Cuvînt la Duminica a XVIII-a după Rusalii

octombrie 23, 2016 Categoria: Articole, Ioan Gura de Aur, Predici

„De acum înainte vei fi pescar de oameni” (Luca 5, 10).

Comportarea creştinului către greşelile aproapelui

Vă laud, prietenii mei, că nu încuviinţaţi uşurimea minţii şi lenevirea altora, şi prihăniţi aceste rele purtări, şi mă minunez de această rîvnă a voastră; însă doresc ca ea să fie amestecată şi măsurată cu blîndeţe şi cu iubirea aproapelui.

O rîvnă fără băgare de seamă şi fără de blîndeţe nu este rîvnă, ci urgie, şi sfătuirea fără iubirea aproapelui este o nepriinţă şi amărăciune.

De aceea vă rog, să nu judecaţi cu asprime greşelile celor de aproape ai voştri!

Precum cel ce fără compătimire se atinge de rănile fraţilor săi, şi el de asemenea nu va afla iertare greşelilor sale la alţii; tot aşa pe de altă parte cel ce judecă cu milă greşelile aproapelui, cand el insusi va cadea vreodata, va afla multe mîini, care iarăşi îl vor ridica.

Zic aceasta nu cu scopul, de a întări în lenevirea lor pe cei uşori de minte şi nepăsători, mai vîrtos voiesc eu a spori încă rîvna voastră pentru mîntuirea sufletească a aproapelui, dar voiesc totodată a o face mai nobilă şi mai plină de dragoste.

Pavel ne-a poruncit: „mustră, ceartă, îndeamnă” (II Tim. 4. 2), şi cineva nu trebuie, ca de-a pururea să întrebuinţeze numai unul din aceste mijloace, ci trebuie a amesteca şi a schimba aceste mijloace de îndreptare, pentru ca ele să aducă un folos cu atît mai mare.

Dacă noi pururea numai ne-am prici şi ne-am certa, nu am dobîndi alta, decît am face pe oameni să nu se mai ruşineze; iar dacă noi numai am îndemna, i-am face numai mai uşori de minte, încă şi doctorii nu totdeauna taie şi ard, ei adeseori numai cît leagă rănile, şi nu totdeauna întrebuinţează doctorii iuţi şi amare, ci adeseori încă şi de cele line.

Pe unele le întrebuinţează ei, spre a curăţi rănile de puroi şi de putreziciune, iar pe altele, spre a alina şi ostoi durerile. De aceea zice Pavel într-alt loc: „fraţilor, de va cădea vreun om în vreo greşală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi pe unul ca acela cu duhul blîndeţilor, păzindu-te pe tine, ca să nu cazi şi tu în ispită” (Gal. 6, 1).

Aceasta este îndemnare slăvită, un sfat însemnat, o dovadă de cea mai mare îngrijire a Apsotolului pentru noi şi o mărturie a inimii lui celei părinteşti. Acestea, fraţii mei, sunt nişte cuvinte vrednice de limba Sfîntului Pavel!

Mai întîi se sileşte el a dobîndi bunăvoinţa celui ce-l ascultă, sau îl cinsteşte, prin aceea că îl numeşte frate. Aceasta este tot atîta, ca şi cînd ar zice: tu te-ai născut din acelaşi trup de mamă şi într-aceeaşi dureri, te-ai crescut cu aceeaşi hrană, ai acelaşi tată şi aceeaşi naştere duhovnicească, ca şi aproapele tău cel căzut în păcat.

Arată-i acum înrudirea ta cu dînsul prin felul şi chipul, cu care cerţi greşelile lui.

Apostolul zice: „De va cădea vreun om în vreo greşeală”, el nu zice tocmai: „dacă ar păcătui vreun om”, şi prin acesta dă a înţelege o greşeală, care cu totul este vrednică de iertare.

Cuvintele: „de ar cădea” înseamnă totuna ca şi cum ar fi zis: „dacă cineva, împins de ispită, s-ar fi abătut”; ele nu arată pe un om, care păcătuieşte întradins, ci pe unul, care deşi este plecat a face fapte bune, totuşi viclenia satanei l-a făcut să şchiopăteze.

Un asemenea om nu merită vreo mustrare amară, ci mai vîrtos iertare. Apostolul zice: „de ar cădea vreun om”. Prin aceasta el iarăşi aduce un temei pentru iertare, adică slăbiciunea şi stricăciunea firii omeneşti, pe care el o înseamnă prin cuvîntul „om”, în acelaşi chip se silea marele Iov a dobîndi de la Dumnezeu iertare, cînd zicea: „Ce este omul, că-l socoteşti pe dînsul, şi însemnezi păcatele lui?” (Iov. VII. 17).

