Darul prorociei „“ Sfantul Lavrentie, Schiarhimandrit si facator de minuni al Cernigovului

ianuarie 11, 2008 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Vietile Sfintilor

Prorocescul dar al străvederii, care a pecetluit în veacurile trecute pe mulţi sfinţi şi nevoitori, se arată astăzi cu anevoie. Totuşi, chiar şi în acest veac al credinţei împuţinate, mai există oameni ce s-au învrednicit cu veştmîntul de proroc. Unul dintre ei este schiarhimandritul Lavrentie de la Cernigov „“ Mănăstirea de maici Sfînta Treime.

Cu darul luminător al străvederii sale, s-a dovedit un povăţuitor de nădejde pentru sute de monahi şi mireni ce se luptau să-şi afle calea prin devălmăşia vădită a acestor vremuri grele, de pe urmă.

Schiarhimandritul Lavrentie, în lume Luca Ievsievici Proskura, s-a născut în 1868, în regiunea Cernigovului. Părinţii săi erau nişte ţărani simpli. Luca a fost cel dintîi dintre cei şapte copii ai lor. A avut o copilărie grea; mama sa zăcea adesea la pat şi, după ce tatăl său a murit, băiatul a trebuit să poarte şi îndatoririle unui bărbat, pe lîngă cele ale unei femei.

Luca a fost un elev bun. Era înzestrat îndeosebi la muzică; cînta cu vocea şi la vioară. La acea vreme, copiii erau învăţaţi să cînte în biserică, şi Luca s-a găsit aici în elementul său. A învăţat cu repeziciune nu doar notele, ci şi alcătuirea slujbelor, iar, curînd, a prins profunzimea tipicului. Avea doar paisprezece ani atunci cînd a devenit conducător al corului – un talent întrebuinţat tot restul vieţii sale.

Era încă tînăr, cînd s-a simţit atras de viaţa monahală, şi a însuflat pe cîţiva din prietenii săi cu aceeaşi dorinţă. Respectînd voia mamei sale, a aşteptat ca ea să moară, înainte de a intra în mănăstire. La vîrsta de 23 de ani, se găsea în obştea Mănăstirii Rihla, unde a împlinit ascultarea de conducător al corului. Capacităţile sale muzicale remarcabile au atras atenţia arhiepiscopului Antonie, care i-a cerut mutarea la mănăstirea Treimii din Cernigov. Arhiepiscopul nu a apreciat doar talentul lui Luca, ci a prevăzut şi faptul că tînărul monah va deveni un mare rugător. Stareţul şi fraţii au devenit invidioşi: „Ce-i asta!? Luca, mereu Luca. Ca şi cum n-ar mai exista altcineva”. „El nu-i un Luca oarecare”, răspunse episcopul, „ci unul al cărui sfat va fi cerut de toţi”. Aceasta s-a împlinit, cu adevărat.

Acolo, la mănăstirea Treimii, a fost tuns şi a luat numele Lavrentie. A fost hirotonit ieromonah în 1895, şi apoi ridicat la rangul de egumen. Mereu plin de bucurie, chipul său radia dragostea pe care le-o purta tuturor. Această dragoste a fost rodul rugăciunii cu care se îndeletnicea de la o vîrstă fragedă.

Nepoata părintelui Lavrentie, Eufrosina, povestea că odată, pe cînd venise să-şi viziteze satul, într-o zi de praznic, şi după ce slujise în biserica satului, s-a întors asudat [către credincioşi]. „Este greu pentru voi să lucraţi pămîntul, dar la fel de greu e pentru noi să ne rugăm pentru toţi. Şi noi asudăm din plin”.

Le-a încurajat pe fetele din sat să cînte în corul parohiei. Cu pătrunzătorul său simţ duhovnicesc, simţea care fată era înclinată către monahism; se ruga pentru ea, o chema să cînte, să nutrească o dragoste pentru rugăciune. În acest fel, turma sa începu să crească. În taină, le dădu acestor fete rase şi metaniere; le învăţă să cînte şi să citească în biserică, şi le găsi slujbe.

