Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Duminica a XXI după Rusalii – Sf. Nicolae Velimirovici

noiembrie 13, 2016 Categoria: Articole, Nicolae Velimirovici, Predici

Evanghelia Semănătorului

Luca 8, 5-15

lesit-a semănătorul să semene sămînţa sa. Şi semănînd el, una a căzut lîngă drum si a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mîncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, si, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini si spinii, crescînd cu ea, au înăbusit-o. Şi alta a căzut pe pămîntul cel bun si, crescînd a făcut rod însutit. Acestea zicînd, striga: Cine are urechi de auzit să audă. Şi ucenicii Lui îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta ? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzînd, să nu vadă si, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămînţa este cuvîntul lui Dumnezeu. Iar cea de lîngă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul si ia cuvîntul din inima lor, ca nu cumva, crezînd, să se mîntuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvîntul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred pînă la o vreme, dar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvîntul, dar umblînd cu grijile si cu bogăţia si cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pămînt bun sunt cei ce, cu inimă curată si bună, aud cuvîntul, îl păstrează si rodesc întru răbdare. Acestea zicînd, striga: Cine are urechi de auzit să audă.

Lumea întreagă e o lungă pildă, alcătuită dintr-un şir fără număr de pilde. Lumea aceasta cu toate dintrînsa e trecătoare ca o poveste pe care o auzi si se termină. Dar sîmburele de duh ascuns în tîlcul fiecărei pilde e nepieritor. Cei care-şi hrănesc numai ochii şi urechile cu pildele acestea rămîn flămînzi duhovniceşte, pentru că duhul se hrăneşte cu miezul lor, la care ei nu pot ajunge. Omul trupesc ia frunzele verzi a multe pilde şi nu se satură cu acestea, foamea nu-i dă odihnă.

Iar omul duhovnicesc caută miezul mulţimii de pilde si, hrănindu-se cu miez, e odihnit şi are pace. Toate cîte sunt, sunt pilde, şi toate se înfăşoară, ca frunzele şi coaja, in jurul unui miez ascuns. Tot ce se întîmplă e ţesătura pildei, a inimii duhoviceşti, a miezului, a ceea ce hrăneşte.

Omul se află aşezat în lume ca împresurat din toate părţile de marea înţelepciunii lui Dumnezeu, care i se arată în pilde. Dar de se uită numai cu ochii nu vede altceva decît valurile, straiul de spumă al mării. Se uită şi vede haina firii, dar nu inima ei. Asculta si aude glasul firii, dar nu-i pătrunde graiul; în auz i se rostogolesc voci care nu spun nimic. Ochiul nu-i făcut să vadă miezul, urechea nu-i făcută să înţeleagă tîlcul. Dar duhul găseşte duhul; înţeleşii află înţelesul; iubirea simte iubirea.

Săracă si tristă aşezare e lumea aceasta. Totul e grabă şi trecere, iar cine se apucă şi se ţine de ea va cădea si va plînge de durere si de ruşine. Dar în această aşezare se află comoara de învăţături a pildelor, iar cine înţelege astfel lumea şi se foloseşte în acest chip de ea, nu va cădea, nici nu se va ruşina.

Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a luat adesea pilde din lume „” lucruri şi întîmplări „” ca să-i înveţe mai uşor pe oameni. Şi nu o dată scotea învăţătură din lucruri de rînd, tocmai ca să arate ce pline de miez sunt aceste lucruri, ce tîlcuri adînci se ascund în ele. Cei mai mulţi oameni caută un rost în lucruri neobişnuite, cum ar fi stele căzătoare, cutremure, războaie; rari sunt cei ce se apleacă asupra lucrurilor şi întîmplărilor de zi cu zi. Iar Cel fără asemănare între cei care au păşit vreodată pe acest pămînt, Domnul, a luat anume cele mai de rînd lucruri din viaţa aceasta ca să arate oamenilor tainele vieţii veşnice. Ce-i mai de rînd ca sarea, aluatul, soarele, vrăbiile, iarba şi crinii sălbatici, grîul si neghina, piatra si nisipul ? Cine, avîndu-le zi de zi în faţa ochilor, s-ar gîndi să caute în ele tainele împărăţiei lui Dumnezeu ?