Deci, cînd trebuie să sfătuim şi să certăm pe unul dintre fraţii noştri, să facem tocmai aşa, cum zice Apostolul, totdeauna să zicem: „Şi el este un om”, să ne aducem aminte de stricăciunea firii sale prin aceasta să domolim mînia şi să deşteptăm compătimirea. Pentru ca să facem noi aceasta, de aceea Apostolul Pavel în locul acela şi-a adus aminte de firea omenească şi de şubrezenia ei şi a zis: „de ar cădea vreun om în vreo greşală”.

El adaugă: „voi cei duhovniceşti”. Pe cel ce păcătuieşte, el îl numeşte om, pe cel ce face cele bune, îl numeşte „“ duhovnicesc: fiu al Duhului; acolo a pus el numele firii, aici numele faptei celei bune. El voieşte să zică: dacă tu cu adevărat eşti fiu al Duhului (om duhovnicesc), dovedeşte mie fapta cea bună a ta, nu prin îngrijirea numai de mîntuirea ta, ci si pentru a fratelui tău, şi prin ajutorul, de care împărtăşeşti pe cei căzuti .

Căci omul cel plin de duhul cel creştinesc este dator a nu trece cu vederea pe aproapele său, care este mădular cu dînsul al unui trup.

„Îndreptati pe unul ca acela cu duhul blîndeţilor”, zice Apostolul mai departe, adică, faceţi, ca el să nu fie silnicit de satan, să nu fie biruit în războiul cu dînsul, nici să fie învins în lupta împotriva aceluia.

Iarăşi zice Apostolul: „Păzindu-te pe tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită”. Aceasta este cea mai pătrunzătoare sfătuire, cu care el a putut să-ţi vorbească.

De ai fi vîrtos ca piatra, auzind aceste vorbe, ele ar trebui să te îngrozească, şi să te îmboldească, a veni într-ajutorul fratelui tău celui căzut. Voieşti să te milostiveşti asupra lui, ca un frate? Nu voieşti să-l ierţi, căci el este om, si pentru aceea este supus beteşugului? Nu voieşti, ca fiu al duhului, să-i întinzi mîna? O, atunci, priveşte asupra ta însuţi, şi atunci nu mai ai trebuinţă de nimeni, ca să-ţi zică, o ajută pe cel călduţ, căci tu ai întru tine însuţi îndemnul la aceasta. Pentru ce aceasta, şi cum? „Păzeşte-te pe tine însuţi zice Apostolul, ca să nu cazi şi tu în ispită”.

Ca să nu te tulbure, el nu zice, că şi tu însuţi eşti un păcătos, ci zice: „ca să nu cazi şi tu în ispită”. Aceasta vrea să zică: „gîndeşte-te şi tu însuţi poate vei cădea în păcat, poate nu vei cădea; dar fiindcă nimic nu este sigur, ce are să fie în viitor , de aceea adună-ti o comoară, prin compătimirea către aroapela tău, pentru ca, cînd tu însuti te vei împiedica, sa dobandesti iertare îndestulătoare”.

El zice: „ca sa nu cazi şi tu in ispită”, ia aminte cu dinadinsul la însemnarea acestui cuvînt, căci prin el Apostolul ne arată, că avem un ispititor vrăjmaş. Ispititorul nu are un timp bine hotărît, cînd are să năvălească asupra noastră şi adeseori ne prinde fără de veste, pe cînd noi dormităm, şi suntem uşori la minte.

Cu atît mai mult merită iertare, cel ce a fost apucat fără de veste şi în acest chip prins de ispititor. Aceasta n-a fost vreo luptă vădită, n-a fost vreun timp hotărît spre întîlnire, ci el peste aşteptare a fost năpădit şi de acea biruit. Către un asemenea noi trebuie să ne purtăm aşa cum fac corăbierii.

Chiar cînd corabia lor are un vînt foarte priincios, şi ei sunt întru toată siguranţa, dar în oarecare depărtare alţii suferă sfărîmare de corabie, ei totuşi nu socotesc folosul lor propriu, şi nu lasă pe aceia în nenorocirea lor; mai vîrtos ei opresc corabia lor, aruncă ancora, strîng ventrele, aruncă afară odgoane şi scînduri, pentru ca cei cu corabia sfărîmată să se apuce de dînsele şi să poată scăpa.

