Rugaciuni pe malul lacului - Sf. Nicolae Velimirovici

March 20, 2009 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Nicolae Velimirovici

Rugaciuni pe malul lacului

(Fragmente)

I

Cine este Cel Care Se uita la mine printre toate stelele din cer si toate creaturile de pe pamânt?

Acoperiti-va ochii, voi stele si creaturi; nu va mai uitati la goliciunea mea. Aceasta ma chinue destul prin proprii mei ochi.

Ce este oare acolo de vazut? Un pom al vietii care a fost imputinat la marimea unui spin pe cale, care se inteapa atat pe sine cat si pe altii. Ce altceva inafara unei flacari ceresti cufundate in noroi, o flacara care nici nu lumineaza si nici nu se stinge?

Plugari, nu plugaritul vostru este lucrul cel de seama, ci Domnul Care vegheaza.

Cântareti, nu cântul vostru este cel ce conteaza, ci Domnul care asculta.

Voi cei ce dormiti, nu somnul vostru are vreo însemnatate, ci Domnul, Cel Care trezeste.

Nu baltile de apa cu stanci dimprejurul lacului sunt cele de luat in seama, ci lacul insusi.

Ce este tot timpul omenesc decât un val care umezeste nisipul arzând de pe mal si apoi regreta ca a lasat în urma lacul care s-a uscat?

O, stele si creaturi, nu va mai uitati la mine cu ochii vostri, ci la Domnul. El singur vede. Priviti la El si va veti vedea in patria voastra.

Ce vedeti voi când va uitati la mine? O imagine a exilului vostru? O oglinda a efermitatii voastre de o clipa?

O, Doamne, frumosul meu val, brodat cu serafimi de aur, acopera-mi chipul precum un val peste chipul unei vaduve si aduna-mi lacrimile in care fierbe tristetea tuturor creaturilor Tale!

O, Doamne, frumusetea mea, vino si-mi fii oaspete, ca nu cumva sa ma rusinez de goliciunea mea, ca nu cumva multele priviri insetate ce cad asupra mea sa nu se intoarca acasa la fel de insetate.

II

Cine m-a pus in acest asternut de viermi? Cine m-a îngropat în tarâna spre a ajunge vecin cu serpii si ospat al viermelor?

Cine m-a pogorât de pe înaltul muntelui spre a ajunge tovaras al oamenilor însetati de sânge si fare de Dumnezeu?

Pacatul meu si dreptatea Ta, o, Doamne. Pacatal meu se întinde de la crearea lumii si e mai iute decât dreptatea Ta.

Imi socotesc pacatele din viata mea, din toata viata tatalui meu si din toata calea cea intoarsa pâna la inceputurile lumii si spun: Cu adevarat, numele dreptatii Domnului este mila.

Port ranile parintilor mei pe mine insumi, iar acum ele s-au aratat pe sufletul meu ca o pata pe spatele unei girafe, ca un vesmânt de scorpioni otravitori care ma înteapa.

Ai mila de mine, o Doamne, deschide portile cerescului râu al harului Tau si curateste-mi sufletul lepros, spre a putea ca vindecat de lepra sa îndraznesc a preamari numele Tau dinaintea altor leprosi fara ca acestia sa ma batjocoreasca.

Macar ridica-ma cu un cap deasupra duhorii împutite a acestui asternut de viermi spre a trage adânc in piept mireasma cerului si spre a reveni la viata.

Macar ma ridica la înaltimea unui palmier ca sa pot râde de serpii ce-mi vâneaza calcâiele.

O, Doamne, nadejdea mea in deznadejde.

O, Doamne, taria mea in neputinta.

O, Doamne, lumina mea in întuneric.

Pune macar un deget pe fruntea mea si-atunci voi învia. Sau, daca sunt prea necurat pentru degetul Tau, îngaduie ca doar o raza de lumina din împaratia Ta sa straluceasca asupra mea si înalta-ma, înalta-ma din acest asternut de viermi, o, Domnul meu preaiubit.

III - Jertfa Cuvintelor

Primeşte jertfa cuvintelor mele, Părintele meu - primeşte gânguritul unui copil ce se căieşte, Părintele meu!

Îndreptează-mi cuvintele cu adevărul Tău şi primeşte-le la picioarele scaunului Tău.

Tămâiază-mi jertfa cu tămâia înmiresmată a rugăciunii unui sfânt şi nu o lepăda, o, Stăpâne Întreit strălucit al lumilor.