Dar Hristos tocmai pe acestea le-a arătat, tocmai pe acestea le-a supus omului spre chibzuire, dezvăluind, sub simpla lor înfăţişare, taine cereşti nemăsurate. Tot astfel a luat Domnul întîmplările cele mai obişnuite ca să desluşească întreaga viaţă în duh a omului, istoria căderii şi mîntuirii lui, sfîrşitul lumii, înfricoşata Judecată şi mila lui Dumnezeu către păcătoşi. Veacuri de-a rîndul au văzut oamenii întîmplîndu-se lucruri aidoma celor înfăţişate de Hristos în plida Semănătorului, a Grîului si neghinei, a Talanţilor, a Fiului risipitor, a lucrătorilor nelegiuiţi, dar nimeni nu s-a gîndit să scoată din frunzişul lor miezul spre hrana duhului, pînă ce Domnul nu a luat aceste întîmplări drept pilde, tîlcuindu-le, scoţîndu-le sîmburele duhovnicesc.

Evanghelia de astăzi înfăţişează bine-cunoscuta parabolă a Semănătorului: o împrejurare cît se poate de obişnuită după chipul ei, dar în al cărei miez se ascunde însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, si sufletul nostru, si învăţătura Evangheliei, şi obîrşiile căilor de pierzare şi de mîntuire a omului „” toate laolaltă.

leşit-a semănătorul să semene sămînţa sa. Ce simplu început! Este vremea semănatului. Zăpada şi gheaţa au lăsat în urma lor un pămînt bun de a fi arat peste care a si trecut plugul. E primăvară şi semănătorul iese la semănat. Semănătorul iese din casa sa, merge la ţarina sa, să semene sămînţa sa; nu a altuia, ci a sa. Simplitate înafară, adîncime înlăuntru: semănătorul e Hristos iar sămînţa e învăţătura Evangheliei. Neamul omenesc a fost pregătit prin milenii de încercări şi suferinţe, peregrinări si năzuinţe, să primească dumnezeiasca sămînţă a învăţăturii mîntuitoare; profeţii au arat sufletul omenesc; Hristos a venit ca o primăvară după iarna cea îngheţată si ca un Semănător a ieşit să semene. Profeţii sunt plugarii, El e Semănătorul. Au semănat si proorocii cîte ceva, puţin, dar nu din sămînţa lor, ci din sămînţa împrumutată de la Dumnezeu. Hristos a ieşit să semene propria Sa sămînţă, înainte de Hristos au ieşit învăţători mincinoşi cu sămînţă luată de la diavol, ca s-o împrăştie în lume ca şi cînd ar fi a lor. Hristos nu a luat de la nimeni; a semănat sămînţa Sa. leşit-a semănătorul. Cum, de unde ? Fiul lui Dumnezeu a ieşit din sînul cel veşnic al Tatălui, fără a Se despărţi de acest sîn. A ieşit în trup omenesc, să slujească oamenilor ca om. A ieşit cum iese lumina de la soare fără a se despărţi de soare. A ieşit cum iese pomul din rădăcină fără a se despărţi de rădăcină. Sufletele oamenilor sunt ţarina sa, si El iese în ţarina Sa. Lumea prin El s-a făcut (loan l, 10) si El a venit în lume, a ieşit în cîmpia Sa. A ieşit din casa Sa în cîmp, să semene. El este adevăratul Semănător. Sămînţa e a Sa si pretutindeni e primit cu pace, căci cărările Sale sunt curate şi drepte. Nu e ca vreun slujitor ce iese din casă străină în ţarină străină ca să arunce sămînţă străină „” şi care mai şi uită cîteodată că sămînţa nu-i a lui şi de aceea e privit cu neîncredere si teama.

Şi semănînd el, una a căzut lîngă drum si a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mîncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, si, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini si spinii, crescînd cu ea, au înăbusit-o. Şi alta a căzut pe pămîntul cel bun si, crescînd a făcut rod însutit. Acestea zicînd, striga: Cine are urechi de auzit să audă.