Vremurile s-au schimbat. Bisericile s-au închis „pentru reparaţii” (1930) şi toţi au fost sfătuiţi să plece. Batiuşka şi-a aflat adăpost vremelnic în casa unei văduve evlavioase. Acolo se dărui postului şi rugăciunii. Doar noaptea puteau bate copiii duhovniceşti la geamul Batiuşkăi. Nu-i primea pe toţi, ci cu darul străvederii sale, ştia dinainte cine are trebuinţă să îl viziteze.

Cînd începu războiul, Batiuşka îşi adună copiii monahiceşti şi întemeie o mănăstire de maici a Treimii, acolo unde fusese o mănăstire de călugări. Mai apoi, întemeie încă o mănăstire de maici, Domniţki-ul.

Batiuşkăi îi plăcea munca de tot felul. Cînd s-au făcut la mănăstire reparaţii extinse, a luat parte la toate: îi instruia pe lucrători şi pe supraveghetor, fie de ridicau despărţituri, puneau duşumele, înlocuiau un acoperiş. Cînd supraveghetorul s-a plîns că scîndurile erau proaste, Batiuşka i-a răspuns: „Vor ţine douăzeci de ani, şi atunci vom vedea cum va voi Dumnezeu”.

S-a întîmplat că trebuiau să lucreze cu stuc, pe o vremea rea. Materialul a îngheţat şi le era cu neputinţă să îşi facă treaba. Atunci Batiuşka s-a apropiat. Făcu semnul crucii şi materialul deveni flexibil, iar restul lucrării continuă fără probleme.

În vremea războiului, pe perioada ocupaţiei germane, s-a cultivat secară pe cîmpurile mănăstirii. Terenul era pregătit şi împărţit, dar autorităţile nu le îngăduiau să culeagă recolta. Maicile au mers la cei în drept să se plîngă, dar au fost îndepărtate brutal, fără să li se dea ocazia să vorbească. Iconoma mănăstirii s-a întors plîngînd şi a mers să-şi împărtăşească durerea cu Stareţul. În dimineaţa următoare, el i-a dat binecuvîntare să se ducă iarăşi la cei în drept, poruncindu-i să nu vorbească cu nimeni pe drum. Încrezîndu-se rugăciunilor Stareţului, monahia s-a dus la aceleaşi autorităţi. De data aceasta, au fost foarte îndatoritoare, şi au îngăduit ca secara să fie culeasă. Maica s-a întors, încîntată, şi i-a spus Batiuşkăi de uimitoarea schimbare de atitudine a personalului. El zîmbi. „Vezi tu… Cînd cineva este netrebnic, are un diavol înlăuntru, iar cînd te rogi, diavolul o ia la fugă, şi acela devine blînd şi bun”.

Pe cînd Stareţul era încă tînăr şi locuia acasă, i-a spus cumnatei sale, Maria: „E atît de greu pentru un creştin să vieţuiască în lumea aceasta. Diavolul nu-i dă defel pace. Mă plimb singur pe înserat, şi el e lîngă mine. Apoi mă închin şi fac semnul crucii peste toate din jur, şi se depărtează. Apoi iar apare împrejur.” Stareţul Lavrentie dobîndise o oarecare îndemînare de croitor şi lucra adesea, după cerinţă, în casele oamenilor. „Şedeam, cosînd, şi „šel”™ (un drac) zăcea sub masă. N-am mai putut îngădui aceasta, şi i-am spus stăpînului casei: „šVezi cine zace sub masă?”™ „šCine?”™, mă întrebă omul, înfricoşat. „šUn drac. Nu-l vezi?”™.”

Chiar dinainte de a deveni monah, părintele Lavrentie a dobîndit obişnuinţa Rugăciunii lui Iisus, şi i-a încurajat şi pe alţii să lucreze această îndeletnicire. Una din fiicele sale duhovniceşti, monahia M., povestea:

„šAm lucrat printre oameni învăţaţi. Era mult de lucru, munca intelectuală. Stînd de vorbă cu Batiuşka, acesta m-a întrebat dacă fac la muncă Rugăciunea lui Iisus. I-am răspuns: „Nu”. „Trebuie!”, mi-a răspuns cu asprime. N-am înţeles vorbele sale. Am vrut să protestez: nu era cu putinţă într-un loc ocupat, ca acela. Dar, smerindu-mă, am început să lucrez obiceiul acesta, şi, pentru rugăciunile Stareţului, cu vremea m-am învinovăţit pentru a fi fost atît de încăpăţînată. „Cînd Dumnezeu voieşte, legile firii sunt răsturnate”.”™

