Cuvînt la Duminica a IV-a după Pogorîrea Sfîntului Duh

iulie 6, 2014 Categoria: Articole, Ioan Gura de Aur, Predici

„Nu vă răzbunaţi voi singuri, iubiţilor. Căci scris este: „A mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul”. Drept aceea de flămînzeşte vrăjmaşul tău, dă-i lui pîine, de însetează, adapă-l; căci aceasta făcînd, cărbuni de foc grămădeşti pe capul lui” . (Rom. 12, 19- 20).

Despre împăcare şi despre iubirea vrăjmaşilor

Dacă Dumnezeu ar voi să pedepsească, după cum se cade, toate atacurile, ce noi săvîrşim împotriva Lui, în adevăr noi n-am mai trăi nici o zi. Încă Palmistul a zis: „De te vei uita la fărădelegi, Doamne, cine va putea suferi”? (Ps. 129, 3). Fără a gîndi la toate păcatele cele ascunse, pe care numai conştiinţa păcătosului le cunoaşte, şi care numai Dumnezeu le vede, fără a pomeni toate acelea, dacă noi am trebui să dăm socoteală numai de păcatele noastre cele văzute, cum am putea noi dobîndi iertarea lor?

Ce iertare am putea noi dobîndi, dacă Dumnezeu ar voi să cerceteze lenevirea şi nerespectul nostru la rugăciune? Cînd noi prin rugăciunea ne apropiem de Dînsul şi Îl chemăm, adeseori nu-I arătăm nici atîta cinste şi stimă, cîtă obişnuiesc a arăta robii stăpînului, soldaţii ofiţerilor săi şi prietenii prietenilor.

Căci cînd vorbeşti cu prietenul tău, faci aceasta cu băgare de seamă: iar cînd ceri de la Dumnezeu iertare şi lăsare păcatelor tale, adeseori eşti uşor la minte şi împrăştiat, şi cînd îngenunchez! şi buzele tale limbuţesc, gîndurile tale sboară în deşert pretutindeni, prin casa ta, prin tîrg, pe uliţi. Şi aceasta aşa de adeseori se întîmplă cu noi! Deci dacă Dumnezeu de toate acestea ar cere de la noi socoteală, cum am putrea noi dobîndi iertare?

Dacă mai departe Dumnezeu ar judeca defăimările, care noi în toate zilele aruncăm unul asupra altuia şi criticile noastre cele aspre şi nedrepte asupra celor deaproape ai noştri, cu ce ne-am dezvinovăţi, ce am putea zice? Dacă peste acestea El ar voi să pedepsească după cum se cade toate privirile noastre cele prihănite şi necurate, poftele cele păcătoase ale inimii noastre, toate vorbele noastre cele necuviincioase, ce mare pedeapsă am trebui noi să suferim?

Dacă El ar cere socoteală de la noi pentru toate vorbele cele de ocară, cum am cuteza noi să zicem măcar cel mai mic cuvînt spre dezvinovăţirea noastră, cînd şi acela este vinovat focului gheenei, care zice fratelui său: nebune? (Mat.5, 22). Şi dacă se va cerceta încă şi slava cea deşartă, cu care noi ne mîndrim pentru postul şi milostenia noastră, dacă s-ar cerceta, nu de către Dumnezeu, ci de către noi păcătoşii, cum am putea noi atunci să mai căutăm la cer?

Dacă pe lîngă aceasta se va judeca şi necinstea, cu care noi urmărim unii pe alţii, lăudăm pe oameni în faţă dar pe din dos îi clevetim, cum am putea noi suferi pedeapsa pentru aceasta? Ce trebuie să zic eu despre jurămintele cele mincinoase, despre mînia cea nedreaptă şi despre pisma, cu care noi adeseori nu numai pe vrăjmaşi, dar şi pe prieteni îi prigonim? Ce trebuie să zic eu despre aceea, că noi ne bucurăm, cînd altora le merge rău şi ne desfătăm întru nenorocirea aproapelui?

Acestea toate sunt păcate vădite, care tuturor sunt cunoscute şi mai toţi le săvîrşesc. Sunt încă şi altele, care sunt cunoscute numai conştiinţei păcătosului.

Ce ruşine pentru noi, cînd ele în ziua judeăcăţii se vor vădi înaintea a toată lumea!

