Duminica Femeilor Mironosite

mai 3, 2020 Categoria: Articole, Nicolae Velimirovici, Predici

DUMINICA A II-A DUPĂ PAŞTI
EVANGHELIA DESPRE FEMEILE MIRONOSIŢE

Iubirea celui viu pentru cel viu este minunată. Lumina soarelui nu este niciodată atît de minunată.

Iubirea celui viu pentru cel mort este minunată. Licărirea gingaşă a lunii pe oglinda lacului nu este niciodată atît de minunată.

Omul este măreţ atunci cînd cercetează pe cei vii; omul este mai mult decît măreţ atunci cînd se îngrijeşte de cei morţi.

Omul se îngrijeşte adesea de cei vii din iubirea de sine. Dar ce fel de iubire de sine poate fi atunci cînd omul poartă de grijă celor morţi? Poate să-l plătească cel mort, sau pot ei să-şi aducă recunoştinţa?

Unele animale îşi îngroapă morţii lor; dîndu-i pe ei mormîntului, îi dau pe ei uitării. Dar atunci cînd omul cel viu îşi îngroapă mortul, cel viu îngroapă o parte din el împreună cu mortul şi se întoarce acasă aducînd în sufletul său o parte din cel mort. Aceasta se face cu totul desluşit atunci cînd o rudenie îşi îngroapă o rudenie, şi un prieten îşi îngroapă un prieten.

O, groparilor, în cîte morminte aţi fost voi deja îngropaţi, şi cîte leşuri au viaţă în voi!

Moartea şi iubirea au o însuşire care este asemenea; ca şi iubirea, moartea lucrează o schimbare profundă în mulţi dintre cei care trec prin aceasta şi continuă să fie vii. După îngroparea copiilor săi, mama merge la mormintele copiilor ei. Cine merge acolo? Copiii din sufletul mamei, dimpreună cu mama, merg la morminte. În sufletul ei, mama trăieşte numai într-un ungher; tot restul sufletului este un palat pentru sufletele copiilor care au fost luaţi de la ea.

Tot la fel sufletul este cu Hristos, deşi într-o măsură cu mult mai mare. El făcea cercetări la marginile mormîntului pentru ca oamenii, copiii Săi, să cunoască lărgimea palatului fără margini a Raiului.

Mama merge la mormintele copiilor, de parcă i-ar readuce la viaţă în sufletul ei, ca să-i răscumpere cu lacrimile ei, ca să-i miluiască pe ei prin gîndurile ei. Iubirea mamei îi izbăveşte pe copiii ei de pieire şi stricăciune în lumea aceasta, măcar pentru o vreme.

Domnul, umilit şi scuipat, a fost biruitor, plecîndu-Se Crucii şi Mormîntului, înviind cu adevărat întreaga omenire prin iubirea Sa, şi mîntuind pe toţi oamenii pentru vecie de la pieire şi stricăciune. Lucrarea lui Hristos este nespus mai mare decît lucrarea oricărei mame din lume, iubirea Lui pentru oameni fiind cu mult mai mare decît iubirea oricărei mame din lume pentru copiii ei.

Cu toate că mama varsă întotdeauna lacrimi din marea ei iubire şi durere, îi mai rămîn lacrimi pe care le ia cu ea atunci cînd ea însăşi pogoară în mormînt. Cu toate acestea, Domnul Iisus a vărsat toate lacrimile Sale pentru copiii Săi, pînă la ultima lacrimă – şi tot sîngele Său pînă la ultima picătură. O, păcătosule, niciodată nu se vor mai vărsa pentru tine lacrimi de mai mare preţ, nici viu nici mort. Niciodată mama, sau femeia bărbatului, sau copiii, sau ţara, nu va plăti pentru tine mai mult decît a plătit Mîntuitorul Hristos.

O, omule sărman şi singur – nu spune: cine va plînge pentru mine cînd voi muri? Cine va plînge peste trupul meu cel mort? Iată, Domnul Hristos a plîns pentru voi şi peste voi, atît în viaţă cît şi în moarte, cu inima mai plină decît a propriei voastre mame.

Nu este potrivit să chemaţi morţii pentru care a suferit şi a murit Hristos, în iubirea Sa. Ei sunt vii întru Domnul Cel viu. Noi toţi vom cunoaşte aceasta desluşit cînd Domnul va intra în mormîntul lumii acesteia pentru ultima oară, şi cînd trîmbiţele vor suna.

