Rugaciuni pe malul lacului – Sf. Nicolae Velimirovici

martie 20, 2009 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Nicolae Velimirovici

Rugaciuni pe malul lacului

(Fragmente)

I

Cine este Cel Care Se uita la mine printre toate stelele din cer si toate creaturile de pe pamînt?

Acoperiti-va ochii, voi stele si creaturi; nu va mai uitati la goliciunea mea. Aceasta ma chinue destul prin proprii mei ochi.

Ce este oare acolo de vazut? Un pom al vietii care a fost imputinat la marimea unui spin pe cale, care se inteapa atat pe sine cat si pe altii. Ce altceva inafara unei flacari ceresti cufundate in noroi, o flacara care nici nu lumineaza si nici nu se stinge?

Plugari, nu plugaritul vostru este lucrul cel de seama, ci Domnul Care vegheaza.

Cîntareti, nu cîntul vostru este cel ce conteaza, ci Domnul care asculta.

Voi cei ce dormiti, nu somnul vostru are vreo însemnatate, ci Domnul, Cel Care trezeste.

Nu baltile de apa cu stanci dimprejurul lacului sunt cele de luat in seama, ci lacul insusi.

Ce este tot timpul omenesc decît un val care umezeste nisipul arzînd de pe mal si apoi regreta ca a lasat în urma lacul care s-a uscat?

O, stele si creaturi, nu va mai uitati la mine cu ochii vostri, ci la Domnul. El singur vede. Priviti la El si va veti vedea in patria voastra.

Ce vedeti voi cînd va uitati la mine? O imagine a exilului vostru? O oglinda a efermitatii voastre de o clipa?

O, Doamne, frumosul meu val, brodat cu serafimi de aur, acopera-mi chipul precum un val peste chipul unei vaduve si aduna-mi lacrimile in care fierbe tristetea tuturor creaturilor Tale!

O, Doamne, frumusetea mea, vino si-mi fii oaspete, ca nu cumva sa ma rusinez de goliciunea mea, ca nu cumva multele priviri insetate ce cad asupra mea sa nu se intoarca acasa la fel de insetate.

II

Cine m-a pus in acest asternut de viermi? Cine m-a îngropat în tarîna spre a ajunge vecin cu serpii si ospat al viermelor?

Cine m-a pogorît de pe înaltul muntelui spre a ajunge tovaras al oamenilor însetati de sînge si fare de Dumnezeu?

Pacatul meu si dreptatea Ta, o, Doamne. Pacatal meu se întinde de la crearea lumii si e mai iute decît dreptatea Ta.

Imi socotesc pacatele din viata mea, din toata viata tatalui meu si din toata calea cea intoarsa pîna la inceputurile lumii si spun: Cu adevarat, numele dreptatii Domnului este mila.

Port ranile parintilor mei pe mine insumi, iar acum ele s-au aratat pe sufletul meu ca o pata pe spatele unei girafe, ca un vesmînt de scorpioni otravitori care ma înteapa.

Ai mila de mine, o Doamne, deschide portile cerescului rîu al harului Tau si curateste-mi sufletul lepros, spre a putea ca vindecat de lepra sa îndraznesc a preamari numele Tau dinaintea altor leprosi fara ca acestia sa ma batjocoreasca.

Macar ridica-ma cu un cap deasupra duhorii împutite a acestui asternut de viermi spre a trage adînc in piept mireasma cerului si spre a reveni la viata.

Macar ma ridica la înaltimea unui palmier ca sa pot rîde de serpii ce-mi vîneaza calcîiele.

O, Doamne, nadejdea mea in deznadejde.

O, Doamne, taria mea in neputinta.

O, Doamne, lumina mea in întuneric.

Pune macar un deget pe fruntea mea si-atunci voi învia. Sau, daca sunt prea necurat pentru degetul Tau, îngaduie ca doar o raza de lumina din împaratia Ta sa straluceasca asupra mea si înalta-ma, înalta-ma din acest asternut de viermi, o, Domnul meu preaiubit.

III – Jertfa Cuvintelor

Primeşte jertfa cuvintelor mele, Părintele meu – primeşte gînguritul unui copil ce se căieşte, Părintele meu!

Îndreptează-mi cuvintele cu adevărul Tău şi primeşte-le la picioarele scaunului Tău.

Tămîiază-mi jertfa cu tămîia înmiresmată a rugăciunii unui sfînt şi nu o lepăda, o, Stăpîne Întreit strălucit al lumilor.