Altă fiică duhovnicească, I. M., istorisea cele ce urmează, despre puterea rugăciunilor sale:

„šÎi ceream adesea Batiuşkăi să se roage pentru tatăl meu, care nu se împărtăşise cu Sfintele Taine de vreme îndelungată. Spunea doar că se pocăieşte”™. Într-o dimineaţă, totuşi, se sculă şi spuse: „šTrebuie să primesc Sfînta Împărtăşanie. Cineva se roagă pentru mine”™. În acea noapte, avusese un vis: „šEra ca şi cum aş fi zăcut într-un mormînt, cu pămîntul asupra mea. A venit un preot care începu să mă dezgroape, zicîndu-mi apoi: „Scoală-te, Ivan”. Şi m-am ridicat.”™

Mai apoi, în acel an, bărbatul a murit. Iată încă un exemplu.

Începuse cel de-al doilea război mondial. Un om primise citaţie să se ducă pe front, şi venise la Stareţul Lavrentie pentru o binecuvîntare. Stareţul era destul de bolnav, însă l-a primit. „Cînd am intrat, Batiuşka se sculă din pat şi mă blagoslovi. Apoi îşi puse epitrahilul, se rugă şi zise: „Fii întotdeauna cu Dumnezeu, şi Îngerul tău Păzitor va fi cu tine; cu aripile sale te va păzi de gloanţe, din toate părţile. Nu te îndoi, şi nu te teme. Încearcă să nu te laşi prins de inamic, căci oamenii pier acolo. Peste tot, fii cel dintîi în a-ţi ajuta aproapele. Dacă camarazii tăi protestează, spune-le că aşa ai primit ordin. Foarte important „“ nu te teme. Nimic nu ţi se va petrece.”

„šAm fost uluit de cuvintele stareţului şi am mi-am pus nădejdea doar în sfintele sale rugăciuni şi în mila Domnului şi puterea Sa cea atotţiitoare faţă de mine, cel slab şi păcătos. Atunci cînd am fost trimişi în bătălie, am simţit o putere extraordinară, făcătoare de minuni, asupra mea. Am trecut prin întregul război fără să fiu rănit nici măcar o dată, n-am avut nici măcar o zgîrietură…”™

Tăria rugăciunii Stareţului lucra adesea împreună cu darul străvederii sale. Temătoarea de Dumnezeu M. povesteşte:

„Mama mea era grav bolnavă „“ cu plămînii, şi nimeni nu mai avea vreo nădejde de însănătoşire. Se pregăteau pentru moartea ei. Tatăl meu m-a trimis la Stareţul Lavrentie. Am mers, şi i-am spus cu lacrimi durerea noastră. El m-a ascultat, cu capul plecat, apoi m-a mîngîiat, zicînd: „Nu, mama ta nu va muri. Va mai trai vreme îndelungată: chiar mai mult decît tatăl tău.” Într-adevăr, prin sfintele rugăciuni ale Stareţului, mama mea s-a însănătoşit şi a trăit pînă la 90 de ani.”

O tînără a venit la părintele Lavrentie, pentru a-i cere binecuvîntare de a intra într-o mănăstire; multe din prietenele ei primiseră o astfel de binecuvîntare. Însă părintele Lavrentie se uită la ea şi spuse: „Căsătoreşte-te”. Ea începu să-l contrazică, nefiind de acord. „Atunci cine”, întrebă Stareţul, „va da naştere preoţilor şi episcopilor?”™ Cuvintele sale proroceşti s-au împlinit. Femeia s-a căsătorit şi a avut un fiu, ce a devenit protoiereu.

O mamă venise la părintele Lavrentie, plîngîndu-se că de multă vreme n-a mai auzit de fiul ei. Stareţul îi spuse că nu va avea timp să ajungă pînă acasă, şi va primi o scrisoare, şi îi mai zise: „šSă ştii că rugăciunile unei mame nu se vor mistui în foc, nici nu vor pieri sub apă.” Pe cînd femeia se întorcea acasă, s-a întîlnit cu poştaşul, care i-a dat o scrisoare.