Iubirea mamei nu poate face deosebire între copiii ei cei morţi şi cei vii. Cu atît mai mult nu poate face deosebire iubirea lui Hristos. Domnul este mult mai pătrunzător decît soarele: El vede sfîrşitul care se apropie, al celor care se află în viaţă pe pămînt, şi mai vede şi începutul vieţii pentru cei care se mută la odihnă. Pentru Cel care a făcut pămîntul din nimic, şi trupul omului din ţărînă, mormîntul omului nu este la fel, fără nici un fel de deosebire, fie că este din pămînt sau din trup. Grînele care se află pe cîmp sau care sunt adăpostite în hambar – sunt deosebite între ele pentru gospodarul care se gîndeşte la grîne în amîndouă împrejurările, iar nu la paie sau la hambar? Dacă oamenii se află în trup sau în pămînt – ce deosebire poate să fie pentru Gospodarul sufletelor oamenilor?

Venind pe pămînt, Domnul a făcut două vizite oamenilor: prima a făcut-o celor vii din mormîntul trupului şi a doua a făcut-o celor din mormîntul pămîntului. El a murit pentru a-i vizita pe copiii Săi cei morţi. Ah, este foarte adevărat că mama moare cînd ea merge la mormintele copiilor ei!

Grija pentru morţi este numai grija lui Dumnezeu; tot restul este bucuria lui Dumnezeu. Dumnezeu nu-şi face griji pentru îngerii fără de moarte; El se veseleşte întru îngerii Lui, tot aşa cum şi ei se veselesc întru El. Cu toate acestea, El se îngrijeşte continuu de felul în care să dea învierea oamenilor. De aceea, El vizitează continuu mormintele oamenilor, atît cele mişcătoare (ale trupului) cît şi cele nemişcătoare (ale pămîntului), împreună cu sfinţii Săi îngeri. Dumnezeu Îşi face mari griji pentru cei morţi; nu pentru că nu-i poate aduce la viaţă ci pentru că nu toţi morţii vor să fie înviaţi. Oamenii îşi nu primesc propriul lor bine: pentru aceasta Îşi face Dumnezeu griji foarte mari.

O, ce veselie mare se face în cer atunci cînd un mort vine la viaţă, atunci cînd un păcătos se pocăieşte! Un păcătos pocăit – care este acelaşi lucru cu omul care a murit în suflet şi a venit din nou la viaţă – dă lui Dumnezeu bucurie mai mare decît nouăzeci şi nouă de îngeri care nu au nevoie de pocăinţă. „Că aşa şi în cer, va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decît pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15:7).

Cît de înălţătoare este grija pentru morţi! Îngerii lui Dumnezeu împărtăşesc grija lui Dumnezeu îngrijindu-se de noi în această vale a morţii. Îngrijindu-ne de morţi, împărtăşim şi noi grija lui Dumnezeu, şi în felul acesta ne facem prietenii şi împreună lucrătorii lui Dumnezeu.

Dar atunci cînd Domnul şi Dumnezeul nostru moare ca om, doborît de păcatele oamenilor, cine are grijă de El mort, dintre toţi cei pentru care El S-a îngrijit dintru întreaga veşnicie? Cine pogoară în mormîntul Lui? Femeile. Nu fiecare şi nu toate femeile, ci femeile mironosiţe, ale căror suflete fuseseră unse cu mir de către iubirea fără de moarte a Domnului nostru Iisus Hristos. Sufletele lor s-au umplut de mireasma credinţei şi a iubirii, şi de aceea ele şi-au umplut mîinile cu uleiuri mirositoare şi au pornit către mormînt, ca să ungă trupul lui Hristos.

Pericopa Evanghelică de astăzi vorbeşte despre aceasta: despre grija pentru Cel Unul Fără de Moarte care se află în stare de moarte, pe care o au cei pentru care învăţătura lui Hristos le dăduse viaţă.

La vremea aceea „venind Iosif din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind”, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Se mai afla şi un alt om mare care venise din Arimateea, sau Ramataim, pe Muntele Efraim: Proorocul Samuel (I Regi 1:1).

