Voile lui Dumnezeu

mai 21, 2009 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Ioan Gura de Aur

Apostolul Pavel, care a cunoscut atîtea taine negrăite şi a urcat pînă la al treilea cer, în vreme ce cerceta voile şi judecăţile lui Dumnezeu, a simţit o ameţeală, ca şi cînd ar fi privit într-un abis. Străduin-du-se să caute adîncimea înţelepciunii lui Dumnezeu, s-a tulburat. S-a tulburat şi a încetat imediat cercetarea, spunînd: „Căci cine a cunoscut gîndul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?” (Romani 11; 34).

Dacă Apostolul a întîmpinat în felul acesta voile lui Dumnezeu, noi de ce ne străduim în zadar să le cercetăm pe cele necercetate şi să le pătrundem pe cele nepătrunse? Să nu ajungem, rogu-vă, la un asemenea nivel de nebunie. Ci la fiecare nelămurire a noastră să ne aducem aminte şi să repetăm cuvîntul psalmistului: „Adînc nepătruns sunt judecăţile tale” (Psalmi 35, 6).
„Pe Tine Te voi mărturisi, că minunat eşti Tu întru cele temute” (Psalmi 138, 14). Ce înseamnă „cele temute”? Noi, oamenii, ne minunăm de multe lucruri, ca, de pildă, coloane măreţe, tablouri frumoase, trupuri zvelte. Dar mirarea noastră nu este însoţită de teamă. Ne minunăm, de asemenea, de marea nemărginită şi de adîncurile ei abisale. Însă cînd ne aplecăm să privim în aceste adîncuri încercăm teamă. O teamă asemănătoare l-a cuprins, deci, şi pe prooroc, în vreme ce s-a aplecat să privească neţărmurita şi nemărginita adîncime a înţelepciunii lui Dumnezeu. A ameţit, s-a minunat, s-a speriat şi a dat înapoi, strigînd: „Pe Tine Te voi mărturisi, că minunat eşti Tu întru cele temute; minunate sunt lucrurile Tale” (Psalmi 138, 14). Şi cugetînd în sine, a zis: „Cunoaşterea Ta e mult prea minunată pentru mine; puternică este, eu n-o pot atinge” (Psalmi 138, 6).

Deseori, şi desigur sufletelor evlavioase, Dumnezeu iconomiseşte lucrurile astfel încît evenimente nefericite să aibă un final fericit. Să ne amintim de unele întîmplări din Vechiul Testament.

Iosif, fiul patriarhului Iacob, a fost vîndut de fraţii săi şi a ajuns în Egipt, în casa lui Putifar. Soţia lui Putifar avea gînduri viclene pentru Iosif. La urmă l-a calomniat şi l-a trimis în temniţă. Credea că în felul acesta îi va face rău. Dar, dimpotrivă, temniţa era un loc mai liniştit şi mai sigur decît casa lui Putifar. Căci în casa aceea poate că avea multe înlesniri, însă trăia într-o teamă continuă datorită atacurilor păcătoase ale acelei femei ucigaşe de suflete. Lupta lui era mai chinuitoare decît viaţa din temniţă. Prefera să trăiască împreună cu osîndiţii decît cu o femeie turbată. În temniţă era mîngîiat de gîndul că se afla acolo pentru a nu-şi pierde neprihănirea lui, în vreme ce atunci cînd locuia aproape de ea tremura ca nu cumva sufletul să-i fie vătămat. Astfel, dacă vedem lucrurile în adîncime, el n-a intrat în temniţă, ci a fost izbăvit de aceasta. A venit în conflict cu stăpînul său pămîntesc, Putifar, dar a intrat într-o legătură şi mai strînsă cu Stăpînul lui ceresc, Dumnezeu.

Mai înainte fraţii lui îl vînduseră negustorilor ismaeliţi. Dar în realitate i-au fost de folos, pentru că în felul acesta l-au scăpat de răutatea şi de uneltirile lor zilnice. Şi, într-adevăr, există un lucru mai rău decît convieţuirea cu fraţi care te invidiază, te prigonesc, te agresează? Voiau să-i facă rău, dar Dumnezeu l-a întors spre bine.