E., o femeie întărită în credinţă, relatează un alt caz al străvederii Stareţului:

„În timpul războiului, am primit de veste că fiul meu a fost omorît. Am hotărît să îi fac pomenirea, însă am avut un vis în care fiul meu m-a contrazis, zicînd: „Nu, mamă!” Am mers la Batiuşka, plină de îndoieli, ca să întreb ce să fac. El îmi spuse că nu-i trebuinţă ca fiul meu să aibă parte de-o slujbă de pomenire. „Trebuie să mai afli veşti despre el. Însă, dacă mai primeşti o înştiinţare, să îi faci pomenirea”.

„Şi aşa s-a împlinit. Nu după multă vreme, fiul meu mi-a scris că fusese rănit, dar că acum era trimis iarăşi pe front şi nu ştia dacă se va mai întoarce. Fu omorît. O altă înştiinţare sosi, aşa cum prevăzuse Stareţul. Cu lacrimi, am mers din nou să îl văd pe Batiuşka. Mi-a dat binecuvîntare să-i fac o slujbă de înmormîntare. Pe cînd plecam, m-am întîlnit cu două femei care se grăbeau către Stareţ. Curioasă, m-am oprit şi am auzit glasul Batiuşkăi: „Drept cine mă iei, un ghicitor? Nu sunt ghicitor. Nu ştiu nimic. Du-te să-ţi isprăveşti de mîncat prăjiturile cu cremă, şi nu mă mai deranja.” „Dar vreau să ştiu despre soţul meu”, spuse una dintre femei. „Nu ştiu nimic”, îi răspunse Batiuşka cu asprime, şi închise uşa. Mai apoi, am aflat că una dintre cele două femei nu era defel credincioasă, şi, într-adevăr, se dusese la Stareţ ca la un ghicitor; chiar l-a numit astfel. Pregătise nişte prăjituri şi luase nişte cremă, dar hotărîse apoi să le mănînce pe drum, gîndind în sinea ei: „šCe ştie el. Le voi mînca eu însămi.” Însă Batiuşka văzuse prin toate şi nu a primit-o.

Stareţul obişnuia adesea să stea de vorbă cu iubiţii săi fii duhovniceşti despre vremurile din urmă, despre cum trebuie ei să păstreze trezvia. „Astăzi votăm „“ e în regulă; nu este încă [un vot] pentru un singur conducător al întregii lumi. Dar de se va vota pentru aşa ceva „“ este deja [antihristul] şi nimeni nu trebuie să voteze.” Mai spunea: „Războiul va fi în aşa chip, încît nu va mai rămîne nimeni, decît prin văgăuni”.

Spunea că vor mai rămîne doar două sau trei guverne, şi vor spune: „Să ne alegem un împărat peste întreaga lume”.

„În vremurile de pe urmă, îi vor izgoni pe adevăraţii creştini; apoi îi vor lăsa pe cei bătrîni şi slabi să se prindă de-o roată şi să fugă după ei.”

Batiuşka repeta adesea vorbele sale despre antihrist: „šVa veni vremea cînd vor cere un singur împărat pe pămînt. Şi oamenii vor fi înregistraţi cu stricteţe. [Cei ce fac recensămîntul] vor veni în casă, şi soţia va încerca să-l înduplece pe soţul ei: „šHai, bărbate, să iscălim. Doar avem copii, şi altfel nu vom mai putea cumpăra nimic pentru ei”™. Şi soţul va zice: „Soţie dragă, fă precum voieşti, însă eu mai bine mor decît să iscălesc pentru Antihrist.”™… O imagine cutremurătoare a viitorului”, încheie Stareţul.

„Va veni vremea”, spunea părintele Lavrentie, „cînd vor restaura chiar şi bisericile închise, şi le vor repara nu doar în afară, ci şi pe dinăuntru. Vor auri turlele bisericilor şi ale clopotniţelor. Dar cînd vor isprăvi, va începe domnia antihristului. Rugaţi-vă ca Domnul să ne îngăduie mai multă vreme, ca să ne putem întări, căci ne aşteaptă vremuri înfricoşate. Vedeţi cu cîtă viclenie se pregăteşte totul? Toate bisericile vor fi pline de măreţie, ca niciodată pînă atunci, însă nu trebuie să mergeţi în acele biserici. Antihristul va fi încoronat ca un împărat, într-o biserică mare din Ierusalim, cu participarea clerului şi a Patriarhului.”