Cetele îngerilor Îţi aduc o jertfă mai grăitoare, dar cuvintele lor se revarsă spre ei de la Tine şi se întorc la Tine, neviciate de urîţenia întunericului şi neoprite în gîtlej de păcat.

Sunt sărman şi n-am nimic altceva să aduc pe altarul Tău de jertfă în afara acestor cuvinte.

Chiar de-ar fi Să-ţi aduc jertfe, Ţi-aş aduce tot cuvinte (pe jertfelnicul Tău). Căci ce sunt creaturile decît tot cuvinte. Tu ai umplut întregul univers cu limbi care sunt flăcări care se ridică să Te laude şi apărînd ele Îţi şoptesc rugăciunile lor.
Chiar dacă ar fi să-Ţi jertfesc un miel, totuşi pînă la urmă Ţi-aş aduce drept jertfă un cuvînt.

Chiar şi o pasăre de-ar trebui să Ţi-o jerfesc, pînă la urmă tot un cuvînt Ţi-as jertfi.

De ce aş oferi jertfă altcuiva cuvîntul Domnului meu, de ce pe el altcuiva şi nu pe al meu?

Cine m-a făcut stăpîn peste viaţa altcuiva şi peste cîntul altcuiva, peste flacăra şi jertfa altcuiva, cine?

Cuvintele mele sunt viaţa şi cîntul meu, flacăra şi jertfa mea. Am luat din ceea ce este al Tău şi ţi-o ofer tot Ţie- primeşte-o şi nu o lepăda. O, Maică plină de iubire şi de bunătate.

Am strîns o mînă de grîu dintr-un cîmp de neghine; primeşte doar un bob de grîu din mîna mea şi Tu mă vei face fericit (Cf. Matei 13,24-30).

Dintr-un singur bob Tu poţi face pîine suficientă pentru naţiuni întregi.

Primeşte-mi obolul, O, Fiule Care Înviezi, primeşte şi nu lepăda bănuţul unui sărman.

Primeşte jertfa nu de dragul meu, ci de dragul cuiva care este chiar mai împovorat decît mine; există o astfel de persoană?

Pentru cineva care nu are nici măcar ceea ce am eu, de dragul acestuia primeşte-mi jertfa; există o astfel de persoană?

Lumea m-a stors ca pe o lămîie, de-abia de-am mai putut răsufla şi am gemut. Fie ca îngerii să umple de cîntare geamătul meu şi fie ca ei să Ţi-l aducă jertfă Ţie Dragostea mea.

Îmi amintesc de toate binecuvîntările pe care Tu mi le-ai dăruit de-a lungul vieţii mele, însoţitorul meu Cel neclintit, iar eu Îţi ofer în schimb un dar din partea mea.
Eu nu Îti ofer întregul meu eu, fiindcă eu nu sunt cu totul vrednic să ard pe preacuratul Tău jerfelnic. Eu nu pot oferi drept jertfă Celui nemuritor ceea ce este supus morţii şi stricăciunii.

Eu Îţi ofer doar ceea ce a crescut în mine sub lumina Ta, ceea ce a fost mîntuit în mine prin Cuvîntul Tău.

Primeşte jertfa cuvintelor mele, o, Întreit Buchet de Flori; primeşte gîngurirea unui prunc nou născut.

Cînd cetele îngereşti încep să cînte în jurul scaunului Tău, cînd trîmbiţele arhanghelilor încep să sune, cînd mucenicii Tăi încep să plîngă de bucurie, iar sfinţii Tăi încep să-şi spună rugăciunile pentru izbăvirea Bisericii celei pămînteşti, nu lepăda jertfa cuvintelor mele, O, Doamne Dumnezeul meu.

Nu le trece cu vederea, ci ia aminte.

Mă rog Ţie şi mă închin Ţie, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

IV

În genunchi, voi generaţii şi popoare, dinaintea măreţiei lui Dumnezeu! Vă repeziţi a cădea în genunchi dinaintea cîrmuitorilor voştri prea ticăloşi, totuşi ezitaţi să îngenuncheaţi la picioarele Atotputernicului!

Voi spuneţi: „Ne va pedepsi oare cu adevărat Domnul pe noi care suntem atît de mici? Dacă El ne-ar fi făcut mai mari şi mai tari, atunci El ne-ar fi pedepsit. Dar după cum stau lucrurile, priviţi, noi de-abia depăşim înalţimea unei tufe de scaieţi de pe marginea drumului în comparaţie cu universul care vuieşte în jurul nostru, copleşindu-ne, iar tu încă ne ameninţi cu pedeapsa din partea Celui Carele este incomparabil mai mare decît noi?”

