înainte chiar pe cei ce voiau să vină la dînsul şi înainte spunea ucenicului său, poruncindu-i să pregătească pentru ei fiertură şi pîine.

Cuviosul, petrecînd în muntele acela şapte ani, a venit năvălirea războiului bulgăresc asupra grecilor, despre care cuviosul a proorocit mai înainte. Atunci oamenii fugeau unii în cetăţi şi întăriri, iar alţii în ostrovul Elveului şi în Peloponez. Însă Cuviosul Luca, lăsînd muntele, s-a urcat pe corabie şi a mers în Corint.

Auzind despre un stîlpnic oarecare din Patre, a mers la el şi a stat zece ani, slujindu-i cu toată osîrdia şi supunerea, ca un fiu tatălui său. Pe acel stîlpnic îl vorbea de rău un oarecare preot, atrăgînd şi pe alţii, hulind şi clevetind pe dreptul bărbat. Fiind acolo Cuviosul Luca şi auzind vorbele mincinoase ale lui faţă de nevinovăţia părintelui, se împotrivea foarte tare. Preotul, fiind aspru din fire, a lovit peste obraz pe Sfîntul Luca şi îndată, pe cel ce-a lovit, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, căci, deodată a căzut la pămînt, îndrăcindu-se şi rămînînd aşa pînă la sfîrşitul său, dîndu-se satanei spre chinuire, ca măcar duhul să se mîntuiască. După zece ani s-a întors cuviosul în patria sa, Elada, şi s-a sălăşluit la locul său cel dintîi, în muntele Ioaniptra.

S-a întîmplat odată că trecea pe acolo episcopul Corintului, ducîndu-se la Constantinopol, şi se odihnea în apropiere de chilia sfîntului, despre care, cuviosul înştiinţîndu-se mai înainte, a mers să se închine lui, dîndu-i daruri din ostenelile sale: poame, verdeţuri şi rădăcini de grădină. Apoi a mers episcopul să vadă chilia lui Luca şi, văzîndu-i petrecerea cea liniştită, grădina şi lucrarea cuviosului s-a minunat. Episcopul a voit ca să-i dea milostenie, poruncind bărbaţilor cinstiţi, care merseseră cu el, ca fiecare să dea cîţiva bani, punînd şi el aur, aşa că strînsese destulă milostenie pentru sfînt. Dar acesta n-a voit să primească, zicînd: „Nu caut aur stăpîne sfinte, ci sfintele tale rugăciuni şi învăţături. Nu-mi trebuie mie aur, deoarece am ales sărăcia şi petrecerea aceasta, ci dă-mi ceea ce doresc: să mă înveţi postul, ca să mă pot mîntui”.

Episcopul, mîhnindu-se şi socotindu-se defăimat, a zis către cuvios: „De ce lepezi milostenia noastră şi pe noi cei ce o dăm? Căci şi eu sînt creştin credincios, deşi sînt episcop păcătos şi ne-vrednic. Pentru ce, vrînd să urmezi în toate lui Hristos, într-aceasta nu-i urmezi Lui? Căci şi El de la cei drept-credincioşi primea milostenie şi tot ce i se da. Deci şi tu, deşi nu-ţi trebuie banii ce ţi se dă, primeşte-i şi dă-i la cei ce au trebuinţă. Dacă socoteşti că este lucru netrebnic facerea de bine către săraci, apoi lepezi amîndouă acestea: adică cele trebuincioase săracilor şi mîntuirea celor ce fac milostenie. Pentru că săracul, neluînd milostenie, de unde-şi va cîştiga cele trebuincioase? Iar noi, nedînd milostenie, nu ne vom mîntui”. La aceste vorbe ale episcopului plecîndu-se cuviosul, a luat milostenia, însă nu multă, ci puţină. Episcopul dîndu-i binecuvîntare, s-a dus în calea sa.

Cuviosul Luca avea obiceiul să se suie la Duminica Floriilor pe vîrful muntelui, ducînd în mîini crucea şi cîntînd Doamne miluieşte. Aşa odată, suindu-se, iarăşi după obicei, o viperă ieşind din cuibul său, prin diavoleasca îndemnare, l-a muşcat pe sfînt de degetul cel mare de la picior. El, plecîndu-se, a luat vipera şi, smulgînd-o, a zis către dînsa: „Nici tu să nu mă vatămi pe mine, nici eu pe tine, ci să mergem fiecare pe calea sa, deoarece sîntem ai unui Ziditor şi nu putem să facem orice, nevrînd Ziditorul nostru”. Şi s-a dus vipera în peştera sa, iar sfîntul s-a suit în munte, neavînd nici cea mai mică vătămare din muşcarea viperei.

Un comite, mai mare peste visteriile împărăteşti, a fost trimis de către împărat în părţile Africii şi, ajungînd în Corint, avea mulţime de aur împărătesc. Noaptea, însă, fiind acolo furtişag, s-a luat tot aurul împărătesc. Făcîndu-se cercetare, mulţi erau întrebaţi şi torturaţi, dar nu se găsea aurul, iar comitele acela era tare mîhnit. Mergînd cetăţenii cei mai cinstiţi la el, nu puteau să-l mîngîie, căci fiind necăjit de pierderea banilor, deznădăjduia şi-şi temea viaţa de mînia împărătească. Atunci, un oarecare din cei din mijloc, a zis: „Nimeni nu poate să arate aurul cel furat fără numai Luca monahul, prin care Dumnezeu face multe minuni”. Acestea auzind, ceilalţi ziseră: „Cu adevărat, aşa este”. Deci vorbeau de el lăudîndu-i viaţa cea îmbunătăţită şi dumnezeiasca vedere.

Comitele, auzind de aceasta, a trimis cu nădejde la sfînt rugăminte, zicînd: „Urmează Aceluia Care nu S-a lepădat a Se pogorî din cer pentru mîntuirea oamenilor şi vino puţin în cetate ca să cercetezi pe cei cuprinşi de un mare necaz”. Sfîntul, la început nu voia să meargă, fugind de slava deşartă şi de cinstea omenească, dar de milă pentru cei mulţi, care fără de vină pătimeau pentru aurul cel furat, a mers. Fiind întîmpinat de comite şi de cetăţeni cu cinste, a poruncit ca mai întîi să pregătească masă, zicînd către comite: „Să dăm mai întîi datoria pîntecelui şi să ne veselim întru slava lui Dumnezeu, că puternic este Cel ce ne adapă pe noi cu vinul umilinţei, Acela să ne dea şi paharul bucuriei, cu iubirea de oameni”.

Şezînd ei şi ospătîndu-se, apoi săturîndu-şi sufletul cu folositoarele cuvinte ale sfîntului mai mult decît corpul cu bucatele, uitîndu-se sfîntul spre unul ce sta înainte şi slujea, spunîndu-i pe nume, l-a chemat la dînsul şi i-a zis: „Pentru ce ai adus stăpînului tău acea primejdie mare, îndrăznind a fura împărătescul aur? Mergi degrab şi adu aici aurul pe care l-ai ascuns în pămînt, de vrei să te învredniceşti de milostivire şi de iertăciune”. Auzind, acela sta tăcut şi, tremurînd, neputînd să grăiască nici un cuvînt împotrivă, căci şi conştiinţa îl mustra, apoi, căzînd la pămînt, a apucat picioarele sfîntului, mărturisind că este adevărat lucrul acesta şi, cerînd iertăciune cu lacrimi, a cîştigat-o, pentru că sfîntul voia ca nu numai să-i vădească rana păcatului, dar să o şi tămăduiască. Îndată, furul acela ducîndu-se, s-a întors degrab, aducînd tot aurul pe care îl furase şi l-a pus înaintea tuturor. Atunci s-a pricinuit bucurie comitelui şi celor ce erau cu el, pentru eliberarea celor ce erau năpăstuiţi pe nedrept. Atunci diavolul cel ce născocise furtişagul a fost ruşinat, iar tîlharul a fost iertat şi toţi preamăreau pe Hristos Dumnezeu. Sfîntul, umilindu-se, nu lua în seamă slava ce i se făcea de oameni, ci pe aceea dînd-o lui Dumnezeu, s-a întors la locul său.

După cîtăva vreme, s-a dus la mănăstirea care era lîngă cetatea Teba, ca să cerceteze acolo pe egumenul Antonie, pentru că Luca Cuviosul avea obicei să se ducă la bărbaţii cei însuflaţi de Dumnezeu şi să vorbească cu dînşii despre folosul sufletesc. Fiind el la egumenul Antonie, s-a întîmplat în acea vreme de s-a îmbolnăvit de moarte fiul unuia din cei mai de frunte cetăţeni ai Tebei. Şi auzind cetăţeanul acela de Cuviosul Luca, că a venit în mănăstirea lor, s-a sculat îndată şi alergînd, a căzut la picioarele sfîntului şi se ruga cu lacrimi să meargă în casa lui, să cerceteze pe copilul cel bolnav care era aproape să moară; căci avea credinţă că prin cercetarea sfîntului se va însănătoşi bolnavul. Dar sfîntul, fiind smerit, se lepăda, zicînd: ce sînt eu şi ce vedeţi voi de vă amăgiţi de o părere ca aceasta despre mine? Pentru că unul este doctorul sufletelor şi al trupurilor, Care poate şi din moarte să ne izbăvească. El este Ziditorul nostru, Dumnezeu, iar omul păcătos nu poate să facă nicidecum un lucru ca acesta”. Şi s-a dus cetăţeanul acesta mîhnit, tînguindu-se şi deznădăjduindu-se de viaţa fiului.

