Roadele necazurilor

iunie 25, 2009 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Ioan Gura de Aur

Multă sudoare varsă ţăranul pentru a-şi cultiva ogorul „“ pregăteşte boii, ară, seamănă, înfruntă greutăţile iernii, sapă şanţuri adînci pentru ca apa prisositoare să se scurgă, face atîtea şi atîtea lucrări necesare şi obositoare. Toate însă sunt făcute cu bunăvoinţă de ţăran, cu o singură nădejde: că atunci cînd va veni vara va secera grîul auriu, îşi va umple hambarele cu roade bogate, se va bucura de recolta îmbelşugată.

Căpitanul corăbiei, de asemenea, nu ţine cont de marea sălbatică şi de valurile cumplite care ameninţă corabia sa. Nesocoteşte orice primejdie, gîndindu-se la cîştigul pe care-l va avea din transportul mărfurilor.
La fel şi ofiţerul este obligat să lipsească vreme îndelungată de acasă, să rabde lipsuri şi suferinţe, să se primejduiască în război şi să fie rănit în lupte, gîndin-du-se la biruinţe, la decoraţii şi la slavă.

De ce însă spun toate acestea? Pentru a-i mîngîia şi încuraja pe toţi cei care se trudesc pentru cucerirea virtuţii. Dacă ţăranul, căpitanul şi ofiţerul se nevoiesc atîta pentru a avea cîştig în viaţa aceasta, cu atît mai mult noi trebuie să ridicăm cu bărbăţie povara greutăţilor şi a necazurilor, pentru a cîştiga viaţa veşnică.

Aceia se luptă pentru o nădejde nu numai trecătoare, dar şi nesigură; căci adeseori nu reuşesc să-şi împlinească dorinţele. După atîtea eforturi, o boală, o invazie de lăcuste, o grindină sau vreo altă nenorocire poate distruge toată recolta ţăranului. După atîtea primejdii în largul mării, un colţ de stîncă sau o furtună neaşteptată, uneori chiar la gura limanului, fac să piară şi corabia, şi încărcătura căpitanului. După atîtea bătălii şi fapte de vitejie, luptînd pentru marea izbîndă finală, ofiţerul poate fi omorît, fără să se bucure de nimic pentru suferinţele pe care le-a răbdat.

În viaţa creştinului însă, nu se întîmplă la fel. Nădejdea lui este sigură şi veşnică. Căci n-are a se teme nici de condiţiile vremii, nici primejdii sau moartea nu e nevoie s-o înfrunte, iar pentru necazurile şi ispitele pe care le rabdă va lua şi răsplată bogată. Tocmai de aceea şi apostolul Pavel ne povăţuieşte nu numai să răbdăm, ci să ne şi bucurăm de încercările care vin peste noi.

Să nu trecem cu uşurinţă peste povaţa Apostolului. S-o cercetăm cu atenţie, pentru că ne învaţă cu multă înţelepciune. Care este cel mai profund înţeles al ei? Ce vrea să ne înveţe? Ascultaţi!

Apostolii au străbătut lumea-n lung şi-n lat, dezrădăcinînd rătăcirea idolatră şi răspîndit pretutindeni adevărul evanghelic. Au descurajat orice fărădelege, au curăţat murdăria păcatului şi i-au învăţat pe creştini să nu aibă nici o legătură cu idolii, ci să-L adore pe singurul Dumnezeu adevărat, aşteptînd învierea morţilor şi împărăţia cerurilor.

Toate acestea însă au provocat împotrivire, au pornit război, cel mai înfricoşător dintre toate războaiele. Au izbucnit tulburări peste tot, în toate regiunile, la toate popoarele, în toate oraşele, în toate casele. Predica evanghelică a desfiinţat morala veche şi a adus una nouă. Astfel luptătorii tradiţiilor idolatre s-au răsculat. Împăraţii şi domnitorii au arătat severitate incredibilă, poporul se afla în tulburare, judecătorii pedepseau cu mare asprime. Vrăjmaşii lui Hristos au predicat război total împotriva credincioşilor Lui. Prigoane, arestări, întemniţări, exiluri, ameninţări, torturi cumplite, morţi dureroase”¦

Lumea întreagă semăna cu o mare furtunoasă, care provoca naufragii repetate. Tatăl se lepăda de fiu, pentru că era creştin; fraţii se despărţeau; stăpînii se înfuriau pe robii lor. Teamă de prieteni; teamă de străini; teamă chiar şi de rude. Mare învălmăşeală. Ai fi zis că natura s-a răsculat împotriva ei însăşi.