Nebunilor! Cînd tîlharii vostri de cîmuitori vă cheamă la rele care ar face să se cutremure chiar universul, voi încă afirmaţi că sunteţi prea mici. Vă scuzaţi din pricina nimicimii sau a neputinţei doar cînd e vorba de a lucra fapte de mare preţ.

Chiar dacă voi sunteţi mici în ochii vostri, sunteţi însemnaţi în cartea vieţii sub un nume mare. Strămoşul vostru Adam avea măreţia unui arhanghel şi strălucea cu chip îngeresc. De aceea, fie răsplata unui arhanghel, fie pedeapsa lui vă este destinată.

Cînd dorinţa strămoşului vostru pătrunde în inima voastră, dorinţa de a cunoaşte creaţia fără Creator, chipul său de arhanghel se întunecă precum pămîntul, iar măreţia sa se fărîmiţează în fleacuri care te cuprind pe tine, sămînţa sa. Fiindcă el vrea să cunoască fleacurile şi să se împrăştie în fleacuri spre a le pătrunde, gusta şi încerca.

Toate fleacurile, toate nimicurile, cele mai multe se adună şi îşi întorc chipul de la pămînt spre Creator astfel încît strămoşul vostru arhanghelicesc să poată fi din nou repus în drepturi, iar chipul său să poată străluci din nou cu strălucirea unei oglinzi îndreptate către soare.

O, Domnul meu şi Creatorul meu, readu-l pe om la frumuseţea cea dintîi, cu care l-ai creat pe el. Acest fel de om nu este lucrul mîinilor Tale. Acest soi de om s-a creat el singur pe sine. Numele său este boală – cum poate să fi existat vreodată boala în mîinile Tale? Numele său e teamă – cum ar putea vreodată teama să izvorască din Cel Netemător?

Numele său e rea voinţă – cum ar putea vreodată reaua voinţă să provină de la Cel Biruitor?

Umple-mă de Tine, o, sănătatea mea; umple-mă cu veşnica Ta lumină a dimineţii şi fă ca boala, teama şi reaua voinţă să se evaporeze de la mine, întocmai precum o mlaştină se evaporează în prezenţa soarelui şi se transformă într-un cîmp fertil!

V

La amiază copiii se adună lîngă lac, spre a se îmbăia în soare şi în apă.
O, Doamne, cum se minunează întreaga natură de neprihănire! Încordaţi şi îndureraţi ostenitori în prezenţa păcătoşilor- lacul şi soarele se transfigurează în prezenţa copiilor. Ce templu superb al Domnului devine lacul cînd copiii sunt într-ansul şi ce preot sfant devine soarele cînd razele sale se întrepătrund cu razele sufletelor copiilor.

„Lasaţi copiii să vină la Mine” şopteşte întreaga natură „iar voi veţi înţelege că Eu însumi sunt tot un copil. Pentru cei fără de suflet Eu par a fi fără de suflet, dar pentru sfinţi Eu sunt altar. Oricine caută fiară în mine, i se va trimite o fiară; oricine Îl caută pe Dumnezeu în mine, i se va arăta Dumnezeu. Păcătoşii mă numesc măcelărie, cei drepţi mă numesc altar de jertfă. Numai către nevinovăţie mă arăt Eu ca nevinovăţie şi numai copiilor lui Dumnezeu mă descopăr Eu drept copil al lui Dumnezeu.”

„Lasaţi copiii să vină la Mine” exclamă Fiul Fecioarei şi doar copiii vin la El. Cei care-i împiedică pe copii să vină la Fiul lui Dumnezeu se vor învrednici de focul iadului, fiindcă nici ei înşişi nu se duc la El şi nici altora nu le îngăduie să vină la El.

„De ce pe copii, o, Doamne, de ce îi cauţi pe copii?” cei ce sunt făcuţi şi nu născuţi întreabă pe Cel care a fost născut şi nu făcut. Astfel de oameni sunt făcuţi şi nu născuţi, ca statuile de piatră şi sunt mişcaţi de vînturile lumii. Dar Cel Ce este născut şi nu făcut se mişcă cu viaţa înlăuntru şi vînturile lumii fug de la El.