După ce s-a înserat, vorbind egumenul deosebit cu cuviosul, a zis către cel dintîi: „N-am făcut bine, precum mi se pare, cinstite părinte, necercetînd pe cel bolnav şi nemîngîind pe cel întristat; deci cu dreptate vom auzi şi noi cuvîntul lui Hristos: Bolnav am fost şi nu m-aţi cercetat. Grăit-a Sfîntul Luca: „Dar a tămădui pe cei bolnavi este puterea lui Dumnezeu şi a mîngîia pe cei întristaţi se cade numai acelora care au cuvînt şi înţelepciune în gurile lor, iar eu sînt departe de cea dintîi şi de cea de-a doua sînt lipsit cu totul, fiind neînvăţat. Dacă vei voi şi dacă vei socoti că este lucru plăcut lui Dumnezeu să mergi tu mai întîi şi să-mi fii povăţuitor, iar eu să-ţi urmez, aşa voi face”.

Atunci s-au sculat amîndoi îndată şi au ajuns seara tîrziu şi, intrînd în casa cetăţeanului aceluia, au găsit pe copil mai mult mort, aşteptînd sfîrşitul. Tatăl copilului şi slugile cădeau înaintea sfîntului şi-l rugau lăcrămînd să se roage lui Dumnezeu pentru fiul lui, care se sfîrşea, ca să-l întoarcă de la moarte. Cuviosul, fiind rugat de omul acela şi de către egumenul Antonie, şi-a ridicat mîinile în sus şi s-a rugat. Apoi, sfîrşind rugăciunea, s-a întors la mănăstire şi, ivindu-se zorile, s-a dus degrabă la muntele său, fugind de slava omenească. Deci, făcîndu-se ziuă, egumenul Antonie a trimis slujitorul său în cetate să afle ce face copilul bolnav şi dacă a fost ascultată rugăciunea Cuviosului Luca. Slujitorul, nezăbovind, s-a întors îndată, spunînd egumenului un lucru de mirare: copilul care în acea noapte era să se sfîrşească, l-a întîmpinat călare pe cal, mergînd de acasă la baie, să se spele. Auzind acestea, egumenul Antonie s-a mirat şi a preamărit pe Dumnezeu.

Apoi mulţi supărau pe Cuviosul Luca, venind la dînsul pentru folos, tulburîndu-i liniştea. De aceea a voit să se ducă de acolo în locuri mai liniştite, dar, mai întîrziind împlinirea gîndului său, a trimis pe ucenicul său, Gherman, în Corint, la un bărbat iscusit şi de Dumnezeu insuflat, anume Teofilact, cerînd sfat folositor de la dînsul, dacă este bine să mai petreacă în muntele Ioaniptra şi să rabde supărare de la cei ce veneau sau să se ducă aiurea, în alt loc, neştiut. Teofilact i-a trimis sfatul care odată i s-a dat din cer marelui Sfînt Arsenie: „Fugi de oameni şi te vei mîntui”.

Cuviosul Luca, primind cu bucurie sfatul acela, a plecat de acolo cu ucenicul său şi s-a dus de s-a sălăşluit într-un loc pustiu, aproape de mare, care se numea Calamie. Acolo petrecea, avînd hrană din osteneala mîinilor sale, pentru că săpa pămîntul, semăna seminţe, le măcina în rîşniţă şi făcea pîine. Odată, plutind corăbierii pe acolo, aproape de chilia cuviosului şi mergînd într-însa, nu găsiră pe nimeni, sfîntul şi ucenicul fiind duşi undeva. Apoi, văzînd piatra de rîşniţă, au luat-o şi au dus-o în corabie. Cînd a venit cuviosul în chilie şi a văzut că nu este piatra, a alergat la corăbieri, cerînd să-i dea piatra, deoarece nu are cu ce să-şi macine grîul, iar ei se jurau că nu au luat-o. Sfîntul le-a zis: „Dacă nu aţi luat-o, mergeţi în pace, iar celui ce a luat-o, să-i răsplătească Dumnezeu cum voieşte”. Zicînd acestea, a plecat de la dînşii şi îndată a căzut mort cel ce luase piatra. Corăbierii s-au înspăimîntat şi, venind, au dat piatra înapoi, apoi i-au cerut iertare. Sfîntul s-a mîhnit de moartea aceluia şi a plîns pentru dînsul multe zile.

Petrecînd cuviosul în acel loc trei ani, a avut loc năvălirea agarenilor asupra părţilor din Atica. Atunci s-a mutat sfîntul într-un oarecare ostrov, pustiu şi fără apă, care se numea Ampia, în care răbda de foame şi de sete, de multe ori. De acolo a trecut într-un loc frumos, care se numea Sotirie, de unde, izgonind pe diavol, care prin nălucire voise să-l înfricoşeze, a petrecut acolo pînă la fericitul său sfîrşit. S-au adunat în acel, la dînsul, fraţi şi s-a întemeiat o mică mănăstire, iar mai marele curţii atenienilor, care se numea Crinet, avînd dragoste către cuviosul, a zidit în mănăstirea aceea o biserică, în numele marei muceniţe Varvara.

Acolo petrecea sfîntul în post şi rugăciuni neîncetate, slujind lui Dumnezeu, ajutînd oamenilor la sufleteasca mîntuire, ca şi la trupeasca sănătate, căci folosea sufletelor cu cuvîntul şi cu viaţa, iar cu rugăciunea tămăduia bolile cele trupeşti. Pe un monah Grigorie, care bolea totdeauna de stomac, l-a tămăduit cu cuvîntul. Pe o femeie cinstită, din Teba, care era cuprinsă de lungă şi cumplită boală şi deznădăjduită de doctori, a trimis la dînsa pe ucenicul său, Pangratie, s-o ungă cu untdelemn sfînt şi a adus-o îndată la sănătatea cea desăvîrşită. Astfel el tămăduia toate bolile grabnic şi spunea multora cele ce aveau să fie mai înainte. Petrecînd în locul acela şapte ani, s-a apropiat de sfîrşit. Dar mai înainte de sfîrşitul lui, s-a întîmplat lucrul acesta:

Unul din ucenicii săi, Teodosie, avea un frate, care se chema Filip şi era mirean, avînd dregătoria de spătar. Filip a voit să vină la cuviosul, pe de o parte ca să cerceteze despre fratele său, iar pe de alta, ca să-l vadă pe Cuviosul Luca, de care auzise multe lucruri prea slăvite. Cuviosul, văzînd mai înainte venirea lui, a zis către Teodosie: „Găteşte frate cele ce sînt trebuitoare pentru o cină bună, pentru că vine fratele tău pe la noi”. Iar Teodosie, mirat şi bucuros, pregătea cu sîrguinţă cele de mîncare şi ieşea afară în poartă adeseori, privind în cale şi aşteptînd venirea fratelui său.

Făcîndu-se seară, a venit Filip aducînd multe pentru hrană, şi a fost primit de către sfîntul cu dragoste. Apoi au cinat toţi împreună, mîncînd şi bînd cele puse înainte în slava lui Dumnezeu. Numai atunci a mîncat şi a băut cuviosul mai mult decît îi era obiceiul – dar aceasta a făcut-o pentru ospătarea lui Filip, iar după cină şi după obişnuitele rugăciuni spre somn, Filip, culcîndu-se să se odihnească, se tulbura cu gîndul despre cuviosul, zicînd în sine: „Făţarnic este bătrînul acesta, pentru că mănîncă şi bea mult şi mi se pare că-şi preface pustnicia şi sfinţenia”.

Adormit Filip, a văzut în somn doi tineri prea luminoşi, căutînd cu ochi aspri spre dînsul şi arătîndu-i faţa mînioasă, apoi cu asprime zicîndu-i: „De ce gîndeşti nedrept despre cuviosul? Pentru ce osîndeşti pe cel nevinovat şi sfînt? Ridică-ţi ochii tu, care vezi cele pămînteşti, şi priveşte de cîtă cinste s-a învrednicit de la Dumnezeu acela care după a ta părere este făţarnic şi înşelător”. Căutînd Filip, a văzut un loc slăvit, aşternut cu porfiră, şi pe dînsul stînd Cuviosul Luca, strălucind în multă slavă, ca soarele şi, deşteptîndu-se, s-a spăimîntat şi aceasta a spus-o lui Teodosie, fratele său după trup, precum şi altor monahi. Şi mărturisindu-şi păcatul său, a cerut iertare şi s-a dus cu mare folos.