Acest Iosif este pomenit de către toţi cei patru Evanghelişti, mai ales în legătură cu îngroparea Domnului celui mort. Ioan îl numeşte pe el ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns (Ioan 19:38); Luca îl numeşte bărbat bun şi drept (23:50), Matei îl numeşte om bogat (27:57). (Evanghelistul nu-l numeşte bogat din îngîmfare, pentru a arăta că Domnul avea printre ucenicii Săi şi oameni bogaţi, „ci pentru a arăta cum s-a făcut că el a putut să ia trupul lui Iisus de la Pilat. Pentru un om sărac sau necunoscut nu s-ar fi putut să pătrundă pînă la Pilat, reprezentantul puterii romane.” – Ieronim: „Comentariu la Matei”.)

El era nobil în suflet: el avea frică de Dumnezeu şi aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. Pe lîngă trăsăturile sale duhovniceşti de mare preţ, Iosif mai era şi bogat cu stare bună. Marcu şi Luca îl numesc sfetnic. Atunci, el era unul dintre bătrînii poporului, ca şi Nicodim. Ca şi Nicodim, el Îl preţuia în ascuns pe El şi era ucenicul lui Iisus Hristos. Dar, deşi aceşti doi bărbaţi erau următori ascunşi ai învăţăturii lui Hristos, totuşi ei s-au aşezat înaintea primejdiei rămînînd împreună cu Hristos. Nicodim i-a întrebat odată pe cîrmuitorii iudei cu feţele lor înveninate, cînd aceştia căutau o pricină pentru ca să-L ucidă pe Hristos: „Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întîi?” (Ioan 7:51).

Iosif din Arimateea s-a aşezat în faţa unei primejdii şi mai mari, gîndindu-se să ia trupul Domnului atunci cînd ucenicii Săi cei cunoscuţi fugiseră şi se împrăştiaseră, şi atunci cînd lupii iudei, ucigînd Păstorul, puteau în orice clipă să se năpustească asupra oilor. Evanghelistul foloseşte cuvîntul „cutezînd” ca să arate că Iosif făcea ceva primejdios. Atunci, el avea nevoie de mai mult decît curaj; el avea nevoie de cutezanţă ca să meargă la reprezentantul lui Cezar şi să ceară trupul unuia ucis pe cruce. Dar Iosif, după cum spune Nichifor, „în măreţia sufletului său, a lăsat frica şi s-a descotorosit de toată slugărnicia, dînd pe faţă că este ucenic al lui Iisus Hristos.”

„Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemînd pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi aflînd de la sutaş”, a dăruit lui Iosif trupul. Pilat cel prrcaut, neîncrezător, este tipul acela de căpetenie care stăpîneşte prin putere, şi prin putere se desprinde de alţii. Lui nu-i venea să creadă nici măcar un cuvînt al unui om nobil ca Iosif. Poate că într-adevăr era greu de crezut că Cel pe care numai în noaptea dinainte Îl osîndise la răstignirea pe cruce, Îşi dăduse deja ultima suflare pe Cruce. Pilat s-a arătat un adevărat reprezentant al puterii statului roman: el l-a crezut mai degrabă pe sutaşul pe care îl însărcinase să stea de pază pe Golgota decît pe un bătrîn ales al poporului. Pilat a împlinit cererea lui Iosif numai atunci cînd sutaşul a încuviinţat „oficial” vestea lui Iosif.

„Şi Iosif, cumpărînd giulgiu şi coborîndu-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormînt care era săpat în stîncă şi a prăvălit o piatră la uşa mormîntului.” Alt Evanghelist spune că acesta era mormîntul lui Iosif – şi L-a pus în mormîntul nou al său (Matei 27:60) în care nu mai fusese nimeni îngropat (Ioan 19:41), ca să se împlinească cuvintele proorocului Isaia: „cu cei făcători de rele, după moartea Lui” (53:9).

Cînd ne răstignim mintea faţă de lume şi o îngropăm într-o inimă readusă la viaţă, ca într-un mormînt, atunci mintea noastră va veni la viaţă şi va învia tot omul lăuntric.

