Cuvînt la Duminica a III-a după Pogorîrea Sfîntului Duh (Rusalii)

iunie 29, 2014 Categoria: Articole, Ioan Gura de Aur, Predici

„Luaţi seama la crinii cîmpului cum cresc, nu se ostenesc nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon întru toată slava sa nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia” (Mat. 6, 28- 29).

Bogatul nu trebuie să se semeţească întru bogăţia sa

„Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le, să nu se înalţe cu gîndul, nici să nădăjduiască spre bogăţia cea nestătătoare”. Această învăţătură a dat-o Pavel ucenicului său Timotei (l Tim. 6, 17).

Este vrednic de luarea aminte a noastră, că Apostolul nu opreşte bogăţia în sine, nu a zis: „insuflă bogaţilor, să fie săraci, şi să arunce bogăţia lor”. Ci: „insuflă-le să nu se semeţească”. El ştia, că preţuirea peste măsură a bogăţiei şi umblarea şi alergarea după dînsa purcede de la mîndrie, şi că din contra cel smerit nu pune în ea vreo mare vrednicie, nici întrebuinţează la ea rîvnă mare. El ştia, că bogăţia nu este oprită, numai dacă cineva, o întrebuinţează la ceea ce este de trebuinţă. Adică, precum vinul în sine nu este ceva rău; ci rău este numai întrebuinţarea lui cea fără rînduială, adică bogăţia; aşa şi bogăţia nu este în sine ceva rău, ci rea este zgîrcenia şi lăcomia de avere. Altceva este un lacom de avere, şi altceva un bogat. Aşa, lacomul de avere este acela, care, deşi are mult, totuşi nu se crede bogat, căci el de-a pururea tot mai mult pofteşte. Dar cel ce pofteşte mult, acela mai de grabă se poate numi lipsit, decît bogat şi avut. Zgîrcitul este numai păzitorul, nu şi stăpînul avuţiei sale, rob era şi nu stăpînul banilor săi. Mai lesne ar da el o bucată din propriul său trup, decît ceva din comoara sa cea îngropată. El o păzeşte cu aşa teamă, ca şi cînd cineva i-ar fi poruncit, a nu atinge nimic dintrînsa. El se fereşte de ale sale, ca şi cum ar fi străine. Căci banii aceia, din care el nici într-un fel de împrejurări nu voieşte a da, încît mai bucuros ar suferi cea mai grozavă osîndă, adică a iadului, decît să voiască a da ceva săracilor, cum pot oare aceşti bani să fie cu adevărat proprietatea sa? Cum poate el să fie stăpînul unui lucru, pe care el niciodată nu l-a întrebuinţat, nici s-a îndulcit de dînsul?

Aşadar Pavel nu porunceşte bogaţilor, să fie săraci, ci să fie smeriţi, fiindcă el ştia, că smerenia opreşte pe oameni de la umblarea şi alergarea după bogăţie şi de la iubirea ei cea fără rînduială. De aceea el îi sfătuia, să nu se mîndrească întru bogăţia lor, şi totodată le arăta, cum pot să depărteze de la sine această mîndrie.

Cum trebuie ei să înceapă aceasta?

Ei trebuie să bage seama la firea bogăţiei cît este ea de nesigură şi necredincioasă. Pentru aceasta Pavel a adăugat: „să nu nădăjduiască spre bogăţia cea nestătătoare”. Adică nimic nu este mai necredincios, decît bogăţia; ea este sluga nemulţumită şi necredincioasă, şi de a-i pune asupra lui mii de cătuşe, el totuşi fuge cîndva de la tine împreună cu cătuşele sale. Adeseori stăpînii lui l-au păzit cu încuietori şi cu zăvoare şi au pus străji. Dar el i-a mituit şi a fugit cu dînşii; i-a tras cu dînsul ca cu un lanţ, şi straja n-a folosit cît de puţin. Aşadar cine poate fi mai necredincios, decît bogăţia? Şi cine este mai nenorocit decît aceia, care i-au dat toată îngrijirea lor? Cine cu toată rîvna adună un lucru aşa de trecător şi de schimbător, acela nu socoteşte cuvintele psalmistului, care zice: „vai de cei ce se reazemă pe puterea lor, şi se fălesc întru mulţimea bogăţiei lor” (Ps. 48, 7).

Dar pentru ce el îi văicăreşte? „Ei adună comori, zice el, şi nu ştiu, cine se va îndulci de ele” (Ps. 38, 7). Osteneala adunării bogăţiei este ştiută, dar îndulcirea din ea nu se ştie. Adeseori se întîmplă, că aceia, ce noi am adunat şi am agonisit cu osteneală, ajunge chiar în mîinile vrăjmaşilor noştri, şi după moartea ta moştenirea adeseori va fi în partea acelora, care în curgerea vieţii tale de mii de ori te-au vătămat, ţi-au făcut rău. Ei au îndulcirea banilor, şi tu pe seama ta nu ai decît păcatele, pe care le-ai săvîrşit cu agonisirea lor.