Cuviosul, văzîndu-şi mai înainte ducerea sa către Dumnezeu, a mers să cerceteze pe toţi părinţii care erau în pustia aceea şi i-a sărutat cu cea după urmă sărutare, zicîndu-le: „Rugaţi-vă pentru mine fraţilor, rugaţi-vă Stăpînului Hristos, pentru că nu se ştie dacă ne vom mai vedea sau nu”. Şi astfel, înconjurînd pe toţi, s-a închis în chilia sa şi se pregătea mai înainte de moarte. Apoi a început a boli cu trupul, înaintea sfîrşitului său cu opt zile, iar Grigorie preotul şedea lîngă dînsul şi l-a întrebat: „Ce porunceşti pentru a ta îngropare? Unde vrei să se aşeze trupul tău?” El a răspuns: „Legînd de picioare trupul meu, să-l aruncaţi în prăpastie, că deşi altora sînt netrebnic, fiarelor le voi fi trebuitor pentru mîncare”. Preotul însă îl ruga mult pe sfînt ca în alt chip să poruncească pentru al său trup şi să-şi hotărască locul pentru îngroparea sa. După un ceas, sfîntul a zis: „În locul acesta pe care zac să mă îngropi, căci Dumnezeu voieşte să preamărească locul acesta, întru slava numelui Său celui Sfînt”.

Acestea zicînd, la apusul soarelui şi-a ridicat ochii în sus şi a zis: „În mîinile Tale, Doamne, dau duhul meu”. Apoi a adormit cu somnul vremelnicei morţi, în şapte zile ale lunii Februarie.

Sfîntul lui suflet s-a dus către Dumnezeu în viaţa cea fără de moarte. Iar a doua zi s-au adunat toţi monahii şi mirenii cei de prinprejur şi s-a făcut adunare mare de popor. Atunci, plîngînd toţi pentru lipsirea unui luminător al lumii ca acesta, l-au îngropat cu cinste la locul în care a poruncit, adică în chilia lui, în care s-a nevoit. După şase luni, unui monah oarecare, Cosma famenul, din părţile Paflagoniei, mergînd în Italia, i s-a arătat în somn o poruncă dumnezeiască: să meargă la locul unde s-a odihnit Cuviosul Luca şi lîngă mormîntul aceluia să petreacă. Venind Cosma, a scos racla din pămînt cu moaştele cuviosului cele nestricate şi, punînd-o deasupra mormîntului, a îngrădit-o frumos cu scînduri, iar chilia aceea a prefăcut-o în biserică, unde se făceau minuni de la sfintele lui moaşte, pentru că a izvorît mir cu bună mireasmă. Şchiopii se vindecau, orbii se luminau, leproşii se curăţeau şi diavolii se goneau cu rugăciunile Cuviosului Luca şi prin puterea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Sfinţii Mucenici o mie şi trei

Adaugat la februarie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 20, 2026

Împărăţind păgînul Diocleţian, cumplitul tiran, a ridicat mare prigonire asupra Bisericii lui Hristos şi mulţi creştini erau închişi în temniţe şi ucişi pentru Hristos. Atunci au pătimit şi robii lui Hristos Teopempt, episcopul, Teona, care a fost vrăjitor, şi patru protectori împărăteşti: Vasos, Evsevie, Evtihie şi Vasilid, a căror pază era dată în grija Sfîntului Petru, mucenicul, nu arhiepiscopul Alexandriei, ci postelnicul lui Diocleţian. Femeile acelor protectori, primind sfînta credinţă şi petrecînd nemişcate în mărturisirea lui Hristos, şi-au pus sufletul lor pentru Domnul. După aceasta, casnicii lor, slugile toate şi robii precum şi cei liberi, sfătuindu-se între ei, au zis: „Iată stăpînii noştri, cei ce ne porunceau în lumea aceasta, ei, pentru sfînta credinţă în Domnul trecînd cu vederea viaţa aceasta vremelnică şi deşartă, şi-au cîştigat cereasca împărăţie şi pentru defăimarea celor pămînteşti se îndulcesc acum de veşnicile bunătăţi. Pentru ce să nu urmăm şi noi stăpînilor noştri? De ce să nu ne apropiem de Diocleţian, împăratul, şi să-i zicem: „Sîntem creştini şi noi şi dorim ca, împreună cu stăpînii noştri cei ce ne-au stăpînit în viaţa aceasta, să cîştigăm nestricăcioasa cunună, în viaţa ce va să vie”.

Un sfat folositor ca acesta, făcînd între ei şi toţi învoindu-se cu osîrdie, s-au socotit cîţi sînt la număr – cu femeile şi cu copii – şi s-au aflat o mie şi trei. Deci, mergînd toţi, au stat înaintea divanului păgînului tiran Diocleţian, strigînd: „Şi noi sîntem creştini şi dorim să urmăm părinţilor şi stăpînilor noştri care pentru Hristos şi-au vărsat sîngele, iar diavolilor nu ne supunem şi idolilor celor orbi, surzi, muţi şi fără de suflet nu ne închinăm”.

Împăratul, văzînd mulţimea lor, s-a tulburat foarte mult de mînie. Însă, mai întîi, prefăcîndu-se blînd, a început cu momiri a-i amăgi, zicîndu-le: „Aşa de nebuni sînteţi, că de bunăvoie vă aruncaţi în pierzare? Nu e mai bine să vă învoiţi cu mine ca şi cu un tată care vă sfătuiesc să jertfiţi zeilor şi să vă izbăviţi de acea nebunie cu care v-a înşelat Evsevie şi prietenii lui protectori, care au ieşit rău din viaţa aceasta? Iată, de mă veţi asculta şi veţi aduce jertfe zeilor celor fără de moarte, cinste şi daruri mari veţi lua de la mine şi cu mila noastră destul vă veţi îmbogăţi”. Sfinţii au răspuns tiranului: „Nouă nu ne trebuiesc nici darurile tale, nici nu ne temem, ci ne sîrguim să aducem jertfă de laudă Dumnezeului celui viu şi adevărat. Iar tu, ceea ce voieşti să faci, fă degrab, pentru că nimic nu ne este mai scump decît Hristos”.

Diocleţian, auzind cuvintele acestea ale sfinţilor mucenici, s-a temut să nu se ivească vreo tulburare în popor, pentru că-i vedea apărînd cu foarte mare îndrăzneală credinţa lor în Hristos. De aceea a făcut semn ostaşilor săi să-i împresoare cu armele între care erau mulţi prunci, ţinuţi de mamele lor în braţe, unii de cîte un an, iar alţii de două sau de trei luni. Şi, înconjurînd oastea pe creştini, împăratul a zis către dînşii: „Acum dar, supuneţi-vă sfatului meu şi mărturisiţi că voiţi a jertfi zeilor şi a vă închina lor, ca să vă întoarceţi întregi şi sănătoşi la casele voastre. Miluiţi-vă pe voi şi pe pruncii voştri, cum vă miluiesc eu, ca nu cumva cu nebunia voastră să pieriţi şi voi şi copiii voştri. Însă de nu mă veţi asculta, apoi nici Hristos al vostru nu vă va putea ajuta întru ceva”. Sfinţii au răspuns: „Noi am învăţat să ne închinăm unui Dumnezeu, Care locuieşte în ceruri şi Unuia Născut, Fiului şi Cuvîntului Său, Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care toate s-au făcut, şi Sfîntului Duh. Să nu ne amăgeşti în vreun chip cu mila ta cea deşartă, căci nici cu amăgirile tale nu ne vei pleca, nici cu îngrozirile nu ne vei înfricoşa, ca să cădem din credinţa cea întru Hristos, Domnul nostru, şi să ne închinăm neînsufleţiţilor idoli celor cinstiţi de tine, pentru că nimic nu poate să ne fie mai scump şi mai dorit decît Hristos Dumnezeu, Care este în vecii vecilor”.

Atunci, Diocleţian, mîniindu-se, a făcut semn ostaşilor ca să-i taie pe toţi. Iar ei, ca fiarele cele cumplite, năvălind de pretutindeni asupra lor, au tăiat pe sfinţii mucenici ai lui Hristos, necruţînd nici unul, nici măcar pe pruncii care sugeau la pieptul mamei lor. Astfel că, din o mie şi trei creştini n-a rămas nici unul viu. Aşa şi-au săvîrşit viaţa sfinţii lui Hristos mucenici, întru mărturisirea dreaptei credinţe, primind nevoinţa lor cea mucenicească, în 13 zile ale lunii care de egipteni se numeşte Mehir, iar după noi, în 7 zile ale lunii februarie, fiind la Nicomidia, în mitropolia Bitiniei, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, iar între noi împărăţind Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu şi Mîntuitorul nostru, Căruia I se cuvine slavă şi laudă, cu Dumnezeu Tatăl şi cu preasfîntul, bunul şi de viaţă făcătorul Duh, în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Mare Mucenic Teodor Stratilat

Adaugat la februarie 21, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 21, 2026

Precum lumina soarelui veseleşte ochii celor ce-l privesc, tot astfel cuvîntul despre mucenici străluceşte în minţile celor ce-l ascultă. Precum cerul se împodobeşte cu stelele, tot astfel şi Biserica lui Dumnezeu, cu sfinţii mucenici. Precum florile împodobesc cîmpul, tot astfel şi mucenicii Biserica. Pomenirea mucenicilor este iertare de datorii, doctorie pentru boli, mîngîiere celor necăjiţi, izbăvire celor ce pătimesc de duhuri necurate şi sănătate iubitorilor de mucenici. Nevoinţele cele mari ale mucenicilor sînt cununi strălucite ale sfinţilor, pentru că ei şi-au dat trupurile lor la bătăi, toate cele frumoase ale lumii acesteia le-au socotit ca gunoiul, numai de Hristos să nu se lepede. De aceea şi Domnul le-a răsplătit a fi ca îngerii cei fără de trupuri. Vechiul vrăjmaş al neamului omenesc, sîrguindu-se să-i biruiască, li s-a făcut pricinuitor de locuinţa Raiului; şi tot el n-a încetat a porni fiarele cele cumplite asupra celor dreptcredincioşi.