„Fiindcă Eu Însumi sunt tot copil, din această pricină caut copiii. Impostorii văd un impostor în Mine, ateii văd un ateu şi cei de la conducere văd în Mine pe unul care le uzurpă autoritatea. Fariseii întreabă: „Cine este acest om?” şi nu pot rezolva întrebarea, în vreme ce înţelepţii acestei lumi Mă socotesc după propria lor înţelepciune lumească.

Doar copiii Mă recunosc, căci şi Eu sunt tot copil. Ca şi copil, Eu nu sunt al Meu propriu şi tot ca şi copil nu caut slavă pentru Mine. Ca şi copil Eu nu cuget nimic de la Mine Însumi. În schimb, ca şi copil, Mă gîndesc la ceea ce M-a învăţat Tatăl Meu şi grăiesc ceea ce aud şi fac ceea ce văd.

Copiii încetează de a mai fi copii, dar Eu nu încetez vreodată de a fi copil. Copiii încetează de a mai fi copii din pricina călăuzitorilor lor vicleni şi a înţelepciunii acelor călăuze care te fac bătrîn, bolnav şi mort. Oricine vine la Mine, chiar dacă a fost îmbătrînit de lume, Eu îl voi face copil şi ca şi copil el veşnic va domni întru Împărăţia Mea, la care bătrînii lumii nu au acces.

Vă spun că împărătia Mea este o împărătie a copiilor.

Cu adevărat, cei ce sunt făcuţi nu vor vedea lumina împărăţiei lui Dumnezeu, ci numai cei ce sunt născuţi. Orice este al Meu, orice este precum sunt Eu, aceasta va fi cu Mine.

Statuile din piatră pe care vînturile lumii le mişcă vor fi sfărîmate, iar praful lor va fi purtat de vînturi. Dar copiii care se mişcă cu viaţa înlăuntrul lor, vor intra în viaţa veşnică”.

O, Prea Minunate Doamne, Veşnicule Copil al Sfintei Triade, ajută-mă cu nevinovăţia Ta, cea mai mare putere din univers, să mă nasc de la Duhul Sfînt.
Fie ca nu cumva să fiu făcut de această lume ca o statuie de piatră spre a fi sfărîmată şi împrăştiată de vînt.

Fie ca mai degrabă sa fiu ca un tînăr născut, nedespărţit de Tine în veşnicie.
O, Împărate al nevinovăţiei şi al tuturor celor neprihăniti.

VI

Ştii tu, copilul meu, de ce norii sunt închişi cînd cîmpiile sunt însetate după ploaie şi de ce sunt ei deschişi, cînd cîmpiile n-au nici o dorinţă de ploaie?
Natura a fost dată peste cap de răutatea oamenilor şi şi-a părăsit oridinea ei.

Ştii tu, copilul meu, de ce cîmpiile rodesc roade bogate primăvara şi sunt neproductive vara?

Fiindcă fiicele oamenilor au urît roada pîntecelui lor şi o ucid cînd încă ea este în floare.

Ştii tu, copilul meu, de ce primăverile au devenit uscate şi de ce roadele pămîntului nu mai au dulceaţa de odinioară?

Din pricina păcatelor omului, a cărui neputinţa a cuprins întreaga fire.
Ştii, copilul meu, de ce o naţiune biruitoare suferă înfrîngeri drept pricină a propriei sale lipse de unitate şi discordiei şi îşi mănîncă pîinea făcută amară de lacrimi şi de răutate?

Fiindcă ea şi-a biruit inamicii însetaţi de sînge din jurul ei, dar n-a reuşit să-i biruiască pe cei dinlauntrul ei.

Ştii tu, copilul meu cum îşi poate hrăni o mamă copiii fără să le dea de mîncare?
Nu prin a le cînta un cîntec de dragoste în timp ce-i alăptează, ci un cîntec de ură împotriva aproapelui.

Ştii, copilul meu, de ce oamenii au devenit urîţi şi şi-au pierdut frumuseţea strămoşilor lor?

Fiindcă ei au dat deoparte chipul lui Dumnezeu, care modelează frumuseţea sufletului şi dă deoparte masca pămîntului.

Ştii, copilul meu, de ce bolile şi cumplitele molime s-au înmulţit?
Fiindcă oamenii au inceput să socotească sănătatea drept un dar al firii şi nu ca pe un dar de la Dumnezeu. Şi ceea ce este dăruit cu greutate trebuie protejat cu îndoită dificultate.
Ştii, copilul meu, de ce oamenii se luptă pentru teritorii pămînteşti şi nu se ruşinează a se afla la acelaşi nivel cu cîrtiţele?