Urmează deci şi tu, omule, acestor corăbieri, căci şi tu navighezi pe o mare întinsă şi nemăsurată, pe marea acestei vieţi, o mare plină de fiare grozave, plină de piscuri prăpăstioase şi de stînci, plină de furtuni şi de vijelii, şi foarte mulţi suferă sfărîmare de corabie pe această mare. Deci cînd tu vezi, că un corăbier pe marea acestei vieţi prin pînditurile diavolului este în primejdie, a pierde bogăţia mîntuirii sale cele sufleteşti, că el se şi luptă acum cu valurile şi în tot minutul este ameninţat a se cufunda, opreşte corabia ta în loc, lasă orice alte treburi ale tale, îngrijeşte-te de mîntuirea lui. Căci, cînd cineva este ameninţat a se cufunda, atunci nu poate fi codire, sau întîrziere.

Aşadar, grăbeşte, cît poţi mai repede, ca să-l scoţi din valuri, fă tot ce stă în puterile tale pentru ca să-l mîntuieşti din prăpastia pierderii. De te-ar chema aiurea mii de treburi, gîndeşte-te, nimic nu este mai neapărat si mai însemnat, decît mîntuirea celui ce se află în primejdie, şi de vei întîrzia numai un moment, îl vei trăda furtunii celei furioase.

De aceea în nişte asemenea întîmplări noi trebuie să fim grabnici, rapizi şi rîvnitori. Ascultă numai, cît de plin era de îngrijire însuşi Sfîntul Apostol Pavel, cînd a văzut pe un om aproape de a se prăpădi, şi cum îndeamnă şi pe alţii ia mîntuirea lui: „Daţi-i dovadă de dragostea voastră, ca nu cumva de un necaz prea mare să se piardă unui ca acela” (II Cor. 2, 7-8).

Prin aceste cuvinte el ne îndeamnă, a întinde îndată mîna de ajutor celui nenorocit, pentru ca nu cumva, pe cînd noi întîrziem si ne codim, el să se cufunde si să se înghită de valuri.

Să ne îngrijim deci de mîntuirea sufletească a fraţilor noştri; căci aceasta este una din cele mai de căpetenie datorii ale noastre, si dintru aceea se va cunoaşte, că noi suntem creştini, cînd noi ne îngrijim nu numai pentru noi, ci ne ocupăm a îmbunătăţi şi a mîntui încă şi pe aproapele nostru, care este mădular al aceluiaşi trup.

Aceasta este cea mai mare dovadă, ce o putem da despre credinţa noastră; căci „întru aceasta” zice Hristos, „vă vor cunoaşte oamenii, ca sunteţi ucenici ai mei, de veţi avea dragoste între voi” (Ioan, XIII. 35).

Iar dragostea cea adevărată se arată nu numai prin aceea, că cineva dă unui om mîncare şi băutură, vorbeşte cu el şi-i arată prietenie, ci prin aceea o pune în vileag, cînd cineva se îngrijeşte de adevărata norocire şi de mîntuirea sufletească a aproapelui, cînd iarăşi ridică pe cel căzut, cînd întinde mîna de ajutor celui răsturnat la pămînt, care nu se poate îngriji de mîntuirea sa, cînd cineva preferă binele aproapelui folosului său propriu. Aşa lucrează dragostea cea adevărată; căci „dragostea nu caută ale sale” (I. Cor. XIII. 5).

Aceste cuvinte ale mele voi nu trebuie să le ascultaţi numai pentru voi, ci încă şi pentru alţii, adică pentru aceia, pe care îi aveţi spre creştere şi spre priveghere.

Biserica se aseamănă cu un trup alcătuit din multe mădulare, şi acest trup se ţine prin unirea mădularelor, şi prin ajutorul ce-l dă un mădular altuia.

Dacă un mădular ar voi a se sprijini numai pe sine, iar nu şi pe celelalte, prin aceasta ar pieri trupul întreg şi împreună cu dînsul si singuraticul acela mădular pismătăreţ.

Dacă de pildă stomacul ar ţine pentru sine toate bucatele, atunci el ar ucide pe celălalt trup prin slăbiciune, iar pe sine prin îmbuibare. De acea el ţine pe seama sa numai cît îi trebuie lui, şi pe celelalte sucuri hrănitoare le împărtăşeşte celorlalte mădulare, aşa se ţine el pe sine şi întreg trupul întru sănătate.

Tot aşa va fi şi la tine. Dacă tu, deşi ai auzit aceste sfaturi si învăţături ale mele, dar nu le vei comunica şi altora, mai ales acelora, pentru a căror mîntuire sufletească ai să îngrijeşti, atunci tu vatămi pe aceia şi pe sineţi, fiindcă trîndăvia ta este foarte vrednică de pedeapsă. Iar dacă tu comunici altora din hrana cea duhovnicească, pe care ai primit-o aici, foloseşti si lor şi ţie însuţi.

Să încheiem astăzi, cu aceasta, şi să mulţumim Domnului pentru învăţătura, ce el ne-a dat. Căruia se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

Sfîntul Ioan Gură de Aur