Acela şi în vremurile noastre, zice Uar, sluga Sfîntului Teodor, scriitorul pătimirii lui, a ridicat fiara cea cumplită asupra turmei lui Hristos, adică pe Liciniu, căruia, dreptcredinciosul împărat Constantin îi dăduse ca femeie pe sora sa. Acest Liciniu luînd sceptrul de la păgînul Maximian şi urmînd aceluia în toate, a ridicat prigonire asupra celor ce erau însemnaţi prin dreapta credinţă şi a trimis poruncă în toate cetăţile şi ţările sale păgîneşti, prin care a ucis ostaşi viteji fără de număr. El a ucis pe cei 40 de mucenici în Sevastia şi 45 de ostaşi în Nicopolia Armeniei, cum şi pe Sfîntul Andrian, fiul împăratului Prov. Asemenea şi pe cei 70 de aleşi ostaşi şi boieri din palatul său şi pe cei 300 de bărbaţi din Macedonia. Apoi, văzînd preanelegiuitul că o mulţime fără de număr defăima poruncile sale păgîneşti şi se ofereau bucuroşi morţii pentru dreapta credinţă, a poruncit să caute pe cei mai însemnaţi şi mai cinstiţi dintre creştini, cîţi erau prin cetăţi şi prin cetele ostaşilor. Numai pe aceia îi silea la închinarea la idoli, nebăgînd în seamă mulţimea cea de obşte a credincioşilor, dar nădăjduind ca, prin frică, să silească pe toţi cei ce erau sub stăpînirea lui.

Pretutindeni fiind cercetaţi cu mare sîrguinţă cei mai însemnaţi creştini, s-a făcut înştiinţare lui Liciniu, care pe atunci era în Nicomidia, şi despre Sfîntul Teodor Stratilatul, care se afla atunci în cetatea Iracliei, aproape de Marea Neagră, şi a dovedit că este creştin şi pe mulţi îi întorcea la Hristos.

Sfîntul Teodor era de neam din Evhaita, ce nu este departe de cetatea Iracliei, om viteaz şi îmbărbătat, foarte frumos la faţă, înţelept şi ales orator. Pentru aceea îl numeau Vrioritor, care se tîlcuieşte „izvor de oratorie”, şi era pus de împăraţi ca stratilat, adică voievod, iar cetatea Iracliei era dată în stăpînirea lui, ca unui vrednic pentru vitejia sa, ce era vestită în acel timp, cînd a ucis un balaur în Evhaita. Nu departe de cetatea Evhaitei era un cîmp pustiu. În partea dinspre miazănoapte şi într-însul era o prăpastie mare şi, în prăpastie un balaur mare care se încuibase acolo, care-i cutremura pe toţi, cînd ieşea din acel loc; şi orice îi ieşea înainte, om sau animal, îl mînca. Auzind de aceasta, Sfîntul Teodor, vrednicul ostaş al lui Hristos, fiind cu ceata sa pe acolo, a plecat singur, nespunînd nimănui despre gîndul său, înarmat cu obişnuitele arme şi avînd la piept o cruce de mare preţ, căci şi-a zis în sine: „Voi merge şi voi izbăvi moştenirea mea de acel cumplit balaur, cu puterea lui Hristos”. Cînd a sosit în cîmpul acela, văzînd iarba verde, a descălecat şi s-a culcat să se odihnească.

In partea de miazăzi a cetăţii Evhaita locuia o femeie drept-credincioasă, anume Eusebia, bătrînă, care cu cîţiva ani mai înainte cerînd cinstitul corp al Sfîntului Teodor Tiron, care a pătimit pe timpul împărăţiei lui Maximian şi Maximin, l-a îngropat cu aromate în casa sa din Evhaita şi în toţi anii săvîrşea pomenirea aceluia. Aceasta, văzînd pe al doilea Teodor, ostaşul lui Hristos, numit stratilat, dormind în cîmpul acela, a mers la dînsul cu mare frică şi, luîndu-l de mînă, l-a deşteptat zicîndu-i: „Scoală-te, frate, şi du-te degrab din locul acesta, fiindcă nu ştii ce este aici; iată, multora li s-a întîmplat moarte cumplită în locul acesta”. Cinstitul mucenic Teodor al lui Hristos, sculîndu-se, a zis către dînsa: „Ce groază mare este aici, măicuţă?” Roaba lui Dumnezeu Eusebia a zis: „Fiule, aici este un balaur mare şi de frica lui nimeni nu poate să treacă, pentru că în toate zilele, balaurul, ieşind din cuibul său, pe oricine află, om sau dobitoc, îl ucide şi-l mănîncă”. Ostaşul lui Hristos, Teodor, i-a zis: „Du-te maică şi stai departe de locul acesta şi vei vedea puterea lui Hristos”.

Acea cinstită femeie plecînd din locul acela, s-a aruncat la pămînt plîngînd şi zicînd: „Dumnezeule al creştinilor, ajută-l în ceasul acesta”. Sfîntul mucenic al lui Hristos, Teodor, făcîndu-şi semnul crucii s-a lovit în piept şi, uitîndu-se la cer, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, numele cel frumos, Cel ce ai răsărit din fiinţa Tatălui, să nu treci rugăciunea mea Tu, Care m-ai ajutat în războaie şi mi-ai dat biruinţă asupra potrivnicului; Tu eşti acelaşi, Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeule. Trimite-mi biruinţă din înălţimea Ta cea sfîntă, ca să biruiesc pe vrăjmaşul balaur”. Apoi către calul său, vorbindu-i ca unui om, a zis: „Ştim dumnezeiasca putere, tărie întru toţi, în oameni şi în dobitoace; deci, să mă ajuţi pe mine, Hristoase, întărindu-te pe tine, ca să biruiesc pe cel potrivnic”. Calul, ascultînd cuvintele stăpînului său, aştepta ieşirea balaurului. Atunci mucenicul lui Hristos, apropiindu-se de prăpastie, a strigat cu glas mare către balaur: „Ţie îţi poruncesc în numele Domnului meu Iisus Hristos, Cel ce S-a răstignit de voie pentru neamul omenesc, să ieşi din locul tău şi să vii la mine”. Balaurul, auzind glasul sfîntului, a ieşit şi se cutremura pămîntul în acel loc. Calul Sfîntului Teodor s-a aşezat cu picioarele pe balaurul cel înfricoşat care ieşise. Apoi, ostaşul lui Hristos, Teodor, a lovit cu sabia pe balaur şi, omorîndu-l, a zis: „Mulţumesc Ţie, Iisuse Hristoase, că m-ai auzit în ceasul acesta şi mi-ai dat biruinţă asupra balaurului”. Apoi s-a întors în pace, în calea sa, la cetele sale, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu.

Auzind de aceasta, toată cetatea Evhaitei şi popoarele cele din jur, au ieşit cu toţii în cîmpul acela şi, văzînd balaurul omorît de Sfîntul Teodor, s-au mirat şi strigau cu toţii: „Mare este Dumnezeul lui Teodor”. Atunci au crezut în Hristos o mulţime de popor şi ostaşi şi s-au botezat cu toţii, preamărind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh. Sfîntul Teodor, vieţuind în cetatea Iracliei, propovăduia pe Hristos, adevăratul Dumnezeu şi mulţi dintre elini se întorceau şi se făceau creştini. Apoi, în toate zilele, popoarele veneau la Sfîntul Botez şi toată Iraclia a primit sfînta credinţă.

Acestea toate auzindu-le păgînul împărat Liciniu, s-a mîhnit foarte mult şi a trimis din Nicomidia, unde era atunci, în cetatea Iracliei, nişte protectori, cu ostaşii lor, ca, luînd pe Teodor Stratilat, cu cinste să-l aducă la dînsul. Ajungînd la Iraclia, Sfîntul Teodor i-a primit cu cinste, făcîndu-le ospăţ mare şi dîndu-le daruri ca unor oameni împărăteşti. Aceia au chemat la Liciniu pe sfîntul, zicînd: „Vino în Nicomidia, la împăratul care te iubeşte pentru că, auzind de vitejia, frumuseţea şi înţelepciunea ta, doreşte foarte mult să te vadă, vrînd cu laudă vrednică şi cu daruri să te cinstească”. Sfîntul Teodor le-a zis: „Voia împărătească şi a voastră să fie, dar astăzi şi mîine bucuraţi-vă şi vă veseliţi. Apoi vom merge şi vom face ceea ce se cade a face”.