Însă de acea ruşine împreună şi de însuşi păcatele cele mari, precum şi de pedeapsa cea mare, noi putem scăpa, dacă vom ierta aproapelui nostru atacurile sau vătămările, ce el ne-a făcut. Căci Însuşi Domnul Dumnezeu zice: „De veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc va ierta vouă greşelile voastre; iar dacă nu veţi ierta altor oameni, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile” (Mat. 6, 14-15). Iar Apostolul Pavel zice: „dragostea acoperă mulţime de păcate” (I Petru 4, 8).

Dar noi nu trebuie numai să iertăm ci să şi uităm; că aşa întreaga rană a sufletului nostru trebuie vindecată. Precum turbatul niciodată nu simte odihnă, aşa şi acela, care nu uită vătămarea suferită, ci totdeauna o aminteşte, niciodată nu va putea avea pacea cea adevărată, pe cît el adeseori pomeneşte cuvintele sau faptele vătămătorului său.

Iar dacă tu tot gîndeşti la răzbunare, te chinuieşti mai întîi pe tine însuţi. Mînia ta este pentru tine însuţi o unealtă de schingiuire, şi îţi sfîşii măruntaiele tale. Şi cine poate fi mai nenorocit decît un om, care de-a pururea este mînios? Îndată ce el îl vede pe vrăjmaşul lui, ba încă dacă vede numai haina sau casa lui, această vedere îl chinuieşte şi îi adaugă o adîncă rană peste rană. Dar pentru ce ne necăjim şi ne chinuim? Chiar dacă n-ar ameninţa iadul pe cei neîmpăcaţi, singure muncile lăuntrice, ce se pricinuiesc prin răzbunare, ar trebui să ne îndemne a ierta pe cei ce ne-au vătămat, dar fiindcă afară de această muncă, încă şi pedepsele cele veşnice aşteaptă pe cei neîmpăcaţi, apoi ce este mai fără de judecată decît a-şi găti cineva chinul şi aici şi în cealaltă viaţă, a se nenoroci şi aici şi dincolo, numai să se răzbune asupra vrăjmaşului său?

Nu zice: vătămarea suferită este prea mare. Nu este acesta temeiul, pentru care tu eşti atît de neîmpăcat, şi aşa îndelungat ţii mînia, ci temeiul cel adevărat stă întru aceea, că tu nu gîndeşti la propriile tale păcate, nici la iad, nici la frica lui Dumnezeu.

Sau crezi tu, că este ceva ruşinos, ca tu mai întîi să fii gata la împăcare? Socoteşti tu în adevăr, că este ruşine, a cîştiga folosul acestei preveniri. Dimpotrivă, este ruşine pentru tine, cînd tu aşa îndelung rămîi încătuşat de patimă şi aştepţi, pînă ce vătămătorul va cere iertare. Acesta este pentru tine ruşine şi vătămare totodată. Căci cel ce vine înaintea altuia la iertare, apoi el, iar nu tu, ai folosul din aceasta, căci tu ai iertat nu pentru ascultarea către Dumnezeu, ci numai din plăcerea către alţii.

Dacă tu dimpotrivă, înainte, şi fără ca vătămătorul să-ţi vorbească de aceasta, fără a te ruşina, te apropii de dînsul şi laşi la o parte mînia ta, atunci fapta cea bună rămîne întreagă pe seama ta, şi vei avea cîştig deplin, răsplată de la Dumnezeu.

Dar poate tu zici: ai fost foarte rău vătămat şi clevetit. Totuşi păzeşte-te, de-aţi răzbuna singur necazul ci lasă lui Dumnezeu răzbunarea, El va apăra afacerea ta, mai bine decît poţi tu dori. Tu eşti dator numai a te ruga pentru duşmani, iar ceea ce are să se întîmple cu acesta, Dumnezeu a rezervat sie. Incă nici să doreşti rău duşmanului tău, ci îndeobşte să-l laşi în judecata Domnului.

Iar dacă noi ne rugăm pentru duşmanii nosşri şi ne împăcăm cu ei, Dumnezeu nu-I va ierta, pînă ce ei înşişi nu se vor face mai buni. El nu-I iarta pentru propriul lor folos.

Pe tine El te laudă pentru împăcarea ta cea înţeleaptă, iar pe dînşii îi pedepseşte, pentru ca ei să nu se facă mai răi.

Netemeinică şi deşartă este aşadar pricinuirea acelora, care zic, că numai pentru acea ei nu iartă pe duşmanul lor, pentru ca să nu-l facă încă mai rău şi pentru a nu-l lovi în mîndria lui.