Şi mai tîrziu, cînd paharnicul l-a uitat, iarăşi spre bine i-a fost, căci a fost scos din temniţă cu mai mare măreţie şi cinstire. Eliberarea nu i-a fost dăruită de bunătatea omenească, ci de dumnezeiasca pronie. Faraon l-a scos din temniţă cînd a avut nevoie de el pentru a-i tălmăci visele. Astfel, l-a scos nu ca un împărat care săvîrşeşte o binefacere, ci ca un împărat care primeşte o binefacere. Dumnezeu n-a vrut ca Iosif să primească binefacere ca un sclav, ci să apară în faţa lui Faraon ca un binefăcător al aceluia, să-l mîngîie în nevoia lui şi să-i arate cîtă înţelepciune are.

Aşadar de aceea a fost uitat de paharnic, pentru ca Faraon să-l cunoască, pentru ca Egiptul să se folosească de el. Fiindcă dacă paharnicul şi-ar fi adus aminte de el, ar fi ieşit mai devreme din temniţă şi atunci fără îndoială ar fi dorit să se întoarcă în patria lui. Însă în felul acesta toată întîmplarea care a urmat ar fi fost zădărnicită. Nenumăratele obstacole „“ slujirea în casa lui Putifar, închisoarea şi, mai tîrziu, rangul dat de împărat „“ l-au ţinut acolo, pentru a se împlini marile planuri ale Domnului.

Să cercetăm foarte pe scurt şi viaţa tatălui lui Iosif, patriarhul Iacob. Fratele său, Esau, îl invidia şi căuta să-l omoare, silindu-l în felul acesta să plece din patria lui. Ce urmări a avut acest lucru? Mai întîi de toate, scăpînd de primejdie, a aflat siguranţă şi linişte. Apoi a învăţat să aprofundeze mai mult lucrurile şi astfel a devenit mai înţelept. Şi, la urmă, s-a învrednicit să vadă acel vis minunat cu scara.

Dar, îmi veţi spune, în ţara străină în care a mers, Mesopotamia, a muncit din greu. Şi la început, desigur, şi-a găsit ca soţie pe Rahela, şi a cîştigat simpatia socrului său, Laban, dar în continuare Laban l-a înşelat dîndu-i-o de soţie pe fiica lui cea mare, Lia. Da, chiar aşa s-a întîmplat, dar acestea i-au adus folos, căci Rahela era stearpă, pe cînd de la Lia a dobîndit mulţi copii.

Mai tîrziu Laban l-a urît. Dar şi ura aceasta i-a ieşit spre bine, pentru că a fost pricina pentru care s-a întors în patria lui. Dacă n-ar fi întîmpinat nici o problemă în Mesopotamia, nu s-ar fi gîndit la Canaan. Laban nu i-a dat răsplată pentru truda sa. Însă nici de aici nu s-a vătămat deloc, de vreme ce a sporit şi s-a îmbogăţit mai mult decît socrul lui.

Ce vedem aşadar? Cu cît uneltirile şi vrăjmăşia pe care le întîmpina erau mai mari, cu atît sporea mai mult. Dacă n-ar fi luat-o mai întîi de soţie pe Lia, n-ar fi dobîndit degrabă atîţia copii, ci ar fi fost mulţi ani neroditor şi ar fi jelit, la fel ca Rahela. Dacă Laban nu i-ar fi oprit răsplata, nu i-ar fi fost dor de patria lui, nu s-ar fi legat atît de strîns de femeile lui, nu s-ar fi întors cu slavă şi cinste în pămîntul Canaanului, nu s-ar fi întîlnit pe drum cu îngerii şi cu Însuşi Dumnezeu.

Minunat este, cu adevărat, faptul că Dumnezeu săvîrşeşte binefaceri cu noi prin întîmplări care nu par favorabile şi plăcute, ci potrivnice şi neplăcute. Să vedem alte cîteva exemple.

Faraon a poruncit să fie aruncaţi în rîu pruncii israeliţilor. Dacă nu se făcea asta, Moise n-ar fi fost salvat de fiica lui Faraon şi n-ar fi crescut la palat. Dumnezeu a iconomisit lucrurile în aşa fel, ca să arate cît de uşor, prin înţelepciunea şi atotputernicia Lui, găseşte soluţii la probleme de nerezolvat şi ieşiri la lucruri care păreau fără ieşire.