A treia zi, trimişii silind pe sfîntul să meargă cu dînşii la împărat, el n-a mers, ci şi pe unii din oamenii trimişi la dînsul i-a oprit, iar pe alţii i-a trimis cu o scrisoare la împărat. În scrisoare i-a spus că nu-i este cu puţinţă a lăsa cetatea în acel timp, cînd se face tulburare în popor, pentru că mulţi, lăsînd pe părinteştii zei se închină lui Hristos şi acum aproape toată cetatea, întorcîndu-se de la zei, slăveşte pe Hristos şi aşa se sileşte ca cetatea Iraclia să se depărteze de la împărăţia ta. De aceea rog, împărăţia ta, să te osteneşti şi să vii aici, luînd cu tine pe zeii cei mari şi aceasta pentru două pricini: pe de o parte, ca să împaci pe poporul cel tulburat, iar pe de alta, ca să întăreşti dreapta credinţă către zei, aducîndu-le jertfă cu noi, înaintea a tot poporul. Pentru că, văzîndu-ne poporul că ne închinăm zeilor celor mari, toţi ne vor urma şi se vor întări în părinteasca credinţă. O scrisoare ca aceasta Sfîntul Teodor a scris împăratului Liciniu, îndemnîndu-l să vină în Iraclia, pentru că sfîntul voia să pătimească în cetatea sa, adică s-o sfinţească cu sîngele său vărsat pentru Hristos şi să întărească şi pe alţii în sfînta credinţă, prin muceniceasca şi bărbăteasca sa nevoinţă. Liciniu, împăratul, luînd scrisoarea aceea a stratilatului şi, citind-o, s-a înveselit. Apoi, nezăbovind, a luat din oastea sa şi din cetăţenii care aveau dregătorie în Nicomidia ca la 8 000 şi, bucurîndu-se, s-a dus în Iraclia cu boierii şi voievozii săi, ducînd cu ei şi idolii cei mai mari, de aur şi de argint.

În noaptea aceea, sfîntul, rugîndu-se după obiceiul său, a avut vedenia aceasta: se vedea deschis acoperişul casei în care locuia şi lumină cerească, ca un foc mare, l-a strălucit, pogorîndu-se pe capul lui şi un glas s-a auzit de sus, zicîndu-i: „Îndrăzneşte, Teodore, că sînt cu tine”. După acel glas, s-a sfîrşit vedenia, iar sfîntul a cunoscut că a venit vremea pătimirii lui pentru Hristos şi se bucura cu duhul.

Auzind că împăratul se apropie de cetate, a intrat în camera sa de rugăciune, cea mai din lăuntru şi s-a rugat cu plîngere, zicînd: „Doamne Dumnezeule atotputernic, Care nu părăseşti pe toţi cei ce nădăjduiesc în Tine şi îi aperi, fii milostiv şi mă păzeşte de înşelăciunea vrăjmaşului, prin a Ta apărare, ca să nu cad înaintea potrivnicilor mei şi să nu se bucure vrăjmaşul meu de mine. Fii cu mine, Mîntuitorule, în nevoinţa mea în care doresc să intru, pentru numele Tău cel sfînt. Tu mă întăreşte, ca să rabd pentru Tine cu bărbăţie, pînă la sînge şi să-mi pun sufletul pentru dragostea Ta, precum şi Tu, iubindu-ne, Ţi-ai dat pe cruce sufletul pentru noi”. Aşa rugîndu-se Sfîntul Teodor cu lacrimi şi-a spălat faţa, apoi, îmbrăcîndu-se luminos, a încălecat pe calul său frumos, pe care odinioară a ucis balaurul din Evhaita şi astfel a ieşit cu oastea sa şi cu cetăţenii în întîmpinarea împăratului. Apoi i s-a închinat precum se cădea, făcîndu-i urare şi zicîndu-i: „Bucură-te, împărate prea-puternic şi atotstăpînitor”.

Împăratul, primind cu mare dragoste pe Sfîntul Teodor, l-a sărutat şi i-a zis: „Bucură-te şi tu, preafrumosule tînăr, viteazule ostaş, slăvitule stratilat, luminatule ca soarele, păzitorule înţelept al legilor părinteşti, vrednicule de diademă, pentru că ţi se cade să fii împărat după mine”. Şi, vorbind amîndoi multe lucruri vesele, au intrat în cetate cu timpane şi trîmbiţe, dănţuind şi veselindu-se.

A doua zi, fiind pregătit împărătescul scaun, în mijlocul cetăţii, la un loc înalt de privelişte, a venit Liciniu, împăratul, cu toată slava sa şi cu Teodor stratilatul. Apoi a început a lăuda cetatea, poporul şi pe stratilat, zicînd: „Cu adevărat locul acesta este vrednic a se numi scaun dumnezeiesc. Se cuvine ca astfel să se cheme locul acesta, deoarece cetatea este mare şi oamenii drept-credincioşi către zei. Cu adevărat într-alt loc nu se cinstesc zeii astfel ca aici şi nici nu este alt loc mai cuviincios şi mai potrivit pentru slujba marilor zei decît acesta. De aceea şi Iraclie, minunatul şi prea viteazul zeu, fiul marelui zeu Dia şi al zeiţei Alimina, au iubit locul acesta şi, în numele lor, s-a numit cetatea aceasta Iraclia. Cu adevărat vrednic este locul acesta de stăpînirea ta, domnule Teodor, ţie ţi se cade a stăpîni o cetate minunată ca aceasta, tu eşti vrednic a cîrmui atîta popor, deoarece eşti drept-credincios către zei şi toată dragostea ta este către dînşii, iar ziua şi noaptea nu te îndeletniceşti cu altceva decît numai cu aceasta, ca să placi zeilor elineşti. Deci, acum arată înaintea noastră dragostea ta ce o ai către dînşii şi adu-le jertfă cu închinăciune, ca tot poporul să vadă osîrdia ta către zei şi să ştie că eşti prieten zeilor celor mari şi iubit de împăratul”.

Acestea le zicea împăratul, momind şi amăgind pe sfîntul. Iar Sfîntul Teodor i-a răspuns: „Împărate, fie voia ta. Însă să-mi dai în casa mea zeii elineşti de aur şi de argint pe care i-ai adus cu tine, ca mai întîi să-i cinstesc cu jertfe, cu cădiri, cu aromate şi cu închinăciune, în noaptea aceasta şi în noaptea cealaltă. Apoi, la arătare, cînd vei porunci, le voi jertfi înaintea a tot poporul”. Împăratul, auzind aceasta, s-a bucurat şi îndată a poruncit să se aducă zeii cei mari de aur şi de argint, pe care, luîndu-i, Sfîntul Teodor, i-a dus în casa sa. În noaptea aceea a sfărîmat şi a zdrobit în bucăţi mici pe toţi idolii şi i-a împărţit la săraci. După două zile, împăratul a trimis la sfînt, poruncindu-i să-şi împlinească făgăduinţa la arătare, adică în acea zi să aducă jertfă zeilor, înaintea poporului.

Sfîntul a făgăduit să împlinească aceea şi, sculîndu-se, s-a dus la împărat cu sîrguinţă, iar împăratul a ieşit la locul de privelişte în mijlocul cetăţii şi, aşezîndu-se pe scaun, a zis către dînsul: „Prea înţeleptule Teodor, alesule stratilat, cinstitule de împăraţii cei mai înainte de noi, iată a sosit ziua jertfei şi a prăznuirii. Deci, adu jertfă zeilor la arătare, ca să vadă şi ceilalţi oameni osîrdia ta către zei şi să se înveţe a fi mai sîrguitori şi mai calzi către dînşii”. Împăratul zicînd acestea, un sutaş, anume Maxentie, fiind de faţă, a zis către împărat: „Mă jur pe marii zei că astăzi a fost amăgită împărăţia ta de necuratul acesta de Teodor, căci eu am văzut ieri capul de aur al zeiţei Artemida în mîinile unui sărac care se veselea şi, întrebîndu-l unde l-a găsit, mi-a spus că i l-a dat Teodor stratilat”. Auzind aceasta, împăratul s-a cutremurat cu totul şi, îndoindu-se, a tăcut multă vreme. Sfîntul i-a răspuns: „Aşa este, împărate, mă jur pe puterea Hristosului meu că cele ce-ţi spune Maxentie, sutaşul, sînt adevărate şi bine am făcut că am sfărîmat zeii tăi, căci dacă nu au putut să-şi ajute lor, fiind sfărîmaţi, apoi cum pot să-ţi dea ajutor ţie?”