Aceste din urmă cuvinte arată că pilda ascunde un tîlc. Toţi oamenii au urechi, dar nu au toţi auz duhovnicesc, ca sa auda Duhul ce adie în ea, si de aceea spune Domnul: Cine are urechi de auzit să audă.

Toată pilda e cît se poate de limpede, chiar privită doar ca descrierea unei împrejurări de rînd. Orice ţăran poate să adeveri din viata lui, că întocmai aşa se întîmplă la semănat. Oricine munceşte la cîmp poate să-ţi spună cît trudeşte acolo la scos pietrele, la smulsul si la arsul mărăcinilor, la închiderea cărărilor care străbat ogorul. Pilda însă nu a fost spusă pentru ceea ce stie oricare care, ci pentru ceea ce nu ştie nimeni. A fost spusă pentru adevărul adînc ascuns în ea.

Cîmpia înseamnă sufletul omenesc; iar feluritele părţi ale ei in seamnă feluritele suflete. Unele sunt ca pămîntul de lîngă drum. altele ca un pămînt pietros, altele ca un mărăciniş. Sunt şi unele ca pămîntul cel bun, ferit, curăţat de bolovănişuri şi spini. De ce nu aruncă semănătorul sămînţa sa numai acolo, de ce o împrăştie si la drum, şi printre pietre, si în mărăciniş ? Pentru că Vestea cea Bună a Evangheliei e pentru toţi, nu-i ascunsă, nu-i încredinţată doar unora, şi altora nu, cum fuseseră multe din întunecatele învăţături vrăjitoreşti la greci şi la egipteni, învăţături al căror scop era mai mult ca omul să dobîndească putere asupra unui alt om, a uni grup de oameni asupra altuia, decît mîntuirea sufletului. Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la urechi-, propovăduiţi de pe case (Matei 10, 27).

Iată ce porunceşte Hristos ucenicilor, iată ce porunceşte Marele Semănător semănătorilor. Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască (I Timotei 2, 4 ) nevrînd să piară cineva (II Petru 3, 9). Dacă Domnul Si-ar fi semănat dumnezeiasca învăţătură numai între cei buni, cei răi s-ar îndreptăţi spunînd că n-au auzit niciodată Evanghelia şi, nepomenindu-şi păcătoşenia, L-ar fi făcut pe Dumnezeu răspunzător pentru pierderea lor. Dar nimeni nu se pierde din greşeala lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e drept si nici o greşeala nu poate sta în lumina dreptaţii Sale.

Faptul că se pierd trei parti din sămînţă nu-i nici vina semănătorului, nici a seminţei, ci pămîntul e de vină. Nici Hristos nici a Sa învăţătură nu sunt de vină că se pierd atîţia oameni, ci de vină sunt numai ei înşişi. Nu-si închină munca si dragostea lor seminţei primite, n-o apără de buruieni, n-o aşează în adîncul roditor al inimii, n-o păzesc pînă la vremea secerişului. Dar deşi unele părţi ale ţarinii rămîn fără rod, secerişul cuvîntului lui Dumnezeu este bogat, căci a grăit Dumnezeu prin prooroci: Aşa va fi cuvîntul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să facă rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui (Isaia 55,11). Chiar dacă unora cuvîntul lui Dumnezeu le rămîne neroditor, tot nu înseamnă că a fost semănat în zadar.

La Dumnezeu toate sunt in putinţă: El poate să facă recolta pe pămîntul cel bun cu atît mai mare. Oricum, cuvîntul tot se va întoarce la El, dacă nu altfel, măcar ca talantul îngropat în pămînt de sluga netrebnică, sau ca cea adusă unei case nevrednice. Domnul a spus apostolilor să ureze pace: Şi dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Şi de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi (Matei 10,13).

Dar să-L ascultăm pe însuşi Domnul descoperind tîlcul acestei pilde. Rareori a tîlcuit Hristos însuşi o parabolă. A tîlcuit-o pentru că L-au întrebat ucenicii.
Şi ucenicii Lui îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta ? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzînd, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Atît era de simplă pilda încît ucenicilor le era greu s-o priceapă, s-o lege de viaţa în duh. După Matei, ucenicii au întrebat întîi: De ce le vorbeşti lor în pilde? (Matei 13,10).