Văzînd, aşadar, fericitul Pavel, pedagogul lumii şi dascălul înţelepciunii cereşti, chinurile aspre şi necazurile grele, pedepsele nesuferite şi morţile înfricoşătoare la care erau supuşi creştinii, cu nădejdea bunătăţilor viitoare ale împărăţiei cerurilor, ce le-a spus? „Căci socotesc că patimile vremii de acum nu sunt vrednice faţă de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8, 18).

Ce-mi spuneţi, scrie Apostolul, despre răni, călăi, pedepse, foamete, lipsuri, temniţe şi lanţuri? Toate acestea şi încă pe atîtea nu pot să egaleze slava, răsplata şi cununile noastre. Căci încercările se sting odată cu viaţa aceasta, în vreme ce fericirea cerească este infinită. Necazurile pămînteşti sunt trecătoare, pe cînd bunătăţile cereşti sunt veşnice.
În altă parte, acelaşi Apostol scrie: „Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covîrşitoare. Neprivind noi la cele care se văd, ci la cele ce nu se văd; fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice” (II Corinteni 4, 17-18).

În altă parte, iarăşi, înfăţişează zidirea oftînd şi strigînd de durere pentru răutăţile pămînteşti. De ce oftează oare? Întrucît aşteaptă bunătăţile viitoare. Întrucît chiar şi natura se va izbăvi de sclavia stricăciunii şi va ajunge la libertatea fiilor lui Dumnezeu. Desigur, cînd auzi că natura oftează să nu te gîndeşti că e vorba de ceva real. Expresia are un sens mai adînc, duhovnicesc. Cînd Dumnezeu vrea să le descopere oamenilor ceva mare şi important, se foloseşte şi de cele fără suflare, ca şi cînd ele ar simţi.

Însă creştinul care se împuţinează la suflet în faţa necazurilor nu se poate reînviora şi mulţumi numai cu nădejdea bunătăţilor viitoare. Ce face deci apostolul Pavel? Spune că ispitele şi necazurile sunt pricini de bucurie şi laudă, şi totodată aminteşte că prin jertfa pe cruce a Domnului am cîştigat multe şi nepreţuite bunătăţi fără să ne chinuim, fără să trudim, fără să asudăm. Dumnezeu, zice, ne-a îndreptăţit fără a cere ceva în schimb, doar prin harul Său, trimiţîndu-L pe Fiul Lui să ne elibereze de păcat. Doar avînd credinţă în El ne-a dăruit iertarea păcatelor, pacea, sfinţenia, comunicarea cu Sfîntul Duh, mîntuirea, slava cerească cea de nepătruns. „Ne lăudăm”, aşadar, „în nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5, 2).

Însă lauda noastră nu se limitează doar la asta, „dar şi în necazuri ne lăudăm” (Romani 5, 3). Şi nu numai că ne lăudăm, dar ne şi bucurăm, precum se bucura Apostolul, care mărturisea: „Acum mă bucur de suferinţele mele” (Coloseni 1, 24).

Vezi ce suflet puternic, ce cuget înalt, ce minte statornică? Nu aleargă numai după slavă, ci se mulţumeşte şi cu nevoinţele. Nu se bucură doar pentru cununi, ci se laudă şi în suferinţă. Nu-şi găseşte odihna numai în biruinţă, ci se desfată şi în luptă. Da, se cuvine să ne lăudăm nu numai pentru credinţa şi nădejdea noastră în viaţa veşnică, dar şi pentru necazurile, suferinţele şi chinurile pe care le încercăm în viaţa trecătoare. Şi în continuare vă voi dovedi acest lucru.