Mai tîrziu un evreu i-a spus ameninţător lui Moise: „Nu cumva vrei să mă omori şi pe mine aşa cum l-ai omorît ieri pe egiptean?”. Şi aceasta i-a fost de folos, căci văzînd că fapta lui a ieşit l-a lumină s-a temut şi a hotărît să părăsească Egiptul. Astfel a plecat în pustia Sinai. Acolo nu numai că a trăit departe de primejdiile Egiptului, dar s-a şi maturizat duhovniceşte şi s-a îmbogăţit cu înţelepciune, învrednicindu-se să aibă acea vedere minunată a rugului care ardea şi a primit făgăduinţa dumnezeiască a izbăvirii poporului său de sclavia tiranică a egiptenilor.

Ceva asemănător s-a întîmplat şi cu Aaron. Cînd Core şi alte cîteva căpetenii ale poporului israelit s-au ridicat împotriva lui, îndoindu-se de rangul său preoţesc, Dumnezeu, prin minunea toiagului care a dat vlăstare, l-a arătat mai strălucitor şi mai slăvit.

Să ne amintim acum şi de cei trei tineri. În cazul lor diavolul şi-a luat lecţia sa obişnuită, prin care niciodată nu se învaţă minte. Ce i se întîmplă? Mij-loacele pe care le foloseşte pentru a-i război pe credincioşi, în cele din urmă se întorc şi-l lovesc chiar pe el, zădărnicindu-i puterile. Asta, bineînţeles, nu se face pentru că o vrea el, ci întrucît Preaînţeleptul Dumnezeu conduce lucrurile astfel încît uneltirile şi armele lui să se întoarcă împotriva sa. Vicleanul i-a vîrît aşadar în minte acelui tiran, Nabucodonosor, gîndul să nu le taie capetele sfinţilor, şi nici să-i arunce la fiare, ci să-i ardă în flăcări. De ce? Ca să nu rămînă nimic din moaştele lor, ca trupurile lor să dispară, ca cenuşa oaselor lor să se amestece cu cenuşa lemnelor. Însă Dumnezeu a folosit acest mijloc pentru a birui lipsa de evlavie şi a nimici idolatria. Astfel a făcut ca flăcările să nu se atingă de trupurile lor, învăţîndu-i pe barbari că focul, care fusese îndumnezeit în părţile Răsăritului, se teme nu numai de Dumnezeu, ci şi de robii Lui.

Pe timpul prigoanelor, iarăşi, ce s-a întîmplat? Prigonitorii s-au aruncat cu furie oarbă împotriva creştinilor. Şi totuşi, toată ura lor, toată uneltirea, toată sălbăticia au pierit mai uşor decît o pînză de păianjen, s-au destrămat mai repede decît fumul, s-au împrăştiat mai degrabă decît praful. Prigoana lor împotriva creştinilor a avut ca rezultat vădirea unei întregi cete de mucenici. Astfel Biserica s-a îmbogăţit cu aceste comori vii şi nemuritoare care, nu numai în timpul vieţii lor sfinte, ci şi după adormirea lor, ne-au dăruit tuturor din belşug atîtea binefaceri cereşti.

Dumnezeu Îşi arată puterea Sa îndeosebi atunci cînd vrăjmaşii credincioşilor Lui robi se înmulţesc.

Astfel, în generaţia noastră, cînd pe tron a urcat nelegiuitul Iulian (361-363), cel ce i-a întrecut pe toţi ceilalţi în necuviinţă, s-au arătat semne multe şi ciudate.

Mai întîi de toate, îndată ce a urcat pe tron, în cetăţi s-a făcut foamete mare. Început rău al unui împărat rău.

Mai tîrziu, cînd a dat poruncă să se rezidească templul iudaic din Ierusalim, pentru a se tăgădui proorocirea lui Hristos, acesta a fost cuprins de flăcări de la temelii şi i-a făcut pe meşteri s-o ia la fugă. În felul acesta planul său a fost zădărnicit.