De eşti bogat, gîndeşte, că propriu-zis nu acela este bogat, care are mult, ci acela, care dă mult.

Aşa făcea Avraam. El era bogat, dar nu zgîrcit, ci primea pe călători în casa sa, şi ajuta lipsa săracilor. El nu şi-a zidit palat pompos, şi totuşi îngerii veneau la el în gazdă, pentru că ei se uitau nu la strălucirea locuinţei, ci la fapta cea bună a sufletului. Deci să urmăm lui, iubiţilor, şi averea noastră să o întrebuinţăm pentru săraci. Nu casele noastre, ci inimile noastre să le împodobim; căci nu ar fi oare ruşine, ca noi să ne învelim pereţii cu marmură, dar să lăsăm nebăgat în seamă pe Hristos, care în cel sărac umblă gol şi desculţ?

Căci, o omule, ce-ţi va folosi o casă aşa de scump împodobită? Cînd vei muri, nu vei lua-o cu tine. Dimpotrivă, sufletul tău, dacă l-ai împodobit şi îmfrumuseţat, ai să-l iei cu tine în cealaltă viaţă. Dar închipuieşte-ţi, că şi aici pe pămînt ai cazut întru o primejdie, şi te-a ajuns o patimă grea, ce poate să-ţi ajute casa cea strălucită? Poate oare să te scape din primejdie şi din nenorocire, dacă de pildă te îmbolnăveşti, sau îţi mor copiii?

Aşadar vezi, căci casa cea strălucită nu poate să-ţi ajute. Noi zidim case, spre a locui în ele, nu spre a ne mîndri cu ele. Ce este peste trebuinţa noastră, este de prisos şi nefolositor. Tu nu îngăduieşti a ţi se face o încălţăminte prea mare, pentru că ea te-ar împiedica la mers, aşa şi o casă prea mare te va împiedica la intrarea în cer. Vrei să-ţi zideşti case mari şi slăvite, – eu nu te opresc, însă zideşte-le nu pe pămînt, ci în cer; case, care nici odinioară nu se învechesc şi nu putrezesc. Dar asemenea case îţi zideşti tu prin cucernicie şi prin binefacere.

Ce alergi tu ca un furios după lucruri trecătoare, care la moarte te părăsesc? Nimic nu este mai înşelător, decît bogăţia, astăzi ea este pentru tine, mîine împotriva ta; de-a pururea înarmează ea ochii tuturor pizmaşilor împotriva ta; ea este potrivnicul tău sub însuşi acoperămîntul tău, şi-ţi face pe casnicii tăi vrăjmaşi ascunşi. Ce povară este bogăţia, mărturisesc aceasta mulţi chiar din cei bogaţi. Bogatul are mii de griji, umblă încoace şi încolo căutînd, unde să-şi îngroape banii, sau caută pe aceia, la care să-i poată pune. Pe cine cauţi tu, bogatule?

Iată aici stă Hristos, care voieşte să împrumute bani de la tine. El are să ţi-i dea iarăşi odinioară cu o dobîndă bogată, şi nicăieri nu poate fi pus mai sigur un capital, decît la dînsul. Dacă îl pui aiurea, lesne poţi să fii neliniştit şi îngrijorat, dar de îl pui la Hristos, prin binefacerea săracilor, atunci poţi să fii cu totul sigur şi fără de grijă. Pe pămînt tu eşti numai un oaspete şi un călător.

Patria ta este în cer.

Aşadar acolo pune capitalul tău, pentru ca să ai adevăratul folos şi îndulcire de la El. Vrei sa fii bogat cu adevărat, fă-ţi pe Dumnezeu prieten, şi vei fi cel mai bogat.

Voieşti să rămîi bogat, fii smerit; căci prin smerenie se slăbeşte pisma altora şi atunci poţi în tihnă să stăpîneşti ceea ce ai.

Iar a fi smerit, la aceasta noi în adevăr avem multe pricini. Noi trebuie numai să socotim firea noastră cea pătimaşă, să numărăm păcatele noastre, şi să cumpănim, cine suntem noi.

Nu zice, întru mîndria ta: eu am grămădit venitul atîtor ani, au am atîtea si atîtea mii de bani şi dobînzile se înmulţesc în fiecare zi. Căci oricît de mult ai putea număra, totuşi acesta este ceva deşert şi trecător. Adeseori un singur ceas, asemenea unui vînt, carele mînă pulberea, a răpit toate acestea dintru o casă. Istoria e plină de exemple de felul acesta. Astăzi eşti bogat, mîine poţi să fii sărac.

Dar cine dă săracilor, acela are o comoară nepieritoare, a cărei stăpînire nu se pierde la moarte, ci mai vîrtos se va dobîndi, în cealaltă viaţă, mai mult decît s-a dat aici. De aceea să ne adunăm nouă comori în cer, pe care nici rugina nici moliile nu le strică, şi nici furii nu pot a le desgropa şi a le fura. (Mat. 6, 20). Să ne dea nouă Dumnezeu harul Său spre a împlini aceasta! Amin!