Luptătorii sunt istoviţi în timpul bătăliei. Abia la sfîrşit încearcă satisfacţie, atunci cînd iau „“ dacă iau „“ cununa biruinţei.
Cu creştinii nu se întîmplă la fel. Atleţii lui Hristos simt bucurie şi mulţumire chiar din timpul bătăliei. Ne-o dovedesc vieţile sfinţilor. Apostolul Iacob spune: „Luaţi-i, fraţilor, drept pildă de suferinţă şi de îndelungă-răbdare pe profeţii care-au grăit în numele Domnului” (Iacob 5, 10). Şi apostolul Pavel, după ce mai întîi a amintit de nenumăratele suferinţe ale sfinţilor, a adăugat: „au trăit strîmtoraţi, necăjiţi, înjosiţi „“ ei, de care lumea nu era vrednică!” (Evrei 11, 37-38). Şi cu toate acestea se bucurau! Ne încredinţează de asta şi Faptele Apostolilor, unde se spune că Sfinţii Apostoli, după ce au fost bătuţi prin hotărîrea membrilor sinedriului, „au plecat bucurîndu-se să au fost învredniciţi să sufere necinste pentru numele lui Hristos” (Fapte 5, 40-41).

La fel vedem că se întîmplă şi în anii următori. Ce făceau tiranii vărsători de sînge în perioada prigoanelor? Prindeau cîte o fată tînără, fecioară şi cu trupul fraged, mai moale decît ceara. O răstigneau, îi sfîşiau coastele cu gheare de fier. Sîngele curgea rîu din rănile ei adînci. Însă preacurata mireasă a lui Hristos răbda chinurile nădăjduind în împărăţia cerurilor. Astfel, în vreme ce mucenicia încă nu se sfîrşise, înainte ca suferinţa să se fi încheiat, primea cununa biruinţei.

Gîndeşte-te cît de mult se ruşina tiranul. O fetişcană îl ruşina pe omul care era înconjurat de soldaţi voinici ce ţineau în mîini săbii tăioase. Vezi cum încercarea şi suferinţa devin de multe ori pricini de laudă? Aceasta, de altfel, o încredinţăm cu toţii, prin cinstirea pe care o dăm mucenicilor. În vreme ce încă n-au primit întreaga răsplată a nevoinţelor lor, în vreme ce trupurile li s-au prefăcut în cenuşă, ne adunăm cu multă bunăvoinţă în biserici în zilele pomenirii lor şi îi încununăm cu cîntări şi laude pentru suferinţele şi chinurile lor, pentru rănile şi sîngele lor, pentru nevoinţele şi biruinţa lor.

Cît de mare şi minunat era Pavel în încercările lui! Cînd îl tîrau prin tribunale şi temniţe, atunci se înfăţişa mai strălucitor, mai slăvit. Cînd îl puneau în lanţuri şi-l chinuiau, atunci devenea înfricoşător chiar şi pentru diavoli. Cînd naufragia, atunci făcea cele mai mari minuni. Cunoscînd aşadar din experienţă cîştigul pe care sufletul îl ia prin pătimire, spunea: „De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strîmtorări pentru Hristos; căci cînd sunt slab, atunci sunt tare”¦” (II Corinteni 12, 10).

În Corint erau cîţiva care simţeau mîndrie pentru izbînzile lor şi-i nesocoteau pe ceilalţi creştini. Aşadar atunci Pavel a fost nevoit să arate izbînzile lui. Care adică? Nu cumva minunile sau reuşitele sale sau cinstirile care i se aduceau? Nicidecum. Ca fapte vrednice de laudă a enumerat toate pătimirile, prigoanele şi suferinţele lui, eforturile şi primejdiile, întemniţările şi chinurile, biciuirile şi bătăile, naufragiile şi foametea. Aşadar încheie cu următoarele cuvinte: „Dacă trebuie să mă laud, cu slăbiciunile mele mă voi lăuda” (II Corinteni 11, 30).
Vezi cum nu numai că nu-i pare rău şi nu se vaită pentru suferinţele îndurate, ci le consideră pricini de laudă şi mărire, de slavă şi cinstire. Dincolo de aceasta însă, ele au şi un alt rezultat important şi ciudat: ele cultivă răbdarea. Şi prin răbdare omul care este încercat de necazuri dobîndeşte putere mare.