Cetele îngerilor Îţi aduc o jertfă mai grăitoare, dar cuvintele lor se revarsă spre ei de la Tine şi se întorc la Tine, neviciate de urâţenia întunericului şi neoprite în gâtlej de păcat.

Sunt sărman şi n-am nimic altceva să aduc pe altarul Tău de jertfă în afara acestor cuvinte.

Chiar de-ar fi Să-ţi aduc jertfe, Ţi-aş aduce tot cuvinte (pe jertfelnicul Tău). Căci ce sunt creaturile decât tot cuvinte. Tu ai umplut întregul univers cu limbi care sunt flăcări care se ridică să Te laude şi apărând ele Îţi şoptesc rugăciunile lor.
Chiar dacă ar fi să-Ţi jertfesc un miel, totuşi până la urmă Ţi-aş aduce drept jertfă un cuvânt.

Chiar şi o pasăre de-ar trebui să Ţi-o jerfesc, până la urmă tot un cuvânt Ţi-as jertfi.

De ce aş oferi jertfă altcuiva cuvântul Domnului meu, de ce pe el altcuiva şi nu pe al meu?

Cine m-a făcut stăpân peste viaţa altcuiva şi peste cântul altcuiva, peste flacăra şi jertfa altcuiva, cine?

Cuvintele mele sunt viaţa şi cântul meu, flacăra şi jertfa mea. Am luat din ceea ce este al Tău şi ţi-o ofer tot Ţie- primeşte-o şi nu o lepăda. O, Maică plină de iubire şi de bunătate.

Am strâns o mână de grâu dintr-un câmp de neghine; primeşte doar un bob de grâu din mâna mea şi Tu mă vei face fericit (Cf. Matei 13,24-30).

Dintr-un singur bob Tu poţi face pâine suficientă pentru naţiuni întregi.

Primeşte-mi obolul, O, Fiule Care Înviezi, primeşte şi nu lepăda bănuţul unui sărman.

Primeşte jertfa nu de dragul meu, ci de dragul cuiva care este chiar mai împovorat decât mine; există o astfel de persoană?

Pentru cineva care nu are nici măcar ceea ce am eu, de dragul acestuia primeşte-mi jertfa; există o astfel de persoană?

Lumea m-a stors ca pe o lămâie, de-abia de-am mai putut răsufla şi am gemut. Fie ca îngerii să umple de cântare geamătul meu şi fie ca ei să Ţi-l aducă jertfă Ţie Dragostea mea.

Îmi amintesc de toate binecuvântările pe care Tu mi le-ai dăruit de-a lungul vieţii mele, însoţitorul meu Cel neclintit, iar eu Îţi ofer în schimb un dar din partea mea.
Eu nu Îti ofer întregul meu eu, fiindcă eu nu sunt cu totul vrednic să ard pe preacuratul Tău jerfelnic. Eu nu pot oferi drept jertfă Celui nemuritor ceea ce este supus morţii şi stricăciunii.

Eu Îţi ofer doar ceea ce a crescut în mine sub lumina Ta, ceea ce a fost mântuit în mine prin Cuvântul Tău.

Primeşte jertfa cuvintelor mele, o, Întreit Buchet de Flori; primeşte gângurirea unui prunc nou născut.

Când cetele îngereşti încep să cânte în jurul scaunului Tău, când trâmbiţele arhanghelilor încep să sune, când mucenicii Tăi încep să plângă de bucurie, iar sfinţii Tăi încep să-şi spună rugăciunile pentru izbăvirea Bisericii celei pământeşti, nu lepăda jertfa cuvintelor mele, O, Doamne Dumnezeul meu.

Nu le trece cu vederea, ci ia aminte.

Mă rog Ţie şi mă închin Ţie, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

IV

În genunchi, voi generaţii şi popoare, dinaintea măreţiei lui Dumnezeu! Vă repeziţi a cădea în genunchi dinaintea cârmuitorilor voştri prea ticăloşi, totuşi ezitaţi să îngenuncheaţi la picioarele Atotputernicului!

Voi spuneţi: “Ne va pedepsi oare cu adevărat Domnul pe noi care suntem atât de mici? Dacă El ne-ar fi făcut mai mari şi mai tari, atunci El ne-ar fi pedepsit. Dar după cum stau lucrurile, priviţi, noi de-abia depăşim înalţimea unei tufe de scaieţi de pe marginea drumului în comparaţie cu universul care vuieşte în jurul nostru, copleşindu-ne, iar tu încă ne ameninţi cu pedeapsa din partea Celui Carele este incomparabil mai mare decât noi?”