Cînd iarăşi, vistierul şi unchiul său „“ Iulian se numea şi acesta din urmă „“ au cutezat să pîngărească sfintele vase ale creştinilor, au fost pedepsiţi pilduitor de Dumnezeu: trupul vistierului s-a umplut de răni şi viermi, iar măruntaiele unchiului său au fost scoase afară. Aşa au murit amîndoi. Înfricoşătoare morţi!

În fine, în unele locuri, unde se aducea jertfă idolilor, izvoarele au secat. Încă un semn dumnezeiesc. Dumnezeu obişnuieşte să acţioneze în felul acesta în împrejurări deosebite. Cînd relele se înmulţesc, cînd fărădelegea se întinde, cînd robii Lui sunt chinuiţi, atunci îşi arată marea Sa putere.

Nu voi uita să amintesc şi de o altă înţeleaptă dar obişnuită pedagogie a lui Dumnezeu: Cînd întîmpinăm viclenii şi greutăţi, nu intervine îndată pentru a ne ajuta, ci mai întîi ne lasă să ne chinuim un timp şi mai tîrziu săvîrşeşte minunea. De ce face aşa? Ca să ne ferească de nerecunoştinţă şi nemulţumire. De obicei noi, oamenii, imediat ce ieşim din necazuri, uităm şi de amărăciunea lor şi de Dumnezeu Care ne izbăveşte de ele. De multe ori, iarăşi, credem că singuri am reuşit să scăpăm de nenorocirile care au dat peste noi. Aşadar de aceea Dumnezeu îngăduie ca mai întîi să ne lovească încercările şi mai tîrziu vine să ne salveze.

De pildă, cînd filistenii i-au ameninţat pe israeliţi şi Goliat i-a înfricoşat, Dumnezeu a plănuit să-l arunce în luptă pe David şi să-l arate biruitor. N-a făptuit însă de la început planul Său. A lăsat mai întîi să se scurgă patruzeci de zile. În toată perioada aceasta uriaşul barbar hulea, batjocorea şi-i provoca pe evrei, care încremeniseră de frică. Nimeni nu îndrăznea să se bată cu îngrozitorul adversar. Toţi au deznădăjduit pentru izbăvirea lor. Şi numai atunci cînd şi-au dat seama de neputinţa lor şi au crezut că vor pieri, Dumnezeu i-a dăruit lui David acea izbîndă minunată şi nesperată. Cumplitul Goliat a fost omorît şi filistenii au fost ruşinaţi.

În situaţii de criză, noi obişnuim să gîndim omeneşte şi să facem socoteli superficiale. Aşa de pildă, spunem: „Dacă duşmanii ne vor ataca prin surprindere şi armata noastră nu este gata să se apere, ce se va întîmpla? Ne vor face pe toţi robi şi vor distruge ţara noastră”. Dar ce crezi? Pentru că tu nu-l poţi birui pe duşman nu-l va putea birui nici Dumnezeu? Pentru că tu nu eşti „pretutindeni prezent” nici Dumnezeu nu este? Sau nu cumva la Dînsul unele sunt cu putinţă şi altele nu?

Marea Roşie, deşi lipsită de suflare, s-a supus voii Domnului şi i-a înghiţit pe egipteni. Peştii, deşi lipsiţi de minte, s-au supus şi ei voii Domnului şi s-au lăsat prinşi în plasele apostolului Petru. Şi un înger, cînd primeşte poruncă de la Domnul, îi poate nimici pe toţi vrăjmaşii adevăratei credinţe. Nu s-a întîmplat aşa în vremea proorocului Isaia?