Luca lasă deoparte această întrebare, si pune în loc alta: Ce înseamnă pilda aceasta ? Hristos răspunde la amîndouă întrebările. Mai întîi, deosebeşte între ucenicii care îl ascultă şi alţii care aud ce spune. Cu toate că ucenicii erau oameni obişnuiţi, harul lui Dumnezeu era cu ei, şi chiar dacă nu ajunseseră atunci la desăvîrşire, tot aveau ochii duhului deschişi pentru tainele împărăţiei lui Dumnezeu.

Lor li se putea vorbi uneori pe faţă, nu în pilde „” celorlalţi însă nu. Dar că nici apostolilor nu li se putea vorbi întotdeauna fără mijlocirea pildelor se vede din cele vorbite cu ei de Hristos pentru ultima oară înainte de moartea Sa: „Acestea vi le-am spus in pilde , dar vine ceasul cand nu va voi mai vorbi in pilde”. (Ioan 16 , 25)

De ce poporului îi vorbeşti in pilde ? Ca, văzînd, să nu vadă, auzind, să nu înţeleagă. Adică: Dacă le-ar vorbi pe faţă, iar nu în pilde, ei ar privi cu vederea trupească si nu ar vedea nimic. Ar asculta cu auzul trupesc, şi nimic nu ar auzi. Lucrurile duhului nu pot fi văzute cu ochii trupului, nici auzite cu urechile trupului. Acest inţeles se desprinde limpede din Evanghelia de la Matei: căci, văzînd, nu văd, şi auzind nu aud, nici nu înţeleg (13,13). Cînd Dumnezeu le grăieşte adevărul duhovnicesc pur, neînvesmîntat în pilde şi asemănări cu lumea pămîntească, ei nici nu văd, nici nu înţeleg acest adevăr.

Orice adevăr duhovnicesc este din cealaltă lume „” lumea duhului, lumea cerească „” şi poate fi pătruns numai de vederea, auzul şi înţelegerea duhovnicească. Dar adevărurile duhovniceşti se cuprind în lume sub chipul lucrurilor si întîmplărilor. Mulţi şi-au pierdut văzul, auzul şi înţelesul duhovnicesc. Ei văd numai chipul dinafară, aud numai glasul dinafară, pătrund numai înşiruirea dinafară a lucrurilor şi întîmplărilor. Aceasta e vederea trupească, auzirea trupească si înţelegerea trupească. Hristos cunoaşte orbirea oamenilor si de aceea, învăţător preaînţelept, îi duce pe oameni de la lucruri trupeşti la lucruri duhovniceşti şi de la fapte trupeşti la pilde duhovniceşti. Iată de ce le vorbea în pilde, în chipuri la îndemîna vederii, auzirii si înţelegerii lor.

Răspunzînd la prima întrebare, Domnul trece la a doua: Iar pilda aceasta înseamnă: Sămînţa este cuvîntul lui Dumnezeu. Iar cea de lîngă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul si ia cuvîntul din inima lor, ca nu cumva, crezînd, să se mîntuiască. Către popor zice: Unele seminţe au căzut lîngă drum şi au venit păsările şi le-au mîncat (Matei 13, 4), iar ucenicilor: vine diavolul şi ia cuvîntul din inima lor. Amîndouă spusele au acelaşi înţeles, dar una e desluşirea celeilalte. Cum calcă oamenii în picioare sămînţa de lîngă drum si cum o ciugulesc păsările, aşa calcă şi apucă diavolul sămînţa lui Dumnezeu, cuvîntul lui Dumnezeu din inimile oamenilor. Gospodarul înţelept îngrădeşte aşadar ogorul si închide drumul prin el, iar omul înţelept îşi îngrădeşte inima şi îşi închide drumul prin ea, ca să nu treacă pe acolo duhul cel rău, care să zdrobească şi să piardă semănătura lui Dumnezeu. Făcîndu-ne în inimă cărare, o şi deschidem năvalei de oameni şi demoni. Atunci şi sămînţa dumnezeiască se distruge, iar cohorta năvăitorilor nu doar o calcă in picioare, ci seamănă în urmă sămînţa ei cea rea. O astfel de inimă deschisă din toate părţile trecătorilor e ca o femeie desfrînată, înşelătoare de bărbat, si se face maidan plin de miasme si drum care nu duce nicăieri, asupra căruia se reped păsările de pradă „” diavolii, adică. Acestora nimic nu le place mai mult decît un suflet gata să-i primească pe ei.