Nebunilor! Când tâlharii vostri de câmuitori vă cheamă la rele care ar face să se cutremure chiar universul, voi încă afirmaţi că sunteţi prea mici. Vă scuzaţi din pricina nimicimii sau a neputinţei doar când e vorba de a lucra fapte de mare preţ.

Chiar dacă voi sunteţi mici în ochii vostri, sunteţi însemnaţi în cartea vieţii sub un nume mare. Strămoşul vostru Adam avea măreţia unui arhanghel şi strălucea cu chip îngeresc. De aceea, fie răsplata unui arhanghel, fie pedeapsa lui vă este destinată.

Când dorinţa strămoşului vostru pătrunde în inima voastră, dorinţa de a cunoaşte creaţia fără Creator, chipul său de arhanghel se întunecă precum pământul, iar măreţia sa se fărâmiţează în fleacuri care te cuprind pe tine, sămânţa sa. Fiindcă el vrea să cunoască fleacurile şi să se împrăştie în fleacuri spre a le pătrunde, gusta şi încerca.

Toate fleacurile, toate nimicurile, cele mai multe se adună şi îşi întorc chipul de la pământ spre Creator astfel încât strămoşul vostru arhanghelicesc să poată fi din nou repus în drepturi, iar chipul său să poată străluci din nou cu strălucirea unei oglinzi îndreptate către soare.

O, Domnul meu şi Creatorul meu, readu-l pe om la frumuseţea cea dintâi, cu care l-ai creat pe el. Acest fel de om nu este lucrul mâinilor Tale. Acest soi de om s-a creat el singur pe sine. Numele său este boală - cum poate să fi existat vreodată boala în mâinile Tale? Numele său e teamă - cum ar putea vreodată teama să izvorască din Cel Netemător?

Numele său e rea voinţă - cum ar putea vreodată reaua voinţă să provină de la Cel Biruitor?

Umple-mă de Tine, o, sănătatea mea; umple-mă cu veşnica Ta lumină a dimineţii şi fă ca boala, teama şi reaua voinţă să se evaporeze de la mine, întocmai precum o mlaştină se evaporează în prezenţa soarelui şi se transformă într-un câmp fertil!

V

La amiază copiii se adună lângă lac, spre a se îmbăia în soare şi în apă.
O, Doamne, cum se minunează întreaga natură de neprihănire! Încordaţi şi îndureraţi ostenitori în prezenţa păcătoşilor- lacul şi soarele se transfigurează în prezenţa copiilor. Ce templu superb al Domnului devine lacul când copiii sunt într-ansul şi ce preot sfant devine soarele când razele sale se întrepătrund cu razele sufletelor copiilor.

“Lasaţi copiii să vină la Mine” şopteşte întreaga natură “iar voi veţi înţelege că Eu însumi sunt tot un copil. Pentru cei fără de suflet Eu par a fi fără de suflet, dar pentru sfinţi Eu sunt altar. Oricine caută fiară în mine, i se va trimite o fiară; oricine Îl caută pe Dumnezeu în mine, i se va arăta Dumnezeu. Păcătoşii mă numesc măcelărie, cei drepţi mă numesc altar de jertfă. Numai către nevinovăţie mă arăt Eu ca nevinovăţie şi numai copiilor lui Dumnezeu mă descopăr Eu drept copil al lui Dumnezeu.”

“Lasaţi copiii să vină la Mine” exclamă Fiul Fecioarei şi doar copiii vin la El. Cei care-i împiedică pe copii să vină la Fiul lui Dumnezeu se vor învrednici de focul iadului, fiindcă nici ei înşişi nu se duc la El şi nici altora nu le îngăduie să vină la El.

“De ce pe copii, o, Doamne, de ce îi cauţi pe copii?” cei ce sunt făcuţi şi nu născuţi întreabă pe Cel care a fost născut şi nu făcut. Astfel de oameni sunt făcuţi şi nu născuţi, ca statuile de piatră şi sunt mişcaţi de vânturile lumii. Dar Cel Ce este născut şi nu făcut se mişcă cu viaţa înlăuntru şi vânturile lumii fug de la El.