Un mormînt nou, pecetluit, o piatră mare prăvălită la intrare, un ostaş care stă de pază lîngă el – ce înseamnă toate astea? Toate aceste măsuri pline de mare grijă, au fost alese prin înţelepciunea rînduielii lui Dumnezeu, pentru ca prin acestea, să se închidă gurile tuturor necredincioşilor care încearcă să dovedească faptul că Hristos ori n-a murit, ori n-a înviat, ori că trupul Său a fost furat. Dacă Iosif nu ar fi cerut trupul mort de la Pilat; dacă căpetenia gărzilor nu ar fi dat mărturie despre moartea lui Hristos; dacă trupul nu ar fi fost îngropat şi pecetluit în faţa prietenilor şi vrăjmaşilor lui Hristos, s-ar fi putut spune că, de fapt, Hristos nu murise, ci că se aflase numai în stare de comă şi apoi Şi-a recăpătat cunoştinţa (aşa cum au afirmat mai recent Schleiermacher şi alţi protestanţi).

Dacă mormîntul nu ar fi fost închis şi pecetluit cu o piatră mare, dacă nu ar fi fost păzit de către ostaşi, s-ar fi putut spune că era adevărat faptul că Hristos murise şi fusese îngropat, dar că El fusese furat din mormînt de către ucenicii Săi. Dacă nu ar fi fost un mormînt cu totul nou, s-ar fi putut spune că nu Hristos era cel care a înviat ci vreun alt mort, care fusese îngropat mai dinainte. Şi astfel toate măsurile de pază care s-au luat de către iudei pentru a ascunde adevărul, au sprijinit adevărul, prin rînduiala lui Dumnezeu.

Iosif a înfăşurat trupul Domnului în „giulgiu curat de in” (Matei 27:59), şi L-a pus în mormînt. Dacă noi vrem ca Domnul să învie din morţi în noi, atunci noi trebuie să-L păstrăm în trupul nostru curat, neprihănit – căci inul curat înseamnă un trup curat. Trupul care se necurăţeşte prin patimi şi pofte nu este locul în care Domnul va învia din morţi şi va fi viu.

Evanghelistul Ioan întregeşte chipul dat de către ceilalţi Evanghelişti, spunînd că a venit şi Nicodim la mormîntul lui Hristos „aducînd ca la o sută de litre de amestec de smirnă” şi aloe. Au luat deci trupul lui Iisus (adică Iosif dimpreună cu Nicodim) şi” l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormîntare la iudei” (19:39-40).

O, aceşti bărbaţi binecuvîntaţi, care cu atîta curaj, grijă şi iubire au luat preacuratul trup al Domnului şi l-au pus în mormînt! Ce exemplu minunat este acesta pentru toţi cei care Îl iubesc pe Domnul! Şi cît de cumplit s-au osîndit acei preoţi şi mireni care, ruşinîndu-se înaintea lumii, se apropie de sfîntul potir cu nebăgare de seamă şi fără de iubire, ca să primească în ei preasfîntul şi de viaţă dătătorul Trup şi Sînge al Domnului – al Domnului Celui înviat şi viu.

Dar Iosif şi Nicodim nu au fost singurii prieteni ai lui Hristos care au putut, cu proprii lor ochi, să vadă şi să cerceteze că El a murit şi a fost îngropat. Grija lor pentru Domnul cel mort era atît fapta iubirii pentru Învăţătorul şi Prietenul cel mult iubit cît şi o datorie pe care omenirea le-a lăsat-o lor, pe care ei să o pună în lucrare faţă de Cel Unul care a suferit pentru dreptate. Dar iată că privind mormîntul, alte două suflete pline de iubire cercetau cu mare atenţie ceea ce făceau Iosif şi Nicodim, pregătindu-se pentru o lucrare a preacuratei iubiri faţă de Domnul – două femei mironosiţe: Maria Magdalena şi Maria mama lui Iosif!

Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosif, priveau unde L-au pus. Şi după ce a trecut ziua sîmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Întîi sunt pomenite două femei şi apoi trei. Două fuseseră de faţă la toate cele ce se întîmplaseră Domnului pe Golgota. Ele au văzut cum ucenicii cei ascunşi ai lui Hristos au coborît trupul cel mort de pe Cruce; ele au văzut toate cele ce s-au făcut cu trupul mort după aceasta şi, ceea ce a fost cel mai important pentru ele, ele au văzut mormîntul în care fusese pus trupul. O, cu cîtă bucurie s-au grăbit ele ca să dea ajutor lui Iosif şi lui Nicodim ca să spele sîngele de pe trup, ca să închidă şi să curăţească rănile, ca să netezească părul Lui, ca să aşeze mîinile Lui în formă de cruce, ca să înfăşoare pînză în jurul capului Lui cu mare grijă şi să învelească trupul Lui în giulgiu de in! Dar făcînd aceasta, ei nu împlineau nici un obicei nici o regulă cu ajutorul bărbaţilor. Ei se vor întoarce mai tîrziu, ca să facă totul singuri, şi mai ales ca să ungă trupul Domnului cu miresme. Împreună cu ei, a venit mai tîrziu cea de a treia purtătoare de mir, prietena lor. Duhul lui Dumnezeu i-a adunat pe toţi împreună în prietenie mare.

Cine erau aceste femei? Pe Maria Magdalena am cunoscut-o deja. Ea este acea Marie pe care Domnul a vindecat-o, scoţînd din ea şapte diavoli. Maria, mama lui Iosif şi Maria, mama lui Iacov erau, potrivit Părinţilor, una şi aceeaşi persoană. Salomeea era femeia lui Zevedeu, mama Apostolilor Iacov şi Ioan. Ce deosebire era între aceste femei şi Eva! Din iubire, aceste femei se grăbeau să dea ascultare trupului mort al Domnului, pe cînd Eva nu L-a ascultat pe Domnul Cel viu. Ele făceau ascultare pe Golgota, la locul săvîrşirii uciderii, vărsării de sînge şi răutăţii, pe cînd Eva a fost neascultătoare în Rai.

„Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămînii (Duminică), pe cînd răsărea soarele, au venit la mormînt”. Toţi Evangheliştii sunt de acord că era prima zi a săptămînii, ziua Învierii Domnului, ziua care a urmat sîmbetei, aşa cum spune Evanghelistul Marcu: „Şi după ce a trecut ziua sîmbetei „¦”

Toţi Evangheliştii sunt de acord cu aceasta: că Domnul a înviat în zorii zilei de Duminică. Ei mai sunt de acord cu faptul că femeile au venit la mormîntul Domnului dis-de-dimineaţă. În Evanghelia sa, Marcu pare să fi mers puţin mai în urmă cînd spune: la răsăritul soarelui. Este foarte probabil că femeile au venit la mormînt de mai multe ori, atît din iubire pentru Omul cel mort cît şi din frică de vrăjmaşii obraznici ai lui Hristos care ar putea pîngări în vreun fel mormîntul şi trupul. („Ele au venit cu nerăbdare, nevrînd să lase mormîntul Domnului pentru multă vreme singur” – Ieronim: „Comentariu la Matei”.)

Se poate ca Marcu să nu se gîndească aici la „soare” ca la soarele cel materialnic, ci chiar la Domnul, potrivit cuvintelor proorocului care spune: „Soarele Dreptăţii va răsări” (Maleahi 4:2), gîndindu-se la Mesia. Soarele Dreptăţii răsărise deja din întunericul adîncului la ora aceea devreme, cînd au venit la mormînt mironosiţele. Fiindcă Soarele acesta strălucea mai înaintea soarelui care fusese făcut la prima zidire a lumii, aşa că acum, la cea de a doua zidire, la reînoirea lunii, Acesta strălucea peste istoria omenirii mai înainte ca soarele cel materialnic să strălucească peste natura pămîntească.

„Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormîntului?” Aceasta vorbeau Femeile Mironosiţe urcînd pe Golgota, necăutînd nimic neaşteptat. Mîinile femeilor nu aveau destulă putere ca să rostogolească piatra de la intrarea mormîntului, pentru că aceasta era foarte mare. Sărmanele femei! Ele nu şi-au amintit că se grăbiseră cu ostenire şi rîvnă către mormînt, pe cînd Domnul se mai afla în viaţa pămîntească. În Betania, la cina din casa lui Simon leprosul, o femeie turnase mir de nard de mare preţ pe capul lui Hristos: Atoatecunoscătorul, Domnul nostru, a spus la vremea aceea despre această femeie: „Ea, turnînd mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea” (Matei 26:12).