Un canaanit era tare mîndru de el. Credea că este un foarte important general. Mă refer la Sisara, despre care vorbeşte şi psalmistul: „Fă-le lor (Doamne, vrăjmaşilor Tăi) ca lui Madian şi lui Sisara şi ca lui Iavin la rîul Chişon” (Psalmi 82, 9). Iavin era împăratul cananeenilor, iar Sisara căpetenia oştilor. Israeliţii, văzînd cele nouă sute de care de fier şi pe nenumăraţii ostaşi ai lui Sisara, s-au înfricoşat. Atunci iubitorul de oameni Dumnezeu a vorbit prin gura unei proorociţe, Debora, care a chemat-o pe căpetenia israeliţilor şi i-a spus: „Nu te teme! Dumnezeu ţi-l va da în mîinile tale pe Sisara. Izbînda însă, va fi a unei femei. Da, o femeie îl va nimici”. Şi într-adevăr, l-a omorît Iaela. Vezi cum a fost pedepsit pentru mîndria lui? A fost ucis, şi încă de mînă femeiască. Dumnezeu l-a legat cu legăturile somnului şi, pe cînd era adormit, Iaela i-a înfipt un ţăruş în tîmplă!

Cînd Dumnezeu vrea să ne ajute, nimic nu-L poate împiedica. E de-ajuns atunci o armă a lui Dumnezeu, e de-ajuns un om al Lui, e de-ajuns doar un semn al Lui, pentru a fi biruiţi şi cei mai puternici vrăjmaşi. Noi să ne rugăm la Hristos, zicînd: „Doamne, spune un cuvînt şi vrăjmaşii Tăi se vor împrăştia. Spune un cuvînt şi cetatea Ta se va izbăvi. Spune un cuvînt şi poporul Tău va birui”. Să-I spunem la fel ca David: „Iată, vrăjmaşii Tăi au fremătat şi cei ce Te urăsc au ridicat capul” (Psalmi 82, 3). Şi atunci e de-ajuns o femeie ca Iaela, una ca Debora sau una ca acea necunoscută care l-a lovit cu bolovanul pe împăratul Abimeleh, aducînd izbînda.

Dumnezeu are multe feluri de leacuri pentru mîntuirea noastră. Fiecăruia îi dă ceea ce are nevoie. Căci fiecare avem nevoie de un leac. „Cine se poate lăuda că are inima curată? Sau cine va cuteza să spună că e curat de păcate?” (Pilde 20, 9).
Nu există om fără de păcat. Şi dacă-mi vei spune cum cutare este drept, este milostiv, este iubitor de oameni, sunt de acord. Nu se poate însă să nu fi făcut vreo greşeală. Ori va fi fost biruit de slava cea deşartă, ori de cîrtire, ori de altceva. Unul face milostenii, dar nu este curat. Altul este curat, dar nu face milostenii. Unul are o virtute, altul altă virtute. Fariseul postea, se ruga, nu nedreptăţea pe nimeni, ţinea legea. Însă era mîndru. Astfel a fost osîndit de Domnul, căci mîndria îl vătăma mai mult decît l-ar fi vătămat toate celelalte păcate la un loc.

Nu există deci om cu desăvîrşire drept, cu desăvîrşire virtuos, cu desăvîrşire curat de păcat. Pe de altă parte, nu există om păcătos care să nu fi săvîrşit şi vreun lucru bun, oricît de mic. Unul, de pildă, e hrăpăreţ şi distrugător. Uneori însă, arată bunătate, ajută un om, se căieşte de răul făcut.
Cine era mai sever decît împăratul Ahab? Însă chiar şi acesta a simţit odată zdrobire a inimii şi cucernicie. Cine era mai rău decît iubitorul de arginţi şi trădătorul Iuda? Însă chiar şi acesta, după fapta de trădare, a spus: „Greşit-am vînzînd sînge nevinovat” (Matei 27, 4).

În viaţa aceasta tuturor li se aplică legea răsplătirii. De aceea cei virtuoşi sunt cuprinşi de necazuri. De aceea cei nedrepţi se desfată în bunătăţi. Primii sunt pedepsiţi aici pentru puţinele lor păcate, şi în felul acesta nu vor fi lipsiţi de rai. Ceilalţi sunt răsplătiţi aici pentru puţinele lor fapte bune, şi vor fi pedepsiţi veşnic pentru multa lor răutate.
Cînd suferim pe nedrept trebuie să ştim că asta se întîmplă cu îngăduinţa lui Dumnezeu, fie pentru a ne spăla păcatele, fie pentru a primi cunună.