Pe pămînt pietros sau în mărăcinis sămînţa are totuşi un început, dar lîngă drum nu poate nici măcar să dea colţ pentru că e călcată în picioare de trecători si spulberată de demoni. Dumnezeiasca sămînţă prinde rădăcină numai într-un suflet feciorelnic, care nu e drum bătut, ci cîmp îngrădit prin care nu trece nimeni. Iar dacă o pildă ar fi de lipsă întru tîlcuirea altei pilde, atunci pilda sămînţei de lîngă drum ar fi cel mai bun comentariu la pilda femeii păcătoase.

De ce ia diavolul sămînţa din inimile oamenilor ? O spune Domnul: Ca nu cumva, crezînd, sa se mîntuiască. Se vede preabine de aici că credinţa în cuvîntul lui Dumnezeu e temeiul si rădăcina mîntuirii noastre. Cine nu păstrează cuvîntul lui Dumnezeu „” si nimic altceva decît cuvîntul lui Dumnezeu „” în inima sa, nu poate să se mîntuiască. Asupra inimii neîncălzite de cuvîntul lui Dumnezeu stă la pînda diavolul, ca să fure. Fericit cel ce păstrează cuvîntul lui Dumnezeu în inima sa ca pe bunul cel mai de preţ, ne-lăsînd nici oameni nici demoni să calce în picioare şi să fure sfînta semănătură.

Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvîntul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred pînă la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Mai întîi primesc cu bucurie, cred pînă la o vreme, dar pînă la urmă cad, din frică, asemenea unui sclav întemniţat ani de-a rîndul care vede deodată deschizîndu-se uşa închisorii si spunîndu-i-se: „Eşti slobod !” Se bucură omul si dă să plece, dar cînd îşi dă seama că îl aşteaptă o viaţă cu care nu e obişnuit, dă înapoi, mai-mai ar rămîne acolo unde se află, cu porţile închise înainte-i.

O inimă prea dornică să se unească cu pămîntul e plină de frică, iar legătura cu pămîntul o împietreşte. Cuvîntul lui Dumnezeu creste mai drept in mijlocul furtunii şi al vînturilor, ca brazii pe înălţimi. Dar vanturile şi furtuna îl înspăimîntă pe fricos; chiar dacă a primit cuvantul cu bucurie, acum se teme si-l leapada, ca sa se ţină mai bine de pămîntul cu care e deprins. Pămîntul îi dă ceva, la repezeală, pe cînd rodul cuvîntului lui Dumnezeu se lasă aşteptat. Fricosul se nelinişteşte: cum să dau ce am în mînă pe nu-ştiu-ce îmi făgăduieşte cuvîntul lui Dumnezeu ? Cum să dau cioara din mîna mea ? Fricosul se îndoieşte de Dumnezeu si crede pămîntului, se îndoieşte de adevăr şi crede minciuna. Credinţa, neprinzînd rădăcină în inima lui de piatră, se pierde. Cuvîntul lui Dumnezeu semănat pe stîncă se întoarce la Semănător.