Iar Liciniu auzind un răspuns ca acesta al Sfîntului Teodor, a rămas fără de glas ca un mut şi ieşit din minte. Apoi, de multă mîhnire, punîndu-şi dreapta pe obraz, se întrista, zicînd: „Vai mie, vai mie, cum sînt de batjocorit. Ce să zic şi ce să fac, nu ştiu. Fiind împărat atotputernic, am venit la omul acesta pierzător, adunînd atîta mulţime de oameni şi acum sînt batjocorit de toate taberele vrăjmaşilor. Dar mai ales mă jelesc pentru că, pe zeii mei, purtătorii de biruinţă, ticălosul acesta i-a sfărîmat şi i-a împărţit la săraci”.

Apoi a zis către Sfîntul Teodor: „Teodore, acestea sînt răsplă-tirile tale către zei pentru darurile ce ai luat de la dînşii? Acestea nădăjduiam eu cînd te cinsteam pe tine? Pentru aceasta am plecat din Nicomidia şi am venit aici la tine? O! răule şi necuviosule! Cu adevărat fiu al vicleşugului şi locaş al vicleniei, care cu înşelăciune m-ai făcut să viu aici. Mă jur pe puterea marilor mei zei că nu-ţi voi răbda aceasta, nici spre bine nu-ţi va fi scornirea aceasta, o! prea neruşinatule”.

Sfîntul i-a răspuns : „Împărate fără de minte, de ce te mînii, vezi singur şi înţelege bine puterea zeilor tăi. Căci de ar fi fost aceia cu adevărat dumnezei, apoi de ce n-au putut să-şi ajute? De ce nu s-au mîniat asupra mea cînd îi tăiam, nici n-au trimis foc să mă ardă? Ci, fiind neînsufleţită şi nelucrătoare materie, se tăiau de mîini omeneşti ca aurul şi ca argintul. Tu, împărate, te mînii şi te superi, iar eu mă îmbărbătez şi nu bag în seamă mînia ta. Tu te mîhneşti, iar eu mă bucur de pierderea zeilor tăi. Tu te lupţi cu Dumnezeu, iar eu binecuvîntez pe Dumnezeu. Tu huleşti pe ade-văratul Dumnezeu, iar eu Îl laud cu cîntări. Tu te închini zeilor celor morţi, iar eu mă închin Dumnezeului celui viu. Tu slujeşti necuratului Serapid, iar eu slujesc preacuratului meu Stăpîn, Hristos, cel ce şade pe serafimii cei curaţi. Tu cinsteşti pe urîtul Apollon, iar eu cinstesc pe Dumneze Cel ce trăieşte în veci. Tu eşti din Tracia, iar eu sînt boier al Romei. Tu eşti Liciniu, vînturătorul, iar eu, Teodor, darul lui Dumnezeu. Nu te mînia, o, împărate, nici nu te iuţi, pentru că acestea făcîndu-le, arăţi tirania ta cea dinăuntru şi te asemeni măgarului şi catîrului”.

Atunci, Liciniu, împăratul, mîniindu-se şi mai mult, a poruncit să-l întindă gol pe sfînt, în patru părţi şi să-l bată cu vîna de bou. Şi băteau ostaşii pe mucenic fără cruţare, schimbîndu-se de cîte trei şi patru ori. Apoi au dat sfîntului şase sute de lovituri pe spate şi cinci sute pe pîntece şi-l batjocorea împăratul zicîndu-i: „Teodore, aşteaptă pînă ce va veni la tine Hristos Dumnezeul tău, Care te va scoate din mîinile celor ce te bat”. Sfîntul a răspuns: „Fă ceea ce vrei şi nu înceta, căci nici necazul, nici strîmtoarea, nici bătăile, nici sabia, nici oricare muncă nu mă va despărţi de dragostea lui Hristos”.

Împăratul, mîniindu-se mai tare, iarăşi i-a zis: „Oare mărtu-riseşti încă pe Hristos?” Şi a poruncit ca să-l bată cu vergi de plumb, pe spate, fără milă, apoi cu unghii de fier să-i strujească trupul şi cu făclii aprinse să-l ardă şi cu hîrburi ascuţite să-i frece rănile. Sfîntul, răbdînd toate acestea cu bărbăţie, nimic nu zicea decît numai: „Slavă Ţie Dumnezeul nostru”. După toate acestea împăratul a poruncit să-l închidă pe sfînt în temniţă şi să-i lege picioarele în obezi şi să nu-i dea nimic să mănînce timp de cinci zile. După cinci zile, a poruncit să se pregătească o cruce şi l-a scos pe mucenic să-l răstignească. Deci Sfîntul Teodor a fost răstignit precum Hristos, Domnul nostru, de către Pilat. Aşa şi Liciniu i-a pironit mîinile şi picioarele. Apoi, nemilostivii chinuitori au mai adăugat sfîntului răni şi dureri, căci au bătut un piron ascuţit şi lung în părţile ascunse ale lui şi cu briciul l-au tăiat. Alţi tineri şi copii, încordîndu-şi arcurile cu săgeţi, săgetau faţa lui, încît i-au scos cu săgeţi şi luminile ochilor.

Eu – zice scriitorul pătimirilor lui -, Uar, notarul, văzînd chinurile lui cele grele şi auzind suspinele lui cele dureroase, aruncînd cărticica pe care o scriam, am început să plîng înaintea picioarelor lui, zicînd: „Binecuvîntează-mă. Dă cuvîntul tău cel mai de pe urmă robului tău”. Iar stăpînul meu, ostaşul lui Hristos – Teodor – a zis către mine cu glas blînd: „Uare, nu lăsa slujba ta şi nu înceta privind la chinurile mele, ci scrie toate pătimirile mele şi ziua sfîrşitului meu”. Apoi, strigînd către Domnul, el a zis: „Doamne, ai zis mai înainte: Eu sînt cu tine, iar acum pentru ce m-ai lăsat? Vezi Doamne, că fiarele cele sălbatice m-au chinuit pentru Tine. Luminile ochilor mei sînt scoase, mi se răneşte faţa, mi se sfărîmă dinţii iar oasele pe cruce mi se frîng. Pomeneşte-mă, Doamne, pe mine, cela ce rabd cruce pentru Tine, fier, foc şi piroane; de acum, primeşte duhul meu, ca să mă duc din viaţa aceasta”.

Acestea zicîndu-le, mucenicul a tăcut şi n-a mai grăit nimic, pentru că tot trupul lui era sfărîmat. Iar Liciniu, socotind că acum mucenicul era mort, l-a lăsat pe cruce spînzurat. Atunci, înaintea schimbării străjii pentru noapte, îngerul Domnului l-a pogorît de pe cruce şi l-a făcut cu totul întreg şi sănătos, precum era mai întîi şi, sărutîndu-l, i-a zis: „Bucură-te şi te întăreşte cu darul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, că iată cu tine este Domnul Dumnezeu. Dar pentru ce ai zis că te-a lăsat? Săvîrşeşte-ţi alergarea nevoinţii tale, că vei veni către Domnul, ca să iei cununa nemuririi, cea pregătită ţie”. Îngerul, zicînd acestea mucenicului, s-a făcut nevăzut, iar Sfîntul mucenic Teodor, mulţumind lui Dumnezeu, a început a cînta: Înălţa-Te-voi, Dumnezeul meu, Împăratul meu şi voi binecuvînta numele Tău, în veac şi în veacul veacului.

Liciniu, nesosind încă ziua, a trimis doi sutaşi ai săi, pe Antioh şi Patricie, zicînd către dînşii: „Mergeţi şi aduceţi trupul lui Teodor cel ce rău a murit, ca în raclă de plumb să se aşeze şi să-l arunc în adîncul mării, ca nu cumva creştinii cei nebuni să-l ia”. Sutaşii, apropiindu-se de locul crucii, au văzut crucea, iar pe mucenicul cel răstignit pe dînsa nu l-au văzut. Atunci a zis Antioh lui Patricie: „Cu adevărat grăiesc galileenii, că Hristos al lor S-a sculat din morţi; precum mi se pare şi pe Teodor, robul Său, l-a înviat”. Patricie, venind mai aproape de cruce, a văzut pe Sfîntul Teodor şezînd şi lăudînd pe Dumnezeu. Apoi, Patricie a strigat cu glas mare, zicînd: „Mare este Dumnezeul creştinilor şi nu este alt Dumnezeu afară de El”.

Apropiindu-se amîndoi sutaşii de sfînt, au zis: „Rogu-te, mucenice al lui Hristos, primeşte-ne pe noi. Din ceasul acesta sîntem şi noi creştini”. Acei doi sutaşi crezură în Hristos în acea zi, iar cu dînşii încă 70 de ostaşi. Înştiinţîndu-se de aceasta, Liciniu a trimis pe Sixt, slujitorul său, şi împreună cu dînsul 300 de ostaşi, ca să ucidă pe toţi cei ce crezuseră în Hristos. Ei, mergînd şi văzînd minunile ce le făcea Sfîntul Teodor cu puterea lui Hristos, au crezut şi aceia în Domnul nostru Iisus Hristos. Şi s-a adunat mulţime nenumărată de popor în locul acela, strigînd: „Unul este Dumnezeu, adică Dumnezeul creştinilor, şi nu este alt Dumnezeu afară de El”. Apoi iarăşi strigau: „Unde este Liciniu, tiranul, să-l ucidem? Pentru că noi avem ca Dumnezeu şi Împărat pe Hristos, Cel propovăduit de Teodor”.