Împăratul David, cînd a fost hulit şi blestemat de Şimei, n-a lăsat pe nimeni să se atingă de el. „Lăsaţi-l să mă blesteme” a spus, „căci dacă Domnul îmi va vedea umilirea, îmi va răsplăti cu bine pentru blestemul lui de astăzi” (I Regi 16, 11-12). Dar despre acel corintean viclean ce a spus apostolul Pavel? „Să fie dat Satanei spre pieirea trupului, pentru ca sufletul să i se mîntuiască în ziua Domnului Iisus” (parafrază la I Corinteni 5, 5).

Mulţi cred că cel care suferă este negreşit păcătos. Ei bănuiesc, neîntemeiat şi naiv, că necazurile vin mereu ca pedeapsă pentru călcarea legii dumnezeieşti. Aşa s-a petrecut în cazul dreptului şi mult-încercatului Iov. Cei trei prieteni ai lui, care l-au vizitat în timpul durerilor sale, cu toate că nu cunoşteau vreun păcat al lui, îi ziceau: „Au nu cumva grozavă e răutatea ta şi multe, fără număr, păcatele îţi sunt?” (Iov 22, 5).

Dar şi Şimei, la care m-am referit mai înainte, de ce l-a blestemat pe David? Întrucît atunci se ridicase împotriva împăratului fiul său, Abesalom. Aşadar în vreme ce încerca să scape de oamenii fiului său, care-l fugăreau ca să-l omoare, David l-a întîlnit pe Şimei. Iar acela credea că împăratul se afla în această situaţie pentru că era un ucigaş. Iată de ce a început să-l hulească şi să-l blesteme.

Ceva asemănător i s-a întîmplat şi apostolului Pavel, cînd se afla pe insula Malta, după naufragiul corăbiei care-l ducea la Roma. O viperă l-a muşcat atunci de mînă. Locuitorii insulei, văzînd cum vipera atîrna de mîna lui, ziceau între ei: „Nu încape îndoială că omul acesta e un ucigaş; deşi a scăpat din mare, dumnezeiasca dreptate nu i-a îngăduit să trăiască” (Fapte 28, 4).

Şi astăzi îi aud pe mulţi spunînd: „Dacă Dumnezeu i-ar iubi pe săraci, nu i-ar fi făcut săraci”. Iar alţii, văzînd vreun om milostiv suferind de o boală grea, îi întreabă: „Unde s-au dus milosteniile tale? Unde s-au dus binefacerile tale?”. Întrebări prosteşti.

Cum Îl osîndeşti, omule, pe Dumnezeu cu atîta uşurinţă şi grabă? Ar putea vreodată Dumnezeu să-i urască pe săraci, şi desigur pe virtuoşi, şi să-i iubească pe bogaţi, şi desigur pe cei răi şi nemiloşi? Ca să nu păcătuieşti prin asemenea blasfemii şi cugete nebune, îţi voi explica ce iubeşte şi ce scîrbeşte Dumnezeu.

Dumnezeu îl iubeşte pe cel care păzeşte poruncile Sale. Pe acela, zice, „îl voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21). Nu pe cel care are bogăţii, nu pe cel care este sănătos, ci pe cel „care păzeşte şi împlineşte poruncile Mele”. Şi pe cine scîrbeşte Dumnezeu? Pe cel care nu păzeşte poruncile Lui.

Aşadar atunci cînd vezi pe cineva care nesocoteşte voia şi legea lui Dumnezeu, fie că-i bogat, fie că-i sănătos, să nu te îndoieşti că Dumnezeu şi-a întors faţa de la el. Dimpotrivă, pe cel virtuos şi evlavios, fie că-i sărac, fie bolnav, Dumnezeu îl iubeşte. N-ai auzit ce spune Scriptura? „Domnul îl ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi-l bate pe fiul căruia-i poartă de grijă” (Proverbe 3, 12). Îmi vei spune, desigur, că mulţi oameni se smintesc din pricina asta. De vină e mintea lor.

Pentru că nu gîndesc în acest fel simplu: răsplata nu este dată în viaţa aceasta trecătoare. Aici este treapta nevoinţelor. Premiile şi cununile se vor da în viaţa de dincolo.