Copacii aflaţi în locuri neînsorite şi ferite de vînturi poate că par falnici sunt însă neputincioşi şi sensibili, nefiind în stare să reziste înfuriatelor furtuni. Dimpotrivă, copacii care sunt plantaţi în vîrfuri de munte, cu toate că trăiesc în mijlocul vremurilor rele, a vijeliilor şi zăpezilor, devin mai tari ca fierul.

Aşa şi cu trupurile care încearcă diferite plăceri, care se desfată cu toate felurile de mîncare, care se îmbracă în haine fine, care sunt îngrijite încontinuu şi sunt îmbăiate şi parfumate, ele devin fragede, nepotrivite pentru nevoinţe duhovniceşti înalte.

La fel se întîmplă şi cu sufletele care trăiesc în comoditate, care nu încearcă necazuri şi suferinţe, care se mulţumesc cu desfătările pămînteşti, care urmează calea fericirii lumeşti. Sufletele acestea devin bolnăvicioase, fragile, moi ca ceara. Dimpotrivă, sufletele care suferă şi se chinuie pentru Dumnezeu şi pentru împărăţia Lui veşnică devin tari ca oţelul. Prin pătimirea continuă dobîndesc rezistenţă şi vitejie, răbdare şi nădejde.

Aşa cum cei care urcă pentru prima dată pe corabie sunt cuprinşi de frică, tulburare şi ameţeală, iar cei care au călătorit de multe ori şi au înfruntat furtuni şi primejdii sunt liniştiţi şi curajoşi, la fel şi sufletele care n-au fost atinse de încercări tremură şi se tem în faţa oricărei suferinţe, iar cele care au cunoscut multe ispite şi s-au obişnuit cu pătimirea şi cu durerea înfruntă cu multă uşurinţă şi vitejie toate nenorocirile care cad asupra lor.

Aşadar de aceea spune Pavel că nu ne lăudăm numai în nădejdea părtăşiei viitoare cu slava lui Dumnezeu ci şi pentru încercările de acum. Deoarece şi înainte de desfătarea raiului, încă din această viaţă, prin încercări cîştigăm ceva foarte important: sufletul nostru devine mai nădăjduitor şi cugetul mai viteaz.

Fiecare ispită, fiecare necaz, fiecare atac al diavolului, dacă suntem atenţi şi răbdători, ne poate aduce mare folos. Vrăjmaşul cel închipuit l-a atacat cu atîta furie pe Iov. Dar cu ce l-a vătămat în cele din urmă? Cu nimic. Din contră, i-a adus o mai mare sfinţenie şi o mai strălucitoare slavă.
Cînd noi suntem veghetori, diavolul nu ne poate vătăma. Poate, însă, fără voia lui, să ne fie de folos, să ne sporească virtutea. Uită-te ce se întîmplă cînd cineva suflă în foc. La început pare că-l stinge. Însă în cele din urmă nu numai că nu-l stinge, ci îl aprinde şi mai tare.

Fără probleme, fără necazuri, fără boli, fără întristări, ce-ar face omul? S-ar deda desfrîului şi beţiei, s-ar tîrî prin mocirlă ca porcul, ar uita cu desăvîrşire de Dumnezeu şi de poruncile Lui. Aşa însă, nevoinţele şi temerile, necazurile şi încercările îl menţin într-o oarecare stare de veghe, îi devin şcoli de filozofie, exerciţii ale sufletului.

Aşa cum meşterul aurar bagă aurul în cuptor şi-l lasă în flăcări pînă ce se va curăţi, la fel şi Dumnezeu lasă sufletele în cuptorul suferinţelor, pînă ce vor dobîndi curăţie.