Atunci s-a făcut mare gîlceavă şi tulburare în popor, precum şi vărsare de sînge, pentru că a venit un ostaş cu sabia, anume Leandru, care s-a repezit asupra Sfîntului Teodor, vrînd să-l lovească, iar Sixt, slujitorul împăratului, l-a oprit, i-a smuls sabia din mîinile lui şi l-a străpuns prin mijloc. Alt ostaş, pe nume Mirpos, repezindu-se, a ucis pe slujitor. Sfîntul Teodor, potolind tulburarea poporului, a strigat: „Încetaţi, iubiţilor! Domnul meu Iisus Hristos S-a răstignit, oprind pe îngeri ca să nu se facă izbîndire neamului omenesc”.

Sfîntul Teodor multe grăind, rugîndu-i şi sfătuindu-i, a potolit gîlceava şi tulburarea poporului şi mergea pe lîngă închisoare. Dar în urma sa era toată mulţimea poporului şi a ostaşilor, iar cei ce erau în închisori, legaţi, strigau cu glas mare către sfînt: „Miluieşte-ne, robul lui Dumnezeu, Celui de sus”. Sfîntul, dezlegîndu-i din legături, cu cuvîntul şi uşile temniţei deschizînd, le-a grăit: „Mergeţi în pace şi mă pomeniţi, o! bărbaţilor”. Apoi s-a adunat la dînsul toată cetatea şi toţi, lepădîndu-se de închinarea la idoli, prea-măreau pe Hristos, unul Dumnezeu, iar cei neputincioşi se tămăduiau şi diavolii din oameni se izgoneau, căci, de care se atingea sfîntul numai cu mîna sau numai cu hainele, îndată acela cîştiga tămăduirea.

Un ostaş oarecare, din cei mai de aproape ai lui Liciniu, văzînd cele ce se făceau, a alergat la Liciniu, spunîndu-i: „Toată cetatea, lăsînd pe zei, crede în Hristos, prin învăţătura şi vrăjile lui Teodor”. Împăratul, umplîndu-se de mînie, îndată a trimis un speculator, ca să taie capul lui Teodor. Dar poporul, văzînd pe speculator, a ridicat iarăşi gîlceavă şi tulburare, sculîndu-se asupra lui Liciniu, voind să ucidă pe speculator. Sfîntul i-a sfătuit cu blînde cuvinte să înceteze o scornire ca aceea, zicîndu-le: „Fraţilor şi părinţilor, nu ridicaţi război asupra lui Liciniu, pentru că este slugă a diavolului; căci mie, de acum mi se cade să mă duc la Domnul meu, Iisus Hristos!”

Acestea zicînd, a început a se ruga lui Dumnezeu, apoi a binecuvîntat pe fraţi şi s-a însemnat cu semnul crucii. Apoi a zis sluga sa: „Fiul meu, Uare, să te îngrijeşti a scrie ziua săvîrşirii mele, iar trupul meu să-l duci în Evhaita, spre stăpînirea strămoşilor mei, iar cînd şi tu te vei sfîrşi, să porunceşti să te îngroape de-a stînga mea”. Şi, rugîndu-se din nou, a zis: „amin”. După aceasta şi-a plecat sub sabie cinstitul şi sfîntul său cap şi astfel s-a săvîrşit, muceniceşte, în opt zile ale lunii Februarie, sîmbăta, la trei ceasuri din zi. După tăierea lui, tot poporul a făcut cinste mare sfîntului, întîmpinîndu-l cu lumînări şi tămîie. Apoi, la loc cinstit a pus trupul lui, care, a fost dus apoi în Evhaita cu slavă, în opt zile ale lunii Iunie. Şi se făceau acolo minuni mari şi nenumărate, întru slava lui Hristos Dumnezeu, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi închinăciune, în veci. Amin.

*
* *

Se cuvine a şti că sînt doi sfinţi Teodori mari mucenici în Evhaita. Cel dintîi, Tiron, şi al doilea este acesta, Stratilat. Sfîntul Teodor Tiron a pătimit mai înainte în împărăţia lui Maximian şi Maximin, nepotul său, în anul de la facerea lumii 5797, iar de la naşterea lui Hristos, 289. Şi s-a aşezat în Evhaita, precum se scrie despre el, în 17 zile ale acestei luni. După dînsul, mai pe urmă, a pătimit acest Sfînt Teodor Stratilat, la 22 sau 23 de ani, în zilele lui Liciniu. Pe vremea împărăţiei lui Constantin, în anul de la zidirea lumii 5820, iar de la naşterea lui Hristos 312, l-a mutat asemenea în Evhaita. Amîndoi aceşti sfinţii sînt evhaiteni.

Sfîntul Prooroc Zaharia

Adaugat la februarie 21, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 21, 2026

Zaharia se tîlcuieşte pomenire a lui Dumnezeu. El era din neamul lui Israil şi din seminţia lui Levi, fiu al lui Varahie şi s-a născut în Galaad. A venit din pămîntul haldeilor, fiind bătrîn, şi, cînd se afla acolo, a proorocit multe poporului israelitean şi a făcut multe semne, spre dovadă. Acesta a zis lui Iosedec că va naşte un fiu şi că va fi preot al Domnului în Ierusalim. El a binecuvîntat şi pe Salatiil, pentru fiul său, zicîndu-i: Vei naşte fiu şi-i vei da numele Zorobabel. În vremea lui Chir, împăratul perşilor, i-a dat semn despre Cris, împăratul lidenilor. El a proorocit încă şi despre prădarea Ierusalimului, despre sfîrşitul lui şi despre începutul şi sfîrşitul neamurilor. Apoi despre surparea templului, pînă în sfîrşit şi despre încetarea proorocilor, a preoţilor iudei, a sîmbetelor şi pentru îndoita judecată. În sfîrşit, mai proorocind şi multe altele, a adormit în pace, la adînci bătrîneţi.

Sfîntul Mucenic Nichifor

Adaugat la februarie 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 22, 2026

În Antiohia cea mare a Siriei se afla un preot, anume Saprichie şi un cetăţean, anume Nichifor. Aceştia aveau între ei mare prietenie şi dragoste, încît alţii îi socoteau că sînt fraţi de-o mamă. Vieţuind ei cu cinste multă vreme într-o prietenie mare ca aceasta, i-a zavistuit vrăjmaşul, urîtorul binelui, şi a semănat între dînşii atîta vrajbă, încît, după aceea, nici nu voiau să se mai întîlnească. Astfel se urau unul pe altul cu ură nedreaptă, căci, pe cît de mare era înainte dragostea şi prietenia lor, pe atît de mult a crescut, mai pe urmă ura şi vrajba, prin lucrare diavolească.

După multe zile, fiind ei în vrajbă şi ură, Nichifor, venindu-şi în sine şi cunoscînd că acea răutate este de la diavol, a rugat pe nişte prieteni şi vecini ca, mergînd la preotul Saprichie, să-l roage ca să-l ierte pe cel ce se pocăieşte şi să-l primească în dragostea sa cea dintîi, pentru Domnul. Preotul n-a voit să-l ierte. Nichifor iarăşi a trimis pe alţi prieteni cu rugăminte, însă preotul nici nu voia să-i asculte. A treia oară i-a izgonit pe trimişi şi, pe cei ce-l rugau, nu i-a ascultat, nici s-a înduplecat spre milă, să ierte pe fratele care cu smerenie cerea iertare. Astfel, învîrtoşîndu-şi inima sa, a rămas neplecat, uitînd cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, Care a zis: Iertaţi şi se va ierta vouă. Şi iarăşi: Deci de vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, să-ţi laşi darul tău înaintea altarului şi, mergînd, mai întîi te împacă cu fratele tău. Şi iarăşi: De nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru ceresc nu vă va ierta greşelile voastre.

Nichifor, văzînd că Saprichie, preotul, n-a primit pe mijlocitorii care l-au rugat pentru dînsul, a mers singur la el şi, căzînd la picioarele lui, îi zicea: „Iartă-mă, părinte, iartă-mă pentru Domnul”. Dar Saprichie nu voia nici să se uite la dînsul, fiind nemilostiv, neavînd dragoste şi nici frica lui Dumnezeu, deşi era dator ca pe fratele lui să-l ierte chiar mai înainte de rugăciune, ca unul ce era creştin şi preot. Deci, s-a dus Nichifor de la dînsul ruşinat, necîştigînd iertare.