Nu trebuie să ne pară rău pentru cei care sunt încercaţi şi suferă, ci pentru cei care în vreme ce păcătuiesc nu sunt pedepsiţi. Pedepsele, de altfel, împiedică păcatul şi conduc la virtute. Însă dacă e aşa, îmi veţi spune, dacă într-adevăr pedepsele îndepărtează răul, de ce nu ne pedepseşte Dumnezeu pentru fiecare păcat al nostru? Vă voi răspunde: Dacă Dumnezeu l-ar fi pedepsit pe fiecare om pentru fiecare păcat al lui, omenirea întreagă ar fi pierit şi posibilitatea mîntuirii s-ar fi irosit. Priveşte, de exemplu, la cazul apostolului Pavel. Dacă Dumnezeu l-ar fi pedepsit pentru prigoana împotriva creştinilor, mai mult, dacă l-ar fi omorît, cum ar fi putut să se pocăiască, să săvîrşească atîtea fapte plăcute lui Dumnezeu şi să călăuzească lumea întreagă de la rătăcire la adevăr? Uită-te şi la doctori cum lucrează. Cînd în faţa lor se înfăţişează cineva grav rănit, aplică un tratament nu după numărul şi adîncimea rănilor, ci după rezistenţa organismului. Căci care este folosul dacă rănile se închid dar omul moare?

De aceea şi Dumnezeu nu-i pedepseşte nici pe toţi oamenii, nici după gravitatea păcatelor lor. Pedepsele Lui sunt treptate, metodice şi urmăresc un anumit scop. Deseori, pedepsind un om, îi cuminţeşte pe mulţi. În chip asemănător procedează şi doctorii, cînd taie un membru putred ca să asigure sănătatea trupului rămas.

Cînd vezi cum un beţiv devine postitor sau un obraznic psalmodiază cîntări sfinte, să te minunezi de îndelunga răbdare a Domnului, să preamăreşti pocăinţa şi să rosteşti împreună cu psalmistul: „Această schimbare e a dreptei Celui-Preaînalt” (Psalmi 76, 11). Adică această minunată schimbare a fost făcută de mîna dreaptă a lui Dumnezeu, de intervenţia puternică şi lucrarea Sa.

Orice lucrare care are ca scop mîntuirea sufletelor este supusă de la început atacurilor. Îndată ce s-a născut Hristos a izbucnit furia lui Irod. Şi tu, dacă te vei învrednici vreodată să-L slujeşti în vreun fel pe Dumnezeu, vei suferi mult, te vei îndurera tare, te vei afla în mari primejdii. Să nu te miri. Să nu te tulburi. Să nu-ţi spui: „Eu împlinesc voia lui Dumnezeu şi ar trebui să fiu slăvit şi încununat pentru asta. Aşadar de ce să sufăr?”. Să-ţi aduci atunci aminte de Hristos, Care a fost prigonit pînă la moarte şi ne-a prevenit: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20). Ne-a făcut însă şi o făgăduială: „Cel ce va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui” (Matei 10, 22). Dacă cineva se îngrijeşte de mîntuirea lui, este imposibil să piară. Dumnezeu nu-l va părăsi în greutăţi şi primejdii. Ce i-a spus Domnul lui Petru? „Simone, Simone, iată că Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grîu; dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu-ţi piară credinţa” (Luca 22, 31-32).

Cînd Dumnezeu vede că povara ispitelor depăşeşte puterile noastre, îşi întinde mîna şi ne uşurează de greutatea prisositoare. Însă dacă vede că suntem nepăsători pentru mîntuirea noastră, ne părăseşte lăsîndu-ne neajutoraţi.

Dumnezeu nu sileşte şi nu obligă pe nimeni. Cu cei leneşi şi nepăsători este nepăsător. Dimpotrivă, pe cei binevoitori şi bine intenţionaţi îi trage lîngă El cu multă iubire. Apostolul spune: „Cu adevărat înţeleg că Domnul nu este părtinitor, ci, în orice neam, celui ce se teme de El şi face dreptate, este primit de El” (Fapte 10, 34-35).

Sfîntul Ioan Gură de Aur
/ioanguradeaur.ro/