El cunoştea limpede, mai dinainte, că trupul Său, nu va mai primi în moarte o altă ungere cu mir. Vă puteţi întreba: atunci de ce a îngăduit Rînduiala lui Dumnezeu ca aceste femei evlavioase să primească dezamăgire atît de amară? Pentru a cumpăra mir de mare preţ, ca să vină cu frică în noaptea întunecată şi fără de somn la mormînt şi să nu săvîrşească fapta plină de iubire pentru care ele se jertfiseră atît de mult? Dar Dumnezeu nu le-a răsplătit ostenelile într-un chip negrăit de bogat, dîndu-le pe Dumnezeul Cel viu – în locul trupului mort?

Dar, ridicîndu-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrînd în mormînt, au văzut un tînăr şezînd în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmînt alb, şi s-au spăimîntat.

Venind împreună cu oamenii săi la Marea Roşie, Moise s-a aflat în mare greutate: cum să croiască o cale acolo unde nu se afla nici una. Şi atunci cînd el a strigat la Dumnezeu, marea s-a împărţit în două, şi calea s-a deschis de îndată. Aceasta se întîmplă acum cu femeile mironosiţe. Fiind foarte preocupate, că cine ar rostogoli piatra pentru ele, acestea se uitau, şi au văzut că piatra fusese rostogolită, şi au coborît în mormînt fără întîrziere. Dar unde se aflau strajele care păzeau mormîntul? Nu erau aceştia o piedică mai mare în intrarea lor în mormînt decît piatra cea mare şi grea care se afla la intrare?

La vremea aceea, santinela, fie că era pe jumătate mort de frică, fie că fugise deja în cetate, ca să grăiască cu bîlbîială bărbaţilor, ceea ce de la strămoşul nostru Adam încoace, urechile omeneşti nu mai auziseră niciodată. La mormînt nu era nimeni care să-i oprească, şi la intrare nu se afla nimeni şi nimic. Dar, în mormînt, se afla cineva, şi înfăţişarea lui era „ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada” (Matei 28:3).

Părea să fie un tînăr; de fapt, un înger al lui Dumnezeu. Femeile s-au înfricoşat „şi şi-au plecat feţele la pămînt „(Luca 24:5), căci era înspăimîntător să priveşti înfăţişarea vestitorului lui Dumnezeu din cealaltă lume, vestitorul celor mai neaşteptate şi de bucurie îmbelşugate veşti de pe pămînt, de la căderea omului în păcat, şi omul a început să se hrănească cu cele pămînteşti. Nu există nici o împotrivire între cele grăite de Evanghelistul Matei, precum că un înger al lui Dumnezeu şedea pe piatra care fusese rostogolită de la intrarea mormîntului; şi cele grăite de Evanghelistul Marcu, potrivit cărora, îngerul se afla în interiorul mormîntului.

Femeile puteau să-l fi văzut mai întîi pe înger pe piatră, şi apoi să-i fi auzit glasul în interiorul mormîntului. Îngerul nu este trupesc şi nemişcător: în orice clipă el se poate arăta acolo unde doreşte. Credinciosul nu trebuie să se întristeze nici de faptul că Luca pomeneşte de doi îngeri, iar Marcu şi Matei de unul singur. Cînd S-a născut Domnul în Betleem, s-a arătat îndată un înger printre păstori, „şi ei s-au înfricoşat cu frică mare” (Luca 2:9). Îndată după aceea, deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească (2:13). Cete de îngeri ai Domnului trebuie să se fi aflat şi pe Golgota la Învierea Domnului. Atunci, cum poate fi de mirare faptul că femeile mironosiţe au văzut o dată un înger şi altă dată doi îngeri?

Iar el le-a zis: „Nu vă înspăimîntaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus”. Îngerul strălucitor al lui Dumnezeu potoleşte mai întîi frica şi groaza femeilor, pentru a le pregăti pentru vestea cea neaşteptată a Învierii Domnului. Mai întîi femeile au fost uimite să vadă mormîntul deschis, şi apoi s-au umplut de înfricoşare aflînd în interiorul mormîntului, nu pe Cel pe care Îl căutau, ci pe cineva la care nu se aşteptau.

De ce vorbeşte îngerul precis: „Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit?” Pentru ca să nu fie nici un fel de îndoială sau nedumerire despre Cel care înviase. Îngerul vorbeşte foarte lămurit atît pentru femei, cît şi pentru toate veacurile şi neamurile viitoare. Îngerul are acelaşi scop, şi atunci cînd le arată mormîntul gol: „Iată locul unde L-au pus.”