Ei adaugă: se socoteşte slab cel ce face întîiul pas spre împăcare şi voieşte a se pune la cale cu vrăjmaşul. Toate acestea sunt vorbe deşarte. Ochiul lui Dumnezeu, care totdeauna priveghează, cunoaşte gîndurile, şi tu nu trebuie să bagi seamă de vorbele celui împreună cu tine rob, numai dacă judecătorul, care are să te judece în cealaltă lume, este mulţumit cu tine. Socoteşti tu însă în adevăr, că potrivnicul tău, prin mlădioşia ta s-ar face încă mai rău, atunci să ştii, că el nu se va face mai rău prin acesta, ci mai rău s-ar face mai vîrtos atunci cînd tu nu te împaci cu dînsul.

Şi chiar de ar fi el cel mai rău, totuşi el, deşi nu o spune şi o tăinuieşte, va proslăvi întru inima sa bunătatea, blîndeţea şi înţelepciunea ta.

Dacă el cu toată iertarea ta, totusi rămîne întru răutatea sa, atunci trage auprasi cea mai mare pedeapsa a lui Dumnezeu. Aşadar nu grăi cuvintele acele reci: „eu nu pot cel dintîi a întinde mîna de împăcare, ca să nu socotească potrivnicul meu, că eu fac aceasta de frica lui, şi să se facă încă mai semeţ către mine”. Astfel de cuvinte arată un duh copilăresc şi fără judecată, care se lasă a se ameţi de socotinţa oamenilor.

Creadă cineva, că tu te-ai împăcat de frică, răsplătirea ta va fi cu atît mai mare, dacă tu ai prevăzut aceasta şi totuşi ai răbdat toate prin frica de Dumnezeu. Dimpotrivă cine se împacă, spre a fi lăudat de oameni, acela însuşi îşi răpeşte tot cîştigul dintru acesta.

Numai cu un vrăjmaş nu trebuie să te împaci tu niciodată; acesta este Satana. Cu acest vrăjmaş nu te împăca niciodinioară. Iar asupra confraţilor tăi să nu cugeţi niciodată duşmăneşte.

Şi de s-a ivit între voi vreo ceartă, să nu dureze peste zi căci Apostolul zice: „Să nu apună soarele întru mînia voastră” (Efes. 4, 26). Iar dacă vrăjmăşia ta durează mai mult, atunci ea nu este urmare a pripirii, ci a răutăţii celei lăuntrice, a unui suflet păcătos.

Prin fiecare amînare împăcarea se va face tot mai grea, căci trecînd o zi tu te ruşinezi mai mult, decît la început, şi încă mai mult după ce au trecut două sau trei zile; iar dacă a trecut a treia şi a patra, atunci va trece încă şi a cincea zi, ba şi a zecea, ba şi a douăzecea, ba şi a suta, şi răul va fi cu totul nevindecabil.

Cu cît mai mult timp trece, cu atîta noi mai mult ne depărtăm de potrivnicii noştri, cu atîta mai departe ajungem unii de alţii.

Acum cînd tu, ştii toate acestea, grăbeşte-te a ieşi înaintea aproapelui tău cu împăcare, şi ţine-l tare, pînă el cu totul se va muia de tine. Aceasta este ceva greu şi aspru. Dar gîndeşte, că tu faci toate acestea pentru Dumnezeu, şi că pentru aceasta vei dobîndi mîngîiere şi deplină răsplătire de la Dumnezeu.

Deşteaptă sufletul tău cel întîrzietor şi trîndav, care se ruşinează de aceasta şi strigă la el: Ce întîrzii şi zăboveşti? Este vorba despre fericirea ta; Dumnezeu cere de la noi împăcarea, şi poruncile Lui trebuie preferate înainte de orice.

Potrivnicul tău poate din nou să te atace şi să-ţi sporească toate relele, noi toate trebuie să le suferim cu răbdare; căci aceasta este de mai mare folos pentru noi, decît pentru dînsul; şi dintre toate faptele cele bune ale noastre în ziua judecăţii mai mult se va lăuda împacarea .

Noi adeseori am atacat pe Domnul, adeseori am păcătuit , dar în împăcarea cu cei deaproape ai noştri Dumnezeu ne-a arătat calea prin care să putem dobîndi şi noi împăcare şi iertare.

Aşadar, să lepădăm păcatul neîmpăcării şi al răzbunării, ca să ne putem face părtaşi împărăţiei cereşti, pe care fie ca să o dobîndim prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh fie cinstea, slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.