În acea vreme s-a făcut fără de veste, în Antiohia, prigonire mare contra creştinilor, în împărăţia lui Valerian şi a lui Galerie. Şi a fost prins Saprichie preotul şi l-au dus la întrebare înaintea ighemonului, zicîndu-i: ” Cum îţi este numele tău?” El i-a răspuns: „Saprichie mă numesc”. Zis-a ighemonul: „Eşti cleric?” Saprichie a răspuns: „Da, sînt preot”. Zis-a ighemonul: „De ce neam eşti?” Saprichie a răspuns: „Sînt creştin”. Zis-a ighemonul: „Împăraţii noştri, stăpînii acestor ţări şi ai hotarelor Romei, Valerian şi Galerie, au poruncit ca cei ce se numesc creştini să aducă jertfe zeilor celor fără de moarte, iar dacă cineva va defăima şi va lepăda porunca împărătească, să ştie că unul ca acela, după multe munci, va fi osîndit la cea mai grea moarte”.

Saprichie, stînd înaintea ighemonului, a zis: „Noi creştinii, o! ighemonule, avem Împărat pe Hristos Dumnezeu, căci Acela Unul ne este adevăratul Dumnezeu, Creatorul cerului, al pămîntului, al mării şi al tuturor celor ce sînt într-însele; iar toţi zeii păgînilor, fiind diavoli, să piară de pe faţa pămîntului, căci nu pot să ajute nimănui, fiind lucruri de mîini omeneşti”. Atunci, ighemonul mîniindu-se, a poruncit ca să-l întindă pe roată şi să-l chinuiască fără milă. Fiind torturat, Saprichie a zis ighemonului: „Putere ai asupra trupului meu, dar asupra sufletului meu nu ai, fără numai Domnul meu, Iisus Hristos, Care l-a creat”.

Fiind chinuit mult, Saprichie a răbdat toate torturile cu bărbăţie. Apoi, văzîndu-l neînduplecat, necuratul judecător a dat asupra lui hotărîre de moarte, zicînd: „Lui Saprichie, preotul, care a defăimat împărăteştile porunci şi n-a voit să aducă jertfe zeilor celor fără de moarte şi nici nu s-a lepădat de creştineasca nădejde, poruncim să i se taie capul cu sabia”. Fiind dus Saprichie la tăiere, sîrguindu-se spre cereasca cunună, a auzit despre aceasta fericitul Nichifor. Deci, i-a ieşit în cale şi s-a aruncat la picioarele lui, zicîndu-i: „Mucenice al lui Hristos, iartă-mă că ţi-am greşit!” Iar el nu i-a răspuns, căci inima lui era cuprinsă de răutate diavolească. Sfîntul Nichifor, alergînd pe altă cale, l-a întîmpinat şi iarăşi, căzîndu-i înainte, îl ruga, zicînd: „Mucenice al lui Hristos, iartă-mă că ţi-am greşit ca un om, căci, iată, ţi se dă din cer cunună de la Hristos, pentru că nu te-ai lepădat de El, ci ai mărturisit numele Lui cel sfînt, înaintea a multe mărturii”. Dar Saprichie, orbindu-se de ură şi fiind aspru la inimă, stătea neînduplecat, nevrînd nicidecum să-l ierte. Ba, nici un cuvînt n-a zis către fratele care se ruga lui, încît şi prigonitorii se mirau de împietrirea lui Saprichie şi ziceau lui Nichifor: „Om nebun ca tine niciodată n-am văzut. Iată acesta merge la moarte, iar tu cu tot dinadinsul ceri de la el iertare. Oare după moarte va putea să te vatăme cu ceva? Ce trebuinţă îţi este să te împaci cu cel ce va muri îndată?” Sfîntul Nichifor le-a răspuns: „Voi nu ştiţi ceea ce cer eu de la mărturisitorul lui Hristos, ci numai Dumnezeu ştie”.

Sosind Saprichie la locul în care avea să fie tăiat, Sfîntul Nichifor iarăşi a zis către dînsul: „Te rog, mucenice al lui Hristos, iartă-mă de ceea ce ţi-am greşit ca om, căci este scris: „Cereţi şi se va da vouă; dă-mi, deci, iertare”. Acestea şi altele asemenea spunînd Nichifor, nu l-a ascultat împietritul la inimă, prietenul său, Saprichie, nici nu s-a înduplecat, fiind rugat de atîtea ori, neaducîndu-şi aminte de ceea ce s-a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Ci şi-a închis urechile inimii şi ale trupului ca o aspidă surdă care nu aude glasul vînătorilor. De aceea, Dumnezeu, judecătorul cel drept, care nu caută în faţă – de vreme ce Saprichie n-a luat aminte la cele zise în Evanghelie: „Iertaţi şi se va ierta vouă” şi „cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura” – a luat darul Său de la Saprichie, cu dreapta Sa judecată şi îndată a căzut de la Dumnezeu şi s-a lipsit de cununa cea împletită.

Deci, cînd i-au zis prigonitorii: „Pleacă-ţi genunchii, ca să ţi se taie capul”, Saprichie a zis către dînşii: „Pentru ce voiţi să mă tăiaţi?” Aceia au răspuns: „Pentru că n-ai voit să aduci jertfe zeilor şi ai defăimat porunca împărătească, pentru un om numit Hristos”. Auzind aceasta, ticălosul Saprichie a zis către dînşii: „Să nu mă ucideţi, că voi face ceea ce poruncesc împăraţii, mă voi închina zeilor şi le voi aduce jertfe”. Aşa l-a orbit ura şi de darul lui Dumnezeu s-a depărtat, încît el, care mai înainte era în cumplitele chinuri şi nu se lepădase de Hristos Domnul, fiind acum la sfîrşit şi aşteptînd să ia cununa muceniciei şi a slavei, s-a lepădat de viaţa cea veşnică şi s-a depărtat de Domnul.

Auzind Sfîntul Nichifor acele ticăloase cuvinte spuse de Saprichie, l-a rugat cu lacrimi, zicînd: „Să nu faci asta, o frate iubite, să nu te lepezi de Domnul nostru Iisus Hristos, să nu-ţi pierzi cununa cea cerească, pe care prin pătimirea multor chinuri ţi-ai împletit-o! Iată, stă lîngă uşă Stăpînul Hristos, Care îndată ţi se va arăta şi Îţi va da răsplătire viaţa veşnică, pentru această vremelnică moarte, căci pentru El ai venit la locul acesta ca să o iei”. Saprichie nicidecum nu voia să-l asculte, ci se sîrguia spre pierzarea cea veşnică, pierzînd viaţa nesfîrşită pe care era să o cîştige prin lovirea de sabie ce avea să o primească peste grumaji.

Văzînd Sfîntul Nichifor că Saprichie a căzut cu totul din sfînta credinţă şi s-a lepădat de Hristos, adevăratul Dumnezeu, a început a striga cu glas tare către călăi: „Eu sînt creştin şi cred în Domnul nostru Iisus Hristos, de Care Saprichie s-a lepădat! Deci, tăiaţi-mă pe mine în locul lui”. Călăii n-au îndrăznit să-l ucidă fără voia ighemonului şi toţi se mirau că de bună voie se oferă morţii, strigînd: „Sînt creştin şi zeilor voştri nu mă închin şi nu voi jertfi”.

Atunci unul din călăi, alergînd la ighemon, i-a spus că Saprichie făgăduieşte să aducă zeilor jertfă, dar este altul care voieşte să moară pentru Hristos şi care strigă cu glas tare: „Sînt creştin şi zeilor voştri nu voi jertfi, iar împărăteştile porunci nu le ascult”. Ighemonul, auzind aceasta, a poruncit ca pe Saprichie să-l slobozească, iar pe acel creştin să-l taie cu sabia. Deci a fost tăiat pentru Hristos capul Sfîntului Nichifor, în locul lui Saprichie, în nouă zile ale lunii Februarie, şi s-a dus, bucurîndu-se, către Hristos Domnul, ca să ia cununa biruinţei din dreapta Lui şi să stea în ceata sfinţilor mucenici, care slăvesc pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe cel Unul în Treime Dumnezeu, Căruia I se cuvine cinste şi închinăciune, slavă şi stăpînire în veci. Amin.

Sfinţi mucenici Marcel episcopul Siciliei, Filagriu episcopul Ciprului şi Pangratiu episcopul Tavromeniei

Adaugat la februarie 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 22, 2026

Aceşti sfinţi au fost cîteşitrei ucenici ai sfîntului apostol Petru. Şi încă de pe cînd umbla Hristos cu trupul pe pămînt şi făcea minuni, Marcel auzind, s-a dus de la Antiohia la Ierusalim, împreună cu Pangratiu, ca să-L vadă. Pangratiu de atunci făcîndu-se cunoscut sfîntului Petru, după înălţarea lui Hristos, i-a urmat lui Petru şi, fiind făcut de acesta episcop al Tavromeniei şi slujitor al lui Hristos, a fost omorît pe ascuns de eleni. Iar Marcel, fiind hirotonisit de asemenea episcop al Siciliei şi pe mulţi din necredincioşi întorcîndu-i către Domnul, s-a săvîrşit din viaţă. Tot astfel şi Filagriu, ajungînd arhiereu la Cipru, şi învăţînd şi acolo în numele lui Hristos şi multe chinuri suferind pentru adevărata credinţă, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Sfantului Ierarh Inochentie, episcopul Irkutskului.