Era de prisos să spună aceasta femeilor, care văzuseră cu ochii lor ceea ce le spunea îngerul, dar nu era acelaşi lucru pentru întreaga omenire, pentru care Domnul murise şi înviase. „A înviat! Nu este aici.” Vestitorul cel ceresc rosteşte veştile cele mai mari din întreaga istorie a omenirii în chipul cel mai scurt şi mai simplu cu putinţă: „A înviat! Nu este aici.” Pentru cetele de îngeri nemuritori, moartea Domnului era mai uimitoare decît Învierea Lui. Pentru oamenii cei muritori, situaţia era inversă.

După aceasta, îngerul a spus femeilor să vestească aceste ştiri de bucurie Apostolilor „şi lui Petru”. De ce „şi lui Petru”? Cu siguranţă este aceasta, pentru că Petru se simţea cu mult mai nelămurit decît ceilalţi ucenici. Conştiinţa lui trebuie să-l fi chinuit pentru că se lepădase de Domnul de trei ori, şi în cele din urmă fugise de El.

Rîvna Apostolului Ioan, dimpreună cu care Petru stătuse cel mai aproape de Domnul, trebuie să-i fi ascuţit şi mai mult conştiinţa lui Petru. Ioan nu fugise, ci rămăsese sub Crucea Domnului Său răstignit. Pe scurt, Petru trebuie să se fi simţit vînzător al Domnului, şi trebuie să fi fost foarte neliniştit în preajma Apostolilor, mai ales în preajma Preasfintei Maici a Domnului. Numele lui Petru înseamnă „piatră”, dar credinţa lui nu era tare ca piatra. Şovăiala şi sfiiciunea l-au făcut să se nesocotească în proprii săi ochi. El trebuia aşezat pe picioarele sale şi să-şi aibă demnitatea sa ca om şi Apostol rezidit. Din iubirea Sa de oameni, Domnul a făcut aceasta acum, şi de aceea îngerul a pomenit cu osebire numele lui Petru.

De ce a vorbit îngerul despre arătarea Domnului în Galileea, şi nu despre arătarea lui de mai înainte în Ierusalim şi în preajma Ierusalimului? „Acolo Îl veţi vedea pe El, aşa v-a spus El” (cf. Marcu 14:28). Fiindcă Galileea era mai păgînă decît Iudeea, şi astfel a vrut Domnul să se înfăţişeze acolo, ca să arate ucenicilor Săi calea Evangheliei Sale, locul principal al lucrării Apostolilor în zidirea Bisericii lui Dumnezeu.

De asemenea, fiindcă El li S-a arătat acolo, nu cu frica sub care trăiau în Ierusalim, ci întru libertate; nu întru întunericul nopţii sau în amurg ci întru toată lumina zilei, aşa ca să nu se spună că frica are ochii mari, şi că aflîndu-se sub povara fricii şi a spaimei, ucenicii L-au văzut pe Domnul viu în Ierusalim. În cele din urmă, îngerul lui Dumnezeu a vorbit despre arătarea Domnului în Galileea, păstrînd sub tăcere cu înţelepciune arătarea Lui în Ierusalim, pentru a smulge armele din mîinile necredincioşilor celor răi, care altfel ar fi spus că ucenicii văzuseră o nălucă la ideea îngerului: adică, ei L-au văzut pe El pentru că sufletele lor erau în agitate, aşteptînd să-L vadă. (Nichifor spune: „De ce vorbeşte îngerul tocmai despre arătarea Sa în Galileea?

Pentru că arătarea Sa în Galileea era cea mai limpede şi cea mai însemnată: acolo, Domnul nu S-a arătat într-o casă cu uşile închise, ci pe munte, în chip văzut pentru toţi. Văzîndu-L acolo, ucenicii I-au dat Lui slavă; acolo li S-a arătat Domnul, cu o mare descoperire a puterii dată Lui de la Tatăl, spunînd: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pămînt” (Matei 28:18).) „După învierea Mea, voi merge mai înainte de voi în Galileea” (Marcu 14:28), a spus Domnul. Adică: Ca Biruitor, voi merge înaintea voastră în lumea păgînă, şi voi – urmaţi-Mă. Şi oriunde vă îndeamnă Duhul să propovăduiţi, gîndiţi-vă că Eu Mă aflu în faţa voastră – şi Eu voi merge înaintea voastră, ca să vă deschid calea.