Dacă ai săvîrşit crimă sau desfrîu sau alt păcat de moarte care nu te lasă să intri în împărăţia cerurilor, atunci să te întristezi şi să plîngi. Însă dacă, cu harul lui Dumnezeu, n-ai făcut asemenea fapte, de ce te tulburi şi te vaiţi la primul necaz care te-a cuprins? Dumnezeu nu ne-a dat simţămîntul tristeţii ca să-l folosim nesăbuit şi nepotrivit, ci atunci cînd trebuie şi cînd ne este de folos. Să ne întristăm aşadar nu atunci cînd suntem vătămaţi, ci cînd vătămăm; nu cînd suntem nedreptăţiţi, ci cînd nedreptăţim; nu cînd suntem îndureraţi, ci cînd provocăm durere. Aşa a întocmit Ziditorul nostru. Noi însă facem lucrurile pe dos: îi vătămăm pe ceilalţi fără mustrări de conştiinţă. Iar cînd suntem vătămaţi ne tulburăm, deznădăjduim, uneori suntem gata chiar să ne sinucidem.

Trebuie să înţelegem bine: pentru creştin există doar două pricini de tristeţe. Prima, cînd se împotriveşte lui Dumnezeu, adică atunci cînd lucrează împotriva voii sfinte a Acestuia; şi a doua, cînd îl vede pe aproapele său împotrivindu-se lui Dumnezeu.

Necazurile şi încercările nu sunt pricini de întristare, ci de laudă şi bucurie. De altfel necazurile sunt trimise de Dumnezeu cu înţelepciune. Aşa cum cobzarul nu întinde prea mult corzile cobzei ca să nu se rupă, însă nici nu le lasă prea slabe, ca să nu-şi piardă rezonanţa lor, la fel şi Dumnezeu nu ne lasă într-o stare de fericire continuă, însă nici într-o stare de suferinţă continuă. Ne dăruieşte perioade de linişte şi pace, pentru a ne mîngîia şi odihni, dar din cînd în cînd, uneori mai des şi alteori mai rar, ne trimite şi ispite şi necazuri. În anumite cazuri, desigur, întîrzie mult să ne scape de nenorociri. Din ce motiv? Ca să ne gîndim la El şi să ne apropiem de El, ca să alergăm lîngă El şi să-I cerem ajutor. De aceea îngăduie durerile, bolile, nenorocirile, foametea şi alte rele. Astfel, rămînînd aproape de Dumnezeu, ne cîştigăm mîntuirea. Datorită suferinţelor trecătoare, moştenim viaţa veşnică.

Dar iubirea lui Dumnezeu dă măsură şi intensităţii suferinţelor, nu numai duratei lor. Aşa cum antrenorul nu-i antrenează pe toţi tinerii în acelaşi fel pentru luptă, ci celor slabi le dă adversari slabi iar celor puternici adversari voinici, la fel şi Dumnezeu dă fiecăruia dintre noi ispite după măsura puterilor lui. După cum spune Apostolul, ispitele pe care le înfruntăm sunt pe măsura noastră. Şi Dumnezeu nu îngăduie să fim încercaţi mai presus de puterile noastre, ci atunci cînd vine o ispită ne dă şi calea de ieşire din ea, ca s-o putem răbda (I Corinteni 10, 13). Prin asemenea metode tămăduieşte şi mîntuieşte Domnul sufletele noastre, şi de aceea trebuie să-I mulţumim şi să-L slăvim.

Cunoscînd toate acestea, fraţilor, să ridicăm cu bărbăţie povara suferinţelor care ne cuprind, pentru că Dumnezeu le îngăduie spre folosul nostru. Cînd nenorocirile ne lovesc, să nu ne tulburăm, să nu ne împuţinăm la suflet, să nu ne văităm. Să le primim ca pe nişte daruri cereşti, ca pe nişte binefaceri dumnezeieşti, şi să-L slăvim pe Domnul. Astfel şi în această viaţă scurtă vom fi liniştiţi şi mulţumiţi, dar şi în viaţa de dincolo, cea veşnică, ne vom desfăta de bunătăţile nestricăcioase, cu harul şi iubirea de oameni a lui Iisus Hristos.

Sfîntul Ioan Gură de Aur