Mulţi asemenea fricoşi avem printre noi astăzi. Credinţa înverzeste la suprafaţa inimii lor, dar stratul e subţire si dedesubt e piatră. Cînd soarele adevărului lui Dumnezeu străluceşte asupra lor, în marea lui lumină văd că cuvîntul lui Dumnezeu caută sol adînc ca să-si întindă rădăcina pînă în adîncul inimii, al sufletului si al minţii, şi se înspăimîntă. I-ar da bucuros lui Dumnezeu sălile de la intrare, dacă si-ar putea păstra pentru dînşii odăile celelalte. Dar în strălucirea cea mare a soarelui lui Dumnezeu, cînd văd că nici o încăpere nu poate rămînea întunecată, îi cuprinde frica. Dacă un astfel de om e lovit de nevoi sau e prigonit pentru cuvîntu lui Dumnezeu „” dacă ajunge în vînt si furtună „” nu întîrzie să dea înapoi. Nestatornicia în credinţă înseamnă să te făgăduiesti unui stăpîn şi să slujeşti altuia.
Nestatornicii se făgăduiesc lui Dumnezeu şi slujesc diavolului. Cum să creadă Dumnezeu făgăduinţele lor, cînd ei n-au crezut făgăduinţelor cuprinse în cuvîntul Lui ?

Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvîntul, dar umblînd cu grijile si cu bogăţia si cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pămînt bun sunt cei ce, cu inimă curată si bună, aud cuvîntul, îl păstrează si rodesc întru răbdare.

Grijile sunt spini, ca si iubirea de bogăţii şi de plăceri. Cade cuvîntul lui Dumnezeu între spinii aceştia şi încolţeste, dar nu ajunge să crească pentru că spinii îl sufocă. Cuvîntul lui Dumnezeu nu creşte în umbra nimănui. Creste numai acolo unde precumpăneşte el, numai acolo unde toate celelalte rămîn în umbra lui.

Prin griji le înţelegem pe cele pentru trup; prin bogăţii, pe cele dinafară; prin plăceri, pe cele lumeşti, trecătoare şi stricăcioase. Iată bălăriile printre care nu cresc mlădiţele lui Dumnezeu cele gingaşe si curate. Apostolul Petru spune: Lăsaţi-l Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi (I Petru 5, 7).

Hristos Domnul pune asupra noastră o singură grijă, numai grija de suflet, de mîntuirea noastră. Aceasta este grija grijilor, si , purtand-o pe aceasta, toate celelalte se dezleaga de la sine.
Grijile mărunte inabusa samanta acestei singure mari griji care ne trebuie, iar fără ea toate celelalte pe care ni le facem rămîn să ne apese chiar de-ar fi să trăim cu ele şi o mie de ani pe pămînt.

Adevărata bogăţie vine de la Dumnezeu, nu e smulsă de la natură şi de la oameni. Cine se încrede în bogăţia lui, se vestejeşte (Pilde 11, 28). Unul ca acesta va muri plin de amar si nemulţumit, şi va veni la Judecata lui Dumnezeu cu mîinile goale, ca un cerşetor.

Dar plăcerile vieţii ? Nu sunt şi ele spini care înăbuşă cuvîntul lui Dumnezeu ? Dar oare sunt aceste plăceri cu adevărat ceea ce cred cei ce tînjesc după ele ? Să auzim ce spune unul care s-a scăldat din plin în desfătări, regele Solomon, care mărturiseşte despre sine: Tot ce doreau ochii mei nu am dat la o parte şi n-am oprit inima mea de la nici o veselie, căci inima mea s-a bucurat”¦ Apoi m-am uitat”¦ şi iată, totul este deşertăciune şi vînare de vînt şi fără nici un folos sub soare (Ecclesiastul 2,10-11). Şi iată ce spune părintele lui Solomon, încă mai înţelept decît el: Judecăţile Domnului sunt drepte, veselesc inima (Psalm 18, 9); Moştenit-am mărturiile Tale în veac, că bucurie inimii mele sunt ele (Psalm 118,111); Bucura-mă-voi de cuvintele Tale, ca cel ce a aflat comoară mare (Psalm 118,162). Adevărata plăcere, adevărata bucurie, si bogăţie, si veselie, stă aşadar în cuvîntul lui Dumnezeu. Toate încîntările lumii acesteia sunt numai o închipuire ştearsă a celor din împărăţia lui Dumnezeu.