„Şi ieşind, au fugit de la mormînt, că erau cuprinse de frică şi de uimire şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”.

Se aflau în cer sau pe pămînt? Cu cine vorbeau ele? Ce auziseră ele? Oamenii nu visează asemenea lucruri; şi acesta nu era vis ci adevăr: din tot ceea ce se întîmplase, se desluşeşte prea lămurit că acesta era adevărul. O, acea cutremurare şi frică binecuvîntată care cade asupra omului cînd cerurile sunt deschise pentru el şi el aude glas de bucurie din ţara sa adevărată, fără de moarte şi mult slăvită!

Nici cel mai mărunt lucru nu vede vreunul dintre îngerii nemuritori ai lui Dumnezeu; nici nu se aude glasul care slobozeşte din buzele cele fără de moarte. Este mai îndurător să vezi faţa şi să auzi urletul întregii lumi muritoare, stricăcioase decît să vezi faţa şi să auzi glasul celor fără de moarte, care au fost zidiţi înaintea lumii, şi a căror frumuseţe şi tinereţe este mai minunată decît zorii primăverii.

Cînd Proorocul Daniel, omul lui Dumnezeu, a auzit glasul îngerului, el a spus despre sine: „şi n-a rămas în mine putere, faţa mea şi-a schimbat înfăţişarea, strigîndu-se, şi nu mai aveam vlagă „¦ eu am căzut înmărmurit cu faţa la pămînt „(Daniel 10:8-9). Atunci, cum să nu se cuprindă de frică şi cutremur aceste femei slabe? Cum să nu fugă ele de la mormînt? Cum să poată deschide gura şi să grăiască? Unde să se afle cuvintele care să spună ceea ce văzuseră? O, Doamne, de negrăit prin cuvînt este slava Ta cea minunată! Noi, oamenii cei muritori, spunem aceasta mai lesnicios în tăcere şi cu lacrimi decît cu limbile noastre.

„Şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.” Ele nu au spus nimic nimănui pe cale; nici unuia dintre vrăjmaşii şi vărsătorii de sînge ai lui Hristos, împreună cu care se amesteca întregul Ierusalim. Dar, desigur că ele au spus Apostolilor. Ele nici măcar nu cutezau, nici nu erau în stare să vorbească atunci cînd le poruncise îngerul cel fără de moarte. Cum să nu poată împlini ele porunca lui Dumnezeu? Atunci, este limpede că femeile au spus numai celor cărora le era de trebuinţă (vezi Luca 24:10), şi iarăşi, că ele nu au vorbit celor care nu trebuiau să ştie şi de care le era frică.

Astfel, s-a sfîrşit mergerea femeilor mironosiţe la mormîntul lui Hristos în dimineaţa Învierii.

Femeile mironosiţe au venit cu miruri, cu care voiau să-L ţină pe El departe de stricăciune, pe Cel care păstrează cerurile de şubreziciune, şi cu care ele doreau să-L ungă pe Cel de la care cerurile îşi iau mireasma!

O, Doamne Preaînmiresmate, singura mireasmă a fiinţei omeneşti şi a istoriei omeneşti; cît de minunat ai răsplătit Tu aceste suflete cinstite şi credincioase care nu Te-au uitat pe Tine mort în mormîntul Tău! Tu le-ai făcut pe femeile mironosiţe vestitoarele veştii Învierii şi slavei Tale! Ele nu Ţi-au uns cu mir trupul Tău cel mort, dar Tu le-ai uns sufletele lor vii cu uleiul bucuriei. Cei care plîngeau mortul au ajuns rîndunelele unei primăveri noi. Cei care au plîns la mormîntul Tău au ajuns sfinţi în Împărăţia Ta cea cerească.

Cu rugăciunile lor, Dumnezeule Cel înviat, miluieşte-ne şi mîntuieşte-ne pe noi, ca să Te slăvim pe Tine, dimpreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh – Treimea Cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea, şi-n vecii vecilor. Amin.

Sf.Nicolae Velimirovici
/voscreasna.com/