„Va fi liberă trecere de intrare şi de ieşire din Ierusalim, pentru toţi. Dar să nu încercaţi să vă duceţi acolo, căci totul se va face pentru a înşela.”

„Antihristul se va naşte dintr-o tîrfă „“ o evreică din cel de-al doisprezecelea trib „al desfrînării”. Încă de tînăr va fi foarte înzestrat şi isteţ, mai ales după ce, la vîrsta de doisprezece ani, plimbîndu-se cu mama sa în grădină, îl va întîlni pe satana, care va veni dintru adîncuri şi va intra într-însul. Băiatul se va cutremura cu înfricoşare, dar satana va zice: „Nu te teme, te voi ajuta.” Şi acest băiat va creşte ca Antihrist, sub chip omenesc. La încoronarea sa, cînd se va citi Simbolul Credinţei, nu va îngădui să se citească drept; acolo unde cuvintele îl înfăţişează pe Iisus Hristos ca pe Fiul lui Dumnezeu, le va da deoparte şi se va recunoaşte numai pe sine. Iar atunci Patriarhul va striga că acesta este Antihristul, şi pentru aceasta va fi omorît…”

„Prorocii Enoh şi Ilie vor veni din ceruri, şi vor explica şi ei tuturor oamenilor şi vor striga cu glas mare: „Acesta este Antihristul, nu-l credeţi.” Şi el îi va omorî, însă ei vor învia şi vor zbura în ceruri.”

„Antihristul va fi foarte cunoscător în toate felurile de înşelare drăcească, şi va face semne mincinoase. Întreaga lume îl va auzi şi îl va vedea. Va „însemna” pe toţi „oamenii săi” cu un semn. Va urî pe toţi creştinii. Atunci va începe prigoana din urmă a sufletelor creştineşti ce vor tăgădui semnul satanei.”

„Prigoana va începe de îndată, în pămîntul Ierusalimului, şi apoi în întreaga lume se va vărsa sîngele în numele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Mulţi dintre voi, copiii mei, vor trăi în această vreme înfricoşată.”

„Semnul va fi în aşa chip, că va fi un lucru vădit de îndată dacă cineva l-a primit sau nu. Creştinii nu vor putea cumpăra sau vinde nimic. Însă nu deznădăjduiţi. Domnul nu-şi va părăsi copiii. Să nu se teamă nimeni!

„Vor fi biserici, însă creştinii ortodocşi nu trebuie să intre într-însele, căci acolo nu se va da Jertfa cea Nesîngeroasă a lui Iisus Hristos; ci vor fi adunări satanice. Şi din pricina acestei nelegiuiri, pămîntul va înceta să mai dea roadă; solul va crăpa de uscăciune, cu fisuri atît de mari, că cineva ar putea cădea [în ele].”

Îi vor ucide pe creştini, sau îi vor izgoni în locuri pustii. Iudeii vor fi strînşi şi ei într-un singur loc. Unii iudei, ce au trăit cu adevărat după legea lui Moise, nu vor primi semnul Antihristului. Ei vor sta şi vor vedea faptele sale. Vor şti că înaintaşii lor nu l-au recunoscut pe Hristos ca Mesia, dar acum, Dumnezeu va îngădui ochilor lor să se deschidă şi nu vor primi semnul Antihristului, ci îl vor mărturisi pe Hristos şi vor domni cu Hristos.”

„Însă tot norodul cel slab va urma lui satan, şi cînd pămîntul nu va mai rodi, oamenii se vor duce la dînsul, cerîndu-i să le dea pîine, iar el le va răspunde: „Solul nu mai dă grîu. Nu pot face nimic.”

„La fel, nu va mai fi apă; toate rîurile şi lacurile vor seca. Acest dezastru va dura vreme de trei ani şi jumătate. Dar de dragul aleşilor Săi, Domnul va scurta aceste zile. În aceste zile, încă vor mai fi luptători puternici, stîlpi ai Ortodoxiei, ce se vor găsi sub puternica înrîurire a Rugăciunii lui Iisus. Domnul îi va acoperi cu harul său atotţiitor, şi ei nu vor zări acele semne mincinoase ce se vor pregăti pentru tot norodul.”