“Fiindcă Eu Însumi sunt tot copil, din această pricină caut copiii. Impostorii văd un impostor în Mine, ateii văd un ateu şi cei de la conducere văd în Mine pe unul care le uzurpă autoritatea. Fariseii întreabă: “Cine este acest om?” şi nu pot rezolva întrebarea, în vreme ce înţelepţii acestei lumi Mă socotesc după propria lor înţelepciune lumească.

Doar copiii Mă recunosc, căci şi Eu sunt tot copil. Ca şi copil, Eu nu sunt al Meu propriu şi tot ca şi copil nu caut slavă pentru Mine. Ca şi copil Eu nu cuget nimic de la Mine Însumi. În schimb, ca şi copil, Mă gândesc la ceea ce M-a învăţat Tatăl Meu şi grăiesc ceea ce aud şi fac ceea ce văd.

Copiii încetează de a mai fi copii, dar Eu nu încetez vreodată de a fi copil. Copiii încetează de a mai fi copii din pricina călăuzitorilor lor vicleni şi a înţelepciunii acelor călăuze care te fac bătrân, bolnav şi mort. Oricine vine la Mine, chiar dacă a fost îmbătrânit de lume, Eu îl voi face copil şi ca şi copil el veşnic va domni întru Împărăţia Mea, la care bătrânii lumii nu au acces.

Vă spun că împărătia Mea este o împărătie a copiilor.

Cu adevărat, cei ce sunt făcuţi nu vor vedea lumina împărăţiei lui Dumnezeu, ci numai cei ce sunt născuţi. Orice este al Meu, orice este precum sunt Eu, aceasta va fi cu Mine.

Statuile din piatră pe care vânturile lumii le mişcă vor fi sfărâmate, iar praful lor va fi purtat de vânturi. Dar copiii care se mişcă cu viaţa înlăuntrul lor, vor intra în viaţa veşnică”.

O, Prea Minunate Doamne, Veşnicule Copil al Sfintei Triade, ajută-mă cu nevinovăţia Ta, cea mai mare putere din univers, să mă nasc de la Duhul Sfânt.
Fie ca nu cumva să fiu făcut de această lume ca o statuie de piatră spre a fi sfărâmată şi împrăştiată de vânt.

Fie ca mai degrabă sa fiu ca un tânăr născut, nedespărţit de Tine în veşnicie.
O, Împărate al nevinovăţiei şi al tuturor celor neprihăniti.

VI

Ştii tu, copilul meu, de ce norii sunt închişi când câmpiile sunt însetate după ploaie şi de ce sunt ei deschişi, când câmpiile n-au nici o dorinţă de ploaie?
Natura a fost dată peste cap de răutatea oamenilor şi şi-a părăsit oridinea ei.

Ştii tu, copilul meu, de ce câmpiile rodesc roade bogate primăvara şi sunt neproductive vara?

Fiindcă fiicele oamenilor au urât roada pântecelui lor şi o ucid când încă ea este în floare.

Ştii tu, copilul meu, de ce primăverile au devenit uscate şi de ce roadele pământului nu mai au dulceaţa de odinioară?

Din pricina păcatelor omului, a cărui neputinţa a cuprins întreaga fire.
Ştii, copilul meu, de ce o naţiune biruitoare suferă înfrângeri drept pricină a propriei sale lipse de unitate şi discordiei şi îşi mănâncă pâinea făcută amară de lacrimi şi de răutate?

Fiindcă ea şi-a biruit inamicii însetaţi de sânge din jurul ei, dar n-a reuşit să-i biruiască pe cei dinlauntrul ei.

Ştii tu, copilul meu cum îşi poate hrăni o mamă copiii fără să le dea de mâncare?
Nu prin a le cânta un cântec de dragoste în timp ce-i alăptează, ci un cântec de ură împotriva aproapelui.

Ştii, copilul meu, de ce oamenii au devenit urâţi şi şi-au pierdut frumuseţea strămoşilor lor?

Fiindcă ei au dat deoparte chipul lui Dumnezeu, care modelează frumuseţea sufletului şi dă deoparte masca pământului.

Ştii, copilul meu, de ce bolile şi cumplitele molime s-au înmulţit?
Fiindcă oamenii au inceput să socotească sănătatea drept un dar al firii şi nu ca pe un dar de la Dumnezeu. Şi ceea ce este dăruit cu greutate trebuie protejat cu îndoită dificultate.
Ştii, copilul meu, de ce oamenii se luptă pentru teritorii pământeşti şi nu se ruşinează a se afla la acelaşi nivel cu cârtiţele?