Iar cea de pe pămînt bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvîntul, îl păstrează si rodesc întru răbdare. Pămînt bun sunt sufletele bune, însetate de adevăr şi flămînde de iubire. Cum aleargă cerbul la apă (Psalm 41,1), aşa trec aceste suflete prin desertul ars al lumii, căutînd să-si stîmpere setea şi foamea cu adevărul cel veşnic şi cu iubirea cea netrecătoare. Cînd rouă si mana din cer coboară de pe buzele lui Hristos asupra acestor suflete, ele se scaldă în bucurie si cresc înalte, aducînd roadă nenumărată. O singură cărare trece prin aceste suflete: calea pe care merge Hristos. Pentru toţi ceilalţi trecători drumul este închis. Nu se află în ele nici bolovani şi nici ciulini, ci numai pămînt curat si bun, pe care o singura sămînţă creste: cea semănată de Domnul. Ea se păstrează în inimă curată şi bună. Oamenii buni nu ţin cuvîntul lui Hristos scris pe hartie, pentru ca hartia este in afara omului şi poate fi pierdută. Nici în minte nu-1 ţin, pentru ca mintea se afla la suprafaţa fiinţei, si poate uita.

Ci îl ţin întru cele mai dinlăuntru, în inima curata si bună, unde nu se poate pierde, nici nu se poate uita, ci unde creşte ca aluatul si dă în spic ca grîul, veselindu-1 pe om ca vinul şi mîngîindu-i viaţa lui ca untdelemnul, ca să strălucească precum soarele.

Ce rod aduce cuvîntul lui Hristos în pămînt bun ? Unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci (Matei 13, 23), a spus Domnul în marea sa dragoste şi milostivire fată de oameni. El nu cere de la toţi la fel, ci de la unii mai mult iar de la alţii mai puţin, aşa încît să se mîntuiască cît mai mulţi, cît mai mulţi să moştenească împărăţia lui Dumnezeu. Luca pomeneşte numai recolta de o sută, arătînd prin aceasta mărimea recoltei de pe pămînt bun, pe cînd Matei şi Marcu fac pomenire nu numai de mărimea recoltei, ci si de felurimea ei, care mulţumeşte pe Stăpîn. Înţelegem aici acelaşi lucru ca şi în Pilda Talanţilor, unde stăpînul laudă la fel şi pe sluga cu zece talanţi, si pe cea cu cinci, făgăduindu-le aceiaşi răsplată: Bine, sluga bună si credincioas㔦 intră întru bucuria Domnului tău (Matei 25, 21-3). Împărăţia cerurilor are trepte de slavă şi putere, iar cei mîntuiţi nu sunt toţi deopotrivă, deşi toţi sunt în bucurie şi strălucire.

Cine are urechi de auzit să audă! Cu aceste cuvinte încheie Domnul tîlcuirea pildei Sale, la fel cum a încheiat pilda însăşi după ce a spus-o poporului. Mai mult, a strigat. De două ori a spus aceleaşi cuvinte, si de amîndouă ori a strigat. Strigă. De ce ? Ca să deştepţi auzul lăuntric al surzilor; ca să răsune prin veacuri de-viaţă-dătătoarea înţelepciune şi s-o audă toate neamurile pînă la sfîrşitul lumii.

Cine are urechi de auzit să audă! strigă Prietenul omenirii, Prietenul tuturor celor asupra cărora se reped negrele răpitoare ale văzduhului ca asupra unui ogor al nimănui. Strigă a primejdie. Strigă ca să arate singura, strîmta cale de scăpare din stricăciunea şi vîlvătaia lumii. Strigă ca să se vadă că aici nu sunt în joc haine, pămînturi sau case, ci însăşi viaţa.

Nu strigă de mînie asupra oamenilor, ci strigă ca o mamă care îşi vede copiii încolţiţi de şerpi. Copiii se joacă, nici nu văd şerpii, dar mama îi vede. Iar cînd copiii văd şerpii, nici nu ştiu încotro s-o apuce, ci mama ştie. Si strigă la copii. Si Hristos strigă la oameni, pînă la sfîrşitul veacurilor: Cine are urechi de auzit să audă! Slavă şi laudă Domnului nostru Cel viu şi de-viaţă-dătător, Mîntuitorul lisus Hristos, împreună cu Tatăl si cu Duhul Sfînt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfantul Nicolae Velimirovici

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Name (necesar)

Email (necesar)

Comentariul