Fiindcă lumea a pătruns în inima lor şi ochii lor văd doar ceea ce creşte în inimă; şi deorece, copilul meu, păcatele lor i-au făcut prea slabi ca să mai lupte spre a dobîndi cerul.

Nu plînge, copilul meu, Domnul Se va reîntoarce curînd şi va pune totul în ordine.

VII – Luminile

Lumile roiesc în jurul Tău ca albinele în jurul unui cireş înflorit. O lume o dă pe cealaltă deoparte; una contestă moştenirea celeilalte; unul se uită la celălalt ca la un intrus în casa sa. Toţi pretind un drept mai mare de la Tine decît Tu Însuţi o faci

Din revărsarea plinătăţii Tale mulţimile-s hrănite, o, Dulceaţă nesfîrşită. Toţi se îmbuibă şi toţi pleacă înfometaţi.

Din toate gloatele, gloata omenirii pleacă cea mai înfometată. Nu fiindcă Tu n-ai avut hrană pentru oameni, o, Stăpîne, ci fiindcă ei nu-şi recunosc hrana şi aşa, ei se luptă cu omizile pentru acelaşi frunziş.

Înaintea tuturor creaturilor şi înaintea tuturor veacurilor şi a întristării Tu, o, Doamne, l-ai conceput pe om în inima Ta. Tu l-ai conceput pe om mai întîi, chiar dacă Tu l-ai vădit cel de pe urmă în grădinile creaţiei- la fel precum grădinarul se gîndeşte la trandafirul înflorit tot timpul cît sapă şi plantează pedunculii uscaţi de trandafir- întocmai precum un constructor trăieşte bucuria turlelor în timp ce plănuieşte o biserică, chiar dacă el le construieşte pe acestea tocmai la urmă.

Tu l-ai născut pe om în inima Ta, înainte ca Tu să începi crearea lumii.
Ajută-mi limba de ţărînă să dea un nume acestui om, acestei străluciri a slavei Tale, acestui cînt al binecuvîntării Tale. Să-l numesc eu Omul Absolut*? Fiindcă întocmai precum El a fost cuprins în inima Ta, tot astfel a fost şi întreaga lume plăsmuită, incluzîndu-l pe om şi pe vestitorii omului, cuprinsă în mintea Ta.

Şi nimeni nu-l cunoaşte pe Tatăl în afară de Fiul şi nici nimeni nu-L cunoaşte pe Fiul afară de Tatăl. (cf.Mt.11,27) Tu erai precum nirvana*, o, Doamne, pînă cînd Fiul a fost conceput întru Tine; Tu erai fără număr sau nume.

Cum Te voi preamări în mijlocul unei mulţimi de omizi înfometate, pe care un vînt le bate în cireşul înflorit, iar altul le alungă de acolo, şi a căror viaţă întreagă se petrece între două vînturi?

O, Doamne, visul meu de zi şi noapte, ajută-mă să Te preamăresc, aşa încît nimic să nu poata deveni măreţ în inima mea afară de Tine.

Fie ca toate creaturile să Te preamărească, o, Doamne, ca nu cumva acestea să se mărească pe ele însele în locul Tău.

Cu adevărat, Tu eşti nesfîrşit de mare, o, Doamne, chiar dacă imnele noastre Te-ar preamări oricît!

Chiar atunci cînd toate roiurile de insecte sunt azvîrlite din cireşul înflorit, cireşul rămîne acelaşi în măreţia şi frumuseţea lui primăvăratică.

* Omul absolut, Ultim- termen folosit de episcopul Nicolai Velimirovici pentru a-L numi pe Iisus Hristos drept Fiu al lui Dumnezeu, ca pe „Noul Adam”, omul ideal, total, desăvîrşit care posedă firea curată, adevărată, pură a omului căzut precum şi natura divină a lui Dumnezeu Tatălui în personalitatea Sa divino-umană. Toţi cei ce se unesc cu Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, dobţndesc „plinătatea umanităţii lor ultime”, pe care urmaşii lui Adam au pierdut-o după alungarea acestuia din grădina raiului.

* Nirvana – în budism, starea de fericire desăvîrşită realizată prin mortificarea existenţei individuale şi prin absorţia sufletului în duhul suprem, sau prin mortificarea tuturor dorinţelor şi patimilor.

Sfîntul Ierarh Nicolae Velimirovici, Episcop de Ohrida si Jilcea
/poezie-crestina.trei.ro/