Fiindcă lumea a pătruns în inima lor şi ochii lor văd doar ceea ce creşte în inimă; şi deorece, copilul meu, păcatele lor i-au făcut prea slabi ca să mai lupte spre a dobândi cerul.

Nu plânge, copilul meu, Domnul Se va reîntoarce curând şi va pune totul în ordine.

VII - Luminile

Lumile roiesc în jurul Tău ca albinele în jurul unui cireş înflorit. O lume o dă pe cealaltă deoparte; una contestă moştenirea celeilalte; unul se uită la celălalt ca la un intrus în casa sa. Toţi pretind un drept mai mare de la Tine decât Tu Însuţi o faci

Din revărsarea plinătăţii Tale mulţimile-s hrănite, o, Dulceaţă nesfârşită. Toţi se îmbuibă şi toţi pleacă înfometaţi.

Din toate gloatele, gloata omenirii pleacă cea mai înfometată. Nu fiindcă Tu n-ai avut hrană pentru oameni, o, Stăpâne, ci fiindcă ei nu-şi recunosc hrana şi aşa, ei se luptă cu omizile pentru acelaşi frunziş.

Înaintea tuturor creaturilor şi înaintea tuturor veacurilor şi a întristării Tu, o, Doamne, l-ai conceput pe om în inima Ta. Tu l-ai conceput pe om mai întâi, chiar dacă Tu l-ai vădit cel de pe urmă în grădinile creaţiei- la fel precum grădinarul se gândeşte la trandafirul înflorit tot timpul cât sapă şi plantează pedunculii uscaţi de trandafir- întocmai precum un constructor trăieşte bucuria turlelor în timp ce plănuieşte o biserică, chiar dacă el le construieşte pe acestea tocmai la urmă.

Tu l-ai născut pe om în inima Ta, înainte ca Tu să începi crearea lumii.
Ajută-mi limba de ţărână să dea un nume acestui om, acestei străluciri a slavei Tale, acestui cânt al binecuvântării Tale. Să-l numesc eu Omul Absolut*? Fiindcă întocmai precum El a fost cuprins în inima Ta, tot astfel a fost şi întreaga lume plăsmuită, incluzându-l pe om şi pe vestitorii omului, cuprinsă în mintea Ta.

Şi nimeni nu-l cunoaşte pe Tatăl în afară de Fiul şi nici nimeni nu-L cunoaşte pe Fiul afară de Tatăl. (cf.Mt.11,27) Tu erai precum nirvana*, o, Doamne, până când Fiul a fost conceput întru Tine; Tu erai fără număr sau nume.

Cum Te voi preamări în mijlocul unei mulţimi de omizi înfometate, pe care un vânt le bate în cireşul înflorit, iar altul le alungă de acolo, şi a căror viaţă întreagă se petrece între două vânturi?

O, Doamne, visul meu de zi şi noapte, ajută-mă să Te preamăresc, aşa încât nimic să nu poata deveni măreţ în inima mea afară de Tine.

Fie ca toate creaturile să Te preamărească, o, Doamne, ca nu cumva acestea să se mărească pe ele însele în locul Tău.

Cu adevărat, Tu eşti nesfârşit de mare, o, Doamne, chiar dacă imnele noastre Te-ar preamări oricât!

Chiar atunci când toate roiurile de insecte sunt azvârlite din cireşul înflorit, cireşul rămâne acelaşi în măreţia şi frumuseţea lui primăvăratică.

* Omul absolut, Ultim- termen folosit de episcopul Nicolai Velimirovici pentru a-L numi pe Iisus Hristos drept Fiu al lui Dumnezeu, ca pe “Noul Adam”, omul ideal, total, desăvârşit care posedă firea curată, adevărată, pură a omului căzut precum şi natura divină a lui Dumnezeu Tatălui în personalitatea Sa divino-umană. Toţi cei ce se unesc cu Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, dobţndesc “plinătatea umanităţii lor ultime”, pe care urmaşii lui Adam au pierdut-o după alungarea acestuia din grădina raiului.

* Nirvana - în budism, starea de fericire desăvârşită realizată prin mortificarea existenţei individuale şi prin absorţia sufletului în duhul suprem, sau prin mortificarea tuturor dorinţelor şi patimilor.

Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Episcop de Ohrida si Jilcea
/poezie-crestina.trei.ro/