„Iarăşi, vă spun, nu trebuie să intre nimeni în acele biserici; ele vor fi lipsite de har.”

Auzind aceste vorbe, o maică spuse: „Ce va fi cu noi? Nu vreau să trăiesc să văd acea vreme”. „Dar eşti tînără şi poţi trăi pînă atunci”, îi zise Stareţul. „Ce înspăimîntător!”, strigă maica. „Alege una din două „“ ori pămîntescul, ori cerescul.” [Părintele Lavrentie].

„Va fi un război”, continuă Batiuşka, „şi acolo unde va avea loc, nu va mai rămîne nici un om. Dar, înainte de aceasta, Domnul va trimite boli celor slabi, şi ei vor muri. Însă în timpul vremii lui Antihrist nu va exista moarte.”

„Cel de-al treilea război mondial nu va fi spre pocăinţă, ci spre distrugere”. O soră întrebă: „Atunci toţi vor pieri?” „Nu, dacă cei credincioşi se vor spăla cu sînge, se vor alătura cetei mucenicilor, însă necredincioşii se vor duce la iad”, îi răspunse Batiuşka. „Şi pînă ce se va plini numărul îngerilor căzuţi, Domnul nu va veni să judece.”

„Dar la vremea din urmă [adică la sfîrşit], Domnul va adăuga la numărul îngerilor pe cei în viaţă ce sunt scrişi în Cartea Vieţii, pentru a plini numărul celor căzuţi.”

„Refacerea bisericilor va continua chiar pînă la venirea lui antihrist, şi pretutindeni se va putea vedea o măreţie nemaiîntîlnită”, spunea Batiuşka. „Ci fiţi cumpătaţi în restaurarea bisericii noastre, a exteriorului ei. Mai degrabă, rugaţi-vă mai mult, mergeţi la biserică cît mai e vreme, îndeosebi la Liturghie, în timpul căreia se dă Jertfa cea Nesîngeroasă, pentru păcatele întregii lumi. Spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă cu Trupul şi Sîngele lui Hristos mai des, şi Domnul vă va da tărie.”

Batiuşka vorbea cu un anume ierodiacon (Gheorghe) despre vremurile din urmă, cu faţa-i acoperită de lacrimi amare, spunînd: „Mulţi dintre clerici vor pieri în vremea Antihristului”. Părintele Gheorghe se întrebă: „Cum nu voi pieri, căci sunt diacon?” Batiuşka îi răspunse „Nu ştiu”. Părintele diacon începu să plîngă, căzu la picioarele Batiuşkăi şi îi ceru să se roage ca să se poată izbăvi de iad. Batiuşka se ridică, se rugă şi zise: „Bine. Se întîmplă ca cineva să se îmbolnăvească, să moară şi să intre în Împărăţia Cerurilor.”

Şi această prorocie s-a împlinit. Îl ştim pe acest diacon din Lavra Peşterilor, de la Kiev. Era un om lucrător, ce săvîrşea mult bine şi cînta îndelung în biserică; dintr-o dată, se îmbolnăvi şi, apoi, muri curînd.

Adesea, Batiuşka jelea şi se ruga cu lacrimi, sau făcea ceva, plin de lacrimi. Maicile îl mîngîiau, dar el se împotrivea: „Cum să nu plîngă cineva, cînd hăul este plin de sufletele oamenilor?”

După o boală de cîteva luni, Stareţul Lavrentie adormi, de praznicul Epifaniei (Botezul Domnului), în 1950, aşa cum însuşi spusese mai înainte. Trupul său a rămas în biserica de jos vreme de patruzeci de zile. Una din monahii povestea cum, la al treilea ceas al dimineţii, a auzit cu limpezime cîntarea unui cor de nenumărate glasuri. Fugi în chilia unde zăcea răposatul, dar acolo era linişte; doar un preot citea tăcut Evanghelia. Înspăimîntată, îi spuse că auzise cîntări. El rămase uimit şi îi zise că sufletul răposatului fusese întîmpinat în rai de către îngeri.

(Apărut în limba engleză, în „Orthodox America”, după materialul în limba rusă din „Nadejda” nr. 14, pag. 298-304).

Trad.: Radu Hagiu

Citiţi: Sfantul Lavrentie. Viata, invataturile si minunile